…pentru că dacă nu tragem învățămintele corecte din președinția lui Trump, în general, și din evenimentele recente, în particular, următoarele lebede negre ce ne vor lua pe nepregătite ne vor întuneca tot orizontul, nu doar o părticică a lui, ca pînă acum. Ați observat că, mai nou, lebedele negre zboară în stol? Că au devenit regula, iar cele albe, excepția? Or, cînd excepția devine regulă, se cheamă că a sosit timpul să-ți reconsideri drastic raționamentele gata-făcute și gata-servite. Și, mai cu seamă, să nu te lași furat de vîltoarea judecăților de moment – cele care nu fac decît să zgîrie suprafața lucrurilor. Mai mult rău decît bine.

Nu, democrația americană nu a primit nici o lovitură de grație. Nu, America nu a încetat să mai fie „farul democrației” pentru lumea întreagă. Dimpotrivă. Democrația americană și-a demonstrat încă o dată reziliența, și tocmai de aceea merită să fie luată în continuare de exemplu, în ciuda declarațiilor Rusiei sau Chinei și-n ciuda glumelor (unele izbutite, s-o recunoaștem) care circulă în aceste zile pe Internet. (În treacăt fie spus, multe dintre cele pe care le-am primit eu au venit de la americani, de unde se vede că nu doar românii se mai salvează și prin umor.) Da, imaginea Americii în lume a primit o palmă usturătoare, dar imaginile și, implicit, opinia publică sînt lesne de manipulat – iar asta s-a văzut în primul rînd la asaltul Capitoliului.

Într-un interval de doar cîteva ore, atmosfera politică din Congresul SUA s-a schimbat radical, cot la cot cu opinia publică. De ce? Pentru că, luînd cu asalt Capitoliul, protestatarii au luat cu asalt simbolurile Americii – or, de astea nu te atingi fără să plătești de să te usture. Tare. Pentru că pe americani nu-i ține împreună nici tradiția, nici vreo istorie milenară, nici vreo religie națională. Împreună îi țin doar simbolurile. De aceea, dincolo de orice ipocrizie și de discursuri găunos-patriotarde, de care e plin spațiul public (și de care a profitat cu asupra de măsură Trump, în primul rînd), există o venerație sinceră a istoriei fondării SUA, așa scurtă cum este, a Declarației de Independență și a celei de-a doua Constituții, a steagului, a imnului ș.a.m.d. De aceea americanii își arborează cu mîndrie steagul pe casă, și nu doar de 4 iulie, de aceea copiii se opresc să „jure credință” („pledge allegiance”) în fața steagului, cu mîna pe inimă, înainte de a intra în clasă – și fac toate astea de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Te poți juca cu aproape orice, poți face bășcălie sau disprețui public orice, dar nu simbolurile de bază. Asta n-au înțeles nici cei care au invadat o clădire-simbol a Americii, deși, în mintea lor, o făceau pentru a apăra democrația. Cînd William Lloyd Garrison, un aboliționist convins, fondator al Societății Anti-Sclavie și al ziarului The Liberator, s-a lăsat luat de valul emoțiilor și, de un 4 iulie, a declarat Constituția un „compromis cu diavolul” și i-a dat foc în public, a „reușit” performanța de a da înapoi cauza aboliționismului cu cel puțin o decadă.

Unde dai și unde crapă.

În doar cîteva ore, congresmenii americani și-au reamintit brusc ce s-ar cuveni să fie – oameni politici, nu politicieni, și americani, nu republicani sau democrați. Discursurile, după ce lucrările Congresului au fost reluate, au fost, cu rare excepții, de-a dreptul exemplare, de la Mike Pence și Mitch McConnell la Nancy Pelosi. Procedurile au fost respectate cu strictețe, deși rezultatul era deja limpede, și tocmai de aceea confirmarea a durat pînă aproape de ora patru dimineața. Dacă ăsta nu e exemplu de reziliență democratică, nu știu ce e. Pentru cîteva ore, am trăit senzația aproape ireală că m-am întors în timp și că sînt martor la momentele de glorie ale politicii americane, despre care citisem doar în cărți.

Pe 6 ianuarie, cînd asaltul Capitoliului era încă în plină desfășurare, „la cald”, cum s-ar spune, David Axelrod, fostul senior advisor al lui Obama, a declarat că „ceea ce se întîmplă acum ar trebui să ne facă să ne reconsiderăm pozițiile din timpul protestelor de astă-vară” (aprox.). M-am gîndit atunci că nu degeaba omul a fost eminența cenușie din spatele alegerii lui Obama și al celor două mandate de președinte. Omul nu se lasă furat de val și încearcă să țină „dreapta măsură”. Nu poți cere azi reducerea bugetului sau desființarea poliției, pentru ca mîine să te întrebi unde e poliția. N-o poți acuza ieri de abuz de violență, iar astăzi s-o condamni că e prea „blîndă” după ce tocmai a împușcat o femeie. Nu poți pretinde „acțiune” fără „reacțiune”. Nu poți folosi dubla măsură, dacă nu vrei ca cercul vicios să continue.

Am sperat – și încă mai sper – că Trump va folosi drept exemplu negativ, deopotrivă pentru republicani și democrați. Decăderea lui Trump a fost la fel de fulminantă ca ascensiunea lui, iar asta s-ar cuveni să ne pună pe toți pe gînduri. Dacă în dimineața de 6 ianuarie era încă de bonton, ca republican, să ții mai mult sau mai aproape de Trump, în seara aceleiași zile, președintele a devenit leprosul politicii americane. „Cine face ca Trump, ca Trump să pățească!” Încă-președintele s-a bazat pe inflamarea opiniei publice, uitînd că opinia publică e un balon de săpun. Lipsită de consistență, se umflă pînă se sparge. Înălțarea, oricît de spectaculoasă, va fi întotdeauna urmată de o cădere la fel de dramatică. Numai Stan și Bran se puteau cățăra pe o frînghie neatîrnată de ceva concret. Între strategia lui Trump și cea a lui Ioan Stoica, de la Caritas, diferența e doar cantitativă, nicidecum calitativă. Și la Caritas s-au inflamat spiritele, și acolo a existat valul uriaș de entuziasm și de încredere, și acolo cîștigătorul a pierdut tot. Că e vorba de bani sau de voturi are prea puțină importanță.

Tare mi-e însă teamă că lecția n-a fost încă învățată. Controlînd acum atît Președinția, cît și Senatul și Camera Reprezentanților, democrații se simt deja pe cai mari. S-ar putea să fie imposibil de rezistat tentației de a reîncepe Caritas-ul politic. Frînghia li se bălăngăne ispititor în fața ochilor. Nu știu ce se va întîmpla pînă la inaugurarea din 20 ianuarie, nici cum va decurge și, cu atît mai puțin, ce se va întîmpla în politica americană și în cea internațională după aceea. Nu sînt Mafalda. Sînt însă convins că, dacă vom continua tot ca pînă acum, cazul Trump ne va părea doar o muscă enervantă prin comparație cu stolul de lebede negre care se întrezărește deja la orizont.

Vorba cîntecului: Cîte-un pic, pic, pic, pînă n-o mai rămînea nimic. Și pe urmă o vom lua de la capăt.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


… chiar daca a trecut vremea Plugusorului, sfatul ramane valabil. E lesne sa te inflamezi cand vezi Capitoliul din Washington D.C. luat cu asalt, congresmenii ascunsi pe sub banci, oameni impuscati, un neica-nimeni instalat confortabil in scaunul Presedintelui Senatului American, s.a.m.d.. Dar tocmai de aceea nu trebuie sa ne inflamam. Ca de inflamat s-au inflamat si cei care au luat cu asalt Capitoliul, y compris romanii care fluturau tricolorul gaurit, simbol al Revolutiei noastre, cea neaosa, din ’89. Traim in vremea lebedelor negre, vorba lui Taleb – vremea de-ne-asteptatului – si-atunci e bine sa tragem aer in piept si sa facem un pas in spate de fiece data cand ne mai falfaie cate una prin fata ochilor. Sa incercam sa vedem tabloul de ansamblu, in loc sa ne focalizam pe detalii. La scara istoriei, detaliile nu conteaza, asa ca sa nu ne pripim cu judecatile. Zice-se ca, intrebat fiind de catre un reporter occidental despre Revolutia Franceza, Mao Tse-tung ar fi raspuns: “E prea devreme pentru a ma putea pronunta.”

Sfatul e, in primul rand, valabil pentru mine.

Urmarind in direct imaginile din 6 ianuarie, prima comparatie a fost cu mineriadele noastre. Am participat la amandoua ca ziarist. La prima am fost arestat pentru cateva ore la Casa Radio pentru ca le luam interviu soldatilor care pazeau cladirea. La a doua am fost gazat si, impreuna cu alti cinci oameni, am scapat dintre doua cordoane de scutieri cand un bucurestean milostiv ne-a deschis usa casei si ne-a facut semn sa intram pana trece urgia. La amandoua am fost socat de cat de usor poate rabufni la suprafata, de sub poleiala civilizatiei, combinatia dintre prostie si violenta. Amintiri de genul asta iti raman insurubate in minte si se reactiveaza automat. “Iaca si mineriada in varianta americana”, mi-am spus, asadar, miercuri.

