…tata de fata e – cel putin in perioada critica a adolescentei – o postura teribil de ingrata. As putea croseta un roman pe tema genelor, psihanalizei de doi lei si-un pic, biologiei evolutionariste, razboiul sexeleor, discriminare, s.a.m.d. – dar in esenta, toata gargara se reduce la asta: fata de o fata, tatal va avea intotdeauna o atitudine diferita decat fata de un baiat. Punctum. (Ma gandesc, cu simpatie, la Mihnea, Obama si Bush – in ordinea asta:)

C-o fata adolescenta, cum ai da-o, cum ai suci-o, nu-i bine: nu-i bine nici ce/cum se vede de la tine, dar nici cum/ce se vede de la ea. Cum, insa, am renuntat de multisor a mai intelege femeile (eu nu strivesc corola, ma multumesc a o iubi), voi comenta acum doar perspectiva tatalui (pentru cea a fetei ati putea afla, probabil, mai multe de pe MyFace-urile si MySpace-urile alea la care am decis sa nu ma bag).

Deci, incepi prin a te ingrijora, ca minerul din banc, de posibilitatea ca un nenorocit sa vina si sa-ti bata joc de munca ta de 17 ani de zile (16, 15, 14 – mai nou, conform statisticilor). Nu vine. Pe moment, ai scapat de grija asta. N-apuci, insa, sa rasufli usurat, ca te cuprind alte ingrijorari: da’ de ce n-o invita nimeni macar la o inghetata, la un film? Dupa ce-o invita (s-a intamplat de doua ori) – de ce n-o mai suna? Da’ ce are? Ca nu-i gabosa, nu-i urata ca dracu’ – ce hiba are de nu merita ingetata (sau filmul) numarul doi? Ce-i gresit cu ea?

In fine, n-o mai lungesc, astazi aceste ingrijorari au luat sfarsit – si ma grabesc sa vi le comunic, pana nu reincep celelalte:) Habemas boyfriend! Ana are prieten! Oficial, cum ar veni.

Cum am aflat? De la Andrei. Cum a aflat Andrei? Din intamplare. Ana se pregatea sa mearga in oras si Andrei a intrebat-o, in gluma, pentru cine se gateste (nici unul dintre noi nu eram acasa). „For my boyfriend”, a zis Ana, galgaind un ras. „Brad Pitt nu se numara”, i-a zis Andrei, cu intelegere de frate. „ha-ha”, i-a raspuns Ana, vazandu-si de gatit. „Than you better put on a mask!” – insista, preaplin de dragoste frateasca, Andrei. „Asta spune unul care n-a avut niciodata o girlfirend!” – pareaza Ana. Andrei jumps on: „Macar eu n-am ajuns la sfarsitul liceului fara un boyfirend!” Lovitura sub centura – dar Ana avea replica pregatita: „I got one!” „De cand?” De ieri!”

Ha! Nu mai intru-n detalii – cert e ca „oficializarea” relatiei s-a facut – cum altfel? – pe internet!!!! Ieri seara, baietul si-a luat inima-n dinti si-a intrebat-o: „Do you want to be my girlfirend?” Ana, politicoasa, a raspuns, „da”:) Ce-nseamna asta, inca nu stie nici ea prea bine. Cu atat mai mult cu cat ea pleaca in Europa peste o saptamana, iar in august, la doua saptamani dupa ce vine ea, baietul cu pricina pleaca la John Hopkins sa faca … medicina!

Am aflat, ca n-am stat cu bratele incrucisate:): e caucazian, tata-sau preda la IUB ceva fizica moleculara, a avut a doua medie pe liceu, dupa (of course) un asiatic, e nascut in Elvetia, crescut in Franta si Canada, il cheama Stephen (catolic?). Numele de familie incepe cu o litera de la coada alfebetului – atat am putut afla (pentru moment) – ceea ce m-ar fi pus pe ganduri daca n-ar fi fost informatiile de mai sus.:)

Maine e festivitatea de premiere si, cu putin noroc, il vedem si aflam cum il cheama:) Pana atunci, ma veti intelege daca am amanat episodul doi al „serialului” „persoana si blog”. Am altele , mai importante, pe cap.

PS Si-am avut si de corectat midterms! Inca mai am.

…Dragos s-a tinut de promsiune si si-a inaugurat astazi blogul. Revine, astfel, in lumea scrisului – mai piezis, dar revine. Asta conteaza. Imi era teama ca e pierdut defintiv in lumea inalta a managementului cu manecute. Uite ca nu e – si nu pot decat sa ma bucur.

La mai mare!

PS Pentru cei care nu-l cunosc pe Dragos Stanca, n-aveti decat a apasa pe linkul din dreapta. Sub headingul „ce-am fost.cine sunt” (sau asa ceva) veti gasi un CV complet.

…ideea imi dadea tarcoale de cateva saptamani. A fost insa nevoie de o excursie de doua zile pe rau si de doua rasturnari de canoe pentru a ma determina s-o scriu.

