… asa obisnuiam sa ne intrebam, copii fiind (ba chiar si mai tarziu) cand vreunul vorbea de nu intelegam nimic. Iaca, m-a ajuns vorba din urma.

compromise.chinese.version

Dupa cum unii dintre cititori isi mai amintesc, prima carte despre compromis a fost tradusa si in chineza. De atunci am mai dat niste interviuri pentru ziare chinezesti, au aparut ceva recenzii, etc.

beijing news book review 2017-03-25

De interviuri stiam, dar de recenzii n-as fi aflat daca norocul n-ar face sa am un doctorand chinez care ma informeaza constiincios cand mai apare in China vreun material cu numele meu mentionat pe-acolo (inclin sa cred ca are setata un soi de alerta). Mi-a trimis si ultima recenzie, aparuta in Jianghai Academic Journal.

screenshot (1)

Toate bune si frumoase, dar cand am folosit, de curios, Google translator, am aflat c-am vorbit in carte inclusiv despre compromisul dintre om si natura, cu scopul de a reconcilia omul cu natura ?!? M-am frecat la ochi si-am mai citit o data. Conform autorului – altminteri ceva profesor universitar – as fi un soi de incrucisare intre un budist zen si un ecologist hipster 🙂

screenshot (5)

Acum, fie omul n-a citit cartea si mi-a pus in gura ceea ce-a crezut el c-as fi scris eu, fie a citit-o, dar atunci traducerea e una complet despartita de original.

De-o fi una, de-o fi alta, ma simt tradus, in sensul caragialesc al cuvantului, si vreau sa fie consemnat ca atare. Macar aici, ca n-am de gand sa ma sfadesc cu chinezii 🙂

Reclame

… iar aceasta nu e o metafora 🙂 In Prefata de la Legile lui Platon, Al Farabi are o poveste simpatica, pe care n-am acum timp sa v-o povestesc, in care un batran intelept, pentru a scapa de un tiran care-i vroia pielea, se imbraca precum un nebun, merge la poarta pazita a orasului, si spune cine este. Nimeni nu-l crede, desi spunea adevarul. La fel, spune Al Farabi, proceda uneori si Platon, dupa ce si-a stabilit reputatia de a vorbi esoteric, „in metafore”. De buna seama, coincidentele sunt strict intamplatoare 🙂

Apus.12.31.2018

… iar aceste nu sunt cele mai reusite desene, fiind facute mai pe fuga. Dar importanta e intentia, si respectarea „traditiei”.

Corto.18.1

Corto.18.2.jpg

Sa traiti, sa-ntineriti

Ca merii, ca perii

In mijlocul verii,

Ca vita de vie

De Santa Marie!

La anul si la multi ani!


… pentru c-atunci cand faci bilanturi, esti contabil. Contabillii nu se lasa – sau nu ar trebui sa se lase – pacaliti de aparente. Putin conteaza cat de frumos decorate sunt birourile companiei auditate, putin conteaza masa copioasa la care te invita patronul, muzica, tacamurile de argint. Ceea ce conteaza sunt bilanturile firmei. Cifrele seci. Ce ramane dupa ce tragi linia si faci socotelile. La fel, cand facem bilantul anului care-a trecut, putin conteaza aparentele. Zgomotul. Agitatia. Brexitul. Vestele galbene in Franta, Orban in Ungaria, Dragnea in Romania, Trump in America, Putin in Ucraina, Xi Jinping in China, s.a.m.d. Fiecare in parte pot fi explicate printr-o multitudine de factori, iar fiecare dintre explicatiii va surprinde, foarte probabil, chiar o frantura de adevar. Dar nici una dintre ele nu ne va apropia de fondul problemei. Da, al problemei, nu al problemelor, pentru ca dincolo de cauzalitatile particulare, exista o cauza comuna.