Ca norocul, mi-am amintit de sfatul Plugusorului. Si bine-am facut. Pentru ca ceea ce s-a intamplat in SUA n-are in comun cu mineriadele decat aparentele. (Daca nu stiti bancul cu “uite, mai, ca de-afara asa se vede” intrebati-va prietenii. Sigur se va gasi unul care il stie.) Minerii nu aveau suparari “democratice” – ei aveau doar suparari pe democratie. Miile de oameni care au protestat in fata Capitoliului, ba chiar si cei care au patruns cu forta inlauntru, au facut-o, in mintea lor, cata a fost, pentru apararea democratiei, impotriva fraudarii alegerilor, si pentru intoarcerea la “popor”. Faptul ca alegerile n-au fost fraudate nu conteaza din acest punct de vedere. Conteaza ce credeau oamenii. Si ei credeau ca apara democratia. Ca apara “the people’s House”. Casa Poporului.

N-am fost singurul care a picat in capcana comparatiilor facile dar false. Au picat si multi americani, analisti si politicieni, luati pe sus de vartejul emotiilor care intuneca gandirea. Chuck Schumer, liderul minoritatii democrate din Senat (de-acum majoritate), a comparat ziua de 6 ianuarie cu atacul de la Pearl Harbor – a day that will live forever in infamy, cum spunea Franklin Roosevelt. Exagerat putintel, s-o recunoastem, oricum a-i da-o, si fara nicio legatura. Una e sa-ti scufunde flota japonezii, pe neasteptate, cu o declaratie de razboi facuta in ultimul minut, alta sa-ti sparga geamurile un grup de revoltati.

Alti politicieni si analisti au asemanat evenimentele de miercuri cu cele din 1814 cand britanicii au incendiat Casa Alba si au devastat Capitoliul (“Razboiul uitat” din 1812), comparand “loialismul fanatic” pentru Rege al soldatilor britanici (?!?) cu loialismul fanatic al suporterilor lui Trump. Daca sustinatorii lui Trump poti fi acuzati de loialitate fanatica fata de o persoana, a-i suspecta pe soldatii britanici de o supunere oarba in fata Regelui inseamna a intoarce istoria cu susul in jos. Atat in Razboiul de Independenta cat si in cel “uitat”, Parlamentul britanic a luat toate deciziile. Regele si-a respectat doar obligatiile consitutionale. Patriotii americani i-au ridicat osanale pana in ianuarie 1776.

Dar asta se intampla cand te ia valul – simti enorm si vezi monstrous.

Americanii insa, sunt – tot vorba lui Taleb – anti-fragili. Sunt rezilienti. Iar asta s-a vazut in toate momentele de cumpana, inclusiv in atacurile din 9/11. Americanii mananca simbolurile pe paine, la micul dejun, la pranz si seara – de aceea Declaratia de Independenta si Constitutia (a doua) sunt considerate texte “sacre”, de aceea isi pavoazeaza casele cu steagul Americii nu doar de 4 iulie, de aceea copiii recita, cu mana pe inima, “The Pledge of Allegiance” inainte de intrarea la cursuri – si fac asta de buna-voie si nesiliti de nimeni. De simbolurile americane nu te atingi fara sa te frigi. Asta n-au inteles cei care au luat cu asalt Capitoliul si nici politicienii care i-au curtat pana-n ultima clipa. Si asta a inteles prea tarziu si Trump, care acum s-a lepadat de toate protestele de ieri si a dat asigurari pentru o tranzitie pasnica a puterii.

Prea tarziu, insa.

Cand senatorii si reprezentantii s-au reunit din nou, la opt seara, pentru a incheia discutiile despre contestatiile depuse si numaratoarea electorilor, atmosfera era complet schimbata. Nu doar procedurile, altminteri complicate si de durata, au fost respectate la litera (de aceea intregul process s-a incheiat doar putin inainte de patru dimineata), desi rezultatul era cunoscut dinainte, dar tonul partizan al discursurilor a fost dintr-o data inlocuit de unul aproape uitat atat in Senat cat si in Camera Reprezentantilor: discursul unificator. Republicanii, in frunte cu Mike Pence si Mitchell McConnell, au condamnat in termenii cei mai fermi atacul asupra Republicii, iar Democratii, cu putine exceptii, s-au abtinut de la atacarea republicanilor. In doar cateva ore, politicienii si-au reamintit ca sunt, dincolo de viziunile diferite si de parerile diametral opuse, reprezentantii tuturor americanilor, indiferent de culoarea politica sau de alte culori. Aferim! Am asistat in direct la redescoperirea unei traditii americane care a reprezentat piatra de temelie pe care a fost fondata SUA – identitatea comuna e bazata pe acceptarea unor principii politice, nu pe etnicitate, orientare sexuala, culoare a pielii, etc. Si cu atat mai putin pe partizanat politic.

Pana si Nancy Pelosy, proaspat realeasa Speaker of the House, si-o inversunata adversara a republicanilor in general, si-a lui Donald Trump in particular s-a abtinut de la atacuri, invocand in schimb Sarbatoarea Epifaniei (e catolica, desi n-ai zice) si pe Sfantul Francisc! “Astazi e sarbatoarea Epifaniei”, a declarat la inceputul discursului. “In aceasta zi a revelatiei, sa ne rugam ca aceasta instigare la violenta sa ofere epifania necesara tarii noastre pentru a se vindeca.” Si nu s-a oprit aici: “In acest spirit al vindecarii, evoc cantecul Sfantului Francisc [din Assisi] … ‘Doamne, fa-ma o unealta a pacii. Acolo unde e intuneric, adu lumina. Acolo unde e ura, ingaduieste-ne sa aducem pacea. Acolo unde e disperare, ingaduieste-ne sa aducem speranta’.” Si si-a incheiat discursul cu aceste cuvinte: “Si-atunci, in aceasta sfanta zi a Epifaniei, haideti sa ne rugam. Cred mult in rugaciune. Sa ne rugam sa fie pace pe pamant si sa inceapa cu noi. Sa ne rugam Domnului sa continue sa binecuvanteze America cu asta.” Un asemenea discurs, venit din gura lui Nancy Pelosi m-a socat nu doar pe mine, ci si pe milioanele de “liberali” (in sensul american al cuvantului) care au sustinut-o.

Mie mi-a redat speranta. Nu bag mana in foc pentru suporterii liberali.

Minunea, insa, ca toate minunile, n-a durat mult. A doua zi, simtind schimbarea brusca a vantului opiniei publice si vazandu-se cu sacii si-n caruta Senatului dupa victoriile la mustata din Georgia, aceeasi Nancy Pelosi, secondata de Chuck Schumer, i-a cerut Vice-presedintelui Pence sa invoce Amendamentul 25, Sectiunea IV din Constitutie – ceva ce nu s-a mai intamplat pana acum decat in filme. Conform acestuia, Vice-presedintele, cu suportul majoritatii membrilor executivului, pot declara Presedintele “inapt” pentru functie. In cazul unui raspuns negativ din partea lui Mike Pence, a amenintat Pelosi, sunt pregatiti sa reia procedura de suspendare (impeachment), chiar daca mai sunt doar 13 zile pana la preluarea oficiala a functiei de catre Joe Biden.

Ce se va intampla in zilele urmatoare ramane de vazut. Prestigiul international al Americii a primit o palma usturatoare peste obraz. Dar, cu putina intelepciune, aceasta palma ar putea trezi politicienii – si nu doar pe cei din SUA – din somnul ratiunii in care se complac de ani buni. Pentru ca monstrii, dupa cum se poate vedea cu ochiul liber, au creat destui.

NOTA: Textul a aparut si pe http://www.contributors.ro


… mai bine mai tarziu decat niciodata. Mi-a luat … 31 de ani sa fiu mai atent la versurile din melodia „Happy New Year” de Abba, pe care, altminteri, o ascult cam in fiecare an.

Ma consolez cu gandul ca mai bine mai tarziu decat niciodata.


…pentru că, vorba lui Creangă, nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd îmi amintesc de Crăciunurile din România, înclin să cred că ale noastre, româno-americane, sînt mai românești decît cele ale românilor de-acasă. Fără a avea statistici, bazîndu-mă doar pe experiența personală de trăitor în America, de mai bine de douăzeci de ani, mă hazardez să afirm ca românii, ca mai toți imigranții, de altfel, se împart în două categorii mari și late: cei care, odată ajunși în Lumea Nouă, vor să-și reducă la strictul necesar relația cu lumea din care au plecat și cei care, dimpotrivă, încep să iubească lumea lăsată în urmă mai mult decît o făceau în țară fiind. Psihologic vorbind, de înțeles și unii, și ceilalți.