A fost o excursie de zile mari, pe care baietii (si Nutu:) si-o vor aminti pentru mult timp de aici inainte. Nutu e varul meu si avea chef sa faca ce nu mai facuse de prin liceu – sa pescuiasca. Catalin s-a lasat si el lesne convins – era home alone, sotia si copiii fiindu-i plecati in Romania. Am inchiriat, asadar, doua canoe, am incarcat cort, rucsac, scule, etc si-am pornit la drum. Eu si baietii intr-o canoe, Nutu si Catalin in a doua. Nu m-am gandit o clipa ce nesabuit sunt lasand doi oameni fara experienta singuri intr-o canoe. L-am rugat pe Catalin sa faca o poza: a facut doua sau trei. Dupa care barca s-a rasturnat, toate au intrat „la apa”, y compris aparatul de fotografiat, asa ca daca va voi spune ca am vazut peisaje extrordinare, am prins vreo zece-12 kile de peste, s.a.m.d., va trebui sa ma credeti pe cuvant. Alte dovezi, in afara de asta, luata cu vreo 30 de secunde inainte de rasturnarea canoei n-am.

In fine, subiectul e altul: partea asta din mine, partea care se bucura sa mearga pe munte, in jungla, pe rau sau prin pesteri, partea din mine care se simte bine ud, murdar, infomtetat uneori, infrigurat sau topit de caldura aparent nu „rimeaza” cu partea din mine care citeste filosofie, se bucura cand descopera un pasaj obscur din secolul al XVII-lea, sau se bucura cand vede cum pe fetele studentilor incepe sa se contureze un gand pana atunci niciodata gandit. Asa mi se spune. Asa ma intreb pana si eu, la rastimpuri: cum se impaca toate astea in mine? Partea care se bucura la conferinta de la Princeton (nu doar pentru ca e Princeton ci pentru ca faci, cu adevarat, schimb de idei) cu partea care se bucura de o bere in Manastur – Piata Flora, facand filosofie de birt cu primul comesean? Partea care se roaga cu partea care pacatuieste stiind c-o face? Partea meschina cu partea generoasa? S.a.m.d.

Nu despre mine e vorba, insa. Eu sunt doar pretextul. Punctul de pornire al discutiei. Ceea ce ma intereseaza acum e modul in care suntem varati (si ne varam singuri, de buna voie si nesiliti de nimeni) in cutitute cu etichete: X e profesor (sau medic, sau tamplar, sau yogin). Prin urmare asta e X. Observati va rog echivalenta presupusa intre X e Y, deci Y e (il reprezinta) pe X. Ce te faci, insa, daca X e si Z si W si Y? Care „litera” il „reprezinta” mai bine? Va spuneam ca sunt un bun pretext de discutie – si, de data asta:) nu  vorba de laudarosenie. E un fapt.

Dupa cum scriam la inceputurile acestui blog, m-am confruntat pe la diferite publicatii cu necesitatea de a-mi oferi singur o „definitie”: Fumurescu, scriitor (?!?) dramaturg (?!?) ziarist (?!?) medic (?!?) filosof (?!?), eseist (?!?), jurnalist (?!?), fiu, frate, tata, sot, alb, european, roman? De aici ideea mai simpla – Fumurescu, om.

Doua filoane ale discutiei se cuvin exploatate – neavand, insa, timp, ma multumesc sa incep doar exploatarea si sa marchez „teritoriul”: (1) politic – cum ma poate cineva reprezenta cata vreme eu insumi am probleme serioase de auto-identificare? In ultimii doi-trei ani au inceput (in sfarsit!) sa apara articole serioase care pun in discutie aceasta falsa „piatra de temelie” a democratiei reprezentative: oamenii nu pot fi reprezentati, indivizii nu pot fi reprezentati, pentru simplul motiv ca, desi in-divizibili, fiecare poseda multiple fatete. (2) omenesc/societal: de ce fiecare in felul sau, mai de buna-voie, mai fortati de catre societate (granita dintre aceste doua „presiuni” merita o discutie de sine statatoare), marsam exclusiv pe una (hai, doua, in cazurile fericite) laturi ale personalitatii, in dauna tuturor celelalte?

Intermezzo cu intrebari in aparenta stupide: de ce oamenii de afaceri trebuie sa arate ca „oameni de afaceri”, profesorii ca profesori, s.a.m.d.? Cine a fost vreodata intr-un bar din centrul Chicago-ului, Parisului sau New-Yorkului, la ora inchiderii birourilor se va fi minunat cu siguranta observand „uniforma” functionarului sau a businessmanului de succes (n-o mai descriu, sper ca se stie). Ce n-au reusit comunistii chinezi, au izbandit capitalistii americani:)

Aceleasi intrebari se aplica insa si-n cazul categoriilor „rebele”: generatia in blugi e toata in blugi, cea a i-podului are i-pod-uri, s.a.m.d. Imi amintesc de Comi, un artist plastic cu adevarat original, care se revolta ca pictorii trebuie sa arate intr-un anume fel – degete patate cu cerneala, alcoolici (asta nu era partea dificila:), eventual basca si lavaliera – pentru a fi luati in serios ca pictori. De ce? se intreba Comi. De ce? ma intreb si eu. Forma cea mai rebela a rebeliunii in ziua de azi risca sa devina conservatorismul aparentei (intr-un fel si este: uitati-va doar la HRP sau la Toader Paleologu). [Daca stau sa ma gandesc bine, pipele mele ce sunt daca nu tot asa ceva?]

