… si-acum, dac-am ispravit cu nivelurile mai superficiale, cele sociologice, ale povestii (soriciul porcului, cum ar veni), sa incepem a ne apropia, incetisor, de miezul povestii. Dar pentru asta, trebuie sa trecem mai intai prin slanina.

Dar daca Povestea Porcului nu e despre un mos si-o baba, un imparat si-o imparateasa, o fata si-un porc? Daca toate acestea – intreaga poveste – e menita a ne dezvalui ceea ce se petrece inlauntrul nostru, inlauntrul fiecaruia dintre noi? Daca inlauntrul fiecaruia dintre noi se afla un mos si-o baba, un imparat si-o imparateasa, o fata si-un porc? Ba chiar si un pod de aur care sa lege doua lumi intre ele? [Nota: Jorje Luis Borges a scris o poveste scurta despre Imparatul Galben si un poet – Parabola Palatului – unde o imparatie intreaga incapea intr-un poem, si-atunci de ce nu intr-o singura minte?] E o posibilitate ce se cuvine a fi luata in considerare cu toata seriozitatea, pentru ca povestile – toate povestile – in afara de rostul de-a ne invata despre lume – nivelul sociologic) mai au si rostul de-a ne invata cate ceva despre noi insine (nivelul sa-i spunem psihologic). Si nu numai.

Sa ne gandim. Noi, pre noi insine.

Poate ca ideea ca pana si batranii (baba si mosul) vor sa aiba copii, vrea sa ne spuna ca (1) inlauntrul fiecaruia dintre noi exista (a) o latura masculina si una feminina; (b) ca amandoua pot imbatrani “sterpe” (cum ar veni, pot incremeni in proiect). Simplul fapt ca imbatranim (mosul are o suta de ani, baba, nouazeci) nu ne face automat nici mai fericiti, nici mai intelepti. Putem, daca nu facem nimic, ramane “albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea”. (2) ca, pentru a evita aceasta perspectiva, pentru a reusi sa imbatranim frumos, avem nevoie de “copii”, adicatelea de (a) trairi proaspete si (b) de ganduri proaspete. Pe care, daca nu le putem avea, le putem macar adopta din lumea larga. C-asa ne spune povestea.

La inceput, e buna orice traire = nu e nevoie sa fie om, poate fi orice jivina [Nota: Cati mai stiu cuvantul asta?]. Omul e vorbitor, inzestrat cu ratiune. Aristotel, buanoara, spunea ca suntem fiinte politice – zoon politikon – pentru ca suntem inzestrati cu darul vorbirii (mai putin cunoscutul zoon logon ekhon), care ne permite sa gandim in abstract. Fara cuvinte precum “abstract” nu putem gandi abstractul. Fara un cuvant precum “infinit”, nu putem gandi infinitul. Sau fericirea. Iubirea. S.a.m.d. Ati prins ideea.

Mai pe urma, insa, simpla traire nu ne mai este indeajuns. Cand vede pentru prima oara porcul, baba devine “sprintena ca o copila”. Daca porcul e o traire, baba dinlauntrul fiecaruia dintre noi se bucura, ia trairea, o spala, o pupa, o ingrijeste. [Nota: Observati, rogu-va, ca baba din noi vrea trairea proaspata, nu mosul. Mosul doar executa ce-i spune baba. Povestea nu ne spune ca mosul s-ar bucura.] Mai pe urma, insa, “inima se jigneste”, ne spune povestea. De ce? Pentru ca porcul, aka trairea nu ne poate vorbi. Nu ne poate spune “tata si mama”. [Nota: Desi baba e factorul decizional, activ, cel care urneste lucrurile inlauntrul fiecaruia dintre noi, povestea ni-i oranduieste, de fiece data, invers: “un mos si-o baba”, “tata si mama”. Cu putina rabadare vom intelege, poate, si de ce.] Simplu spus, dupa o vreme, simpla tarire nu ne mai satisface. Vrem mai mult. Vrem ca trairea sa aiba un rost. Un sens. Vrem ca trairea cu pricina sa ne vorbeasca.

Pana atunci, insa, aflam ca inlauntrul fiecaruia dintre noi se mai afla, in afara de-un mos si de-o baba, si un imparat si o imparateasa. Ei au copii – o fata – dar tot nemultumiti sunt, numai ca aici rolurile se inverseaza. Nemultumit, deocamdata, e imparatul. (Despre imparateasa, povestea nu ne spune nimic.) De ce e nemultumit imparatul, chiar daca are o copila – frumoasa, se intelege, si “vorbitoare” si ascultatoare? Pentru ca vrea “un pod de aur pardosit cu pietre scumpe şi fel de fel de copaci, pe de-o parte şi de alta, şi în copaci să cânte tot felul de păsări, care nu se mai află pe lumea asta”. Cu alte cuvinte, vrea ceva aparent imposibil. Ceva care nu-i de pe lumea aceasta. Realitatea de zi cu zi nu il mai satisface.

Si-abia atunci, pus in fata visului imposibil al imparatului, porcul incepe sa vorbeasca. Iar mosul – nu baba! – crede ce-i spune porcul. Mosul asculta si de baba si de porc, cu toate riscurile. Sa nu uitam, insa, ca porcul e o traire noua. O traire care ne scoate din rutina, si de care ne indragostim. Trairea incepe sa vorbeasca, capata sens sau rost, abia pusa in fata unei provocari imposibile in aparenta. Trairea face promisiuni de care, surprinzator, se achita. Construieste, pe dinaluntrul nostru, un pod de aur intre doua lumi – cea saraca si cea bogata. Mosul si baba, pe de o parte, imparatul si imparateasa, pe de alta.

Pod pe care trece fata (fara nume!)

Sa recapitulam: fata imparatului (al carei rost pare a fi acela de a-l asculta pe imparat si de-al ajuta sa-si implineasca visul imposibil), se duce, ascultatoare, la palatul porcului si – pentru ca se supune, afla ca porcul e, de fapt Fat Frumos. Cu alte cuvinte, afla ca trairea cu pricina nu doar poate satsiface setea de imposibil si de dincolo de realitatea cu zi cu zi, dar are si ea, trairea, la randu-i, un rost. Inlauntrul trairii se afla rostul. Dar nu tot timpul. Doar noaptea, cand toata lumea doarme, trairea isi dezvaluie rostul. Altfel spus, deocamdata trairea isi dezvaluie scopul doar in vis.

Pentru printesa si pentru imparateasa, aceasta insa nu e de ajuns. De-acum, dupa ce, ascultand, au dat de mai bine, vor mai mult. Imparatul e multumit de ce are – un pod de pe alta lume, dar in aceasta lume – si e speriat sa nu piarda totul. Imparateasa, nu. Imparateasa si fata – pana atunci ascultatoare – devin ambitioase, si vor mai mult. Ard pielea porcului. Forteaza astfel rostul trairii la lumina zilei. Si-atunci sunt pe punctul de-a nenoroci pe toata lumea care vorbeste.

Sa ne gandim.

Daca toate acestea se petrec – sa nu uitam! – inlauntrul fiecaruia dintre noi (sau s-ar putea petrece) asta inseamna ca aducerea brutala a unei trairi in lumina ratiunii, arderea soriciului, cum s-ar spune, te poate nenoroci pe dinlauntru. Nu toate trairile pot fi rationalizate fara a-ti asuma riscuri imense. Vorba lui Wittgenstein, “despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie sa se taca”. [Nota: Fraza, aflata la sfarsitul Tractatus-ului, e scoasa din context, dar se potriveste aici. N-are legatura cu Wittgenstein. De fapt, inclin sa cred ca Wittgenstein ar fi oripilat sa afle ca lumea isi aminteste de el datorita sau din cauza acestei singure fraza din Tractatus.] Ganditi-va doar cum ar arata lumea asta daca toti baietii ar rationaliza, pe urmele lui Freud, ca ar vrea, in subconstient, sa-si omoare tatal si sa se culce cu mama? Sau fetele, ca ar vrea sa se culce cu tatal, etc? Sau daca ne-am apuca, in devalmasie, sa vedem in orice “pornire” altminteri fireasca, un conflict subliminal?

E un dans pe sarma care se petrece inlauntrul fiecaruia dintre noi. Pe de o parte, daca incepi sa-ti rationalizezi toate trairile, risti sa ramai fara niciuna. Pe de alta, daca nu ti-o rationalizezi pe niciuna, risti sa traiesti toata viata cu un porc pe dinlauntru si cu “inima jignita”. Din perspective total diferite, Confesiunile Fericitului Augustin, bunaoara, sau Autobiografia lui John Stuart Mill vorbesc despre acelasi lucru.