Pentru cei plecați, relația cu România e o relație maternă, nu una paternă. După cum scriam acum vreo zece ani tot în Dilema (veche încă de-atunci), iubirea de țară nu e „patriotismul” de acasă. E „matriotism”. Etimologic vorbind – și, dacă e să-i credem pe alde Hegel sau Heidegger, limba „îl vorbește pe om”, nu invers –, „patriotism” vine de la „pater” = tată. De unde și formulările anglo-saxone „fatherland” sau „Vaterland”. Patria e „pămîntul tatălui”. Pentru noi, însă, ca și pentru francezi sau italieni, patria e o mamă, cu tricolorul în mînă, eventual și cu un sîn dezvăluit discret. Oricum, de genul feminin. Patriotismul nostru e mai degrabă „matriotism”. Lăsînd orice intrepretări freudiene deoparte, în pîntec pentru nouă luni, cordon ombilical ș.a.m.d., relațiile cu mama sînt deosebite de cele cu tata. Urmînd imaginarul colectiv, tatăl este (sau era) mai tot timpul plecat; mama, tot timpul acasă, cu tine. Prin urmare, de tată ești despărțit oricum, dar despărțirea de mamă e întotdeauna mai traumatică, fie c-o realizezi, fie că nu. E „la bal sau la spital”. Fie pleci trîntind ușa, fără a te mai uita în urmă, fie pleci uitîndu-te întotdeauna peste umăr, idealizîndu-ți copilăria. Pentru prima categorie, Christmas e X-mas. Pentru a doua, Christmas e Crăciun.

Nu știu alții cum sînt, dar noi, ca mulți alți români ajunși în America (din întîmplare, în cazul nostru), am picat în a doua categorie. În a doua categorie, cei care nu erau bisericoși au început să meargă la biserică, „scuzîndu-se” că o fac pentru a întîlni alți români și pentru a mai afla una-alta. Pentru noii veniți, schimbul de informații este crucial. Dar „scuza nu ține”. Nu de asta merg oamenii la biserică (în vremuri non-pandemice). Nu te apuci de făcut cozonaci și sarmale, și nu te apuci să vopsești, bunăoară, ouăle de Paște cu coji de ceapă roșie (ceva ce n-ai făcut în viața ta cînd erai acasă) pentru că îți folosește la ceva. Adică îți folosește, dar nu cum îți folosește să afli de unde să cumperi ceva mai ieftin, ci cum îți folosește, bunăoară, să citești Patericul. Utilitatea, cum spunea John Stuart Mill, e, la urma urmei, o chestiune de opinie.

Craciun 2020

E util să îți petreci cîteva ore meșterind dintr-o coadă de mătură, carton, sclipici etc. o „Stea” cu icoana-n centru, pentru a-ți putea duce copiii „cu Steaua sus răsare ca o taină mare” din casă (de român) în casă (de român)? Sau e mai util ca-n timpul ăsta să-i înveți programare pe computer? Vă las să răspundeți singuri. Cîtă lume din România își mai învață copiii să „meargă cu Steaua”, să își facă, la propriu, nu la figurat, un „plugușor” sau o „sorcova-vesela” din crengi de brad și să meargă cu ele din poartă-n poartă? Cîți copii mai știu azi să colinde și chiar merg să o facă? Cîți mai știu pe dinafară Plugușorul (că e lung, iar memoria tot mai scurtă)?

Nici măcar pandemia nu ne-a luat pe nepregătite, ca pe românii de-acasă. Pentru românii-americani, distanțarea socială nu mai e o noutate. Cînd vine vorba despre colindat, plugușor, sau sorcovă, am învățat de multișor cum să le facem peste Ocean – mai întîi printr-un telefon (cu fir) împrejurul căruia ne adunam cu toții, mai apoi printr-unul mobil și, mai recent, prin Skype, WhatsApp, Zoom etc. De bună seamă, una e să colinzi față către față, și alta online, dar online e mai mult decît nimic. Ne mai consolăm cu rugăciunea „Să-mi dea Dumnezeu curajul de-a schimba ceea ce pot, puterea de-a accepta ce nu pot schimba și înțelepciunea de-a ști ce pot și ce nu”. Așa că mai facem și compromisuri. Nu mai împodobim bradul în Ajun, cum o făceam în copilărie, dar nici nu o facem încă de la Thanksgiving, cum o fac majoritatea americanilor. Dar nu, la români Moșul nu vine niciodată ca la americani, în dimineața de 25 decembrie, ci negreșit în Ajun, pe 24 – un „avantaj românesc” ce nu trebuie trecut cu vederea, mai cu seamă atunci cînd vine vorba despre zilele libere la cei care lucrează, precum cei din Sănătate, la foc continuu. Tot americanul vrea liber pe 25. Tot românul vrea pe 24. Așa că, după „negocieri”, și americanii, și românii pleacă acasă fericiți c-au obținut ceea ce-și doreau: care un X-mas, care un Christmas, care un Crăciun.

Și de-acum pînă-n vecie, mila Domnului să fie. Lăudați și cîntați și vă bucurați!


NOTA Editor: Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat.

Cele trei întrebari sunt: 1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020? 3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

Cu riscul de a-mi atrage ironiile cunoscutilor, ma vad nevoit sa-l pomenesc iarasi pe Tocqueville. Ce sa fac daca in ultimele doua secole niciun alt ganditor nu a reusit sa faca atatea predictii confirmate ulterior? Tocqueville vorbea despre pericolul major care pandeste democratiile – gandirea in turma si despotismul “soft”, cel de care nici macar nu mai esti constient, pentru ca e prea “moale” (“mou”), prea placut si prea lesne de inghitit pe nemestecate. In ziua de astazi, toate media sunt constiente de pericolul stirilor false. Toata lumea vorbeste despre “fake-news” – e la moda. Fenomenul e cat se poate de real, dar un pericol de care esti constient nu mai e chiar atat de periculos. Cu adevarat periculoasa pentru mass media e moda. Moda va fi fiind buna cand vine vorba despre coafuri si haine (desi am si aici suspiciunile mele), dar cand vine vorba despre informarea (si formarea) opiniei publice, moda are efecte devastatoare pe termen lung, chiar daca greu de sesizat imediat. E spiritul de turma (in)formand spiritul de turma.

Cu adevarat periculoasa acum e manipularea cu stiri adevarate, cu “true-news”, de care mass media (cu atat mai putin social media) nu sunt constiente. Repet: pana manipularea e constienta, facuta cu bune sau rele intentii, pericolul nu e mare. Cu adevarat ingrijoratoare e manipularea ne-intentionata. Auto-manipularea, daca preferati. “Tehnica” romaneasca de a-ti fura singur caciula s-a internationalizat, iar efectele sunt vizibile la tot pasul, din Romania pana in Statele Unite. Asta se poate face in mai multe feluri, dar cele mai comune sunt manipularea prin titlu, prin ruperea din context si prin simpla repetitie. Daca, bunaoara, dau un titlu de genul “In luna noiembrie, in Suedia, au murit mai multi oameni decat in timpul gripei spaniole”, informatia e corecta. Atat doar ca, raportat la populatia din 1918, procentul e mai mic. Folosind o informatie corecta, am transmis, in subtext, ideea ca strategia Suediei in timpul pandemiei are efecte devastatoare. Si n-am mintit! Sau, daca anunt zilnic ca iarasi a apus soarele, induc ideea ca poate soarele nu va mai apune maine, sau, poate, ca apunerea soarelui presupune o iminenta catastrofa. Vorba lui Eugen Ionesco: “Luati un cerc, mangaiati-l, va deveni vicios.” (Stiu, iarasi ma repet, dar macar o fac intentionat.)

De aici pana la cenzurarea unor pagini de Facebook a unor site-uri sau a unor conturi pe Twitter care posteaza “stiri false”, nu mai e decat un pas. Fake-news sunt dusmanul vizibil. Dusmanul facil, cel care iti distrage, ca la “alba-neagra” atentia de la adevaratul dusman. Iar de aici pana la “cancel culture” nici macar nu mai e pas – e alunecare la vale. Tobogan. Avalansa. Consecinta logica.

Ne pavam singuri, cu frenezie, drumul spre iad. Cu cele mai bune intentii, desigur.

2. Care este cea mai interesanta idee a anului 2020?

Cum am, ca tot omul, mai multe “domenii de preocupari”, am avut anul acesta mai multe descoperiri (si redescoperiri). In literatura, l-am descoperit, cu invidie, pe Vodolazkin; in poezia romaneasca i-am redescoperit, cu aceeasi incantare, pe Ion Muresan si pe Simina Codruta; in teologie, pe Leon R. Kass, cu un volum impresionant dedicat in intregime interpretarii Genezei (The Beginning of Wisdom: Reading Genesis); in ceea ce ma pasioneaza acum, m-a interesat (cum altfel?) ultima carte pe care am scris-o (Foundations of American Political Thought), care va aparea la anul tot la Cambridge University Press, dar m-au mai interesat inca alte cateva carti despre “rusine” – noul proiect la care lucrez. Cum insa intentionez sa le critic cu simpatie, prefer sa nu intru in detalii.