Sa ne punem, asadar, manecutele negre, de contabil, Sa privim dincolo de fake news, dincolo de breaking news, si dincolo de vartejurile de cuvinte pe care, inevitabil, fiecare noua stire le creeaza, pentru a intelege cum se cuvine 2018. Poate asa, vom reusi sa-l intelegem mai bine si pe 2019. Poate asa, noul an nu ne va mai lua prin surprindere. Poate asa vom reusi sa vedem padurea in ciuda copacilor. Pentru ca o padure reprezinta mai mult decat suma copacilor luati in parte, unul cate unul. Aparent paradoxal, padurea face posibili copacii, nu invers, iar asta atat la propriu cat si la figurat. Si-atunci, pentru a intelege stirile anului 2018, la padure trebuie sa ne uitam, nu la stirea X sau la stirea Y. La ceea ce face stirile individuale posibile, atat la propriu, cat si la figurat. La noile media, adicatelea. Fara noile media, n-am avea nici breaking news, nici fake news, nici meme, nici video-uri simpatice cu pisici, sau zguduitoare, cu incendii si atentate trimise in direct, sinucideri anuntate, s.a.m.d..

Noile media nu doar comunica informatia “in timp real”, ci o si creeaza. De buna seama, noile media nu sunt responsabile de nimic. Nici padurea nu este. Nici jungla. Dar dintr-o jungla nu va creste niciodata o livada de visini. Noile media sunt doar o unealta, precum un cutit. Cu un cutit poti curata cartofii pentru cina, dupa cum, la fel de bine, poti omori pe cineva. Dar, dupa cum stie oricine a tinut vreodata in mana atat un cutit de vanatoare cat si unul de curatat cartofi, forma cutitului, dimensiunea lamei, tipul taisului, etc iti sugereaza ce sa faci cu el. Nimeni nu se gandeste la curatat cartofi cand vede un cutit tip Rambo. Ei bine, noile media sunt un soi de cutit de vanatoare la puterea o suta, care nu doar iti sugereaza cum sa le folosesti, dar aproape ca te obliga sa le folosesti intr-un anumit fel, nu intr-altul. Forma determina, intr-o proportie covarsitoare fondul.

Iar primele victime ale acestei manipulari sunt cei slabi de inger. Cei mai multi dintre noi, adica.

Sa ne-ntelegem: cei slabi de inger nu sunt totuna cu cei saraci cu duhul.

De fapt, cei saraci cu duhul sunt protejati de acest gen de pericole, pe cand cei slabi de inger sunt victime sigure. Cei cu adevarat saraci cu duhul sunt fericiti pentru ca, precum Socrate, ei stiu ca nu stiu, dar, spre deosebire de Socrate, nici nu ravnesc sa afle, pentru ca realizeaza ca nu pot. (Cine n-a intalnit astfel de oameni, sa citeasca Despre soareci si oameni sau Flori pentru Algernon.) In schimb, cei slabi de inger nici nu stiu ca nu stiu, si nici nu realizeaza ca nu pot. Cei slabi de inger sunt slabi pentru ca si-au pierdut ingerul pazitor. Punctele de reper. Ancorele. Orizontul. Identitatea. Noile media le-au zdruncinat identitatile clasice, fara insa a le oferi altele, la fel de stabile, in schimb. Expusi din toate partile bombardamentului mediatic, cei slabi de inger se revolta impotriva a orice.

Precum adolescentii.

Cu totii am trecut prin adolescenta, dar numai cei care am crescut unul sau, preferabil (pentru a avea termen de comparatie), mai multi adolescenti pana au devenit maturi, am avut macar sansa de a judeca aceasta varsta de la distanta, prin ochii maturitatii. Adolescentii sunt frumosi si furiosi. Adolescentii  nu mai sunt copii, dar nici adulti nu sunt. Adolescentul crede ca le stie pe toate, desi isi schimba radical parerile de la o zi la alta. Uraste sa fie considerat un copil (de fapt, de multe ori dispretuieste copiii), dar ii dispretuieste si pe adulti, pe care-i considera, aproape fara exceptii, niste dinozauri retardati, captivi ai normelor sociale, conventiilor si traditiilor. Prins intre doua lumi, adolescentul e o persoana in cautarea febrila a unei identitati – oricare. De aceea le si imbratiseaza si le si respinge pe toate, rand pe rand, daca nu chiar simultan.