Realizez abia acum ca asta e subiect de carte, nu de blog. Ma veti ierta asadar daca voi mai pierde din coerenta si voi sari de la o idee la alta, in incercarea disperata de a acoperi cat mai mult teritoriu.

Pentru a intelege  ai bine fenomenul, trebuie sa ne intoarcem la origini: „persona” in latina insemna masca. Masca pe care o purta actorul. O persoana, asadar, e o masca. Spre deosebire, insa, de zilele noastre, masca nu avea conotatia negativa pe care i-am atasat-o in prezent – aceea de a te preface ca esti altceva. Toata lumea stia ca ca actorul e o „persona” – conventia era acceptata ca atare. Nu era nimic rusinos in ea, dimpotriva. O persona e ceva care reprezinta altceva, de ochii lumii. (In Hobbes, interesant – si logic – subiectul e dezbatut mai in detaliu.) „De ochii lumii”, in acest caz, e o specificatie importanta. O „persona” e publica prin definitie. E ceea ce se dezvaluie ca ascuns, ar fi zis Heidegger (si nu, nu bat campii).

Cum s-a ajuns de aici in Evul Mediu la Persoanele Sfintei Treimi si persoanele unei corporatii (universitas) e o poveste doar banuita. Pe care nu o voi putea discuta acum, din motive obiective. Dar, daca aveti rabdare – si ma ajutati – poate lamurim si de ce anumite persoane se prezinta intr-un anume fel pe anumite bloguri:) (va urma:)

…dar mai intai stati sa-mi fac mea culpa: n-am mai scris de ceva vreme pentru simplul motiv ca am fost demoralizat dupa ce munca mea de un weekend intreg pe tema ayahuasca s-a dus pe apa internetului.

Ceea ce nu inseamna ca acum vreau sa ma razbun pe „el”, dar am gasit in Neesweek-ul de saptamana asta (formula noua – care merita o discutie aparte) o recenzie a ultimei carti a lui Cass Sunstein – „Obama regulatory czar”, cum e prezentat. Cartea se intituleaza „Going to Extremes” si trateaza nasterea fanaticismului sau, daca preferati, a gandirii unidirectionale, inchisa in propria-i argumentatie.

Sunstein foloseste mai multe exemple: The Stanford Prison Experience, din 1971, cand un grup de studenti au fost pusi sa se joace „de-a inchisoare”, cu unii in rolul prizonierilor, altii in rolul gardienilor. Culmea e ca, dupa o vreme, desti erau perfecti constienti ca e doar un joc, gardienii au inceput sa-si ia rolul din ce in ce mai in serios, devenind de-a dreptul violenti. (Asta-mi aminteste de Imparatul mustelor.)

Alte exemple provin din lumea teroristilor sau a sectantilor – unde autoizolarea joaca un rol crucial in „extremizarea” pozitiilor. Altul, de la un grup de conservatori si liberali, ale caror pareri despre avort, homosexualitate, s.a.m.d. au devenit mai „apasate”, dupa ce fiecare grup a fost izolat de celalalt.

Dar de departe cel mai interesant exemplu vine de unde te-ai astepta mai putin: din lumea virtuala, cea a Web-ului. Nu e vorba de izolarea „fizica” a celui care-si petrece viata lipit de computer, ci tocmai de „deschiderea” pe care o ofera internetul. Pe internet, fara sa-ti dai seama, incepi sa-ti selectezi informatia (si esti selectat, fara sa stii, de catre ea), asa ca tendinta de reinforcement a propriilor pareri se accentueaza pe nesimtite. M-am gandit ca asta functioneaza nu doar la asa numitele Daily Me (sau Me News, unde alegi subiectele/stirile care te intereseaza personal), dar si – sau mai ales – in cazul MyFace-uril si MySpace-urilor, a blogurilor si twitterilor.

Nu mai vorbim decat cu oamenii care ne impartasesc, cat de cat, aceleasi pareri. Pe restul ii ignoram regeste sub pretextul „n-am timp de prostii” – in acelasi timp, suntem „targetati” de oameni care se identifica cu noi, i.e., cu pozitiile noastre. parerile noastre despre lume si viata, s.a.m.d. Sfarsim, fara sa ne dam seama, aidoma unui presedinte inconjurat de catre yesmeni, convinsi din ce in ce mai tare ca avem dreptate pentru ca – nu-i asa? – prea multi spun acelasi lucru, intr-o forma sau alta… Un pitic il mangaie pe un altul si se lasa, la randu-i mangaiat, cum odinoara o mana spala pe alta. Iar, mangaiat mai mult sau mai putin subtil, mai mult sau mai putin apasat, piticul creste si tot creste – pan’ te trezesti ca nu mai e de multisor pitic, ci ditamai uriesul!

Sa-i zicem acestui fenomen  „masturbarea piticilor” sau e deja prea mult si prea dur?

