…pentru că, haideți s-o recunoaștem, în ziua de azi îți trebuie o doză zdravănă de nerușinare pentru a vorbi, cu seriozitate, despre respect. Respectul a devenit un cuvînt rușinos, unul pe care îl poți folosi cel mult în bășcălie, dacă nu vrei să fii etichetat automat ca babalîc. Din fericire, nerușinarea e îngăduitoare cu orice fel de îndrăzneală, mică sau mare, așa că voi îndrăzni și eu, babalîcul. La urma urmelor, Diogene Cinicul îndrăznea să-i șocheze pe atenieni nu doar dormind în butoi sau umblînd c-o lumînare-n mînă ziua-n amiaza mare, căutînd „un om”, cum frumos ni-l înfățișează istoriile rușinoase din școală, ci și masturbîndu-se în public, printre altele. Pe vremea aceea, însă, a fi nerușinat necesita, într-adevăr, o doză mare de îndrăzneală sau chiar de nebunie (potrivit lui Diogene Laertius, Platon l-a etichetat pe Diogene Cinicul „un Socrate nebun”).

Astăzi, nerușinarea nu mai presupune îndrăzneală, pentru că nu mai șochează pe nimeni. Nerușinarea a devenit regula, nu excepția. Piatra nu „îndrăznește” să cadă. Pietrei îi „vine”. Politicienii din ziua de astăzi nu „îndrăznesc” să fie nerușinați. Lor le vine. Comentatorii nerușinați de pe platformele media nu „îndrăznesc” nimic. Le vine. Studenții de la Drept care au copiat la examen și au fost exmatriculați n-au îndrăznit. Le-a venit, după cum le-a venit celorlalți care le-au găsit scuze și le-au luat apărarea. Într-o societate nerușinată, îți vine să fii nerușinat. Profesorul Radu Gologan, președintele Societății Române de Matematică, a rămas în urma vremurilor: s-a declarat uluit de faptul că unii părinți care-au protestat în stradă împotriva corupției și-au ajutat copiii să copieze la olimpiada organizată online. N-a înțeles încă nimic. Într-o societate nerușinată, vina e întotdeauna în altă parte. Afară, nu înlăuntru. Uluitor acum nu e că se copiază cu nerușinare, uluitor e că mai sînt și oameni care se rușinează s-o facă. Uluitor nu e că un vlogger urmărit de sute de mii de oameni, cu păreri ferme despre reforma educației, face o petrecere interzisă în pandemie, la care invită un manelist celebru (îmi cer, rușinat, scuze că nu le-am reținut numele) și postează pe social media în direct. Uluitor e că mai sînt unii, puțini, care se miră că pe urmă flăcăul mai are și nerușinarea să acuze societatea de ipocrizie. N-au înțeles încă nimic: pietrele de aia sînt pietre – pentru că, scăpate din mînă, nu se înalță la cer. Scăpate din mînă, pietrele doar cad.

Metafora pietrei nu e întîmplătoare. Nu doar pietrele, ci și societățile pot fi scăpate din mînă. Și-atunci (de)cad. Rușinea se mișcă pe verticală. Spre deosebire însă de pietre, rușinea are de ales: în sus sau în jos. Expresii precum „Să-ți fie rușine!” sau interogativul mai degrabă retoric „Nu ți-e rușine?” privesc de sus în jos, de la înălțimea unui piedestal etic, de pe care acuzatul ar fi căzut. Și e o mișcare din afară înspre înlăuntru. Acuzatul se poate rușina dacă acceptă și recunoaște valorile după care este judecat. Sau nu, dacă are altele sau nici unele. Atunci e (de) nerușinat, cum se zice c-ar fi fost Socrate. Socrate, însă, se putea rușina. Pentru că „a te rușina” sau „a-ți fi rușine” sînt expresii care indică o mișcare de jos în sus. Dacă mi-e rușine, înseamnă că am căzut în propriii mei ochi și mă uit în sus, întrebîndu-mă cum să mă cațăr înapoi. Nu în ochii altora, ci ai mei. Această mișcare e sora respectului și opusul nerușinării.

De ce, în ochii societății de azi, a devenit o rușine să vorbești, cu seriozitate, despre respect? Pentru că respectul presupune, automat, privirea „în sus”. Acceptarea ierarhiei, a faptului că cineva sau ceva e mai „sus” decît tine. Or, asta contravine principiului egalității. Există în inima omului, spunea Tocqueville, două impulsuri spre egalitate. Unul e nobil, care te îndeamnă să devii la fel de bun ca aceia pe care-i admiri. E un impuls care te urnește de jos în sus. Există, însă, și un impuls corupt, „depravat”, care te-ndeamnă să-i tragi pe toți de sus în jos, la nivelul tău. Și-atunci îți pierzi respectul – respectul față de părinți, față de profesori, față de clasici, față de tradiție, față de limbă, față de patrie, față de orice. Pentru că, după cum remarca și Paul Woodruff, respectul nu se cîștigă, se acordă. Dacă-l refuzi din principiu, aluneci pe un tobogan cu o singură direcție – în jos. Precum pietrele. Se cheamă că atunci te-ai scăpat din mînă.

Pare paradoxal, dar nu e: într-o societate nerușinată, nerușinații sînt primele victime ale rușinării. Socrate nu putea fi rușinat, dar se putea rușina. Nerușinatul nu se mai poate rușina, el pre sine însuși, pentru că nu are un sistem de valori morale față de care să-și măsoare căderile. Și-a pierdut respectul. E gol pe dinlăuntru, și-atunci tot ce-i mai rămîne e exteriorul. La exterior ține cu dinții. La imaginea sa publică. De aceea postează pe Instagram (Facebook e pentru babalîci, mi s-a spus) poze voluptuoase, mașini bengoase, petreceri cool, mușchi și pantofi. Ne-rușinatul e ex-centric și dacă nu se masturbează în public. E ex-centric în sensul propriu al cuvîntului – și-a pierdut centrul. E o circumferință fără centru. Și-atunci cînd îi este atacată imaginea, cînd este rușinat, suferă crîncen. Disperă, e deprimat, în cazurile tragice se poate chiar sinucide.