Intr-o lume de moda veche (nu mai e cazul) copilul facea ce-i spuneau parintii sau educatorii sa faca, fara sa puna (prea multe) intrebari si fara sa protesteze (prea mult). Daca trebuia sa recite poezii, recita, daca trebuia sa mearga duminica la biserica, mergea, daca trebuia sa poarte cravata rosie cu tricolor si numar de inmatriulare, le purta. Ajuns adolescent, ne-mai-copilul descoperea o lume noua: carti noi, idei noi, oameni noi. Il apuca ameteala existentiala, se apuca de cantat la chitara, de studiat astronomia, de fumat si de iubit, atat din punct de vedere cat si trupesc, de baut, de citit si de uitat la filme. Lumea copilariei ii parea infantila (sic), iar lumea adultilor, ipocrita. Pe urma crestea, devenea adult, intra la facultate sau intr-o meserie, sa casatorea, facea copii, si relua, aproape fara sa-si dea seama, rutinele parintilor, cu unele imbunatatiri care-l faceau sa se simta “progresist”. In termeni hegelieni, copilaria era “teza”, adolecenta, faza negatiei si a rebeliunii, “antiteza”, iar maturitatea sinteza celor doua. Omul matur era omul “tare de inger”. Omul tare de inger nu are crize de identitate si, ca urmare, nu se (mai) isterizeaza din orice. Omul tare de inger nu e fanatic. E intelegator si, prin urmare, greu de manipulat.

Asta in lumea de moda veche.

Lumea noua e altfel. [Nota: “La inceput, toata lumea era America”, scria John Locke in secolul al XVII-lea, referindu-se la nativii americani traind, cum fals se credea, fara nicio a autoritate politica. Ironic, la sfarsit, toata lumea incepe sa devina “noua”. Toata lumea incepe sa devina America, dupa cum sugera Tocqueville in secolul al XIX-lea.] Noile media au propulsat segmente intregi de populatie, din copilarie direct in adolescenta – si le-au lasat intepenite acolo. Prin “copilarie” inteleg in acest caz respectul neconditionat al autoritatii – nu atat a celei politice, cat a celei religioase, culturale, filosofice, etc. Prin “adolescenta” in cazul adultilor, inteleg contestarea automata a oricarei autoritati si a oricarei traditii, pentru simplul motiv ca e „autoritate” sau “traditie”, deci “depasita”, concomitent cu imbratisarea entuziasta a diferitelor “trenduri” religiose, culturale, filosofice, etc. Precum in cazul adolescentei biologice, aceasta adolescenta a civilizatiei occidentale, vine cu bune si cu rele.

“Noii adolescenti” sunt si ei frumosi – pentru ca viseaza imposibilul. Si furiosi – pentru ca nu-l pot atinge.

In lumea de moda veche, oamenii erau crescuti, precum copiii, cu povesti de tot felul – despre comunism sau democratie, despre drepturile omului si despre poporul suveran, despre fericire aici si pe lumea cealalta, si cate si mai cate. De ce? Pentru ca – o stim cel putin de la Platon incoace – asa se cresc copiii. Cu povesti. Ce-i drept, unele povesti erau mai frumoase decat altele, altele erau inspaimantatoare de-a dreptul (dar pentru unii cu atat mai fascinante), iar altele erau intr-atat de trase de par incat nimeni nu mai credea in ele. Dar erau cu toatele povesti. Unui copil nu-i spui cum se fac copiii, decat daca vrei sa-l distrugi, nu sa-l cresti, pentru a deveni adult.

Or, in lumea de moda noua, noile media au facut taman asta: ne-au distrus povestile. Povestile de moda veche. Problema zilei de astazi nu este aglomeratia de fake news. Problema zilei de astazi este absenta povestilor. Implicit, a autoritatii bunicii generice. Bunica generica e bunica de moda veche, cea (ca) din povesti. Bunica aceea ale carei povesti le asculti cu gura cascata, care are intotdeauna in casa gutui, care stie cand sa te mangaie pe crestet si cand sa te puna sa te speli pe maini sau sa-ti spui Ingerasul. Noile media ne-au omorat bunicile generice la gramada cu povestile, sub pretextul ca suntem deja cu totii prea inteligenti pentru a ne mai lasa “prostiti”, ca aia “dinainte” care n-aveau internet si Facebook. Aia dinainte, nu erau “la curent”. Spre deosebire de ei, noi stim cum se fac copiii, Stim ca nu-i aduce barza. Noi ne-am saturat de povesti, pentru ca povestile nu-ti dau mura-n gura, ci te lasa sa pricepi din ele atata cat te duce mintea. Cat poti duce. Povestile au mai multe talcuri. Sunt, prin definitie, esoterice si usurel ipocrite: se prefac ca-ti vorbesc despre una, si-ti transmit, in fapt, alta. Noi insa vrem transparenta si autenticitate, convinsi fiind ca putem intelege orice. Noi suntem adolescenti si le stim pe toate, indiferent de varsta. Noi nu mai suntem nici copii, dar nici adulti.