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveti pentru viitorul Românei si cea mai mare speranta? 

Cea mai mare temere, cat se poate de intemeiata, din pacate, cred ca o va reprezenta generalizarea educatiei online, dupa terminarea pandemiei. Odata descoperite “avantajele”, economice si de comoditate, e greu de crezut ca ne vom intoarce 100% la educatia fata-catre-fata. Incet dar sigur, ne vom indrepta spre educatia exclusive online. Ne vom mai zbate nitel, ca stiuca la capatul firului, dar, dupa ce vom obosi, ne vom lasa trasi in barca. Resemnati: Dom’le, am facut tot ce s-a putut! Ca e mai comod in barca, pana si ca stiuca. Nu mai trebuie sa inoti – altul vasleste pentru tine.

Cum stiu ca asta e un pericol? Pentru ca mie, ca profesor, imi este mult mai eficient economic si mult mai comod sa o fac de acasa, din fata computerului. Si ma cunosc suficient de bine pentru a sti ca ma atrag viciile. Iar educatia online asta e – un viciu. Raportata la educatia fata-catre fata, e precum facutul de dragoste in raport cu pornografia online: cand vrei tu, cu cine vrei tu, cum vrei tu. Lipseste insa partenerul. Din fericire, Romania e inca ramasa in urma la acest capitol. Nuu ma indoiesc, insa, ca va recupera. Suntem “prinzasi”. Mai periculoasa pe termen scurt ar fi o majora “dezordine mondiala”, din nefericire tot mai probabila in urmatorii ani. Din pacate, toate vin de se leaga: tampirea in masa, auto-manipularea, pseudo-educatia, crizele identitare, exacerbarea sentimentelor belicoase.

Pe de alta parte, cea mai mare speranta pentru Romania, tot pe termen scurt, ar fi extinderea digitalizarii. Ma contrazic? Catusi de putin. Digitalizarea e aidoma bisturiului. Cu bisturiul poti taia o beregata sau poti vindeca. Cand vine vorba despre administratie, digitalizarea birocratiei romanesti la toate nivelurile va reprezenta o adevarata binecuvantare. Digitalizarea administratiei nu salveaza doar timp si nervi. Sporeste si eficienta, scazand coruptia, de la scoala din comuna, la alocarea fondurilor europene.

Tragand linia si facand socotelile, miza viitorului o reprezinta imbinarea inteligentei cu bunul simt. Pe de o parte, bunul simt fara inteligenta supravietuieste, dar e fragil. Poate fi lesne facut tandari. Pe de alta parte, inteligenta fara bun simt e puternica si eficienta, dar extrem de periculoasa. Iar la absenta concomitenta atat a inteligentei cat si a bunului simt prefer sa nu ma gandesc in aceste zile de sarbatoare. Mi se pare de bun simt.

NOTA: Textul a aparut si pe http://www.contributors.ro


…chit că expertiza mea în domeniul muzicii românești s-a oprit undeva între Mirabela Dauer și Semnal M. De domnișoara (doamna?) Delia și de cîntecul pomenit în titlu am auzit întîmplător, de la o cunoștință din țară, care mi-a trimis un video, acum cîțiva ani. Dar, după cum se poate lesne observa, a avut un impact suficient pentru a servi drept inspirație textului care urmează.

Fără a intra în arcanele psihologiei, atunci cînd ceva lasă o impresie durabilă e limpede că ți-a atins cumva, pe undeva, o coardă sensibilă. Acest „ceva” poate fi chiar orice: o vorbă aruncată în vînt sau un vînt care stîrnește pe neașteptate o ploaie de castane în Parcul Central din Cluj; o bancă dintr-un parc asociată cu o iubire sau o iubire asociată cu o carte; un banc cu Bulă sau o arie din Verdi; un miros de chiftele sau aroma ierbii proaspăt cosite. Orice. A căuta acestor asocieri explicații strict raționale e vînare de vînt. Cu toatele ating cumva resorturi sufletești delicate, printr-un joc al ricoșeurilor de multe ori imposibil de explicat. Asta însă nu le face mai puțin eficiente. Dimpotrivă. Pe scurt, prăjiturelele lui Marcel Proust din În căutarea timpului pierdut joacă un rol-cheie, chiar dacă rolul lor rămîne imposibil de definit cu precizie. N-o mai lungesc.

Prăjiturica mea, după alegerile din România, a fost cîntecelul mai sus pomenit. Uitîndu-mă la rezultate, m-am gîndit imediat la toți politicienii care au stat și s-au scărpinat în creștet, întrebîndu-se, precum Delia, „Ce are ea și nu am eu?“. Ce are acest partid apărut de nicăieri, AUR, și n-avem noi? Cum ne-a furat, chiar de sub nas, electoratul, la fel cum i-a furat rivala bietei Delia iubitul – „De ce în fața mea vă zîmbeați pe ascuns?”. A căuta aici explicații „științifice” este, științific vorbind, o pierdere de vreme. Nu poți găsi explicații „raționale” pentru vibrațiile subconștientului, cum nu poți găsi nici între prăjiturelele lui Proust și ceea ce urmează. Sigur, post-factum, s-au găsit și experți, critici literari, dacă preferați, care să ne explice „ce a vrut să ne spună poetul”, vorba… poetului Ion Mureșan. E plină lumea de ei și-n America.

Sigur, precum în America, mass-media au fost prinse cu pantalonii în vine de o mișcare care s-a dezvoltat concomitent la firul ierbii, față către față, cu autocarul auriu, și-n bulele social media – ambele ignorate cu o superioritate blazată de către gazetarii care nu mai fac altceva decît să se citească unii pe ceilalți. Sigur, ceva interese mai mult sau mai puțin ascunse vor fi fiind atît în spatele noului partid, cît și al harismaticului domn Călin Georgescu, aspirant la fotoliul de „premierul nostru”. Similaritățile dintre mesaje sînt prea evidente pentru a fi coincidențe.

Și totuși.

A te opri la aceste explicații înseamnă, încă o dată, a-ți fura singur căciula. Te poți îmbăta cu apă rece, îi poți acuza pe toți acești votanți că sînt noii vadimiști, lumpen-proletari, inculți, nostalgici ai comunismului, manipulați de servicii dinlăuntru sau din afară, victime economice în căutarea unor defulări daco-mioritice – pe scurt, niște frustrați. Și poate, pe ici, pe colo, chiar ai avea dreptate. Dar asta nu înseamnă nici c-ai înțeles ce se întîmplă și nici că-i „combați” – dimpotrivă. Faptul că tu ești mai frustrat decît frustrații despre care vorbești s-ar cuveni să te pună pe gînduri. Înseamnă că ți-a scăpat ceva. Iar faptul că îi ataci în devălmășie, fără discernămînt, cu disprețul tău educat, nu face altceva decît să le confirme convingerile. După cum ne spunea în liceu domnul Crișan, profesorul de istorie – și o spunea în anii ’80, cînd se făcea pușcărie pentru și mai puțin: „Dacă noi le tot spunem capitaliștilor că sînt pe moarte, ce să facă și ei, săracii? Se apără!”.

Să lăsăm pentru moment la o parte absenteismul și să ne îndreptăm atenția strict asupra celor care au votat în diaspora. „Spune tu, nu e ciudat?” – se întreabă Delia, așa că să ne întrebăm și noi: nu e ciudat că în diaspora, pînă deunăzi lăudată și dată de exemplu de spirit civic, atașament la valorile democratice ș.a.m.d., AUR a ieșit pe locul doi, imediat după USR? Nu e ciudat că, peste noapte, „diasporenii” s-au remetamorfozat în căpșunari, parchetari și lumpen-diaspora, potrivit unor fini analiști și intelectuali, luați pe nepregătite, precum Delia? Pentru unul care a participat la două rînduri de alegeri „ciudate” în SUA, cu rezultate neprevăzute de nici un expert, sentimentul de déjà-vu e neliniștitor. De o parte avem explicația „trumpiștilor”, de cealaltă, pe cea a „lumpenilor”. S-ar crede că deștepții educați s-au strîns cu toții în cealaltă tabără.

Deștept de-aș fi, simpla apartenență la o „turmă de deștepți” m-ar pune pe gînduri, taman pentru că o gîndire în turmă nu mai e gîndire. Pentru asta, însă, e nevoie și de o doză zdravănă de bun-simț țărănesc pe care, da, l-am pierdut. Da, sîntem lumpeni, dar sîntem lumpenii gîndirii – ne-am pierdut bunul-simț țărănesc și nu l-am dobîndit încă pe cel trecut prin filtrul gîndirii autonome. (Notă: Pentru a evita noi acuzații, mă grăbesc să precizez că n-am votat nici cu Trump și nici cu AUR.) Da, USR-PLUS nu e AUR. Da, par a fi la poluri opuse, dar așa pare a fi și cîntecul Deliei, pentru cei care privesc video-ul oficial. Considerați aceasta o atenționare formală: video-ul cu pricina nu e recomandat persoanelor cu naturelul simțitor. Dăunează grav sănătății estetice. Cîntecul e una, prezentarea, cu totul altceva. Cu kitsch-ul pre kitsch călcînd. Tocmai de aceea, mi-e greu să spun dacă respectivul cîntec mi-a rămas înșurubat în minte datorită muzicii sau din cauza prezentării. Sau ambelor. Mai contează?