Tocmai de aceea, într-o societate în care respectul funcționa, rușinarea publică era o metodă eficientă de educare. Din afară înspre înlăuntru. Dar într-o societate care și-a pierdut respectul, rușinarea publică n-are nici un efect benefic. E doar o re-educare în abandonarea ideii de respect. E o rușinare pe orizontală, nu pe verticală. Gîndiți-vă la ședințele de autodenunțare organizate de către comuniști. Tot ce-au reușit a fost crearea unei societăți nerușinate, lipsite de respect. De verticalitate. Așa și acum. Alte măști, aceeași piesă.

De reținut, însă: atenienii nu l-au omorît pe excentricul Diogene. L-au omorît pe Socrate. Vorba fostului meu șef de la Yale, Steven Smith: omorîndu-l pe Socrate, atenienii măcar i-au arătat respect. L-au luat în serios. S-au simțit rușinați. Astăzi, pe Socrate nu l-ar mai băga nimeni în seamă, oricît ar da din gură. Diogene Cinicul, însă, ar deveni vedetă media, pînă cînd lumea s-ar plictisi și de masturbările-n public. Și-atunci, din disperare, Diogene s-ar îmbrăca la costum și ar începe să spună, respectuos, „Sărut mîna pentru masă”. Poate așa ar mai ieși, din nou, în evidență. Nu degeaba a întrebat Oracolul din Delphi ce trebuie să facă pentru a ajunge cel mai faimos. Nerușinații n-au Oracol. Dar poate citesc Dilema veche…

NOTA (usurel inutila): Textul a aparut si in Dilema Vechehttps://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/cu-nerusinare-despre-respect



…pentru că, dacă stăm să ne gîndim, crizele sînt precum nenorocirile: nu vin niciodată singure. Crizele sînt ca Matrioșele – păpușile acelea rusești pe care le deschizi și-nlăuntru găsești una mai mică, în care mai găsești una, și tot așa, pînă … Chiar, pînă cînd? În definitiv, un chinez bătrîn poate scrie un haiku pe un bob de orez, așa că mă îndoiesc că n-ar putea sculpta din el și-o păpușă. Formată din atomi, formați din protoni și neutroni și electroni, formați din quarci (quarks) sau ce alte particule subatomice vor mai fi fiind pe-acolo. Și tot așa.

Crizele sînt ca oamenii: cine se scoală de dimineață, departe ajunge. Or, ele încep nu doar din clipa în care ești adus pe lume, ci cu mult mai devreme. În greaca veche, krisis era un moment de cumpănă. În medicină, momentul în care boala se decidea dacă te duce la bal sau la spital. În viață, momentul în care iei decizii care te vor marca fără drept de apel. Încă dinainte de-a fi conceput biologic, copilul trebuie, de multe ori în ziua de azi, conceput pur și simplu. Ca idee. „Hai să facem un copil!” E, zică cine ce-o zice, o criză în adevăratul sens al cuvîntului – un moment de cumpănă, un moment în care trebuie să decizi. Și nu doar pentru tine, ci și pentru alții. Aristotel spunea că orice potențialitate adusă în actualitate ucide alte potențialități. Copilul conceput astăzi ucide posibilitatea altui copil, conceput mîine. Dacă astăzi mă hotărăsc să merg la aprozar, să zicem, se poate să ucid posibilitatea de-a întîlni la bibliotecă iubirea vieții mele. După cum, la fel de bine, aș putea-o întîlni la aprozar, tocmai pentru că m-am decis să merg la ora la care ei i s-a făcut poftă de căpșuni. Și tot așa.

Iaca de ce Al-Farabi avertiza că omul poate să înnebunească dacă se gîndește prea mult la toate aceste potențialități. Nu se mai poate decide să se decidă, de teama de-a nu ucide taman potențialitatea care i-ar rezolva toate crizele. Paralizează. Or, asta e cel puțin la fel de periculos ca a alerga bezmetic prin viață, sărind de la una la alta, și-n încercarea de a avea totul sfîrșești prin a nu mai avea nimic. Iaca de ce crizele sînt, totuși, binevenite – îți dau un moment de răgaz, fără însă a te încremeni cu totul, aidoma măgarului lui Buridan, mort de foame, incapabil să se decidă între două căpițe de fîn perfect egale. Criza e o răscruce care, oricît de repede ai alerga, te obligă să încetinești și să cumpănești: e mai bine s-o iau la stînga sau la dreapta? S-o țin langa, drept înainte, sau mai bine să fac stînga-mprejur? În România sau în America? Și tot așa.

Un lucru, însă, e sigur – pe loc nu poți rămîne. Și nu știu alții cum sînt, dar mie unuia, în ultima vreme, mi s-au înmulțit crizele. Prin urmare, am ajuns în situația ușurel paradoxală de-a alerga de la un moment de cumpănă la celălalt. Nu vă mai plictisesc cu crizele din România, că le știți, nici cu cele din America, fiindcă au fost intens mediatizate. Pe urmă, a venit pandemia cu toate restricțiile. Pe urmă, a venit predarea online. Pe urmă, cine-a vrut a putut opta și pentru predarea față către față, cîtă vreme se găseau și suficient de mulți studenți doritori. Nici la profesori, nici la studenți n-a fost înghesuială mare pe oportunitatea de-a reveni în campus, dar cîțiva profesori și studenți de modă veche s-au găsit. La început, a fost un sentiment straniu – să hălăduiești printr-un campus aproape abandonat, pe coridoare pustii și prin amfiteatre aproape goale – dar eram pe punctul de-a mă obișnui și cu asta. Începusem să mă culcușesc în criza educației dinlăuntrul crizei pandemice, dinlăuntrul crizei ideologice, dinlăuntrul crizei Occidentului, dinlăuntrul crizei mondiale. Și tot așa.