Atentie, asadar, la pana de vultur!:)

Vesnicia se va fi nascut la sat, dar secularizarea s-a nascut in inima Ierusalimului, cand Iisus le-a raspuns fatarnicilor: “Dati dar Cezarului ce este al Cezarului, si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Matei, 22: 21)

Se producea astfel prima bresa intre lumea aceasta si cea de dincolo (“Imparatia Mea nu este din lumea aceasta” – Ioan, 18:36), intre secular si transcendent. La greci si romani, politicul si religiosul se sustineau reciproc (nu degeaba Socrate a fost condamnat la moarte pentru ca ar fi chestionat zeii cetatii), la evrei si musulmani politicul se impleteste cu religiosul (poate de aici si intransigenta vizibila pana in ziua de azi in Orientul Mijlociu). Fara doar si poate, a cunoscut si crestinismul momentele sale de ispita politicianista, cand granitele dintre secular si transcendent au devenit cel putin permeabile. In Apus, de la incoronarea lui Charlemagne in Roma de catre Papa Leo al III-lea, in ziua de Craciun a anului 800, Biserica a incercat – si reusit pentru o buna bucata de timp (vezi episodul de la Canossa) – sa se impuna ca singura sursa de autoritate politica. In Rasarit, urmand modelul instaurat de catre Constantin, Biserica a ramas, mai mult sau mai putin in umbra conducatorilor lumesti. Teoretic, era vorba de o simfonie a puterilor. Practic, simfonia s-a transformat de prea multe ori intr-un cantec pe o singura voce – cea a puterii lumesti. Si intr-o parte si in cealalta a Europei, relatia a ramas complicata pana in ziua de azi, penduland intre dragoste si dispret.  Dar a ramas o relatie, cu doi poli distincti, care se presupun reciproc. Nu poti vorbi despre secularizare fara a aduce vorba despre crestinism, si nu poti vorbi despre crestinism fara a pomeni secularizarea.
Aceste adevaruri simple se cuvin reamintite acum, din perspective apropiatelor alegeri pentru PE. Viitorii europarlamentari romani trebuie sa inteleaga ca dincolo de dosarul extinderii europene, al plantelor modificate genetic, al vizelor de munca, s.a.m.d. exista si alte probleme ramase nerezolvate pe agenda europeana – bunaoara chestiunea fundamentului crestin al Europei, de care noua constitutie nu pomeneste nimic. E un “detaliu” aparent teoretic, dar care are consecinte practice imediate. Aici nu e vorba de a recunoaste evidentele – Europa fara filosofia greaca, civilizatia romana si religia crestina ar fi de neconceput. Aici e vorba pur si simplu despre viziunea generala a unei constructii in absenta careia orice alt detaliu devine inutil.
Dupa cum remarca recent profesorul J.H.H. Weiler de la Universitatea din New York (evreu practicant!), cristofobia Europei Unite e nici mai mult, nici mai putin decat o aberatie. Nu poti avea un respect autentic pentru alte culturi, cata vreme iti negi propria identitate. Importanta problemei, insa, nu se opreste aici. Acelasi profesor Weiler sustine si ca viziunea unei Europe federale este gresita din start. Incercand sa copieze Statele Unite, Europa isi refuza pana si posibilitatea de a mai face inca o data Istorie cu majuscule: o uniune de state nationale puternice, ca intr-o confederatie, dar mai integrate decat orice confederatie. Ce-i drept, asa ceva nu s-a mai incercat pana acum. Pana acum, confederatiile fie s-au dezintegrat, fie au evoluat spre un sistem federativ. Ei si? Daca Europa se caracterizeaza prin ceva, apoi e tocmai prin faptul ca a indraznit sa gandeasca altfel. Si-a ingaduit, ca sa spunem asa, luxul imposibilului.
Tocmai in aceasta privinta, Ortodoxia ar putea avea un cuvant greu de spus, mai cu seama ca acum, dupa aderarea Romaniei si Bulgariei, a incetat a mai fi doar o prezenta exotica in UE. Daca pentru vreo mie de ani Apusul a fost caracterizat printr-o sfaramitare politico-administrativa contrabalansata doar de centralismul Bisericii de la Roma, in Rasarit situatia a stat exact pe dos. Centralismul politic al imperiului Bizantin a fost dublat de o descentralizare a Bisericii Ortodoxe care, in timp, a permis crearea Bisericilor autocefale, cu patriarhul de la Constantinopol un “primus inter pares” (primul intre egali). Modelul s-ar cuveni studiat mai indeaproape. Mai mult, numirile episcopilor si arhiepiscopilor s-au bucurat, la ortodocsi, de un sistem mult mai “democratic”, mai de jos-in-sus, decat la echivalentii catolici (desi exceptiile n-au lipsit nici aici, de buna seama). Iar daca Europa e ingrijorata de lipsa de participare a cetatenilor sai in procesul politic ar putea invata cate ceva din felul in care mirenii au fost integrati in mecanismul decizional al Bisericii Ortodoxe la diferite niveluri.
Pana si putintel idealista “simfonie a puterilor”, mentionata la inceputul acestui text, ar merita o reconsiderare mai atenta si un studiu mai amanuntit. La urma urmei, daca ortodocsii n-au avut Inchizitie, n-au ars nici oameni sau carti pe rug, n-au pus niciodata vreun autor la index si nici nu l-au excomunicat pe motive de erezie, ceva-ceva bine vor fi facut ei. Ba mai mult, au reusit performanta extraordinara ca in atatea mii de ani, fara sa dea dovada de atata vigilenta comportamentala precum fratii lor apuseni, sa nu sufere nici o schisma cat de cat semnificativa.
Ingaduiti-mi s-o spun pe sleau: intre centralismul Bisericii Catolice si fragmentarismul extrem al bisericilor Protestante, Europa nu are decat de castigat de pe urma adoptarii unei viziuni ortodoxe.