Și-acum putem, în sfîrșit, răspunde la întrebarea „Ce are ea și nu am eu?”. Atît USR-PLUS, cît și AUR au, în feluri diferite, ceea ce nu au partide precum PNL sau PSD. Au, cel puțin deocamdată, abilitatea de a stîrni visarea – visul unei societăți civilizate, curățată de corupție, sau visul unei Românii cu un proiect de țară care să ne redea o identitate și un scop. Sau ambele. Mai contează? Important e visul. Bătăliile viitorului vor fi bătălii pentru visuri. Pentru că de un vis sau altul avem cu toții nevoie. Cu toții avem nevoie de un Moș Crăciun.

La anul și la mulți ani!

P.S. Cu această ocazie, nădăjduiesc că am lămurit-o și pe domnișoara (doamna?) Delia: degeaba și-a uscat iubitul după ce ploaia l-a udat. În momentul în care i-a mărturisit că „și fără flori e ușor de iubit”, l-a pierdut. Negînd importanța florilor, a negat importanța visării. L-a uscat de pomană.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


și vorbesc cît se poate de serios. Vorbesc cu seriozitatea copilului optimist cînd îi povestește entuziasmat copilului pesimist despre cadoul primit de Crăciun. Cum, nu știți bancul? Inadmisibil! Cică, după Crăciun, copilul pesimist se întîlnește cu vecinul de bloc – copilul optimist – și se chestionează reciproc ce le-a adus Moșul. Începe copilul pesimist: „Știi trenulețul acela electric pe care mi l-am dorit tot anul? Moșul mi l-a adus și e chiar mai frumos decît mi-l imaginam! E vopsit în culori vesele, are și un șef de gară cu șapcă, pot schimba liniile, trece și printr-un tunel… Mă gîndesc însă că vopseaua se va coji, cîinele va mușca șeful de gară, eu mă voi plictisi și de jucăria asta, și va sfîrși la gunoi… Tu ce-ai primit?”. Copilul optimist atît aștepta: „O balegă de cal!”, răspunde, aproape transfigurat de fericire. „Toată viața mi-am dorit un cal! Iar dac-am primit balega, nici calul nu poate fi departe!” Chestie de perspectivă.

Iarna nu e grea, omătul nu-i mare, semne bune anul n-are. Și totuși. În ciuda pandemiei, a polarizării societății americane, prizoniera extremelor, în ciuda situației din România în care nu mai pot ajunge (obișnuia să fie mai greu invers), îngăduiți-mi să rămîn optimist. Îngăduiți-mi să cred că natura nu are oroare doar de vid, ci deopotrivă și de extreme și de mocirlă.

Să le luăm pe rînd.

Chiar dacă, în America, Joe Biden a cîștigat cu sprijinul adeseori isteric al unei stîngi radicale, președintele ales nu pare să se zorească să le satisfacă cerințele, adeseori fanteziste. Alegerea membrilor cabinetului și a altor șefi ai administrației dovedește o substanțială – și reconfortantă – doză de realism politic, confirmată atît de trecutul (lung) în Senat, cît și de cei opt ani de antrenament sub președinția Obama, în care sub mănușa de catifea s-a ascuns o mînă de fier. Mai mult, Congresul cu care va trebui să lucreze va fi unul echilibrat, indiferent de rezultatul alegerilor pentru Senat din Georgia. Și, oricît de strînsă e competiția dintre Mitch McConnell și Nancy Pelosi pentru primul loc la capitolul antipatici, nici unul nu poate fi suspectat de lipsă de pragmatism. Marea necunoscută rămîne Kamala Harris, cea care, mai devreme sau mai tîrziu, va rîvni la fotoliul de la Casa Albă. Semnalele trimise pînă acum sînt destul de amestecate. Considerînd, însă, că e nu doar ambițioasă, ci și inteligentă, pare greu de crezut că n-a înțeles mesajul transmis de către electoratul american în noiembrie – majoritatea populației, inclusiv latino, cu un spor demografic impresionant, nu gustă excesele marxisto-identitare ale noii stîngi. Și-atunci, dacă va vrea să cîștige următoarea rundă, vrînd-nevrînd, va trebui și ea să se deplaseze spre centru. La fel, republicanii au acum șansa de a reveni la un conservatorism de modă veche și de a-și pregăti, în patru ani, un candidat cu șanse reale împotriva Kamalei Harris. Premisele există. Cum spuneam, natura are oroare nu doar de vid, ci și de excese, iar politica americană nu face nici ea excepție.

Cum rămîne, atunci, cu mocirla din politica românească? În termeni de simptomatologie, nimic nu poate fi mai deosebit. Pe de o parte, avem politica americană, polarizată între două extreme, dominate fiecare de o gîndire maniheistă, în alb și negru. Pe de alta, avem politica românească, unde oile se împerechează cu caprele, albul se amestecă cu negrul pentru a forma un cenușiu deprimant, iar apele refuză să se separe de uscat, satisfăcute într-o mocirlă căldicică. Dar, după cum o știe oricine-a terminat Medicina, simptomele sînt una, diagnosticul, alta. Simptomele pot fi complet diferite (creștere sau scădere în greutate, să zicem), dar cauza să fie aceeași – diabetul. (Explicația medicală e, de bună seamă, mai complicată, dar metafora rezistă.) Odată tratat diabetul așa cum se cuvine, simptomele dispar, indiferent dacă e vorba despre creșterea sau scăderea în greutate. Nu doar excesele pot fi domolite, dar și mlaștinile parțial drenate. Pentru că n-are rost să ne facem iluzii – ca și la diabet, în politică nu există vindecare totală; există doar speranța ținerii simptomatologiei sub control.

Scriu aceste rînduri la ora la care încă n-a venit Moș Nicolae, dar dumneavoastră le veți citi cînd rezultatele alegerilor vor fi fiind deja cunoscute – că doar România nu-i America! Asta contează însă prea puțin, cîtă vreme ne aflăm cu toții pe un teren mlăștinos (sic). O mlaștină din care nu ne putem extrage decît procedînd precum Baronul Münchhausen – trăgîndu-ne singuri de chică, cu cal cu tot (sic). Iar optimistul din mine spune că putem. Desigur, multe depind de 1) diferența de scor dintre PNL și PSD; 2) de scorul obținut de USR-PLUS; 3) în funcție de 1) și 2), de ce alte partide vor mai intra în Parlament în afară de UDMR. Pe termen lung, însă, indiferent de rezultate, tendința e mai degrabă pozitivă. PNL și USR-PLUS n-au încotro – istoria le obligă să conlucreze. Iar din această conlucrare ambele tabere politice nu au decît de cîștigat. PNL, pentru că, păzit cu strășnicie de rivalii din USR-PLUS – idealiști sau nu, n-are importanță –, nu-și va mai putea permite derapajele pe care, sub privirea blajină a PSD, și le-a îngăduit. Exemplul directorului de la Ape din Tîrgu Mureș e doar un semnal pentru ceea ce va urma. Pe de altă parte, pentru a supraviețui și a se consolida, USR-PLUS n-are altă șansă decît aceea de a-și domoli excesele „revoluționare”, iar faptul că Dan Barna și Dacian Cioloș au înțeles asta e deja evident încă de la anunțul deciziei de fuzionare.

Puteți rîde în hohote cît poftiți, cum au făcut-o mai mulți amici după ce le-am împărtășit ideea, dar, păstrînd proporțiile, cuplul Barna-Cioloș seamănă întrucîtva cu cuplul Biden-Harris. Ambele trebuie nu doar să navigheze cu pricepere între suporteri cu agende semnificativ diferite, dar și să-și negocieze „în cuplu” viziunile și ambițiile. Dacă politicul, din America pînă în România, mai are o șansă, aceasta poate fi definită ca „idealism pragmatic“. Simplu spus, politica viitorului nu mai poate supraviețui decît aducînd împreună extremele, fără a le transforma în mocirlă. Dacă Iisus poate fi și Dumnezeu, și om, dacă pînă și fotonul poate depăși logica binară și poate fi concomitent și undă, și particulă, și alb, și negru, e musai să putem și noi. Alternativa e mult prea înspăimîntătoare.