Taman atunci, însă, în Texas, a mai venit o criză – cea a furtunii arctice. De la predatul față către față am fost anunțați că trecem înapoi la predatul online. De la predatul online am fost anunțați că nu vom mai preda defel. Pe urmă, a venit frigul – un frig de care Houston n-a mai avut parte de la începutul secolului trecut (-12º C). Una e să vină frigul și ninsoarea în Montréal, unde le-aștepți și ești pregătit, alta e să vină în Houston, unde de Crăciun, cu puțin noroc, poți mînca în curtea casei. Pe urmă, s-a luat curentul. Și Internetul. Și căldura. Și apa caldă. Și apa rece. Pe străzi nu se mai putea circula, că erau înghețate și mașini de deszăpezire nu există. Oricum, n-aveai unde merge, pentru că magazinele erau și ele închise. Așa că nici mîncare nu prea ai. Și tot așa.

S-ar putea crede că-n crize din astea mare lucru nu se mai poate face, dar, vorba lui Sartre (a avut și el zilele lui bune, mai ales cînd scria teatru), „sîntem condamnați la libertate”. Criza de aia e criză, că te confruntă cu cel puțin o alegere. Cu cel puțin încă o opțiune. Poți alege, bunăoară, între partea plină și partea goală a paharului. Asta nu mai depinde nici de mama-natură, nici de societate, nici de administrație, nici de locul nașterii. Felul în care te uiți la lume depinde de tine. Iar ca român trăit sub comunism, reflexele de odinioară ajută. Odinioară, te bucurai că „s-a băgat pîine”. Acum, te bucuri că ți-ai amintit că șemineul chiar poate fi folosit să faci focul.

„Se putea și mai rău”, îți spui. Și chiar se putea. Începi să te simți bine doar privind flăcările și trecînd în revistă nenumăratele feluri în care „se putea și mai rău”. Începi să îți numeri binecuvîntările („count your blessings”, ar zice americanul). Te bucuri că ai cărți și că ai timp. Doar ai învățat Anatomia lui Papilian la lampa cu petrol și înainte de 1990. Acum n-ai lampă cu petrol, dar ai șemineu. E mai bine. Criza asta îți dă răgaz să gîndești, Să te gîndești. Să pui lucrurile în perspectivă. „Trecută prin filtrul culturii”, spunea Constantin Noica (citat, dacă nu mă-nșel, de către Andrei Pleșu în Minima moralia), „orice durere devine suportabilă.”

Se putea și mai rău. La urma urmelor, comunismul a durat mai mult. Mult mai mult, poate și din cauza resemnării cu „se putea și mai rău”. În Abatorul Cinci, faimoasa carte a lui Kurt Vonnegut, printre prizonierii de război înfometați și înfrigurați, înghesuiți claie peste grămadă într-un vagon, se află și un vagabond. E singurul care nu dă semne de disperare. „Mi-a fost și mai foame”, spune. „Mi-a fost și mai frig.” „Crezi că asta e rău?”, întreabă cînd adoarme în picioare, strivit între alți prizonieri. „Se putea și mai rău”, mai spune. Și moare.

Între timp, în Texas „s-a dat curent”. Și căldură. Și Internet. Apă încă nu „s-a dat”. Dar se putea și mai rău. Aștept următoarea criză. Și tot așa.

NOTA: Textul a aparul si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro



…dat fiind că nu ne-ntîlnim toată ziua cu o obsesie planetară precum virusurile, ar fi păcat s-o lăsăm să se risipească înainte de-a o stoarce de înțelesuri pînă la ultima picătură. S-o luăm așadar băbește, adicătelea filozofic. Pentru că, mă credeți sau nu, așa procedează filozofia – băbește. Cine-și dă ochii peste cap în admirație cultă atunci cînd aude de alde Platon sau Hegel, dar strîmbă cu superioritate intelectuală în fața „înțelepciunii băbești” n-a înțeles nici „babele”, nici filozofii, dar nici copiii. Puși în fața lumii, cu toții își pun mîna la gură și se minunează. Apoi pun întrebări.

– De ce sînt atît de periculoase virusurile astea, maică?

– Pentru că nu sînt nici vii, nici moarte. Moarte nu sînt, pentru că se multiplică, se adaptează și au o structură relativ complexă. Dar nici chiar vii nu sînt, pentru că nu sînt formate din celule, ci din gene, nu cresc precum organismele vii și sînt incapabile să producă propria energie sau să se reproducă în absența unei „gazde”.

– Adică sînt un fel de strigoi, maică?

– Mai degrabă vampiri, că ăia îți beau sîngele. Ăia au nevoie de „vii” pentru a se menține în activitate. De aia virusurile sînt „ale dracu’” – pentru că își obligă gazdele să construiască alte virusuri. (Dacă tot veni vorba, sînt dracii „vii”?) Virusurile nu se reproduc, ci se înmulțesc. Sau, mai degrabă, sînt înmulțite chiar de către victimă.

– De ce-ar face cineva așa ceva, maică? Că nici măcar Hristos, care ne-nvață să ne iubim dușmanii, nu ne îndeamnă să-i și înmulțim! De ce și-ar face cineva rău cu mîna lui?

– Pentru că nu-și dă seama. Virusul îi sucește mințile și-l face să creadă că-și face un bine. Platon, bunăoară, era obsedat de diferența dintre ceea ce pare că e bun și ceea ce e cu adevărat bun. În cazul celulelor, virusul le modifică ADN-ul, care începe să creadă că e de datoria celulelor să-l multiplice. În cazul virusurilor din computer, îi alterează programele și îl reproduce de la o aplicație la alta. La fel în cazul ideilor virale, reproduse de milioane de ori. Mecanismul e același. E o idee „vie” la propriu? Și da, și nu. Poate să dormiteze cu anii sau chiar cu mileniile, pînă găsește primele gazde pe care să le strice de cap. De acolo-ncolo, gazdele se-ntrec singure să-i asigure propagarea, cu cele mai bune intenții, desigur. Citește și dă mai departe. Click.