In plus, nu toate trairile au un rost. Unele doar sunt. Nu trebuie psihanalizate. E plina lumea de porci care nu vorbesc si toata lumea e multumita. Or, excesul de psihanaliza tocmai asta presupune – ca-n fiecare porc se ascunde un Fat Frumos. Cei care spuneau si cei care ascultau Povestea Porcului stiau atata lucru: ca regula generala, porcul nu vorbeste. Pana si Hegel vorbea despre pericolul supra-filosofarii (iar Hegel numai de simplitate nu poate fi suspectat.) Ca regula generala, porcul e bun doar de mancat. Porcii care vorbesc sunt doar exceptia.

Ce urmeaza in poveste?

Ea, văzându-se acum aşa de nenorocită şi oropsită, ce să facă şi încotro s-apuce? Să se ducă la părinţi? Se temea de asprimea tată-său şi de şugubaţa defăimare a oamenilor! Să rămână pe loc? Nu avea cele trebuitoare şi-i era lehamete de mustrările socrilor.” Altfel spus, doar obligata, ratiunea cedeaza. Daca nu, o ia razna. Face, in limbaj contemporan, un panick attack. Doar obligata, ratiunea realizeaza ca, uneori, e mai important sa nu mai rationeze. Sa se lase dusa de trairile pe care nu le poate controla. Au si porcii rolul lor. Si-asa se pocaieste. Inceteaza a se mai trufi ca le poate rezolva pe toate doar aruncand o piele de porc in foc. Urmeaza o calatorie initiatica pe dinlauntrul fiecaruia dintre noi. [Nota: In unele versiuni, aici intervin cele sapte, noua, sau doisprezece perechi de opinci de otel care trebuiesc rupte pana ajungi la solutie.] Fata se lasa dusa “unde vede cu ochii” sau “pe unde-o duc pasii”. Iar pasii o duc prin taramuri din ce in ce mai misterioase, din ce in ce mai pline de jivine din ce in ce mai teribile.

Aici nici nu mai e metafora.

Jung spunea ca-n momentul in care, stand in fotoliu, te scufunzi in propriul subconstient trebuie sa fii constient ca te supui unor riscuri teribile. Intalnesti pitici, serpi si alte jivine – precum fata din poveste. Vorbea cat se poate de serios. O poti lua razna.  Nietzsche, pasionat de psihanaliza, a luat-o [Nota: iubita sa – si a lui Paul Rée – mai tarziu a lui  Freud si RilkeLou Andreas-Salomé, a fost printre primele femei certificate in psihanaliza. Lui Nietzsche nu i-a parea folosit; si nici ei.) Cand te scufunzi in propriul subconstient, povestile ajuta mai mult decat psihanaliza. Acolo, in lumea de dinlauntrul tau, ai nevoie de ajutoare – Sfanta Miercuri si Sfanta Vineri si Sfanta Duminica, si ciocarlanul schiop.

Si toate acestea pentru a ajunge intr-un sfarsit, dupa toate peripetiile, la Manastirea de Tamaie dinlauntrul tau. E intr-o pestera. Manastirea si palatal lui Fat Frumos si chiar podul de aur sunt aici – intr-o pestera. In ascunsul ascunsului fieacaruia. Dar incercarile nu sunt gata. Mai trebuie sa-ti mituiesti de trei ori obstacolele. Vrajitoarea. Umbra. Vestea buna, cum spuneam, e ca partile astea rele ale sufletului se lasa usor cumparate. Trebuie doar sa le cunosti punctele slabe. [Nota: Oricat ar fi de tentanta, alegoria pesterii din Republica lui Platon nu va fi folosita aici.]

In isihasm, asta s-ar numi “pogorarea mintii in inima”. Rugaciunea inimii.

Oamenii aia, care stateau in pustie cu zecile de ani, stiau mai multa psihanaliza decat toti psihanalistii de astazi la un loc, ca altceva nu aveau de facut decat sa se bata cu proprii pitici.

*

Dar, sa nu ne grabim. Sa ne apropiem incet de miezul placerilor.

Carl Gustav Jung zicea ca barbatii au un subconstient/suflet feminin (anima), pe cand femeile au unul masculin (animus). Daca stam sa ne gandim, teoria e de bun simt. Amintiti-va despre istoria Facerii, pomenita intr-un capitol anterior: Eva rationeaza (gresit, dar rationeaza), Adam musca nu-se-stie-de-ce. C-asa-i zice Eva. Amintiti-va de toate cazurile pe care le cunoasteti din experienta personala in care femeia, dincolo de rasete, lacrimi, sau crize de nervi (ne-prefacute!) isi urmareste cu “sange rece” interesul pe termen lung. Si de toate cazurile in care barbatii, oricat de “macho” sau de intelepti ar parea, o iau razna cand ii izbeste asa-numita “vara indiana a hormonilor”, divorteaza, se iau cu o secretara tanara, sau fug la Paris sa picteze, precum Gauguin. [Nota: In cazul “anima” si “animus”, Jung vorbea despre subconstientul colectiv, dar pentru ce sunt povestile, daca nu taman pentru acest subconstient colectiv, din care se hranesc si pe care-l alimenteaza, cam ca-ntr-o banda Moebius, fara de sfarsit?]

Dar asta nu-i tot.

Tot Jung ne spune ca anima (cum ar veni, sufletul barbatului) are patru niveluri de dezvoltare: Eva, Elena (din Troia), Maria si Sofia.

Sa ne gandim.

Eva ar fi femeia pur si simplu (chiar daca nu neaparat nici pura, nici simpla; e femeie). Asa e, la inceput, si fata imparatului (fara nume!). Nu-si pune intrebari, n-are mari indoieli. Spune povestea: „Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie”. Şi s-a apucat de gospodărie.

Elena (din Troia) e “femeia activa” – vorba lui Caragiale, “juna sunt, bela sunt, de nimeni nu depand”, chiar daca nu e intru totului tot un model de virtute. E femeia care-si ia (cat isi ia pentru cunoscatorii povestii Elenei din Troia) destimul in maini. In povestea noastra, fata ramane insarcinata, necasatorita fiind, cu “porcul” de Fat Frumos, trece la actiune (la indemnul mamei), si-arunca pielea de porc in foc. Urmeaza, dupa cum stim, catastrofa.

Maria e Sfanta. Nimic din ceea ce face nu poate fi “cu pacat”. Cand, in poveste, fata e intrebata de catre Sfanta Miercuri “Ce te-a adus aici?’, fata raspunde, fara ezitare: “M-au adus pacatele.” Intreaga calatorie e una de penitenta, initiatica. [Nota: Trezirea! Asta se intampla inlauntrul fiecaruia dintre noi!]

Sofia e de la grecii vechi si e “intelepciune”. Filo-sofia nu e intelepciune. E doar dragoste de intelepciune. O chemare neostoita spre intelepciune. Spre pestera. Spre Fat Frumos. [Nota: Repet, nu ma ating de alegoria pesterii a lui Platon.]

Sa ne amintim sfarsitul povestii: Acum, aduceţi-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a făcut şi nunta şi cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit şi nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva.”

Abia acum s-a facut “nunta”. [Nota: Povestea e adresata “oamenilor buni” – asta s-ar numi, in zilele noastre, “positive reinforcement” – daca asculti povestea, esti bun, inalt, frumos si destept.] Abia acum “trairea” s-a cununat cu “ratiunea”, subconstientul cu constientul. Iar asta nu e de colea. Asta e un eveniment exceptional, ca “nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva.”

Ce ne spune povestea? Povestea ne indeamna sa fim realisti – marea majoritate a lumii nu ajunge la o asemenea impacare a constientului cu subconstientul. Mai degraba ramane la “Ce sa fac? Ma culc si cu porcul”. Iar asta nu e sfarsitul lumii. Nu suntem cu totii meniti sanatatii mentale perfecte. De fapt, vorba cantecelului, “pai, hai sa ne avem ca frati/toti suntemputini luati”. C-asa merg lucrurile, vorba lui Kurt Vonnegut. Sa nu ne luam prea tare in serios.

Putin spirit de saga n-are a strica nimanui.

 Şi numai cât a gândit Făt-Frumos, şi îndată au şi fost de faţă părinţii împărătesei lui şi crescătorii săi, baba şi moşneagul, îmbrăcaţi iarăşi în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Şi s-a adunat lumea de pe lume la această mare şi bogată nuntă, şi a ţinut veselia trei zile şi trei nopţi, şi mai ţine şi astăzi, dacă nu cumva s-a sfârşit.

In acest moment, care “mai tine si astazi, daca nu cumva s-a sfarsit”, se desfasoara vietile noastre. Pe un pod de aur, intre un mos si-o baba (de-acum in “porfira imparateasca”, pentru ca l-au ales, crescut si crezut pe Fat Frumos), si-un imparat si-o imparateasa care nu s-au multumit cu ceea ce aveau, asa ca imparatul si-a droit un pod intre cele doua lumi. L-a avut, datorita fetei, l-a pierdut, din cauza fetei, si l-a recastigat datorita fetei.

Dinlauntru.