Prin urmare, sînt obligat să fiu optimist. Dacă am primit o balegă, calul trebuie să fie pe aproape. Și dacă nu e, balega tot e bună de îngrășămînt natural. Dă roade.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


… si-atunci aveti a ma ierta daca nu voi discuta acum nici alegerile din Romania sau din Statele Unite, nici Ziua Recunostintei, si nici macar pandemia, ci o stire tratata de catre mass media la rubrica „fapt divers”. E, insa, o stire care va avea afecta pe termen lung intreaga omenire, mai mult decat ar putea-o face orice pandemie, orice sarbatoare sau sughituri electorale. Iar aceasta nu e nici exagerare stilistica, nici metafora. Daca nu ma credeti, uitati-va la computerul sau smart-phone-ul pe care cititi aceste randuri si incercati sa intelegeti: au fost facute de idei. Nu de Steven Jobs sau de Bill Gates, nu de IT-isti si programatori, ci de ideile care au urnit lumea cu secole inaintea lor. Iar ideile, bune sau rele, odata pornite, sunt greu de dat inapoi. Intreaga istorie a omenirii poate depune marturie. Cum ar spune St. Exupery, nu stiinta lemnului, a suruburilor sau a panzelor a facut corabia. Ci ideea de corabie, ideea de a vedea ce e dincolo de orizont. Restul – panze, suruburi, busola, internet, nave spatiale, descifrarea ADN-ului, sunt detalii care vin de la sine.

Nadajduiesc ca v-am starnit suficient atentia asupra stirii trecuta de mass media la „fapt divers” pentru a va sforta sa cititi in continuare.

Aceasta ignorare in sine s-ar cuveni sa ne puna pe ganduri: inseamna ca ne-am pierdut abilitatea de a deosebi esentialul de ne-esential, ca ne-am infantilizat pana-ntr-acolo incat numai ceea ce sclipeste si face zgomot ne mai poate atrage atentia. Ca la copii sau la cotofane.

Si acum stirea: Incepand din aceasta duminica, catolicii de pe intreaga planeta vor schimba, cu binecuvantarea Papei Francis, cuvintele rugaciunii Tatal Nostru – Rugaciunea Domnului, cum mai este cunoscuta, singura rugaciune pe care Iisus ne indeamna s-o spunem (Matei 6). In loc de „si nu ne duce pre noi in ispita” (Matei 6:13), de acum incolo catolicii vor rosti „si nu ne lasa sa cadem in ispita„! De ce? Pentru ca, dupa cum a explicat inca din 2017 ani Papa Francis (conform The Guardian), „traducerea”, folosita inca de la inceputurile crestinismului ar fi … gresita! Hristos n-ar fi putut spune asa ceva, pentru ca Tatal nostru nu ne-ar duce in ispita – asta ar fi un rol rezervat Satanei. Ispitirea ar fi „departamentul lui Satan”.

La o prima vedere, pare o explicatie cat se poate de rationala: Daca Dumnezeu e bun, de ce ne-ar duce in ispita, dupa cum sugereaza cuvintele rugaciunii? Ce fel de Dumnezeu ar fi acela care trebuie rugat sa nu ne duca in ispita. Pe noi, pe toti. Ce fel de Tata ar fi? E musai sa se fi strecurat o eroare, haideti s-o corectam. Logic, nu? Desigur, dar doar daca alegem sa ignoram un „detaliu”. Or, se stie ca acolo ii place diavolului sa se ascunda – in detalii. „Detaliul” cu pricina este ca nu e vorba despre nicio greseala de traducere. Daca mergem la originalul in care a fost scrisa Evanghelia lui Matei, greaca Koine (un dialect de tranzitie intre greaca veche si cea moderna), cuvantul este εἰσφέρεται (eispheretai) – si, peste tot pe unde apare in Noul Testament, este tradus fie prin a „duce”, fie prin a „aduce” (ceea ce-ar fi si mai greu de digerat, conform logicii mai sus enuntate). Simplu spus, asa, si nu altfel, ne-a indemnat Iisus Hristos sa ne rugam. Fie ca ne convine, fie ca nu.

Aici nu e vorba nici despre traducere, nici despre o posibila interpretare. Aici este vorba despre ceea ce scrie c-a zis Iisus in Matei 6. Acesta e un fapt.

De buna seama, nu-ti cere nimeni sa fii crestin, sa crezi in evanghelii, sau sa crezi ca Iisus a fost Hristos, Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu totodata, ca Persoana a Sfintei Treimi, nascut dintr-o Fecioara, s.a.m.d.. Poti foarte bine sustine ca toata Biblia (sau orice alta carte, sfanta sau nu, daca exista „cati sfinte”) e o facatura, o superstitie, o poti ignora sau arunca pe foc, poti scrie piesa de teatru Evanghelistii, cum a facut-o, pe vremuri, Alina Mungiu-Pippidi, in care sa sustii ideea manipularii in masa, ca tot e crestinismul o tinta facila si convenabila intr-o epoca a progresului; poti decupa din Biblie, la propriu, cu foarfeca, pasajele care contravin logicii tale, cum a facut-o Thomas Jefferson, care nu putea accepta rational, miracolele savarsite de Iisus; poti avea, precum Gabriel Liiceanu, Iisusul tau, poti nega divinitatea, Sfanta Treime si cate si mai cate. Toate acestea si inca multe altele le poti face. Un singur lucru insa s-ar cuveni sa nu il poti face, si anume sa schimbi cuvintele pentru ca nu-ti convinAsta e mai grav decat orice interpretare, ignorare sau omisiune. Asta deja nu mai are nimic de-a face nici cu adevarul, nici cu stiinta. Daca, bunaoara, as ignora sau re-interpreta un pasaj din Lincoln usurel stanjenitor pentru naratiunea anti-sclavagista, as putea fi iertat. Dar, daca as schimba cuvintele scrise si publicate de catre Lincoln in ziar, mi-ar sari toata comunitatea academica (serioasa, cata mai este) in cap si mi-as compromite viitorul in universitate. Pe buna dreptate.

Papa Francis, insa, isi da binecuvantarea sa se schimbe cuvintele lui Iisus, si lumea ridica din umeri. Or asta ar trebui sa trimita un fior rece pe sira spinarii oricarui om – crestin, musulman sau budist, credincios sau nu – caruia ii pasa de soarta omenirii pe termen lung.

De ce? Pentru ca asta are mai putina legatura cu crestinismul, cat are cu felul in care noi, oamenii, credinciosi sau nu, am inceput sa ne schimbam Weltanschauung-ul – privirea asupra lumii. Raportarea la lume. Intelegerea lumii. Ce nu ne convine la lume, schimbam! Ne vopsim, facem operatii estetice, botox, si cate si mai cate. Toate bune si frumoase cata vreme reusim sa schimbam realitatea de astazi pentru a o imbunatati pe cea de maine. Nu ne place ca ne ploua? Ne bagam intr-o pestera, ne facem un adapost din crengi si frunze, etc. Nu ne place nici acolo, ca ne ia frigul sau „ne trage curentul”? Ne facem o casa din caramida, invatam sa controlam focul, energia electrica, energia nucleara, inventam avioane si computere si Inteligenta Artificiala. Ne mutam pe alte planete. Nimic rau in asta. E parte din firea omului – sa vrea mai mult si mai bine. Problema e ca nu ne putem opri aici. Ispita e prea mare si a-i ceda e mult prea usor. Iar asta e tot parte din firea omului. Nu vrem doar „tinerete fara de batranete si viata fara de moarte” – asta nu ne mai multumeste. Vrem sa modificam si ceea ce nu se mai poate modifica. Vrem sa modificam pana si realitatea trecutului. Cu orice pret.

Or, cum pana la calatoria in timp mai avem ceva de muncit, ne multumim si cu surogaturi. Solutii lesnicioase, la indemana oricui, de cand lumea. De cand Adam a pasat responsabilitatea pe umerii Evei, iar Eva pe cei ai sarpelui. Rescriem istoria. Nu ne multumim s-a reinterpretam. Nu. O alteram. O corupem, o rasucim, in asa fel incat sa corespunda dorintelor noastre. Ne falsificam istoria personala in mod obisnuit, atunci de ce n-am proceda la fel cu istoria omenirii? Nu ma mai caznesc sa va dau exemple din trecutul indepartat, cand vechii egipteni stergeau monumente si nume sapate in piatra. Sa ne multumim cu trecutul recent, cu felul in care comunistii schimbau nu doar faptele petrecute ci si fotografiile din care disapareau persoanele non-conforme cu dorintele partidului (vezi faimosul exemplu dat de Milan Kundera in Cartea rasului si a uitarii), sau apareau cele dorite (vezi fotografia cu Ceausescu adolescent). Sau, inca si mai recent, sa ne amintim de modificarea textelor non-PC, de la povestile cu Scufita Rosie pana la romanele lui Mark Twain, ba chiar si textele lui Shakespeare. Nu le mai interzicem, nu le mai cenzuram – asta e simplu. Le rescriem.