– Și ce legătură are asta cu Apostolul Pavel, maică?

– Păi, are, pentru că virusurile au tendința de-a deveni pandemice. Afectează o lume-ntreagă. Nu se opresc la frontiere, nici geografice, nici mentale. Pandemizarea amenință, așadar, confortul identitar, cum a făcut-o și creștinismul în momentul în care a început să se pandemizeze, adresîndu-se tuturor oamenilor. Pentru că asta înseamnă, de fapt, „pandemic” – toți („pan”) oamenii („demos”). De aceea creștinismul a stîrnit panică. Dar tot Apostolul Pavel ne-a învățat 1) că nu toate pandemiile sînt, prin definiție, malefice (mai rar, ce-i drept, dar și ideile bune pot deveni virale) și 2) că pandemia amenință doar lenea identitară, instalată confortabil în gîndirea binară, în alb și negru. Or, dacă creștinismul s-a viralizat a fost și pentru că a arătat nevoia depășirii gîndirii binare: Dumnezeu e Unul în Trei, Iisus e pe deplin și om, și Dumnezeu etc. Viralizarea politicilor identitare e dovada c-am uitat învățăturile apostolului.

– Ia-mă-ncet, maică, să n-amețesc. Explică-mi băbește, să pot înțelege.

– Păi, uite ce scrie în Faptele Apostolilor (21-23). În mai puțin de 48 de ore, Apostolul Pavel vorbește în cel puțin două limbi (poate trei) și se identifică în trei feluri, fără a renunța pentru o clipă la identitatea primară – aceea de mesager al lui Hristos. Întors la Ierusalim după ce propovăduise printre Neamuri, evrei și neevrei deopotrivă, Pavel este acuzat că vrea să strice Legea, că îndeamnă evreii să se lepede de Moise, să nu-și mai taie copiii împrejur, spurcă Templul aducînd în el greci etc. Urmînd sfaturile prietenilor, Pavel își rade capul dimpreună cu însoțitorii săi, se curățește și aduce jertfe „ca la carte”. Nu-i folosește prea mult, pentru că e încercuit de o mulțime furioasă și aproape linșat. E salvat pentru moment de un căpitan de cetățenie romană, dar grec. Pavel îi explică situația în grecește, ceea ce-l impresionează pe soldat și-l lasă să se adreseze mulțimii. Lor, Pavel le vorbește în „evreiască”, ceea ce-i face să-l asculte în liniște, și le spune: „Eu sînt iudeu …cunosc cu de-amănuntul Legea părinților noștri”. Dar cînd, la sfîrșitul cuvîntării, apostolul vorbește din nou despre propovăduirea printre Neamuri, adicătelea despre pandemizarea mesajului, mulțimea se înfierbîntă din nou. Li se părea că identitatea le era amenințată. Pavel e bătut iarăși, de astă dată de către soldații romani, pe care îi potolește invocînd o altă identitate – cea de cetățean roman: „Vă este îngăduit să bateți pe un roman care nu este osîndit?”. Romanii știau că „dura lex sed lex”, așa că se opresc imediat. Căpitanul grec îi mărturisește că și-a dobîndit cetățenia romană cu bani mulți, la care apostolul îi răspunde, cu o implicită mîndrie, că el a fost născut roman. A doua zi, adus în fața Soborului, Pavel profită de neînțelegerile dintre saduchei și farisei cu privire la învierea morților și se identifică drept fariseu: „Fraților, eu sînt fariseu, fiu de fariseu”.

– Și ce-nvățături desprindem noi de-aici, maică?

– Învățăm că identitățile nu se exclud una pe cealaltă și nici nu se anulează. Identitățile nu sînt „un joc cu sumă nulă”. Pot fi cetățean roman și iudeu. Pot fi fariseu, dar și creștin. Roman și european. European și american, și tot așa. Nu degeaba Iisus a zis: „Eu n-am venit să stric Legea, ci s-o împlinesc”. Și mai învățăm că fiecărui om trebuie să-i vorbești pe limba lui pentru a te putea face înțeles. Dacă se poate să-i vorbești pe limba lui atît la propriu (vezi pogorîrea Duhului Sfînt și vorbirea în limbi), cît și la figurat, cu atît mai bine. Dar dacă nu, atunci măcar la figurat. De aceea Platon a scris dialoguri și Iisus a vorbit în parabole – pentru că din povești fiecare înțelege atît cît poate înțelege.

– Și ție la ce ți-a folosit asta, maică, în pandemia asta, mai lumească, de COVID?

– Păi, uite, dacă ai două (sau trei) pașapoarte, poți intra în România ca român, ateriza în Franța ca francez sau în SUA ca american. Același virus, alte identități. Ajută. De la Apostolul Pavel am învățat că mai multe identități sînt mai bune decît una singură. Așa a ajuns apostolul pînă în fața împăratului Romei. Do you speak English?

– Lasă prostiile astea, maică! Mai bine dă Biblia aia-ncoace!

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – https://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/invataturile-apostolului-pavel-despre-virusuri


…pentru că, într-un ritm tot mai accelerat, începem să ne transformăm, fără să ne dăm seama, în coțofene. Asta se-ntîmplă atunci cînd îți scade puterea de concentrare, cînd începi să suferi de SAD (sindromul atenției deficitare). În zilele noastre, e considerat o tulburare psihică – recunoscută și tratată ca atare atît la copii, cît și la adulți. Dacă-i într-adevăr așa, iertată-mi fie vorba proastă, am sfeclit-o! Pentru că asta înseamnă că sîntem cu toții suferinzi, într-o măsură mai mică sau mai mare.