Vorba ceea: Cine are urechi de auzit, sa auda. Iar cine nu intelege, sa nu inteleaga (vezi si Matei 13).

Si-acum, c-am sacrificat porcul, cu sorici si slanina cu tot, putem, in sfarsit, gusta din miezul placerilor interpretarii. [Nota: Miezul placerilor, ca orice miez, de fruct sau porc, e mai mic.]

(Va urma)


… pentru ca, dupa cum v-am mai spus, americanii au si Ziua Tatalui. Sa nu se supere nimeni. Cum in Romania n-avem asa ceva, uit mereu de ea. „Copiii”, insa, n-au uitat 🙂

Father's.Day.2017

PS Pentru necunoscatori, Socrate si Cowboy-ul reprezinta doua fete ale personalitatii mele (cica) – Dr. Wise and Mr. Rednceck 🙂


… pentru ca autopsia unei povesti incepe precum autopsia oricarui cadavru – prin examinarea exteriorului: are vanatai? Rani vizibile? Arsuri? La povesti, astea toate sunt „sociologie”. Sociologic vorbind, ce ne invata, asadar, Povestea Porcului? Ce ne spune „soriciul”? [Nota: Daca tot veni vorba, soriciul proaspat e o delicatesa de care n-am mai avut parte de vreo douzecisicinci de ani, dat fiind ca legile americane il interzic pe motiv de „alterabilitate rapida”. In curand, vom muri cu totii sanatosi. Poate nu fericiti, nici macar multumiti, dar sanatosi.]

Simplu si la obiect, dat fiind ca asta nu e roman politist de Agatha Christie, sa aflam ucigasul la sfarsit, ci un fel de Columbo, unde stim criminalul de la inceput, si-apoi incercam sa „il dovedim”: Aflam ca e bine sa ai copii. De ce? „De când suntem noi, încă nu ne-a zis nime tată şi mamă! Oare nu-i păcat de Dumnezeu că mai trăim noi pe lumea asta?” Nicio societate nu poate exista in absenta procreatiei. Cine nu crede, sa-si faca privirea roata geopolitic. Mai mult, ca e bine ca acesti copii sa-ti poata spuna „mama” si „tata” si ca mamele isi iubesc copiii, oricat de urati sau de obraznici ar fi (“Să-i fi zis toată lumea că-i urât şi obraznic, ea ţinea una şi bună, că băiat ca băiatul ei nu mai este altul! Numai de-un lucru era baba cu inima jignită: că nu putea să le zică tată şi mamă.”) De ce e important sa-ti spuna „mama” si „tata”? De se jigneste inima? Pentru ca asta e semnul ca „porcul” a inteles respectul. Respectul, pentru a fi respect, trebuie sa se manifeste cumva. De aceea ne adresam unul altuia cu „doamna” si „domnule„, cu „dumneata” sau „dumneavoastra„, de aceea in Marea Britanie revolutia modernitatii a inceput cu trecerea de la „thou” la „you„. [„Thou shalt not kill„, etc.] Si tot de accea, in Bibliile vechi englezesti se mai pastreaza inca „thou”. Din respect.

Numai porcul nu poate sa se exprime. Numai porcul nu poate spune „sarutmana pentru masa”.

Partea sociologic esentiala a povestii ramane insa aceea ca Fat Frumos e un porc. Barbatul, in general vorbind, e un porc. In realitate, insa, inlauntrul fiecarui porc se ascunde un Fat Frumos.

Pana aici mesajul e cat se poate de optimist atat pentru femei cat si pentru barbati. Femeile isi vor putea privi barbatii cu alti ochi – ochii printesei, ajunsa in palatul porcului, printesei careia-i place palatul, ii plac si socrii (!), cat despre porc, mai bine sa lasam povestea sa ne spuna: „Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: „Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie”. Şi s-a apucat de gospodărie.” Fata (fara nume!) strange din umeri si se apuca de gosopdarie.

Intr-un palat!

In acest moment, femeie de-as fi, fara sa-l fi citit mai inainte pe St Exupery, bunaoara, as fi usurel oripilata. Cum adica? Parintii ma trimit la un porc si, doar pentru ca porcul are palate si ma inteleg bine cu socrii, strang din umeri si „ma apuc de gospodarie”?

Ca norocul, povestea nu se opreste aici. Daca strangi din umeri in fata porcului si te apuci de gospodarie, porcul s-ar putea sa-si lepede pielea si sa devina un Fat Frumos. Pe ascuns. De ce pe ascuns? Pentru ca, sociologic vorbind, babatul doar vrea sa para ca e porc. Doar vrea sa para ca e dur. Ca e masculul feroce. In realitate, insa, e o carpa pe care orice femeie o poate indoi sau innoda pe degete dupa cum are chef.

Sa ne gandim.

Ce se intampla in primele pagini ale Bibliei, in capitolul Facerii? Am aflat asta de la o pionera miscarii feministe din SUA, pre numele ei Elizabth Cady Stanton. Femeia cu pricina era usurel dusa de-acasa, a „patronat”, printre altele, o biblie in care Dumnezeu era femeie – inceputurile miscarilor Gaia/Gaea  (pour les conaisseurs) – , s-a pupat, certat si iarasi impacat cu Frederick Douglas, cand a venit vorba despre drepturile negrilor versus drepturile femeilor (alta poveste), dar a surprins un „detaliu” care spune multe din „Facerea”.

Vorbind despre faptul ca femeilor li se interzice dreptul la vot pe motiv de „gandesc cu inima, nu cu creierul„, Elizabeth Cady Stanton readuce in atentie povestea Facerii. ce se intampla acolo? Acolo, o avem pe Eva, la care vine sarpele si-o intreaba (presupus sasiind, precum Kaa, in Cartile Junglei) – urmeaza o parafraza: „Si ce a zis Doamne-Doamne”? „Pai, Doamne-Doamne ne-a zis ca putem face ce vrem, doar sa nu mancam din pomul cunoasterii binelui si-a raului, ca murim.” La care sarpele zice: „Hotarat ca nu veti muri! Doamne-Doamne vrea doar sa nu fiti ca El, cunsocand deosebirea dintre bine si rau.

Si Eva musca. Acum, ce-i drept, Eva face un rationament gresit – si Doamne-Doamne de aceea ii si pedepseste, pentru prostie, nu pentru imoralitate; nu-i pedepseste pentru ca nu stiu raul, ca n-aveau cum sa stie ca fac rau (judecata morala); ii pedepseste pentru ca Eva face un rationament gresit: Daca A atunci NU-B. (Rationament corect: Daca A atunci B. Daca mananci, mori.) Platon era mai radical – “raul e prostie.”Cum ar veni, diavolul e “rau” pentru ca “prost”. Dar, gresit cum ii e rationamentul, Eva rationeaza. Musca. De-acum stie ca face rau. Si ii da lui Adam (care era langa ea, dar Adam nu vede sarpele, nici sarpele pe el; porc de barbat?). Nu ii da explicatii de ce ar trebui sa incalce porunca lui Doamne-Doamne. E mai mult ceva de genul, „Adam, daca ma iubesti, ia de musca!Si Adam musca! Si-atunci – se intreaba Elizabeth Cady Stanton – cine-i rational si cine nu-i? Femeia sau barbatul?

La intrebarea aceasta a incercat sa dea un raspuns, intrucatva convingator, Carl Gustav Jung. Dar pana atunci mai avem de lucrat la soriciul sociologic al Povestii Porcului.

Sociologic vorbind, povestea ne invata ca barbatul e prudent. Conservator. Nu se repede cu capul inainte. Adam nu se repede sa muste din marul interzis. Eva o face. Regele, afland ca inlauntrul porcului sta tupilat un Fat Frumos, realizeaza ca se afla in fata unui fenomen pe care nu-l poate pricepe. Mai mult, intuieste ca fata e ispitita sa “faca” ceva. “  – Draga tatei! Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns, ca să nu păţeşti vreo nenorocire! Căci, după cum văd eu, omul acesta, sau ce-a fi el, are mare putere. Şi trebuie să fie ceva neînţeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească!

Mama, insa, are alte idei. Eva e “revolutionara”. Simplificand, Adam “e de dreapta”, Eva, “de stanga”. Femeia vrea schimbare, nu barbatul. Stiti bancul: Barbatul se casatoreste cu speranta ca femeia nu se va schimba dupa nunta. Si se-nseala. Femeia se casatoreste sperand ca isi va putea schimba barbatul. Si se inseala.

După aceasta au ieşit amândouă împărătesele în grădină ca să se plimbe. Şi aici, mama sfătui pe fată cu totul de alt fel: – Draga mamei, ce fel de viaţă ai să mai duci tu dacă nu poţi ieşi în lume cu bărbatul tău? Eu te sfătuiesc aşa: să potriveşti totdeauna să fie foc zdravăn în sobă şi, când a adormi bărbatu-tău, să iei pielea cea de porc şi s-o dai în foc, ca să ardă, şi atunci ai să te mântui de dânsa!” Cum ar veni, degeaba e Fat Frumos in dormitor, daca-n momentul in care-l scoti in lume arata ca un porc.