Pentru ca nu doar viitorul trebuie sa se plieze dupa dorintele noastre, ci si trecutulNoiluminati fiind, stim mai bine decat ei ceea ce ei vroiau sa spuna si cum. Noi stim mai bine ce ar fi trebuit sa spuna X sau Y, ce cuvinte sa foloseasca. Iar, daca mai retrograzi fiind, personajele cu pricina au avut „exprimari nefericite„, e de datoria noastra sa le aducem in conformitate cu trecutul imaginat de noi. Noi le facem lor un serviciu. Vedeti ce usor se aluneca pe toboganul ispitei pana la contradictia in termeni care nu mai surprinde pe nimeni, ba dimpotriva, starneste un entuziasm nemarginit, si anume „realitatea virtuala?

Aceasta ispita devine din ce in ce mai irezistibila, pe masura ce realitatea virtuala incepe sa semene tot mai tare cu cea … reala (sic), chit ca n-o va putea ajunge niciodata din urma, precum nici Ahile nu poate ajunge din urma broasca testoasa intr-un faimos paradox al lui Zenon. Dar cine mai stie asta acum si cui ii mai pasa? Nici macar Papei Francis, capul Bisericii Catolice, Vicarul lui Dumnezeu, potrivit credintei catolice.

Astazi, Papa Francis stie mai bine decat Iisus Hristos Insusi ceea ce El vroia sa spuna de fapt. Pentru ca, repet, nu e vorba de o greseala de traducere. Cuvantul „duce” – εἰσφέρεται (eispheretai) – e un faptIl poti interpreta in fel si chip, dar nu il schimbi! Nu ma indoiesc nicio clipa ca Papa Francis a avut cele mai bine intentii din lume – a vrut sa elimine din sufletele credinciosilor o ditamai nelamurirea, una cat se poate de serioasa: Ce fel de Tata Ceresc avem? In ce credem? Iar cata vreme cuvintele Domnului ridicau sprancene intrebatoare, de ce sa smintim credinciosii? Mai bine reformulam, in asa fel incat sa spunem ceea ce, cu siguranta, Domnul Dumnezeu a vrut sa zica, dar s-o fi luat si El cu altele.

Drumul spre iad e pavat adesea cu bune intentii.

La nivelul crestinismului catolic aceasta decizie va starni un cutremur cu efecte vizibile pe termen lung. Iertat imi fie datul cu parerea acolo unde nu-mi „fierbe oala credintei”, dar, calcand pe urmele protestantismului, catolicismul incepe un proces accelerat de adaptare la progresul lumesc. Incearca sa ramana „in pas cu lumea”, uitand ca menirea sa nu e de pe lumea aceasta. (Despre pacatele crestinismului ortodox, cu alta ocazie.) Crestinismul catolic devine accelerat unul „politically correct” – un crestinism confortabil, unul care sa nu-ti dea batai de cap, sa nu te scoata din amorteala tihnita a platitudinilor. Un crestinism care nu te obliga sa-ti pui intrebari fundamentale, ci unul care iti ofera raspunsuri gata preparate. Hrana sufleteasca, dar una fast-food. Un crestinism care nu te obliga sa gandesti. Un crestinism caldicel. Si stim din Apocalipsa 3:16 ce se va intampla cu „caldiceii”.

Pentru ca crestinismul numai caldicel nu e. Numai confortabil nu e. Dimpotriva. Iisus e scandalos, cum bine au remarcat multi (recomand calduros, pentru sensibilitatile contemporane, Chesterton si Steinhardt), dar nu de dragul de a fi scandalos, de a iesi in evidenta cu orice pret, cum se intampla atat de des in zilele noastre. „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” (Matei 5:17-18). Aceasta e cu adevarat scandalos – sa faci scandal de dragul de-a salva Legea. Dar Papa Francis a ales calea caldicica. Vine de se leaga cu alte declaratii si gesturi mai mult sau mai putin controversate.

Bine, bine, m-ati putea intreba, si de ce m-ar ingrijora asta pe mine, care nu sunt catolic, poate nu sunt nici macar crestin, poate am depasit fazele astea mai primitive, obscurantiste, cu pupat de maoste, poate acum ma intereseaza salvarea planetei, nu a sufletelor care nu exista, ci politica, acolo unde se fac si se desfac destinele omenirii si ale planetei, si unde „fake news” a alterat profund procesul democratic?

Pai, chiar in acest caz, si tot ar trebui sa fiti tulburati de schimbarea cuvintelor din Tatal Nostru. Pentru ca e exemplul perfect de „fake news” care trece neobservat! Repet ceea ce spuneam la inceput: ne-am infantilizat. Nu mai putem recunoaste decat ceea ce e usor de identificat ca atare, y compris in materie de fake-news. Ne fudulim ca noi suntem educati, nu ne lasam prostiti de aia care inca mai cred ca pamantul e flat (the flatters), ca vaccinul provoaca autism, ca pandemia a fost pornita de catre chinezi, ca alegerile din SUA au fost masluite, etc. Ne fudulim ca „pica para malaiata in gura lui Natafleata„, fara sa mai realizam, ca, satisfacuti fiind cu cat de destepti si de bine informati suntem, ne-am pierdut abilitatea de a recunoaste cand suntem manipulati cu „real news„. Vorba lui Tocqueville, despotismul cel mai periculos e cel de care nu esti constient ca i-ai devenit deja victima. Ne-am pierdut abilitatea de a discerne esentialul de ne-esential, ne-am pierdut abilitatea de a gandi. Confundam rumegarea ideilor altora cu gandirea. „Rumegam istoria„, spunea Machiavelli pe la 1500 toamna, „dar nu o mai putem inghiti.”

Nici noi, in 2020. Nici noi nu o mai putem inghiti. Noi, insa, am gasit o „solutie”: ii lasam pe altii s-o rumege pentru noi si s-o transforme intr-o pasta umeda. Asa da, asa o putem inghiti dar nu ne mai ramane nimic de digerat. Nimic de hranit.

Papa Francis tocmai ne-a oferit exemplul exemplelor: „Vicarul lui Dumnezeu a ajuns sa-L corecteze pe Dumnezeu Insusi.

Tare mi-e teama ca, nemaicrezand ce spune Dumnezeu despre dusul in ispita, Papa tocmai a cazut in ea. Cu bune intentii. Din pacate (sic!) Papa nu cade niciodata singur in ispita – intra in fisa postului. Asa ca, asistand la un atac asupra cuvintelor, am asistat totodata la un atac asupra gandirii la scara planetara. Pentru ca „La inceput a fost Cuvantul/Ratiunea/Logos-ul, si Cuvantul/Ratiunea era la Dumnezeu, si Cuvantul/Ratiunea era Dumnezeu” (Ioan 1:1).

Miza cuvintelor e uriasa, si Apostolul Ioan a inteles-o foate bine. Nu degeaba ante-penultimul verset din toata Biblia (Apocalipsa 22:19) se termina cu o amenintare catusi de putin caldicica: „Si daca scoate cineva ceva din cuvintele cartii acestei proorocii, ii va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vietii si din cetatea sfanta scrisa in cartea aceasta.”

Dar poate reusim sa rescriem si aceste verset. S-o fi luat si Apostolul cu gandurile. Basca era si foarte batran.

P.S. Daca mai e nevoie, sa ne reamintim cum, in Vechiul Testament, Dumnezeu ii ingaduieste diavolului sa-l ispiteasca pe Iov, iar in Noul Testament Iisus, Dumnezeu-Fiul, e „testat”, i.e. ispitit – si nu Ii place catusi de putin, dar accepta, cu umilinta, „provocarea” si „rezista”. Vorba unui amic: „Viata e greu, taticule!

Iar asta nu e nici exagerare stilistica si nici metafora. Si, cu siguranta, nici fapt divers nu e.


..dacă acceptăm zicerea conform căreia „drumul spre iad e pavat (adesea) cu bune intenții”, sîntem nevoiți să acceptăm și reversul acesteia: la răstimpuri, și drumul spre rai poate fi pavat cu rele intenții. Așa s-a întîmplat, bunăoară, în timpul dezbaterilor de la Philadelphia, din sufocanta vară a anului 1787, cînd, în spatele ușilor închise, o mînă de oameni au finalizat, după o serie de compromisuri, draftul a ceea ce avea să devină a doua Constituție a Statelor Unite. Și, pentru că tot veni vorba despre a doua Constituție (scrisă întotdeauna cu majuscule, spre deosebire de prima), iar acest număr din Dilema veche va apărea taman de Thanksgiving (Ziua Recunoștinței), să ne reamintim că George Washington nu a fost primul președinte al Statelor Unite decît conform celei de-a doua Constituții. Dacă e s-o luăm în considerare și pe prima, Articolele Confederației, Washington a fost al nouălea președinte, primii opt fiind aleși pentru un singur an. Primul om cu titlul de președinte al Statelor Unite a fost pe nedrept uitatul de-acum John Hanson. Tot el a și declarat că Thanksgiving va fi sărbătorit pe tot teritoriul Statelor Unite în ultima joi a lunii noiembrie. Și-așa a rămas.