Si-atunci cum se face ca noi, spre deosebire de cei de dianinte, suntem in permanenta nemultumiti? Revoltati? Cum se face ca ne-am pierdut bunul simt care-ti spune ca a gresi e omeneste, dar a te incapatana in greseala e diabolic? [Nota: In treacat fie spus, diavolul, dia-bolus, e opusul simbolului, sym-bolus. Primul desparte intelesurile, le amesteca, al doilea le uneste, le “trece peste”.] Cum se face ca suntem atat de slabi de inger? De ce bunica generica era buna si blanda si iubitoare si inteleapta si mirosea a gutui, iar noi suntem vesnic nemultumiti, in permanenta agitati, suferim de angoase, depresii si atacuri de panica, in ciuda exercitiilor de yoga, a mataniilor, psihoterapeutilor, alegerilor, mancarurilor vegan, referendumurilor, vidoclipurilor cu pisici simpatice si a tehnicilor de meditatie de tot felul? Cum de nu realizam ca intre #Orice si Tea Party, intre hipster si habotnic diferentele sunt doar de forma, nu si de fond?

Ce are bunica generica si nu avem noi?

Ce are ea si nu am eu? – pentru a cita o cantareata la moda. [Nota: Nu stiu daca sa ma ingrijorez mai mult de aparitiile scenice ale cantaretei cu pricina, dornica sa socheze cu orice pret – ca orice adolescent – sau de entuziasmul publicului de toate varstele.] Ei bine, bunica generica are de partea ei timpul. Intelepciunea bunicii, fie ca e vorba de ceaiuri medicinale, de dulceata de gutui, sau de felul in care se tin sarbatorile, au fost verificate in timp. Au rezistat secole, daca nu milenii. Or, dupa cum sugera Hegel, prin orice practica, orice institutie, orice idee care-a rezistat testului timpului lung, vorbeste Geist-ul, pneuma, Duhul. Ideea nu e, de buna seama, noua. Acum vreo 2500 de ani, Periander din Corint recomanda sa folosesti legi vechi, dar mancare proaspata. Iar Alfonso al X-lea, poreclit in Spania El Sabio (Inteleptul), spunea si el: “Arde butuci vechi. Bea vin vechi. Citeste carti vechi. Pastreaza-ti vechii prieteni.” [Nota: Citatele au fost preluate din Nassim Taleb, care, dintr-o perspectiva usor diferita, sustine acelasi lucru, atat in Antifragile cat si in Skin in the Game.]

Nu e nimic nou sub soare. Timpul si-a iesit din tatani, vorba lui Hamlet (“this time is out of joint”) de fiece data cand noile tehnologii au facut posibila raspandirea ideilor mai repede decat lumea putea duce schimbarea. Inventarea armelor de foc a facut posibila “democratizarea razboiului”, iar cea a tiparului, “democratizarea informatiei”. Rezultatul a fost Reformatia si razboaiele religioase care au zguduit din temelii Europa.  Ambele Razboaie Mondiale s-au petrecut si ele in conditii similare. [Nota: Subiectul merita o analiza aparte.] Ceea ce difera intrucatva acum nu e atat schimbarea dramatica, peste noapte, ci “incremenirea in schimbare”. Altfel spus, incremenirea intr-o adolescenta – slaba de inger prin definitie – a unei civilizatii intregi.

La anul si la multi ani!

NOTA: Textul a fost publicat si pe http://www.contribtors.ro


… in decembrie 1968, astronautii echipajului Apollo 8 au fost primii oameni care au parasit orbita Pamantului, au dat inconjur Lunii, si s-au intors, teferi, pe Planeta Albastra. Frank Borman, James Lovell, si William Anders au fost primii oameni care au fost martori, ba au mai si fotografiat, un „rasarit de Pamant” din preajma Lunii.