Sociologic vorbind, decizia de a-ti vari nasul unde nu-ti fierbe oala se termina prost pentru toata lumea, cam ca si la Revolutia Franceza: “Alei! femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învăţat cineva, rău ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! … pentru că ai ascultat de sfaturile altora, de ai nenorocit şi căzăturile ieste de bătrâni, m-ai nenorocit şi pe mine şi pe tine deodată!” Sa nu uitam, insa! Poveste se termina cu bine. Stim deja asta. Poate ca, la urma urmei, urma care scapa turma, femeia n-a facut rau. Daca Eva nu musca din mar, noi nu mai eram, pentru ca omenirea asa s-a nascut – cazand din rai in istorie. Dar asta nu mai e sociologie. Sa nu ne grabim.

Sociologic vorbind, povestea ne mai invata ca (a) greselile se cuvin a fi rascumparate, dar si ca (b) nici o greseala nu e de ne-rascumparat, si (c) ca singur nu-ti poti rascumpara greseala. Ai nevoie de prieteni. De ajutoare. Fata de imparat, (a) si (b), dupa multe incercari, isi rascumpara greseala. (Eva naste in chinurile facerii, dar naste.) N-o poate face, insa, singura. E nevoie (c) de ajutorul Sfintelor Miercuri, Vineri si Duminica. E nevoie de un ciocarlan schiop. [Nota: Ciocarlanul e o pasăre de culoare cenușie-gălbuie, cu un moț pe vîrful capului, care-și caută hrana sărind de colo-colo (Galerita cristata).] E nevoie ca Fat Frumos sa aiba un “servitor credincios” care-l anunta ca vrajitoarea il drogheaza si fata ii plange la capatai noapte de noapte. Cum ziceam pe vremuri: PCR = Pile, Cunostinte, Relatii. Cum zic americanii, acum: Ai nevoie de “networking” pentru a reusi in viata. (“Capital social” – Robert Putnam).

Ce mai aflam, sociologic vorbind? Aflam ca raul e usor de prostit – cu placeri materiale (fuior de aur, vartelnita de aur, etc).  Amintiti-va de Platon: “Raul e ignoranta”. Amintiti-va de toate povestile cu Pacala sau Danila Prepeleac, in care diavolul e “prostit” – outmaneuvered, ar zice americanul, de catre taranul roman care se dovedeste mai drac decat dracul; ‘Intunecand intunericul, iata portile luminii!”, scria Nichita Stanescu. “Cu moartea pre moarte calcand”, cantam in Noaptea Invierii.) Mai mult: ca raul, la sfarsit, e pedepsit: “Şi când a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica şi din Talpa-iadului bucăţica; şi când a picat sacul, i-a picat şi hârcei capul.” [Nota: Raul e “talpa”, i.e., temelia iadului, si trebuie sa-I iei “capul”, dupa ce-l distrugi bucatica cu bucatica. Raul nu se distruge dintr-o data, la ghilotina.]

Si gata cu nivelul sociologic, desi ar mai fi cateva de adaugat. De-acum incepem sa ne apropiem de miezul placerilor.

Ca de n-ar fi, nu s-ar povesti.

(Va urma)

PS Imi cer scuze pentru excesul de “bolds” and “italics”. Cand totul ti se pare important, “ce mai poti sa si faci?”, vorba cuiva.

NOTA: Textul a fost publicat si pe http://www.contributors.ro


… incepem, cum ar fi zis Aristotel, sa ne apropiem de adevar in cercuri concentrice, din ce in ce mai stranse. Pornim de la ceea ce-i evident si incercam sa ajungem la adevarul ascuns, ca un sambure, in mijlocul fructului. Cu grija, totusi, sa nu se spargem dintii.

Incepem, asadar, cu vreo doua intrebari retorice, de incalzire: De ce, in majoritatea povestilor romanesti, „el” (Fat Frumos, Praslea, etc) se naste sarac, vai de mamaliga lui, si trebuie sa treaca prin felurite incercari pentru a cuceri printesa (care-i nascuta gata printesa, frumoasa si bogata)? [Chiar daca e nascut fecior de rege, e al treilea, adicatelea fara nici o sansa la tron.] Si de ce, pe de alta parte, in majoritatea povestilor occidentale (vezi, bunaoara, Fratii Grimm), situatia sta invers? „Ea” (Cenusareasa, Rapunzel, etc) e nascuta intr-o situatie dezavantajoasa [chiar daca e nascuta printesa are o „mastera”/mama-vitrega ce-o persecuta, vezi Alba ca Zapada], si e nevoita sa treaca prin incercari pentru a fi, intr-un sfarsit, salvata de un print [inalt, frumos, destept si bogat] calare pe un cal de obicei alb?

La primul nivel de lectura – cel sociologic – explicatia pare limpede: cata vreme in societatea taraneasca din Romania, ascensiunea pe scara sociala a taranului sarac se facea prin casatoria „in sus”, c-o femeie „in-zestrata” („cu zestre„), in societatile traditionale occidentale, femeia era „pretioasa” (i.e., virginitatea), iar urcusul spre „lumea buna” incepea c-o casatorie cu un „print”.

Primul nivel de lectura, cel mai evident, n-are prea mult haz, dar implineste o functie sociologica demna de respect. Nicio societate nu poate functiona in absenta unor norme sociale general acceptate: Ana are mere, Xenia are pix, asa merg lucrurile, nu cerceta aceste legi, caci esti nebun de le-ntelegi. Pour les connoisseurs, a se vedea Al Farabi discutand „actualitatile” care distrug „potentialitatile” aristoteliene. De ce, in Coran sau in Vechiul Testament, Dumnezeu cere unele lucruri sau impune unele legi pe care nu le putem intelege rational? Toata lumea poate intelege de ce nu e bine sa ucizi, sa furi, etc, dar de ce sa sacrifici, sa zicem, sapte pui de capra, nu opt sau sase? Intrebarea e, literal, innebunitoare, caci paralizanta.

Sa ne gandim. De fiece data cand „actualizam” ceva, „ucidem” o infinitate de „potentialitati”. Cand, dis de dimineata, decid sa-mi pun camasa asta, pantalonii, astia, cravata asta, „ucid” posibilitatea de a face alte combinatii de panataloni, camasa si cravata. Iar daca asta vi se pare infantil, sa ridicam stacheta: Cand iti alegi meseria, facultatea, orasul in care sa traiesti sau partenerul de viata, „ucizi” o infinitate de alte posbilitati. Mai mult: daca faci un copil astazi, acum, nu va fi la fel cu un alt „potential” copil, facut maine, chiar si cu acelasi partener. Cand „actualizezi”, in limbaj aristotelian, „ucizi potentialitati”. Dar, vorba lui Al Farabi, la lucrurile astea nu trebuie sa te gandesti prea mult, caci risti sa innebunesti. Poti muri de foame, precum magarul lui Buridan, plasat la o distanta egala de doua capite de fan, egale si ele, incapabil sa ia o decizie.

Societatea, orice societate, asta face (printre altele): decide in locul tau.Te scapa de angoasa de a-ti decide culoarea pantalonilor pe ziua de azi.

Or povestile indeplinesc un rol esential in orice societate. Nu, nu e nicio greseala: am scris „indeplinesc”, nu „indeplineau”, pentru ca orice societate e bazata – acum si odinioara – pe povesti. Societatile comuniste au fost, daca va mai amintiti, bazate pe povesti. Povesti despre „omul nou”, „adevarata fericire”, s.a.m.d.. Societatile capitaliste sunt, la randu-le, bazate pe povesti – numai ca stiu sa le spuna mai bine. Razboiul rece s-a incheiat cand Ronald Reagan – omul povestilor „by excellence” – a spus o poveste care l-a naucit pe Gorbaciov. „Mister Gorbachev, tear down this wall!” („Domnule – atentie! domnule, nu „tovarase” – Gorbaciov, darama acest zid!„). Iar zidul a fost daramat, precum zidurile Ierihonului (necunoscatorii vor trebui sa mai puna mana pe Biblie).

Nu e o intamplare ca americanii au succes si au stiut sa atraga, de-a lungul timpului, cele mai luminate minti spre ei (cum, la vremea lor, au stiut egiptenii, atenienii, italienii, francezii, nemtii, sau turcii; chinezii, mai putin – si se vede). Americanii stiu sa spuna povesti. Hollywoodul nu e o intamplare. De buna seama, portavioanele sau bombele atomice nu strica. Dar pentru a avea portavioane si bombe atomice ai, mai intai de toate, nevoie de povesti despre portavione si bombe atomice. Americanii au ajuns pe luna de-abia dupa ce Kennedy le-a spus o poveste frumoasa despre cum vor ajunge pe luna.