…cred ca asa ar fi mai corect spus (nu suna nemaipomenit, stiu, dar pe moment nu mi-a venit o formulare mai insiprata – sugestii?). „Pregatirea drumului” sau „pregatirea si drumul” sugereaza o distinctie care, in fapt, nu exista. Pregatirea face parte din drum, ii da savoare, ii pregateste savoarea, ii prezerva savoarea. E partea aceea a drumului in care totul e inca posibil, dar lucrurile incep sa prinda contur. Nu mai e simpla visare, are deja un aer de concretete, dar ramane in continuare plina de de potentialitati.

Asa a fost si cand cu plecarea pe Amazon, asa e si acum, cu plecarea pe Mount Sill din Sierra Nevada.

In clipa in care incepi sa-ti cumperi cutitul, bocancii, biletul de avion, s.a.m.d. lucrurile incep deja sa miroase a jungla sau, dupa caz, a munte. Am inceput acum preagtirea pentru ascensiunea pe Mount Sill. Am stabilit data plecarii, am shopat dupa bilete de avion, am cumparat cutit (acelasi de anul trecut, pe care i-l facusem cadou lui Aukcoo), azi am luat un sac de dormit. Incet-incet, lucrurile incep sa se lege. Programul devine mai clar. Cu putin noroc ajungem si la parcul de sequoia (vorba lui Zbengu – multi au fost contemporani cu Moise – 5000 de ani!), si-n Death Valley la intoarcere. (De buna seama, plec de la premisa optimista, ca ne si intoarcem):)

Evident, partea cu frigul ma entuziasmeaza mai putin, la fel si cea cu altitudinea – peste 4000 de metri n-am mai ajuns decat cu avionul:) Da’, poate, dupa jungla, tantari si umezeala, un munte cu zapada, ursi si frig, reprezinta un contrast binevenit. Sper. Sincer, sunt curios daca (sau cat) ma mai tin balamalele.  Si vreau sa vad sequoia aia – am inteles ca, in fata lor, te simti ca intr-o catedrala. Asa sa fie.

Democratia seamana cu imparatul din povestea hainelor celor noi – e minunat imbracat atata timp cat se gasesc suficienti care s-o creada. Cand insa tot mai multi incep sa ridice, neincrezatori, din sprancene, vestmintele se dezintegreaza sub ochii privitorilor. Imparatul ramane gol pe dinafara. Democratia, pe dinlauntru. Iar asta nu mai e o poveste de spus copiilor.