Să revenim, însă, la Philadelphia și la rele intenții cu neintenționate consecințe benefice. Sudiștii au fost cei care au insistat ca sclavii să fie numărați cînd vine vorba de stabilirea numărului de delegați trimiși de fiecare stat în Camera Reprezentanților, în încercarea de a-și spori reprezentarea în Congres. Nordiștii s-au opus și-n cele din urmă s-a ajuns la ceea ce astăzi e numit „infamul compromis” prin care, la stabilirea populației unui stat, sclavii urmau să se numere ca două treimi dintr-o persoană. Fără a avea, desigur, drept de vot. Și tot stăpînii de sclavi au insistat ca recensămîntul la fiecare zece ani să fie inclus în Constituție. La vremea respectivă, calculul sudiștilor a fost că populația de culoare se înmulțește mult mai repede decît cea albă, iar acest spor de populație va fi reflectat la fiecare recensămînt, întărind predominanța stăpînilor de sclavi în Congres. Ba chiar și la alegerea președintelui, cîtă vreme numărul de electori din fiecare stat e egal cu numărul senatorilor (doi pentru fiecare stat) și cel al reprezentanților în Camera inferioară (stabilit, cum ziceam, în funcție de populație).

V-am spus: rele intenții. Bune rezultate, însă. Socoteala sudiștilor de la Philadelphia nu s-a potrivit cu cea din tîrgul istoriei. Datorită industrializării accelerate, numărul imigranților în Nord a crescut exploziv, întrecînd de departe creșterea demografică a statelor din Sud. Politic vorbind, Nordul a început să domine Sudul, trecînd „tarife de import-export” care să avantajeze net industriile din Nord, pe spinarea Sudului („Tariful” din 1828). A fost prima oară cînd Sudul (Carolina de Sud) a amenințat cu secesiunea. Mai mult, acceptînd că sclavii sînt persoane (două treimi dintr-una, dar, totuși, persoane), au acceptat și că votul nu mai trebuie condiționat de proprietate, întredeschizînd astfel ușa istoriei pentru votul universal, indiferent de averea deținută.

Unde dai și unde crapă. Dai cu rele intenții și obții rezultate bune.

Reciproca e, însă, valabilă și ea. Primul recensămînt din SUA la nivel național a avut loc în 1790 și de-atunci s-a făcut, fără abatere, la fiecare zece ani. Dar, în 2020, a fost precedat de disputa aprinsă dacă chestionarul să includă sau nu o întrebare referitoare la cetățenie. Administrația Trump a insistat pentru, democrații, susținători ai drepturilor „ilegalilor”, s-au opus, de teamă că o asemenea întrebare i-ar speria pe mulți, făcîndu-i să refuze a mai răspunde la recensămînt. După cîteva bătălii juridice (nu toate încheiate), administrația Trump a părut să cedeze. Oricum, chestionarele au apărut fără nici o întrebare referitoare la cetățenie. (În schimb, pentru prima oară, au inclus posibilitatea de a-ți declara și descendența dincolo de „caucasian” – român-american, bunăoară. Dacă suficient de mulți români au profitat de oportunitate, românii-americani ar putea dobîndi statutul de minoritate recunoscută oficial, precum italo-americanii sau irlandezii-americani. Bașca, am afla și noi cîți sîntem, de fapt, pe aici.) Susținătorii drepturilor ilegalilor au jubilat, adversarii lor s-au înfuriat. Asta nu face decît să confirme zicala „cine nu-și cunoaște istoria e condamnat s-o repete”.

Să ne întoarcem la Philadelphia și la stăpînii de sclavi. Ce voiau? Să se numere sclavii fără drept de vot cînd vine vorba de stabilirea numărului de reprezentanți trimiși în Congres. Cum se va stabili numărul de reprezentanți trimiși acum de fiecare stat pentru următorii zece ani? Numărîndu-i și pe ilegalii fără drept de vot! Stăpînii de sclavi au visat doar că cei lipsiți de dreptul de vot să fie numărați 100%. După îndelungate tocmeli, au obținut 75%. Acum, ilegalii se numără 100%. E bine? E rău? Depinde cum definești „binele” și pentru cine.

Un lucru, însă, e sigur. Cererile de acum ale apărătorilor drepturilor imigranților invocînd drepturile omului sînt identice cu cele ale foștilor stăpîni de sclavi. S-ar putea contraargumenta (cum s-a și făcut) că, fie și lipsiți de dreptul de vot, „ilegalii” își vor vedea interesele mai bine reprezentate în Congres. Vor fi, cu alte cuvinte, reprezentați „virtual”. Dar pîrdalnica asta de istorie încăpățînată vine din nou să ne reamintească un episod și mai vechi din istoria Americii – cel al Războiului de Independență. Atunci, loialiștii susțineau că toți coloniștii sînt „virtual” reprezentați în Parlamentul britanic, iar patrioții cereau „reprezentare reală” și strigau „No taxation without representation!” („Nici o taxare fără reprezentare!”). Cum s-a încheiat disputa, se știe. S-o recunoaștem: e o istorie nu doar încăpățînată, ci și una cu un umor britanic (sic!).

Cine cîștigă și cine pierde? La ora asta se fac multe speculații de către ambele tabere. Să nu apelăm, însă, la experții în calcule electorale. Să apelăm la bunul-simț. Statele cu mai mulți ilegali vor avea, pentru următorii zece ani, mai mulți reprezentanți în Congres. Acești reprezentanți vor fi aleși. De către cine? Păi, de către cei cu drept de vot. Cu cine tind să voteze cei cu drept de vot din statele cu mulți imigranți ilegali, precum Texas? Cu cei care sînt pentru legalizarea imigrației ilegale sau cu cei care sînt împotrivă, speriați fiind de numărul mare de ilegali? Să ne scărpinăm în creștet și să ne gîndim.

Unde dai și unde crapă.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


… desi, dupa cum cititorii fideli ai acestui blog vor fi remarcat, in ultimul timp n-am mai prea postat intamplari personale, dat fiind ca blogul „de casa” a inceput sa devina tot mai public. Ceea ce s-a intamplat ieri, insa, merita povestit cu varf si indesat. De la ploaia de castane prin care am trecut in tinerete, fara a fi atins de vreuna (despre care am povestit intr-o postare de-acum cativa ani buni), n-am mai avut parte de o asemenea „potriveala” – o „potriveala” care-ti intareste convingerea ca exista ceva mai presus de fire 🙂

Contextul: De la articolul scris in Dilema Veche pentru dosarul lor despre „Rusine”, mi s-a deschis apetitul pentru acest subiect – academic vorbind unul cat se poate de serios, din care, cu putin noroc, vor iesi un articol, un capitol de carte si … inca o carte. Sa n-o mai lungesc: de atunci incoace am citit mult despre subiect si-nclin sa cred ca am gasit o modalitate de a „orandui”, cum ar zice Noica toate scrierile despre rusine care altminteri se bat cap in cap.

Intamplarea: Ieri seara, incercam sa dau de cap unui mister. Vechii greci foloseau doua cuvinte diferite pentru rusine, aidṓs si aischunē, dar interpretarile sensurilor in care cele doua erau folosite se bat cap in cap de aproape un secol, de cand subiectul a fost adus in discutie. Nu va mai plictisesc cu detaliile, altminteri fascinante. Cert este ca, dupa cateva ore de cazna intelectuala, pentru a-mi confirma o ipoteza, trebuia sa verific daca intr-un pasaj din dialogul Gorgias, al lui Platon – pasajul 522 (toate pasajele din Platon sunt numerotate tocmai pentru a inlesni posibilitatea de a compara traducerile) – termenul pentru „rusine” era, in original, aidṓs sau aischunē. Conform „teoriei” mele, trebuia sa fie un derivativ al aidṓs, dar un autor sustinea c-ar fi fost aischunē. Inainte, insa, de a merge la textul in greaca veche (Atica, pentru ca si in greaca veche sunt mai multe dialecte) am zis sa mai verific o data si una dintre traducerile in engleza.

Zis si facut. Am insfacat un ditamai volumul cu Platon – Opere Complete – de care ma folosesc deseori, si l-am deschis fara ezitare. Volumul cu pricina are vreo 1700 de pagini si e tiparit pe genul acela de hartie subtire („de tigara”, ii spuneam pe vremuri), pe care se tiparesc si Bibliile.

Ei bine, s-a deschis „din prima” nu doar la dialogul Gorgias, dar taman la pagina 302 care continea pasajul 522 !!!! Se cuvine sa mai precizez ca nu stiam daca dialogul cu pricina se afla mai pe la inceputul sau mai pe la sfarsitul volumului, si ca, desi am multe semne asezate prin volum, nu am niciunul, nici macar o subliniere, in intreg dialogul Gorgias.

Sigur, un statistician mi-ar putea explica probabilitatile (1:850). Ingaduiti-mi, insa, sa ma indoiesc ca o asemenea intamplare poate fi, stiintific vorbind, explicata prin teoria probabilitatilor.

Mai probabil, daca cineva mi-ar spune c-a fost o simpla coincidenta, i-as bate obrazul si i-as spune sa-i fie rusine. Aischunē, de data aceasta, nu aidṓs.




Categorii

Arhive