Pe cînd eram la University of Missouri, Columbia, am fost obligat să particip la un seminar unde urma să învățăm tehnici de pedagogie care să ne transforme în profesori excepționali. A fost o uriașă pierdere de timp. Parafrazîndu-l pe Marin Sorescu, pe cei care nu erau buni de profesori, administrația i-a mîngîiat cu blîndețe pe creștet și i-a pus să-i învețe pe alții cum s-o facă. Cu ceva-ceva tot m-am ales: am aflat că studenții nu se pot concentra pe același subiect mai mult de șase-șapte minute, după care mintea le-o ia razna. Se uită la tine, dar gîndurile lor sînt pe păduri, cîntînd. Te aud, dar nu te mai ascultă. Ni s-a spus că studenții, ca și coțofenele, au nevoie de-o mărgică frumos colorată, care să le reaprindă interesul. Pentru un curs, trebuia să ai pregătite vreo cinci mărgele: bancuri, povestioare amuzante, declarații șocante etc.

Asta a fost atunci. Douăzeci de ani mai tîrziu, capacitatea lor de concentrare, conform acelorași specialiști, a scăzut pe la două minute. La fel și a noastră, a tuturor. Dacă nu mă credeți, cronometrați scenele din filmele recente și cele din filmele mai vechi. Veți observa că scena se schimbă la mai puțin de două minute. Pentru a te face ascultat – la curs sau în societate – trebuie să te transformi într-o combinație de clovn și prestidigitator, scoțînd mărgele colorate pe bandă rulantă. Și nu doar din gură – de-acolo se-așteaptă toată lumea.

Așa a cîștigat Trump – aruncînd cu mărgele țipător colorate în dreapta și stînga. Și tot așa a și pierdut, pentru că noi, coțofenele, ne plictisim repede. Odată terminată și povestea – ușurel absurdă – cu impeachment-ul, Trump va ieși din centrul atenției publice la fel de rapid precum a și intrat. De bună seamă se va mai zbate, va încerca alte mărgele, un nou partid, o televiziune Trump, orice. Va fi, însă, „too little, too late”. Abuzînd de mărgele, Trump a sfîrșit prin a deveni el însuși doar o mărgică țipător colorată și atît. Or, noi, coțofenele suferinde de SAD, vrem tot timpul altceva. Abuzînd de Twitter, a devenit el însuși un simplu tweet. Și atît. Atunci a fost ușor de interzis, ca orice tweet. Iar noi, coțofenele, ne-am frecat mîinile de bucurie, pentru că interzicerea lui pe Twitter, Facebook, Instagram, TikTok și ce-o mai fi a devenit rapid o mărgică în sine, ba încă una extrem de ispititoare. Cenzura pe rețelele de socializare a fost dezbătută aprins vreo săptămînă, după care a venit inaugurarea lui Biden – o mărgică mai scremută, mai dezamăgitoare, fără incidente, deci fără culoare, dar una, totuși, mai nouă. Bună și asta pentru o coțofană plictisită de pandemie. Am uitat-o pe cealaltă. Oameni, însă, de ne-am reaminti că sîntem, am realiza gravitatea situației. Pentru că aici nu e vorba despre Trump. Aici este vorba despre noi toți.

Nu l-am apreciat vreodată pe Trump, nu l-am votat nici în 2016 și nici în 2020, mi s-a părut de la bun început o glumă proastă – și-am scris în repetate rînduri despre asta, așa că mi-am încasat „castanele” de la alți pretinși conservatori, care acum se leapădă de Trump ca de Satana. Nici cont pe Twitter n-am avut și n-o să am. Nici de Facebook, nici de Instagram, nici de TikTok sau altele. Și despre spălarea creierelor prin aceste social media am mai tot scris. Așa că vă rog să nu mă acuzați de vreo părtinire cînd spun că genul acesta de cenzură deschide larg porțile unei distopii cît se poate de „topice” – aici, în această lume, nu într-alta, imaginară. A ține partea celui cu care simpatizezi e lesne, după cum e lesne și să-ți iubești prietenii. Mai greu e să-ți iubești dușmanii și să ții partea dreptății celui pe care-l disprețuiești cu sinceritate, atunci cînd devine victimă pe nedrept.

Nu sînt singurul care a observat pericolul. Pînă și co-fondatorul Twitter și CEO-ul companiei, Jack Dorsey, a declarat că, deși interzicerea ar fi fost întemeiată, creează un precedent periculos. Iar Angela Merkel, care numai de simpatii trumpiste nu poate fi suspectată, a constatat și ea că fostul președinte a fost victima marilor corporații. Cu tot respectul, înclin să cred că fiecare dintre ei vede doar un vîrf al aisbergului pe cale de-a distruge Titanicul pe care ne-am îmbarcat cu toții (observați mărgica?). Pentru că problema nu e nici dacă cenzura era sau nu justificată și nici dacă e făcută de corporații private, nu de către stat. Importante sînt gestul și rezultatul. Își mai amintește cineva de John Stuart Mill, „părintele” libertății moderne?

Cele două tweet-uri ale lui Trump care i-au atras interzicerea totală au fost, în varianta prescurtată: „Cele 75 de milioane de patrioți americani… vor avea o voce importantă în viitor. Nu vor fi jigniți sau amuțiți în nici un fel!” și, respectiv, „Am fost întrebat dacă voi participa la inaugurare. Nu voi participa”. Justificarea conducerii Twitter a fost că, „puse în context”, aceste două mesaje continuă să nege rezultatul alegerilor și să incite la violență (?!?). Mergînd pe logica punerii în context, absolut orice mesaj poate fi de acum încolo cenzurat. Am început prin a cenzura Mein Kampf și-am continuat cu Aventurile lui Huckleberry Finn. Nu, nu l-am interzis, doar l-am „contextualizat”. Așa ar fi scris Mark Twain dacă ar fi trăit acum, în Epoca Luminilor. Știm noi.