Povestea porcului intra, si ea, in aceeasi categorie.

La primul nivel de lectura, implineste mai intai de toate o nevoie sociologica.

Sa ne gandim.

Toate acestea se intamplau pe vremea cand nu existau nici prea multe carti, nici televizune, nici Facebook. Lumea se educa la gura sobei, ascultand povesti pe care nu le diseca nimeni, cum fac eu aci. Iar asta e un alt simptom al societatii contemporane: in ziua de astazi, pana si povestile se cer disecate, precum cadavrele. Oricat de mult il dispretuiesc pe Lucian Blaga pentru cateva decizii majore pe care le-a luat in timpul vietii, nu-i pot nega aspiratia spre genialitate. Cand scria …

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină

… stia ce spune. De aceea, „disectia” Povestii Porcului, de care ma apropii incet dar sigur, nici nu va merge pana la capat si nici nu va dezvalui toate intelesurile. Dupa cum disectia unui cadavru, oricat de amanuntita, nu iti va spune niciodata cine a fost omul acela, ce e omul, sau de ce a trait el (sau ea) pe acest pamant, dar te va invata cate ceva despre corpul omenesc, asa si autopsia ce va urma operata asupra Povestii Porcului.

(Va urma)

 

 

 


… pentru ca e pacat ca Jung n-a apucat sa-l citeasca pe Creanga. Din cate stiu, Carl Gustav Jung se cunostea cu Mircea Eliade, corespondau, dar cat acces a avut Jung la basmele romanesti e greu de spus. Ar fi fost fascinant, totusi, sa fi vazut cum interpreteaza Jung, in registru psihanalitic, “Tinerete fare de batranete, si viata fara de moarte”, bunaoara (“culeasa” din popor de catre Petre Ispirescu). Sau “Povestea porcului” (“culeasa” din popor de catre Ion Creanga). Dar asta nu e decat doar un exemplu de pacat. E pacat ca multi tineri din ziua de astazi cresc fara a sti poveste porcului, dupa cum e pacat si ca multi oameni religiosi nu se apleaca mai cu rabdare asupra povestilor. Sau filosofii. Oamenii, in general, pacatuiesc cand vine vorba despre “povestile pentru copii”.

Si totusi, dupa cum zice Socrate in Republica lui Platon, incepem educatia copiilor prin a le spune povesti, false per ansamblu, dar care contin in ele unul sau mai multe adevaruri ascunse. Pentru ca uneori adevarurile mai au si aceasta tendinta – in loc de a se insira precum margelele pe o ata, se ascund unele-ntr-altele, precum papuselile rusesti. Dupa cum si copiii se ascund in adulti.

Sa recapitulam, pentru cunoscatori, Povestea porcului. Pentru necunoscatori, un rezumat, cu toate scuzele de rigoare pentru ciopartirea unui text care, altminteri, se cuvine a fi citit de la cap la coada, rand cu rand, si cuvant cu cuvant.