Nu e nimic nou sub soare. Dintotdeauna, legitimitatea politica s-a bazat, intr-un fel sau altul, pe un mit (un make-believe). Legitimitatea vine din autoritate, iar autoritatea de la Dumnezeu, din familie – in cazul dinastiilor, de la zei, etc. Oricat ar clama “realistii”, calcand pe urmele lui Machiavelli, ca puterea creeaza autoritate, o privire mai atenta releva ca autoritatea creeaza puterea, niciodata invers. Daca un barbar precum Atilla, sa zicem, a reusit sa dobandeasca autoritate prin “forta armelor”, a fost pentru ca mai intai a reusit sa dobandeasca autoritate in fata propriei armate. Urmasii sai directi n-au mai reusit asta, iar rezultatele s-au vazut imediat. La fel si in cazul lui Alexandru Macedon. Autoritatea se castiga greu si se pierde repede.
Din acest punct de vedere, sistemele democratice prezinta un caz particular. Forta democratiei e, totodata, si slabiciunea acesteia. Dupa cum au constatat mai multi ganditori democrati (Claude Lefort, bunaoara, sau Cornelius Castoriadis), centrul de putere al democratiei e … gol. Paradoxal, legitimitatea democratiei e asigurata de faptul ca e, in orice moment, contestabila. ‘Poporul’ care, chipurile, asigura legitimitatea democratica, continua sa se reinventeze. ‘Poporul’ e precum electronul: cand vrei sa pui degetul pe el, ia-l de unde nu-i. Nici o identitate nu e batuta in cuie, nici o lege nu e deasupra indoielii. Orice adevar poate fi chestionat, orice lider schimbat. Ca in filmele cu Stan si Bran, cand Stan se catara pe o franghie neagatata de nimic, democratia rezista doar atata vreme cat increderea da din maini mai repede decat se desfasoara sfoara neincrederii. In clipa increderea dispare, democratia se prabuseste aidoma unui sac de cartofi. S-a intamplat pe vremea grecilor, s-a intamplat in anii ’30 si sunt semnale ca ne pregatim pentru o noua sincopa. In proportii din ce in ce mai ingrijoratoare, oamenii isi pierd increderea in clasa politica, in partide si, in final, in legitimitatea procesului democratic.
La alegerile europarlamentare din 7 iunie, o medie a participarii de 30% va fi considerata aproape un succes. Potrivit cercetarii Institutului pentru Politici Publice (IPP), cu fiecare ciclu electoral, participarea romanilor la vot a scazut cu zece procente, ajungand de la 83% la 39%. Iar semne de incetinire a trendului descendent nu exista. Procesul nu e marginit la scara Romaniei, dar aici lucrurile se vad poate mai bine, gratie unui complex sistem de lupe, care maresc detalii altminteri mai lesne de trecut cu vederea. Daca ar fi sa identificam un singur factor major responsabil pentru erodarea legitimitatii, acesta ar fi, aparent paradoxal, taman pragmatismul clasei politice. Cand Traian Basescu, buanoara, anunta crearea aliantei contra-naturii PDL-PSD, ca singura masura realista pentru scoaterea tarii din criza, avertizam ca acest realism poate functiona, tot cat se poate de realist, aidoma unui bumerang care se intoarce si te pocneste, realistic, peste falci. Pentru ca, realistic vorbind, oamenii nu calculeaza cu abacul.
Tot pragmatismul a dus si la “profesionalizarea” campaniilor electorale. Armate intregi de experti – romani sau straini – se angajeaza cu ziua, precum odinioara condotierii, celui care plateste mai bine. Avem experti in comunicare, experti in publicitate electorala, experti in imaginea candidatilor si experti in relatia cu mass media, pentru a nu pomeni nimic despre expertii in sondajele de opinie. Pentru orice fateta a politicii se gaseste in ziua de azi un expert … apolitic. Ceea ce vedem si auzim nu mai sunt de multisor politicienii, ci expertii apolitici din spatele lor. Ei n-au convingeri, dar se mandresc ca pot induce convingeri. N-au ideologii si nici macar simpatii de stanga sau dreapta, dar pot scoate, cat ai bate din palme, un program de guvernare numai bun de fluturat pe sub nasul electoratului. Nu sunt imorali, ci doar amorali. Sunt realisti. Pragmatici. Si-atunci cum se face ca rezultatele, practic vorbind, sunt catastrofale? Degeaba castiga alegerile partidul X sau politicianul Y, cata vreme clasa politica, per ansamblul ei, isi pierde legitimitatea iar procesul e pe punctul de a se gripa. Ce pragmatism e ala cand ravnesti sa guvernezi fara autoritate un popor care a incetat sa mai existe? Cui sa mai ceri sacrificii si in numele a ce?
Solutia pentru deficitul de legitimitate gasita de unii e si ea tot pragmatica: daca lumea, lehamisita, nu se mai prezinta la vot, nu-i bai! Ii fortam sa se prezinte, prin lege. Declaram ca trebuie sa vrei sa vrei. Transformam votul dintr-un drept intr-o obligatie si, de musai ca de voie buna, oamenii ne vor asigura mult ravnita legitimitate. Or, repet, nici o legitimitate nu se castiga cu forta. Daca ar fi cu adevarat pragmatici, politicenii ar intelege ca o democratie virtuala bazata pe o etica virtuala e mai mult decat poate duce omul de rand. In tara mincinosilor, cel care spune macar o jumatate dureroasa de adevar, va fi rege. Ne multumim cu putin. Putem accepta haine inexistente pe un imparat gol, sau haine frumos impodobite investmantand un nimic. Dar nu amandoua deodata!

…azi avusei ultima intalnire cu studentii din tura asta. (Peste zece zile o iau de la inceput si, totusi, de fiecare data sunt emotionat: nu-i voi mai vedea, probabil, in veacul vecilor. Dar, dupa trei-patru luni in care ii vezi saptamana de saptamana, vorbesti cu ei, le citesti ‘productiile’ scrise, ajungi sa-i cunosti chiar si (sau mai ales) pe cei care incearca sa se prefaca. La 20 de ani +/- nu-ti prea reuseste (mai cu seama c-o am sub ochi pe fii-mea:).

[Nota de laudarosenie: Multi, foarte multi, au venit din nou sa-mi stranga mana si sa-mi multumeasca. Nu intru-n detalii, desi ma gadila degetele, da’ – poate ca ma cheama fumurescu?:) – eu din asta traiesc: din satisfactia ca stiu ca i-am facut pe altii sa gandeasca altfel. Cativa, or’scat. Profesoratul nu e o meserie bine platita. Nu e nici pe departe atat de bine platita pe cat medicina, nici macar aici. Si, totusi, nu-mi pare rau nici p clipa ca m-am lasat de medicina. Sa repari oameni e greu – nu zice nimeni nu – dar e relativ simplu. Sa-i faci e mai greu:) De-aia-mi plac deoptriva jurnalsitica si dascalitul.]

S-ar fi cuvenit mai multe paranteze patrate, acolade, etc – da’ what the heck! Si cu acest ‘what the heck’ am ajuns la miezul postarii:) M-am gandit de ce atat de multi studenti vorbesc muuuult mai bine decat scriu. De unde si pana unde aceasta diferenta ca de la cer la pamant intre vorbit si scris? Si cred c-am gasit si raspunsul.