Își mai amintește cineva de Martin Niemöller, pastorul luteran care s-a ridicat împotriva lui Hitler? „Mai întîi au săltat socialiștii și n-am protestat, pentru că nu eram socialist. (…) Apoi au săltat evreii și n-am protestat, pentru că nu eram evreu. Apoi m-au săltat pe mine și nu mai rămăsese nimeni care să protesteze.” Și ce putem face? mă veți întreba. Să renunțăm la rețelele sociale? Păi, pînă și Papa folosește Twitter! Da, și Papa tocmai l-a „cenzurat” pe Iisus, schimbînd oficial, pentru întreaga lume catolică, cuvintele rugăciunii Tatăl Nostru. Și Papa, ca și Twitter, l-a pus pe Iisus „în context” și-a decis că asta ar fi vrut Mîntuitorul să spună „de fapt” – o altă mărgică de la care, precum coțofenele, am sărit la alta, mai ademenitoare. Cine are urechi de auzit, să audă. Iar cine nu înțelege, să nu înțeleagă!

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttps://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/despre-cotofene-si-oameni



…pentru că dacă nu tragem învățămintele corecte din președinția lui Trump, în general, și din evenimentele recente, în particular, următoarele lebede negre ce ne vor lua pe nepregătite ne vor întuneca tot orizontul, nu doar o părticică a lui, ca pînă acum. Ați observat că, mai nou, lebedele negre zboară în stol? Că au devenit regula, iar cele albe, excepția? Or, cînd excepția devine regulă, se cheamă că a sosit timpul să-ți reconsideri drastic raționamentele gata-făcute și gata-servite. Și, mai cu seamă, să nu te lași furat de vîltoarea judecăților de moment – cele care nu fac decît să zgîrie suprafața lucrurilor. Mai mult rău decît bine.

Nu, democrația americană nu a primit nici o lovitură de grație. Nu, America nu a încetat să mai fie „farul democrației” pentru lumea întreagă. Dimpotrivă. Democrația americană și-a demonstrat încă o dată reziliența, și tocmai de aceea merită să fie luată în continuare de exemplu, în ciuda declarațiilor Rusiei sau Chinei și-n ciuda glumelor (unele izbutite, s-o recunoaștem) care circulă în aceste zile pe Internet. (În treacăt fie spus, multe dintre cele pe care le-am primit eu au venit de la americani, de unde se vede că nu doar românii se mai salvează și prin umor.) Da, imaginea Americii în lume a primit o palmă usturătoare, dar imaginile și, implicit, opinia publică sînt lesne de manipulat – iar asta s-a văzut în primul rînd la asaltul Capitoliului.

Într-un interval de doar cîteva ore, atmosfera politică din Congresul SUA s-a schimbat radical, cot la cot cu opinia publică. De ce? Pentru că, luînd cu asalt Capitoliul, protestatarii au luat cu asalt simbolurile Americii – or, de astea nu te atingi fără să plătești de să te usture. Tare. Pentru că pe americani nu-i ține împreună nici tradiția, nici vreo istorie milenară, nici vreo religie națională. Împreună îi țin doar simbolurile. De aceea, dincolo de orice ipocrizie și de discursuri găunos-patriotarde, de care e plin spațiul public (și de care a profitat cu asupra de măsură Trump, în primul rînd), există o venerație sinceră a istoriei fondării SUA, așa scurtă cum este, a Declarației de Independență și a celei de-a doua Constituții, a steagului, a imnului ș.a.m.d. De aceea americanii își arborează cu mîndrie steagul pe casă, și nu doar de 4 iulie, de aceea copiii se opresc să „jure credință” („pledge allegiance”) în fața steagului, cu mîna pe inimă, înainte de a intra în clasă – și fac toate astea de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Te poți juca cu aproape orice, poți face bășcălie sau disprețui public orice, dar nu simbolurile de bază. Asta n-au înțeles nici cei care au invadat o clădire-simbol a Americii, deși, în mintea lor, o făceau pentru a apăra democrația. Cînd William Lloyd Garrison, un aboliționist convins, fondator al Societății Anti-Sclavie și al ziarului The Liberator, s-a lăsat luat de valul emoțiilor și, de un 4 iulie, a declarat Constituția un „compromis cu diavolul” și i-a dat foc în public, a „reușit” performanța de a da înapoi cauza aboliționismului cu cel puțin o decadă.

Unde dai și unde crapă.

În doar cîteva ore, congresmenii americani și-au reamintit brusc ce s-ar cuveni să fie – oameni politici, nu politicieni, și americani, nu republicani sau democrați. Discursurile, după ce lucrările Congresului au fost reluate, au fost, cu rare excepții, de-a dreptul exemplare, de la Mike Pence și Mitch McConnell la Nancy Pelosi. Procedurile au fost respectate cu strictețe, deși rezultatul era deja limpede, și tocmai de aceea confirmarea a durat pînă aproape de ora patru dimineața. Dacă ăsta nu e exemplu de reziliență democratică, nu știu ce e. Pentru cîteva ore, am trăit senzația aproape ireală că m-am întors în timp și că sînt martor la momentele de glorie ale politicii americane, despre care citisem doar în cărți.

Pe 6 ianuarie, cînd asaltul Capitoliului era încă în plină desfășurare, „la cald”, cum s-ar spune, David Axelrod, fostul senior advisor al lui Obama, a declarat că „ceea ce se întîmplă acum ar trebui să ne facă să ne reconsiderăm pozițiile din timpul protestelor de astă-vară” (aprox.). M-am gîndit atunci că nu degeaba omul a fost eminența cenușie din spatele alegerii lui Obama și al celor două mandate de președinte. Omul nu se lasă furat de val și încearcă să țină „dreapta măsură”. Nu poți cere azi reducerea bugetului sau desființarea poliției, pentru ca mîine să te întrebi unde e poliția. N-o poți acuza ieri de abuz de violență, iar astăzi s-o condamni că e prea „blîndă” după ce tocmai a împușcat o femeie. Nu poți pretinde „acțiune” fără „reacțiune”. Nu poți folosi dubla măsură, dacă nu vrei ca cercul vicios să continue.