  • Un mos de o suta de ani, si-o baba de nouazeci sunt “albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii”. Nu ca n-au vrut, ci ca n-au putut. Si-atunci baba ii zice mosului – atentie! Baba ii zice mosului, nu invers – “ – Doamne, moşnege, Doamne! De când suntem noi, încă nu ne-a zis nime tată şi mamă! Oare nu-i păcat de Dumnezeu că mai trăim noi pe lumea asta? Căci la casa fără de copii nu cred că mai este vrun Doamne-ajută!” [Nota: Observati, rogu-va, cum baba se adreseaza deopotriva mosneagului si lui Dumnezeu, mosneagul fiind strecurat retoric inlauntrul lui Doamne-Doamne, precum o falie de parizer intr-un sandwich. Ar mai fi cateva de discutat si la restul randurilor, dar n-am inca o viata de cheltuit pe Povestea Porcului.]
  • Avem o problema, baba (nu mosul!) vrea s-o rezolve. Cum? Prin adoptie. Gandirea populara a secolului al nouasprezecelea ar trebui sa-I rusineze, prin toleranta, pe activistii secolului douazecisiunu: “Ia, mâine dimineaţă, cum s-a miji de ziuă, să te scoli şi să apuci încotro-i vedea cu ochii; şi ce ţi-a ieşi înainte întâi şi-ntâi, dar a fi om, da’ şarpe, da’, în sfârşit, orice altă jivină a fi, pune-o în traistă şi o adă acasă; vom creşte-o şi noi cum vom putea, şi acela să fie copilul nostru.” Om sau – atentie! – sarpe, sau orice alta “jivina” (animal, bestie, pentru ai de-s precum copiii mei si nu mai stiu cuvantul).
  • Zis si facut. Mosneagul, ascultator, pleaca dis-de-dimineata, “până ce dă peste un bulhac (mlastina/mocirla). Şi numai iaca că vede în bulhac o scroafă cu doisprezece purcei, care şedeau tologiţi în glod (tolaniti in noroi) şi se păleau la soare. Scroafa, cum vede pe moşneag că vine asupra ei, îndată începe a grohăi, o rupe de fugă, şi purceii după dânsa. Numai unul, care era mai ogârjit, mai răpănos şi mai răpciugos, neputând ieşi din glod, rămase pe loc. Moşneagul degrabă îl prinde, îl bagă în traistă, aşa plin de glod şi de alte podoabe cum era, şi porneşte cu dânsul spre casă. Pes curt, mosneagul sperie scroafa, scroafa fuge, cu purceii dupa ea. Toti, mai putin unul. Sa retinem: scroafa se sperie de mosneag. Mosneagul o cauta, ca sa zicem asa, cu lumanarea. Dar ia ce poate. Ce poate? Poate doar ce nu poate fugi de el. Poate doar ce mai ramane. A’ mai proasta solutie, cum ar veni. Alta n-a mai ramas.
  • Cand il vede, baba de nouazeci de ani, devine “sprintenă ca o copilă”, il spala, ii da de mancare, pe scurt il “ia de copil pe bune”. Desi e porc. “Să-i fi zis toată lumea că-i urât şi obraznic, ea ţinea una şi bună, că băiat ca băiatul ei nu mai este altul! Numai de-un lucru era baba cu inima jignită: că nu putea să le zică tată şi mamă.” Porcul nu putea vorbi. Porcul nu putea sa se exprime.
  • Intr-o zi – o “buna zi”, nu orice zi!, c-am uitat si intelesul acestei vorbe – baba il trimite pe mos la targ sa cumpere una, alta, sa faca shopping, cum s-ar spune, si ceva “roscove pentru ala micu’”. Batranul se revolta, are impresia ca “ala micu’” e rasfatat, bombane, dar merge si face ce-I zice baba. La targ afla ca imparatul vrea sa-si marite fata. Si ca i-o va da celui care-I va construi “un pod de aur pardosit cu pietre scumpe şi fel de fel de copaci, pe de-o parte şi de alta, şi în copaci să cânte tot felul de păsări, care nu se mai află pe lumea asta, aceluia îi dă fata; ba cică-i mai dă şi jumătate din împărăţia lui. Iară cine s-a bizui să vină ca s-o ceară de nevastă şi n-a izbuti să facă podul, aşa cum ţi-am spus, aceluia pe loc îi şi taie capul. Şi cică până acum o mulţime de feciori de crai şi de împăraţi, cine mai ştie de pe unde au venit, şi nici unul din ei n-a făcut nici o ispravă; şi împăratul, după cum s-a hotărât, pe toţi i-a tăiat, fără cruţare, de le plânge lumea de milă. Apoi, măi babă, ce zici? bune veşti sunt aceste? Ba şi împăratul cică s-a bolnăvit de supărare!” Pe scurt, toata lumea e nefericita, pentru ca toata lumea vrea binele, dar binele refuza sa se intrupeze, pentru ca, printre altele, podul ar trebui sa fie “cu pasari care nu se mai afla pe lumea asta”. Si-atunci unii mor, altii se imbolnavesc cautand binele pe lumea asta cu pasari care nu-s de pe lumea asta. Da-n ce consta binele? In buna casatorie a fiicei imparatului. El, imparatul, nu ea, printesa, ar vrea s-o casatoreasca, dar nu cu oricine. Cu cineva care merita. Cum merita? Facand un pod de aur intre cele doua familii.
  • Rezumat: Toti printii de pe lume nu pot. Porcul poate, dar doar dupa ce ii adorm parintii. Face podul, pasarelele nu de pe lumea asta, tacamul complet. Imparatul ramane cu gura cascata (bouche bee, ar zice francezul). Sa nu ardem insa etapele, ca riscam sa pierdem esentialul. Inteleptul a spus sa te apropii incet de miezul placerilor. Mai intai porcul il convinge pe mosneag sa mearga la imparat, sa-i spuna ca el va face podul. Pus in fata provocarii, porcul incepe sa vorbeasca. Mosul, reticent, face, cum ar zice Kierkegaard, “a leap of faith”, un salt in orb, bazat pe credinta in copilul-porc-adoptat (ceva de genul Indiana Jones). Merge la imparat si-I zice ce si cum. “Atunci împăratul, văzând aşa mare obrăznicie, pe de-o parte i-a venit a râde, iară pe de alta se tulbură grozav”. Normal. Poate ceea ce ti se pare imposibil – un porc sa reuseasca unde au esuat toti printii – se va implini. Asta te “tulbura grozav”. Pe buna dreptate, pentru ca porcul face podul, uneste familiile, iar imparatul n-are incotro. E om de cuvant. Ii trimite porcului fata.
  • In continuare, povestea curge asa: “Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: „Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie”. Şi s-a apucat de gospodărie.” Surprizele nu se opresc aici. Resemnarea fetei se dovedeste de bun augur, pentru ca-n fiece noapte porcul isi leapada pielea si se trasforma intr-un Fat Frumos. Toate bune si frumoase? Nu inca.
  • La doar vreo doua saptamani dupa ce fata imparatului, se intelege, doarme (si nu doar) cu porcul-Fat-Frumos, cu care nu e casatorita, merge sa-si viziteze parintii si le spune ce si cum. Reactia parintilor e de la sine graitoare. Tatal (imparatul, adica), isi stie fata. Banuieste ca nu e inca multumita si ca va incerca sa schimbe lucrurile. Conservator, o sfatuieste sa se abtina. Are de-a face cu cineva sau ceva ce depaseste puterea de intelegere: “  – Draga tatei! Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns, ca să nu păţeşti vreo nenorocire! Căci, după cum văd eu, omul acesta, sau ce-a fi el, are mare putere. Şi trebuie să fie ceva neînţeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească!” Mama, insa, are alte idei: “După aceasta au ieşit amândouă împărătesele în grădină ca să se plimbe. Şi aici, mama sfătui pe fată cu totul de alt fel: – Draga mamei, ce fel de viaţă ai să mai duci tu dacă nu poţi ieşi în lume cu bărbatul tău? Eu te sfătuiesc aşa: să potriveşti totdeauna să fie foc zdravăn în sobă şi, când a adormi bărbatu-tău, să iei pielea cea de porc şi s-o dai în foc, ca să ardă, şi atunci ai să te mântui de dânsa!” Cum ar veni, degeaba e Fat Frumos in dormitor, daca-n momentul in care-l scoti in lume arata ca un porc.
  • Zis si facut. Cand pielea de porc arde in soba, Fat Frumos se trezeste de la duhoare si spune printre lacrimi: “Alei! femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învăţat cineva, rău ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut!” De aici incolo, lucrurile ii scapa de sub control. Exista un blestem care e pus in miscare, automat. Pentru ca blestemele nu tin de credinta, ci de magie. Or, magia e automata. Apesi butonul si se porneste televizorul. Dansezi “Paparudele” si vine ploaia. Faci “A” si se intampla “B”. In jurul pantecului fetei se strange un cer de fier, iar fat Frmos ii explica ce se va intampla in continuare: “Când voi pune eu mâna mea cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta, şi numai atunci să se nască pruncul din tine, pentru că ai ascultat de sfaturile altora, de ai nenorocit şi căzăturile ieste de bătrâni, m-ai nenorocit şi pe mine şi pe tine deodată! Şi dacă vei avea cândva nevoie de mine, atunci să ştii că mă cheamă Făt-Frumos şi să mă cauţi la Mănăstirea-de-Tămâie.”
  • Pentru gandirea din ziua de astazi, lucrurile au luat-o deja razna, dat fiind ca nimic nu l-ar impiedica pe Fat Frumos sa-si puna chiar atunci mana dreapta (nu stanga!) pe pantecele fetei, scapand-o de cercul de fier. Pentru gandirea de-atunci, e normal. Fata (fara nume!) nu si-a rascumparat inca greseala. E deja insarcinata. Insarcinata si pedepsita pentru ca a gandit cu capul altora. Facand asta, a nenorocit pe toata lumea. Pentru a-si repara greseala va trebui sa realizeze ca are nevoie de Fat Frumos, sa-l caute si sa-l gaseasca. Pana acum porcul facuse totul. De acum, fata va trebui sa faca. Dar, pentru a-l gasi, are nevoie de un nume, pe care, pana atunci, nu-l stiuse (Fat Frumos) si de un loc (Manastirea-de-Tamaie; o dubla sfintenie).
  • Si totusi, fata nu realizeaza din primul moment nevoia de Fat Frumos. Socrii, de-acum din nou saraci, ii sugereaza ca de-acum nu mai au cu ce s-o tina, asa ca fata incepe sa se gandeasca: “Ea, văzându-se acum aşa de nenorocită şi oropsită, ce să facă şi încotro s-apuce? Să se ducă la părinţi? Se temea de asprimea tată-său şi de şugubaţa defăimare a oamenilor! Să rămână pe loc? Nu avea cele trebuitoare şi-i era lehamete de mustrările socrilor.” Si-abia, datorita altor nevoi, fata realizeaza nevoia de Fat Frumos, asa ca se hotareste sa-l caute.
  • Calatoria, normal am putea spune, se petrece prin pustiuri, vreme de un an, cand ajunge la casa celei ce se va dovedi a fi Sfanta Miercuri (pentru cei mai putin dusi la biserica, miercurea e prima zi de post din saptamana, in “conditii normale”). Cand o vede, Sfanta se minuneaza cum de-a ajuns pana acolo? Ce a adus-o? “M-au adus pacatele”, raspunde fata, semn c-a inceput sa inteleaga ce (i) se intampla. Pe scurt, Sfanta Miercuri n-o poate ajuta direct, nimeni nu stie unde-ar fi Manastirea-de-Tamaie. Ii da, totusi, un corn de prescura si un paharel de vin. Bate saua sa priceapa iapa. Si-o furca de toarce singura fire de aur, sa fie acolo, pour la bonne bouche.
  • Si inca ceva: Sfanta Miercuri o primeste pentru ca se identifica drept “om bun” (om, nu barbat sau femeie, om), iar fata ii spune: “De nume am auzit, măicuţă, dar că te afli în lumea asta, nici prin cap nu mi-a trecut vreodată.” Stim de unele, dar nu chiar le credem posibile in aceasta lume. De ce? Pentru ca aceasta lume nu e una a povestilor si a sfintelor. Asta nu ne trece prin cap.
  • Calatoria de la Sfanta Miercuri la Sfanta Vineri mai dureaza inca un an. De la Sfanta Vineri la Sfanta Duminica, altul. De fiece data, fata primeste un corn de prescura, un paharel de vin, si-un cadou (o vartelnita de aur care depana singura si, respectiv, o tipise de aur, c-o closca cu puii de aur), dar numai Sfanta Duminica gaseste o vietate care o poate ajuta sa gaseasca Manastire-deTamaie: un ciocarlan schiop si ca vai de lume. [Nota: Nici una dintre Sfinte nu “stapaneste” peste oameni, doar peste jivine.] Ciocarlanul stie, pentru ca pana la Manastire-deTamaie il “purtase dorul” si tot acolo isi fransese si piciorul, de ramasese schiop. Sfanta Duminica ii porunceste ciocarlanului s-o conduca pe fata pana acolo, iar biata pasare schioapa se supune, desi nu e foarte entuziasmata.
  • Din nou, drumul ii poarta prin tot felul de locuri primejdioase, nemaivazute si nemaiuzite, ciocarlanul o mai duce la rastimpuri pe aripile sale pe fata, pana ce ajung la o pestera. Manastirea-de-Tamaie nu e pe ceva culme maiestuoasa de munte, e intr-o pestera. Inlauntru insa, ne spune povestea, “era un rai, şi nu altăceva!” Acolo era si podul de aur si palatal in care fata traise cu fat Frumos doua saptamani sau ceva-pe-acolo. Si tot acolo, ii spune ciocarlanul, e si Fat Frumos. Dar mai intai, ii arata o fantana, unde va trebui sa stea trei zile, “că încă eşti nemernică pe aceste locuri şi tot n-ai scăpat de primejdii”. Si-I spune ce si cum sa faca. E o lume intro alta lume, cam ca-n Jules Verne, O calatorie spre centrul pamantului, numai ca nu ni se spune de unde vine lumina (si nimeni nu intreaba).
  • Fata merge la fantana, scoate furca de aur care-ncepe sa toarca singura. O slujinca o vede si da fuga la stapana, sa-i spuna. Si-acum povestea incepe sa devina cu adevarat interesanta: “Stăpâna acestei slujnice era viespea care înălbise pe dracul, îngrijitoarea de la palatul lui Făt-Frumos, o vrăjitoare straşnică, care închega apa şi care ştia toate drăcăriile de pe lume. Dar numai un lucru nu ştia hârca: gândul omului.” Incep negocierile. Fata vrea sa fie lasata peste noapte in odaia imparatului. Vrajitoarea se invoieste, pentru ca-i da seara o cana cu lapte adormitor, asa ca doua nopti la rand, fata zadarnic incearca sa-I vorbeasca lui fat Frmos. Abia in a treia noapte, dupa ce un (alt) servitor credincios ii spune ce si cum, iar Fat Frmos nu-si mai bea laptele, apuca si ei sa vorbeasca.
  • Si de-aici incolo, sa lasam si noi povestea sa vorbeasca singura: “Făt-Frumos! Făt-Frumos! Fie-ţi milă de două suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani, cu osânda cea mai cumplită! Şi întinde mâna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, să plesnească cercul şi să se nască pruncul tău, că nu mai pot duce această nefericită sarcină!
  • Şi când a sfârşit de zis aceste, Făt-Frumos a întins mâna, ca prin somn, şi când s-a atins de mijlocul ei, dang! a plesnit cercul, şi ea îndată a născut pruncul, fără a simţi câtuşi de puţin durerile facerii. După aceasta împărăteasa povesteşte soţului său câte a pătimit ea de când s-a făcut el nevăzut.
  • Atunci împăratul, chiar în puterea nopţii, se scoală, ridică toată curtea în picioare şi porunceşte să-i aducă pe hârca de babă înaintea sa, dimpreună cu toate odoarele luate cu vicleşug de la împărăteasa lui. Apoi mai porunceşte să-i aducă o iapă stearpă şi un sac plin cu nuci, şi să lege şi sacul cu nucile şi pe hârcă de coada iepei, şi să-i dea drumul. Şi aşa s-a făcut. Şi când a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica şi din Talpa-iadului bucăţica; şi când a picat sacul, i-a picat şi hârcei capul.
  • Hârca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus că dăduse moşneagul, crescătorul lui FătFrumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpânusău, Făt-Frumos, în purcelul cel răpciugos şi răpănos, cu chip să-l poată face mai pe urmă ca să ia vreo fată de-a ei, din cele unsprezece ce avea şi care fugiseră după dânsa din bulhac. Iaca dar pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o aşa de grozav. Iară pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul şi împărăteasa, şi pe lângă dânşii l-au ţinut până la sfârşitul vieţii lui.
  • Acum, aduceţi-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a făcut şi nunta şi cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit şi nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Şi numai cât a gândit Făt-Frumos, şi îndată au şi fost de faţă părinţii împărătesei lui şi crescătorii săi, baba şi moşneagul, îmbrăcaţi iarăşi în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Şi s-a adunat lumea de pe lume la această mare şi bogată nuntă, şi a ţinut veselia trei zile şi trei nopţi, şi mai ţine şi astăzi, dacă nu cumva s-a sfârşit.