A fost tot timpul sub nasul nostru. Este acum, in clipa in care cititi aceste randuri: din cauza e-mailurilor, a blogurilor, a twitter-ului, blackberry, blueberry sau cum le zice, MyFace, MySpace, sau ceva pe aici, text-messaging and so on, granita dintre vorbit si scris a inceput sa dispara. Scriem „cum ne vine la gura”. Eu insumi, cand folosesc „”da'”, in loc de „dar”, romanglicisme sau cum le-or fi zicand, s.a.m.d., ASTA FAC. Cand, in loc sa-mi si sa explic interlocutorului o stare de spirit nuantata, folosesc mult mai la indemana-ul 🙂 ASTA FAC. Asta facem.

Odinioara, scrisul era ceva respectabil. Era aristocratic (de la grecescul ‘aristoi’).  A lua penita in mana si a incepe sa asterni pe hartie niste ganduri presupunea un moment de ragaz: muiai penitza in cerneala si te gandeai „ma, ce vreau eu sa spun?” Cantareai nuante, reciteai, ttt-ttt, nu-i bine, ia sa incerc altfel… Daca adrisantul le reciteste pe cativa ani? Daca altii le recitesc peste cativa ani? Da’ daca eu le recitesc peste cativa ani? Cum sa le scriu in sasa fel incat sa  nu-mi fie rusine? [Nota: Ieri am fost la clinica veterinara pentru a mai arde niste bani pe caini aiurea. Acolo era o fata care scria cu … penitza de penitza, muiata periodic in calimara, stearsa mai apoi pe servetel. Evident, nu m-am putut abtine si-am intrebat-o daca e vreun nou ‘requirement’ al firmei sau ce? „Nu”, mi-a zis, „imi face mie placere sa scriu cu penitza”. Am inteles-o. Scria foarte frumos date contabile despre caini.

Bun. Atat scrisul cat si vorbitul sunt ‘comunicari’. Le face, insa, scopul, identice? Poate, in masura in care esti pregatit sa accepti ca imperecherea babuinilor e echivalenta cu „Romeo si Julieta”. Dar nici macar bio-evolutionaristii ai mai negri in ceru’ gurii nu sunt inca pregatiti sa accepte aceasta ipoteza de lucru. Ceea ce le da lor batai de cap e cum se face de o „avalansa” o poate lua si-n „sus” absolut intamplator. By sheer chance.

Asa ca le-am zis (studentilor, dac-ati uitat):  Cand scrieti, scrieti ca si cum ati scrie pentru eternitate. (Asta-i culmea ipocriziei! Eu insumi n-o fac! Si asta le-am spus!:)) Ingaduiti-va treizeci de secunde de ragaz inainte de apasa tastatura. Ce vreau eu sa comunic, Nila, tata? Cum? Care e introducerea, care cuprinsul, care incheierea? Unde capul si unde coada? Stiu – v-au omarat cu detaliile astea tehnice niste dascali stupido-robotici. E asta o scuza? Nu cred. Acum, c-am imbatranit, chiar nu cred. Si, dupa cum reactioneaza studentii mei cu douazeci mai tineri decat mine, inclin sa cred ca am dreptate. [Nota: Cu Ana, sarmul meu la tineri/tinere da semne serioase de schiopateala:) dar hey! nime’ nu-i profet in tara lui!:))]

Asta e un subiect care merita tratat cu mai multa seriozitate. Daca apuc vreodata, scriu o carte pe tema asta. Daca nu, scrieti-o voi.

Asta fiind un biet blog „nu se numara” – sper ca n-aveti pretentia sa aiba si coada:-)

…din punct de vedere etic, pentru majoritatea opozantilor anti-comunisti, comunismul a fost mai usor de suportat decat libertatea. Stiai care-ti sunt prietenii, stiai care-s dusmanii. Numai de turnatori nu erai sigur, dar asta nu mai conta cata vreme, dupa cum spunea Havel, alesesesi deja sa “traiasti in adevar”.