Am sperat – și încă mai sper – că Trump va folosi drept exemplu negativ, deopotrivă pentru republicani și democrați. Decăderea lui Trump a fost la fel de fulminantă ca ascensiunea lui, iar asta s-ar cuveni să ne pună pe toți pe gînduri. Dacă în dimineața de 6 ianuarie era încă de bonton, ca republican, să ții mai mult sau mai aproape de Trump, în seara aceleiași zile, președintele a devenit leprosul politicii americane. „Cine face ca Trump, ca Trump să pățească!” Încă-președintele s-a bazat pe inflamarea opiniei publice, uitînd că opinia publică e un balon de săpun. Lipsită de consistență, se umflă pînă se sparge. Înălțarea, oricît de spectaculoasă, va fi întotdeauna urmată de o cădere la fel de dramatică. Numai Stan și Bran se puteau cățăra pe o frînghie neatîrnată de ceva concret. Între strategia lui Trump și cea a lui Ioan Stoica, de la Caritas, diferența e doar cantitativă, nicidecum calitativă. Și la Caritas s-au inflamat spiritele, și acolo a existat valul uriaș de entuziasm și de încredere, și acolo cîștigătorul a pierdut tot. Că e vorba de bani sau de voturi are prea puțină importanță.

Tare mi-e însă teamă că lecția n-a fost încă învățată. Controlînd acum atît Președinția, cît și Senatul și Camera Reprezentanților, democrații se simt deja pe cai mari. S-ar putea să fie imposibil de rezistat tentației de a reîncepe Caritas-ul politic. Frînghia li se bălăngăne ispititor în fața ochilor. Nu știu ce se va întîmpla pînă la inaugurarea din 20 ianuarie, nici cum va decurge și, cu atît mai puțin, ce se va întîmpla în politica americană și în cea internațională după aceea. Nu sînt Mafalda. Sînt însă convins că, dacă vom continua tot ca pînă acum, cazul Trump ne va părea doar o muscă enervantă prin comparație cu stolul de lebede negre care se întrezărește deja la orizont.

Vorba cîntecului: Cîte-un pic, pic, pic, pînă n-o mai rămînea nimic. Și pe urmă o vom lua de la capăt.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


… chiar daca a trecut vremea Plugusorului, sfatul ramane valabil. E lesne sa te inflamezi cand vezi Capitoliul din Washington D.C. luat cu asalt, congresmenii ascunsi pe sub banci, oameni impuscati, un neica-nimeni instalat confortabil in scaunul Presedintelui Senatului American, s.a.m.d.. Dar tocmai de aceea nu trebuie sa ne inflamam. Ca de inflamat s-au inflamat si cei care au luat cu asalt Capitoliul, y compris romanii care fluturau tricolorul gaurit, simbol al Revolutiei noastre, cea neaosa, din ’89. Traim in vremea lebedelor negre, vorba lui Taleb – vremea de-ne-asteptatului – si-atunci e bine sa tragem aer in piept si sa facem un pas in spate de fiece data cand ne mai falfaie cate una prin fata ochilor. Sa incercam sa vedem tabloul de ansamblu, in loc sa ne focalizam pe detalii. La scara istoriei, detaliile nu conteaza, asa ca sa nu ne pripim cu judecatile. Zice-se ca, intrebat fiind de catre un reporter occidental despre Revolutia Franceza, Mao Tse-tung ar fi raspuns: “E prea devreme pentru a ma putea pronunta.”

Sfatul e, in primul rand, valabil pentru mine.

Urmarind in direct imaginile din 6 ianuarie, prima comparatie a fost cu mineriadele noastre. Am participat la amandoua ca ziarist. La prima am fost arestat pentru cateva ore la Casa Radio pentru ca le luam interviu soldatilor care pazeau cladirea. La a doua am fost gazat si, impreuna cu alti cinci oameni, am scapat dintre doua cordoane de scutieri cand un bucurestean milostiv ne-a deschis usa casei si ne-a facut semn sa intram pana trece urgia. La amandoua am fost socat de cat de usor poate rabufni la suprafata, de sub poleiala civilizatiei, combinatia dintre prostie si violenta. Amintiri de genul asta iti raman insurubate in minte si se reactiveaza automat. “Iaca si mineriada in varianta americana”, mi-am spus, asadar, miercuri.

Ca norocul, mi-am amintit de sfatul Plugusorului. Si bine-am facut. Pentru ca ceea ce s-a intamplat in SUA n-are in comun cu mineriadele decat aparentele. (Daca nu stiti bancul cu “uite, mai, ca de-afara asa se vede” intrebati-va prietenii. Sigur se va gasi unul care il stie.) Minerii nu aveau suparari “democratice” – ei aveau doar suparari pe democratie. Miile de oameni care au protestat in fata Capitoliului, ba chiar si cei care au patruns cu forta inlauntru, au facut-o, in mintea lor, cata a fost, pentru apararea democratiei, impotriva fraudarii alegerilor, si pentru intoarcerea la “popor”. Faptul ca alegerile n-au fost fraudate nu conteaza din acest punct de vedere. Conteaza ce credeau oamenii. Si ei credeau ca apara democratia. Ca apara “the people’s House”. Casa Poporului.

N-am fost singurul care a picat in capcana comparatiilor facile dar false. Au picat si multi americani, analisti si politicieni, luati pe sus de vartejul emotiilor care intuneca gandirea. Chuck Schumer, liderul minoritatii democrate din Senat (de-acum majoritate), a comparat ziua de 6 ianuarie cu atacul de la Pearl Harbor – a day that will live forever in infamy, cum spunea Franklin Roosevelt. Exagerat putintel, s-o recunoastem, oricum a-i da-o, si fara nicio legatura. Una e sa-ti scufunde flota japonezii, pe neasteptate, cu o declaratie de razboi facuta in ultimul minut, alta sa-ti sparga geamurile un grup de revoltati.

Alti politicieni si analisti au asemanat evenimentele de miercuri cu cele din 1814 cand britanicii au incendiat Casa Alba si au devastat Capitoliul (“Razboiul uitat” din 1812), comparand “loialismul fanatic” pentru Rege al soldatilor britanici (?!?) cu loialismul fanatic al suporterilor lui Trump. Daca sustinatorii lui Trump poti fi acuzati de loialitate fanatica fata de o persoana, a-i suspecta pe soldatii britanici de o supunere oarba in fata Regelui inseamna a intoarce istoria cu susul in jos. Atat in Razboiul de Independenta cat si in cel “uitat”, Parlamentul britanic a luat toate deciziile. Regele si-a respectat doar obligatiile consitutionale. Patriotii americani i-au ridicat osanale pana in ianuarie 1776.