Gata. Gata? De-abia acum incepe. Voi incerca, pe parcursul a catorva episoade, nu stiu cate si nici cand, sa deztelenesc (daca va mai amintiti de fuior si de vartelnita) cateva posibile niveluri de lectura: social, psihanalitic, mistic. Si inca unul, banuit doar, pe care vi-l voi spune doar printre randuri.


… pentru ca unii poate isi mai amintesc bancul: Ion si Ianos sunt prieteni de-o viata. Au copilarit impreuna, au fumat impreuna prima tigara, s-au casatorit cu doua surori de la capul satului si locuiesc acum pe aceeasi ulita. Toate bune si frumoase, pana-ntr-o buna zi, cand Ion se napusteste manios asupra lui Ianos, si-n loc de binete ii da un pumn de-l culca la pamant. Buimacit, Ianos il intreaba: ” – Da’ ce-ai Ioane? Ai bolunzit?” La care Ion ii raspunde manios: „- Bai, voi, ungurii, l-ati omorat pe Mihai Viteazul!” Ianos e si mai nedumerit: „- Pai bine, Ioane, da’ asta o fo’ acum patru sute de ani!” Ion nu se lasa induplecat: „- Poate, da’ io abia acu’ am aflat!”

Nu radeti, ca nu e de ras.

Cand o cultura isi pierde busola bunului simt, isi inventeaza probleme pe care, apoi, nu mai stie sa le rezolve. Bunaoara, un copil neastamparat e diagnosticat cu ADD (Attention Deficit Disorder), de parca neastamparul la copii n-ar fi normal, umflat cu Prozac, si dat pe mana psihologilor, pana cand bietul pusti chiar incepe s-o ia razna. Atunci vin alti specialisti, care declara gresit diagnosticul initial, si opresc „tratamentuL’. Atata doar ca-ntre timp problema a devenit una cat se poate de reala. Asa si in Romania, cu „discutia despre familie”. Asa si in Statele Unite, cu simbolurile, statuile, ba chiar si cartile care ar rani ceva sensibilitati istorice. Cam cum i-a ranit si lui Ion sensibilitatea istorica povestea cu Mihai Viteazul.

Ultima victima a acestei atrofieri a bunului simt e statuia Generalului Lee, din New Orleans. Ca unul care a locuit doi ani acolo, pe vremea cand predam la Tulane University, recunosc ca m-am indragostit atat de oras, cat si de statuia instalata pe un obelisc in mijlocul asa numitului Lee Circle, in jurul careia se invarteau tramvaiele care veneau spre sau plecau din French Quarter.

Astazi (vineri), statuia veche de 130 de ani (1), devenita un simbol al orasului, va fi data jos. Mai mult, unul dintre activisti s-a declarat nesatisfacut de decizie, argumentand ca oricine ar trebui sa aiba dreptul s-o distruga „cu ciocanul, precum Zidul Berlinului„. Motivul? Ati ghicit! Raneste sensibilitatile istorice. Sensibilitati ranite pe care le putem pansa cu ciocanul, cu pumnul sau cu bomba.

Pentru necunoscatori, Generalul Lee a fost faimosul comandant al trupelor Sudului in timpul sangerosului Razboi Civil American (peste 600,000 de victime, mai multe decat in toate celelalte razboaie purtate de americani de atunci incoace luate la un loc!) Pentru cei ceva mai cunoscatori, dar nu indeajuns, acelasi General Lee era cat pe ce sa ajunga comandantul trupelor Nordului! Pozitia i-a fost oferita de catre nimeni altul decat Presedintele Lincoln, la inceputul ostilitatilor.  Lee l-a refuzat, dar nu pentru ca era in favoarea sclavagiei. Inca din 1856, adica vreo cinci ani inainte de izbucnirea razboiului, a numit sclavagia „un rau politic si moral”  (“a moral and political evil”) si a anticipat ca, din cauza sclavagiei, „tara va trebui sa treaca printr-o incercare cumplita, probabil o rascumparare necesara pentru acest pacat national ” (“the country will have to pass through horrible ordeal, a necessary expiation perhaps for our national sins”). Usor modificata, ideea a fost folosita mai tarziu chiar de catre Lincoln, in cel de-al doilea Discurs Inaugural, spre sfarsitul razboiului.

Lee nu era nici in favoarea secesiunii. S-a supus, insa, deciziei luate de catre statul sau, Virginia, de a secede din Uniune. L-a refuzat pe Lincoln spunand ca prima sa datorie e fata de statul Virginia, si-abia apoi fata de Uniune. „Sunt american, pentru ca sunt virginian, nu invers.” Ideea nu era catusi de putin radicala la vremea respectiva, ba chiar nici mai tarziu. Ronald Regan, bunaoara, care, ca actor, nu era chiar specialist nici in teorie politica, nici in istorie, a declarat ca „Statele au format Uniunea, nu invers” – o replica dadatoare de fiori multora care stiau argumentele Sudistilor dinaintea izbucnirii Razboiului Civil, si o idee combatuta vehement de catre Lincoln.

Mai mult, dupa asasinarea lui Lincoln, Generalul a avut un rol covarsitor in prevenirea re-izbucnirii ostilitatilor, argumentand ca, odata ce-ai acceptat infrangerea, trebuie sa-ti respecti cuvantul dat invingatorului.

A fost, asadar, Lee vreun inger in uniforma confederata, cum multi il prezinta inca? Nicidecum. Cum inger n-a fost nici unul dintre oamenii care au jucat un rol esential in istoria Statelor Unite. Istoria nu se scrie cu ingeri decat in imaginarul colectiv. Se scrie insa cu oameni de stat.

Pentru multi, insa, asta nu e suficient. Intr-o realitate paralela, care si-a piredut bunul simt, lumea e populata cu ingeri in lupta cu dracii.