Lucrurile au inceput sa se complice din ce in ce mai tare dupa 1990. Initial, vinovati au fost gasiti “comunistoizii”, securistii si lichelele. Fiecare rotatie la putere, insa, a amestecat din ce in ce mai tare taberele. Binele si raul au inceput sa se topeasca unul in celalalt. Peste politica s-a instalat gri-ul. Intelectuali, odinioara prieteni, s-au impartit in grupuri si grupulete. Unii, precum Adam Michnik au ajuns sa sustina ca “griul este frumos” (grey is beautiful) – mai frumos, oricum, decat o lume impartita in alb si negru. Griul, sugera Michnik, e pretul pe care trebuie sa-l platim libertatii. Altii, dimpotriva, s-au retras in turnurile de fildes, au inceput sa comenteze sport, literatura – orice, numai politica nu. Pentru a explica evidenta confuzie morala, incapatanatii ramasi pe baricade au trecut la categorii mai abstracte de vinovatie: lipsa de educatie civica, fanatismul religios, paseismul, instabilitatea institutionala, insuficenta democratizare a statului, s.a.m.d. Surpriza cea mare a venit, inca o data, din Apus.
Preocupati sa identifice sursa raului din propria ograda, analistii fenomenului politic din estul Europei au uitat sa mai priveasca si peste gard. Cand au inceput sa o faca, in urma cu abia cativa ani, au constatat cu surprindere ca aceeasi simptomatologie se intalneste si in tarile “cu o democratie consolidata”. Lehamitea fata de clasa politica in ansamblul ei, apatia civica, aplecarea din ce in ce mai mare spre populism ca reactie de aparare, etc – se regasesc de la est la vest si din Europa in Statele Unite. Ceea ce parea o problema specifica Estului, s-a dovedit in realitate o problema generala a democratiilor. Noi am ars doar etapele si, macar la capitolul asta, am ajuns din urma Vestul. Dupa cum constata fostul dizident ungur, János Kis, acest deficit moral al democratiilor trebuie tratat cu toata seriozitatea, daca nu din considerente etice, atunci dintr-unele cat se poate de pragmatice: mai devreme sau mai tarziu, deficitul moral se va traduce in deficite bugetare, etc. (Politics as a Moral Problem – CEU Press, 2008). Pare-se c-a avut dreptate, mai repede decat s-ar fi asteptat.
Solutiile, insa, nu sunt la indemana – cel putin nu atata vreme cat vom continua sa ne invartim in acelasi cerc vicios bazat pe doua teoreme. (1) Cinismul (numit altfel si realism) – politica n-are nimic de-a face cu morala. Sunt doua sfere total distincte. Cei slabi de inger n-au decat sa se tina deoparte si sa-i lase pe altii sa fac treaba murdara in locul lor (Machiavelli, partial Weber, T.V. Smith). (2) Oamenii sunt rai, asta e, trebuie sa ne resemnam cu ideea si sa inventam institutii capabile sa redirectioneze egoismul in interesul binelui comun (Hobbes, Hume, Kant, oarecum, etc). Sistemul trebuie sa fie bun, nu oamenii.  Nici una dintre teorii, spune Kis, nu e viabila, dupa cum se poate constata cu ochiul liber. Oamenii, incapatanati, continua sa pretinda de la liderii lor moralitate, s-au saturat de retorica gaunoasa. Din nefericire, nici solutia oferita de fondatorul Partidului Liberal Maghiar (retras de 15 ani din politica, dar activ in presa maghiara) nu e mai atractiva. Compromisul “optim” pe care il propune, amendand cele doua teorii, suna bine pe hartie, dar nu are nici un impact practic. Caz tipic de diagnostic corect, tratament gresit (pacient decedat?).
Doua capete principale de acuzare: (1) Urmand modelul John Rawls (Descartes, Hobbes), Kis trateaza morala la nivel abstract, de agenti, teoreme si sub teoreme, daca A atunci B. Or, morala are carne si sange, respire si transpira, sufera, are chip. Cand vorbesti, bunaoara, despre clasica “alegere a Sofiei” nu poti trata cazul modelandu-l dupa “dilema prizonierului”, daca S., atunci H.. Nu e alegerea lui S., e alegerea Sofiei – o mama cu nume si chip, copii pe care i-a alaptat si crescut, carora le stie si ultimul fir de par din cap, dintre care acum unul sau amandoi trebuie sa moara. Pastrand discutia, oricat de academica, la nivelul unei/unui abstract S. nu vom avansa vreun milimetru. (2) Desi militeaza pentru vigilenta morala a electoratului (intre anumiti parametri), cartea are drept subiect declarat comportamentul liderilor. Noua, astora multi si nesimnificativi, ne este rezervat un rol pasiv. Noi suntem “publicul” care trebuie invatat sa stie ce poate sa “astepte” de la politicieni si ce e indrituit sa “ceara”.
Nu-i de mirare ca, in ciuda admiratiei declarate, Kis afirma ca vremea “traitului in adevar”, profesata odinioara de Havel, a trecut. Idealismul, zice-se, e mort si ingropat. E vremea realismului victorios, corectat de o etica abstracta. De ce sa ne mai miram atunci – vorba profesorului meu de liceu, dizident fara voie – ca “daca tot le spunem capitalistilor ca sunt pe moarte, astia vor continua sa se inarmeze?” “Astia” puna pe ce apuca: care pe furci, care pe topoare, care pe Gigi Becali sau pe Vadim Tudor.
PS De la etica abstracta la politica virtuala e doar un pas – dar despre asta intr-un numar viitor.
PPS Disclaimer: textul de fata e inspirat dintr-un altul (“Grey is (Not Always) Beautiful”), pregatit pentru “The Unbearable Charm of Frailty. Philosophizing in/on Eastern Europe.” – A special issue of “ANGELAKI – The Journal of the Theoretical Humanities”

… in fine, nu e o lume douazeci de ani, e doar una de saptesprezece, dar e seara Anei. Fiica noastra termina liceul. Are prom-ul tonight: coafor, rochii, tipete, nervi, telefonul de la miezul noptii, tot tacamul. Abia acum inteleg ce greu e sa „le dai drumul”. In teorie e usor. In practica, insa, ceva din tine moare incet. Asa merg lucrurile, stiu – teoretic. Practic insa, asta ma ajuta foarte putin.

Am reusit, pe fuga, sa-i fac o fotografie. Daca reusesc, o si postez.