Dar asta se intampla cand te ia valul – simti enorm si vezi monstrous.

Americanii insa, sunt – tot vorba lui Taleb – anti-fragili. Sunt rezilienti. Iar asta s-a vazut in toate momentele de cumpana, inclusiv in atacurile din 9/11. Americanii mananca simbolurile pe paine, la micul dejun, la pranz si seara – de aceea Declaratia de Independenta si Constitutia (a doua) sunt considerate texte “sacre”, de aceea isi pavoazeaza casele cu steagul Americii nu doar de 4 iulie, de aceea copiii recita, cu mana pe inima, “The Pledge of Allegiance” inainte de intrarea la cursuri – si fac asta de buna-voie si nesiliti de nimeni. De simbolurile americane nu te atingi fara sa te frigi. Asta n-au inteles cei care au luat cu asalt Capitoliul si nici politicienii care i-au curtat pana-n ultima clipa. Si asta a inteles prea tarziu si Trump, care acum s-a lepadat de toate protestele de ieri si a dat asigurari pentru o tranzitie pasnica a puterii.

Prea tarziu, insa.

Cand senatorii si reprezentantii s-au reunit din nou, la opt seara, pentru a incheia discutiile despre contestatiile depuse si numaratoarea electorilor, atmosfera era complet schimbata. Nu doar procedurile, altminteri complicate si de durata, au fost respectate la litera (de aceea intregul process s-a incheiat doar putin inainte de patru dimineata), desi rezultatul era cunoscut dinainte, dar tonul partizan al discursurilor a fost dintr-o data inlocuit de unul aproape uitat atat in Senat cat si in Camera Reprezentantilor: discursul unificator. Republicanii, in frunte cu Mike Pence si Mitchell McConnell, au condamnat in termenii cei mai fermi atacul asupra Republicii, iar Democratii, cu putine exceptii, s-au abtinut de la atacarea republicanilor. In doar cateva ore, politicienii si-au reamintit ca sunt, dincolo de viziunile diferite si de parerile diametral opuse, reprezentantii tuturor americanilor, indiferent de culoarea politica sau de alte culori. Aferim! Am asistat in direct la redescoperirea unei traditii americane care a reprezentat piatra de temelie pe care a fost fondata SUA – identitatea comuna e bazata pe acceptarea unor principii politice, nu pe etnicitate, orientare sexuala, culoare a pielii, etc. Si cu atat mai putin pe partizanat politic.

Pana si Nancy Pelosy, proaspat realeasa Speaker of the House, si-o inversunata adversara a republicanilor in general, si-a lui Donald Trump in particular s-a abtinut de la atacuri, invocand in schimb Sarbatoarea Epifaniei (e catolica, desi n-ai zice) si pe Sfantul Francisc! “Astazi e sarbatoarea Epifaniei”, a declarat la inceputul discursului. “In aceasta zi a revelatiei, sa ne rugam ca aceasta instigare la violenta sa ofere epifania necesara tarii noastre pentru a se vindeca.” Si nu s-a oprit aici: “In acest spirit al vindecarii, evoc cantecul Sfantului Francisc [din Assisi] … ‘Doamne, fa-ma o unealta a pacii. Acolo unde e intuneric, adu lumina. Acolo unde e ura, ingaduieste-ne sa aducem pacea. Acolo unde e disperare, ingaduieste-ne sa aducem speranta’.” Si si-a incheiat discursul cu aceste cuvinte: “Si-atunci, in aceasta sfanta zi a Epifaniei, haideti sa ne rugam. Cred mult in rugaciune. Sa ne rugam sa fie pace pe pamant si sa inceapa cu noi. Sa ne rugam Domnului sa continue sa binecuvanteze America cu asta.” Un asemenea discurs, venit din gura lui Nancy Pelosi m-a socat nu doar pe mine, ci si pe milioanele de “liberali” (in sensul american al cuvantului) care au sustinut-o.

Mie mi-a redat speranta. Nu bag mana in foc pentru suporterii liberali.

Minunea, insa, ca toate minunile, n-a durat mult. A doua zi, simtind schimbarea brusca a vantului opiniei publice si vazandu-se cu sacii si-n caruta Senatului dupa victoriile la mustata din Georgia, aceeasi Nancy Pelosi, secondata de Chuck Schumer, i-a cerut Vice-presedintelui Pence sa invoce Amendamentul 25, Sectiunea IV din Constitutie – ceva ce nu s-a mai intamplat pana acum decat in filme. Conform acestuia, Vice-presedintele, cu suportul majoritatii membrilor executivului, pot declara Presedintele “inapt” pentru functie. In cazul unui raspuns negativ din partea lui Mike Pence, a amenintat Pelosi, sunt pregatiti sa reia procedura de suspendare (impeachment), chiar daca mai sunt doar 13 zile pana la preluarea oficiala a functiei de catre Joe Biden.

Ce se va intampla in zilele urmatoare ramane de vazut. Prestigiul international al Americii a primit o palma usturatoare peste obraz. Dar, cu putina intelepciune, aceasta palma ar putea trezi politicienii – si nu doar pe cei din SUA – din somnul ratiunii in care se complac de ani buni. Pentru ca monstrii, dupa cum se poate vedea cu ochiul liber, au creat destui.

NOTA: Textul a aparut si pe http://www.contributors.ro


… mai bine mai tarziu decat niciodata. Mi-a luat … 31 de ani sa fiu mai atent la versurile din melodia „Happy New Year” de Abba, pe care, altminteri, o ascult cam in fiecare an.

Ma consolez cu gandul ca mai bine mai tarziu decat niciodata.




Categorii

Arhive