Dovada? Nici Thomas Jefferson, autorul principal al faimoasei Declaratii de Independenta („toti oamenii sunt nascuti egali, inzestrati de catre Creator cu anumite drepturi inalineabile„, etc…) n-a scapat. Recent, statuia lui Jefferson de la Universitatea Columbia, a fost acoperita cu gluga alba a Ku Klux Klan-ului, in semn de protest fata de faptul c-a fost stapan de sclavi, intretinand, din cate se pare, relatii „ne-principiale”, cum se spune acum, cu una dintre sclave, Sally Hemings. [Nota: Si in acest caz, povestea e, de buna seama, ceva mai complicata, dar nu mai am timp. Precizez doar ca, din varii motive, Jefferson se afla spre coada clasamentului simpatiilor mele fata de Parintii Fondatori. Asta insa nu schimba cu nimic datele problemei.]

Nu-mi mai ramane decat sa ma rog ca faptele de mai sus sa nu ajunga la urechile tuturor, ca ne trezim si cu statuia lui Lincoln doborata, sub acuzatii de „simpatii cu Lee” (n-am gasit alta rima). Sau unele pasaje din Aristotel. Sau din Biblie. La personajele de pe dolarii americani (y compris Lincoln sau Jefferson) nici nu mai vreau sa ma gandesc, ca se-apuca unii sa arda banii (oricum scrie pe ei „In God we trust” si mai au si piramida masonica, ceea ce nu-i corect politic, oricum ai lua-o).


Parafrazand un proverb Zen (sau pe Hegel, pentru iubitorii de referinte mai culte), periculosi nu sunt cei care nu stiu nimic. Cei care nu stiu nimic, au bun simt. Periculosi sunt doar cei care stiu cate ceva, dar au impresia ca stiu totul. Asa, ca Ion, cand a aflat noutatea ca ungurii l-au omorat pe Mihai Viteazul.

PS Inserez niste fotografii cu statuile in cauza. Pana se mai poate.

PPS Acasa jucam sah cu piese inspirate din Razboiul Civil. „Regii” sunt presedintii Lincoln si Davis. „Reginele”, generalii Grant si Lee. Respectand adevarul istoric, uniformele sunt albastre si, respectiv, cenusii. Mi-e si frica sa mai joc „cu albele”.

NOTA: Textul a fost publicat si pe http://www.contributors.ro


… ca e fragila. Conceptele, ca si vorbele, sunt fragile. Si naravase. Se pot sparge cand le scapi din mana sau cand scapi haturile. Iar asta n-ar fi nimic. Mai grav e ca cioburile o iau razna, ne cad noua in cap, ne dau copite si sfarsesc prin a ne omori. Nu e de colea sa-ti cada in cap ramasitele unui pian Steinway @& Sons, dupa cum nu e de colea sa-ti cada in cap ramasitele democratiei sau libertatii. Sau cele ale familiei.

Initiativa Coalitiei pentru Familie (sau a mintilor ce-au stat in spatele ei, n-are importanta), a reusit sa inflameze inca o data opinia publica din Romania. De ce? Pentru ca (1) fost inteleasa drept un atac la adresa cuplurilor homosexuale; si (2) pentru ca a deschis o dezbatere despre ce anume inseamna “familia”: Bunaoara, o familie mono- parentala e “mai putin” familie decat una cu doi soti?

Punctul (1) e banal si, ca urmare, lipsit de relevanta teoretica si practica. Da, Coalitia asta (si/sau mintile dindaratul ei) au vrut sa atace astfel cuplurile homosexuale. Aici nu exista dubii, indoieli metafizice, subtilitati. Exsita doar maciuca democratica, toporul democratic al majoritatii, cum bine remarca Alexandru Toma Patrascu. Pana aici nimic nou. Despre tirania democratica a majoritatii s-au scris biblioteci, cel putin de la Platon incoace. Repet: e banal, plictisitor, prin urmare lipsit de relevanta. Frectie de camfor la un picior de lemn.

Punctul (2), pe de alta parte, e cu totul totului o alta poveste. Asta da. Asta merita gandita si re-gandita: Ce e familia? E familia intemeiata, cum zice propunerea de lege, pe casatoria dintre un barbat si-o femeie, sau nu are si n-ar trebui sa aiba vreo legatura, logica sau legala, cu actul casatoririi, dupa cum sustine Cristi Danilet? Cu intrebarea asta mai “venim de-acasa”. Nu suntem “plecati cu boii de-acasa”, “pe-aratura”, “cu oile”, etc. Nu. Deschidem discutia “de-acasa”, adicatelea dintr-un loc fix, recunoscut de toti ca atare.

Sau nu?

Ce inseamna, de fapt, “acasa”? Ce inseamna, de fapt, casatoria? Ce inseamna, de fapt, iubirea, libertatea, democratia, familia?

Paste.2017.2

De fapt, toate aceste cuvinte, aceste concepte (intre ”concepte” si “cuvinte” fiind o diferenta importanta, dar nu in acest context) sunt intelesuri in functie de care ne construim vietile. De fapt, noi nu ne hranim cu paine ci cu intelesuri, adicatelea cu cuvinte. De fapt, in functie de ceea ce intelegem prin fericire alegem sa facem una sau alta, in functie de ceea ce intelegem prin iubire ne “luam” sau ne “despartim”, ne “facem” fotbalisti, ingineri sau tarani. De fapt, dupa cum spunea Heidegger, aceste cuvinte ne traiesc pe noi, nu invers. De fapt, asta nu e joc de cuvinte. E un  fapt.

Si-atunci cum ramane cu familia? Cu asta putem, nadajduiesc, cadea cu totii de acord: “familia” e un cuvant al carui inteles e de la sine inteles pana cand cineva il pune sub semnul intreabrii si-atunci devine precum “timpul” la Fericitul Augustin: “Ce-i timpul? Daca nu ma-ntrebi, stiu. Daca ma-ntrebi, nu mai stiu.”

Ce e, asadar, familia? Dar casatoria pe baza careia s-ar intemeia familia? S-o luam de la coada la cap: casatoria. Dupa Kant, e un contract. Dupa Hegel e dezgustator sa-I spui “contract”. “Dezgustator” nu e o metafora, e cuvantul folosit de Hegel insusi. Dupa Hegel, casatoria nu e nici “doar” iubire, nici “doar” contract, ci amandoua in acealsi timp. Daca te iubesti cu altcineva, nu e suficient pentru a te declara “casatorit”. Daca, pe de cealalta parte, semnezi un contract de casatorie, nu esti inca, propriu-zis, casatorit. Trebuie sa le ai pe amandoua – si iubirea, si contractul. Iar pentru ortodocsii de moda veche, ortodocsi adica, de moda noua ne-existand, ceea ce semnezi la notar nu te face mai “casatorit” in ochii Domnului decat te face semnarea vreunei polite de asigurare impotriva inundatiilor. Ceea ce se intampla la notar e “casatorie civila” (contractul lui Kant). Ceea ce se intampla la biserica e, pentru cei credinciosi, uniunea mistica, adevarata casatorie, adicatelea. Creada fiecare cat il duce mintea si credinta. In limbaj Hegelian, insa, abia acolo iubirea se obiectivizeaza prin taina cununiei. Cei care spun “un petec de hartie nu schimba cu nimic situatia” au dreptate. Petecul ala de hartie nu schimba nimic – decat juridic. Juridic, cum bine explica si Cristi Danilet, “sotii” au felurite drepturi (mostenirile si dreptul de vizita la spital par a fi deocamdata ingrijorarile principale). Drepturile astea pot fi asigurate juridic sub orice titulatura: casatorie, portocala, copac sau pisica.

E o stampila.

Dar familia? Despre ce familie vorbim? Juridica? Atunci e o stampila. O portocala. Un copac. O pisica. Orice decide functionarul cu pricina pe baza regulamentelor in vigoare. Are importanta daca-i spunem “familie”, “uniune civila”, sau “portocala”? Juridic vorbind, nu are, atat timp cat drepturile sunt asigurate in mod egal (mostenire, vizita la spital, etc). Ramane “eticheta”. Despre asta vorbim? Ei bine, da! Despre etichete, vorbim, despre cuvinte. Sunt doi copii proveniti din doua casatorii parte din aceeasi familie, doua familii diferite, sau ambele? Dar un copil crescut de-o bunica biologica si un bunic legal? As putea-o duce asa mult si bine, facand combinatii dintre cele mai nastrusnice, pana nu va mai intelege nimeni ce inseamna, de fapt, familia. Vorba Fericitului: “Daca nu ma-ntrebi, stiu, Daca ma-ntrebi, nu mai stiu”. Nu despre drepturi, asadar e vorba in tot acest “scandal”. Problema drepturilor se poate rezolva usor, pentru homosexuali, divortati, concubini, amanti, ingeri si martieni.

Problema cuvintelor, mai greu.

De fapt, “la inceput a fost Cuvantul, si Cuvantul era la Dumnezeu, si Dumnezeu era Cuvantul”. De fapt, Evanghelia lui Ioan a fost scrisa in greaca, unde Logos inseamna deopotriva “Cuvant” si “Ratiune”. De fapt, la inceput a fost Ratiunea.

P.S. Textul a fost publicat si pe http://www.contributors.ro




Categorii