In Ajunul Craciunului din 1968, putin inaintea „rasaritului de Luna„, cei trei au trimis un mesaj „catre toti oamenii de pe pamant” – si toti oamenii de pe Pamant care se gaseau in fata unui televizor, mai putin cei din tarile comuniste, l-au ascultat cu sufletul la gura. Era, la urma urmelor, un mesaj venit, la propriu, din cer.

Rand pe rand, cei trei au inceput prin a recita primele versete din Biblie. „La inceput Dumnezeu a creat cerurile si pamantul …” Si au incheiat cu „Good night, good luck, a Merry Christmas, and God bless all of you, all of you on the Good Earth!” („Noapte buna, noroc, un Craciun fericit, si Dumnezeu sa va binecuvanteze pe toti, toti oamenii de acest bun Pamant!” – aprox.) A fost un moment de o frumusete aparte: Omul a reusit, pentru prima oara, sa vada Pamantul de la distanta, dincolo de cer, dar, in loc sa se trufeasca, si-a inaltat privirea si mai sus, spre Ceruri. Ba mai mult, din pozitia privilegiata in care se aflau, cei trei americani au tinut sa reaminteasca tuturor oamenilor ca Pamantul e … bun. In Ajunul Craciunului.

Si de-acum pana-n vecie,

Mila Domnului sa fie!

Laudati si cantati

Si va bucurati!

La anul si la multi ani!

nasterea-domnului-2


… stiu ca-n romaneste suna cumva amuzant, ba mai si rimeaza cu „tifla” de la „a da cu tifla”, dar sunt cat se poate de serios: pentru cei care ma cunosc cat de cat, a venit ca o surpriza imensa. Unde pana mai ieri nu ma pricepeam sa fierb un ou, de ceva vreme ma straduiesc ca-n fiecare weekend sa prepar cate o reteta mai … exotica (ce-i drept, mai toate sunt, pentru mine, inca exotice).

Pentru cititorii fideli ai acestui blog, insa, surpriza nu s-ar cuveni sa fie intr-atat de mare. In definitv, cand m-am aflat singur de Paste sau de Thanksgiving, la Yale sau chiar la Houston, am reusit sa fac si curcan pe varza, sa rosesc si ouale cu ceapa, ba chiar sa gatesc ceva miel. Samanta, cum ar veni, era acolo – astepta doar sa inmugureasca.

Thanksgiving.3

Si a. In ultima vreme am gatit cam de toate, de la plachie de peste, la porc cu portocala, de la rizotto cu ciuperci salbatice, la coada de taur 🙂 Majoritatea incercarilor au fost incununate de succes. Esecurile majore au ramas – cumva de inteles – banalii mititei si ficatul de porc. Pare-se ca-n ceea ce ma priveste, normalitatea e mai dificila decat extraordinarul.

plachie.6

oxtails

Astazi am facut tartiflette – o mancare originara, zice-se, de prin Alpi – si a fost un succes de „public” rasunator, cu aplauze la scena deschisa. V-o recomand, pana n-o uit. Nu intru-n detalii tehnice (cei interesati stiu unde sa ma gaseasca; in plus, pe internet exista mai multe variante; eu am ales sa combin doua dintre ele.)

tartiflette.1

Ingredientele de baza sunt cartofii (fierti initial), sunca, ceapa, usturoi, cimbru, creme fraiche, si – aici devine mai piparat (sic) – unul sau doua feluri de branza, pe cat posibil frantuzeasca. Bun, si putin patrunjel, mai mult pentru ratiuni estetice decat de sanatate.

tartiflette.5

tartiflette.6

Nu, nu e de post, si suna ca o invitatie la infarct, dar va asigur (si nu sunt singurul!) ca rezultatul e minunat si te face sa uiti (pentru moment), atat de pacatele spirituale cat si de cele trupesti!

tartiflette.4

tartiflette.3.jpg

Pofta buna!

tartiflette.2

P.S. Cat se poate de serios, sunt deschis oricaror altor sugestii culinare – imi trebuie doar ideea de baza; de-acolo-ncolo am invatat sa ma descurc 🙂


… pentru ca uneori lucrurile se aseaza amestecat, dar se aseaza frumos. Bunaoara, de acest 1 Decembrie. Ca intr-un tablou in care un pictor de geniu, sa zicem Salvador Dali,  amesteca de ne-amestecatul, dar, in ciuda logicii normale, rezultatul final are o frumusete de netagaduit.

Sa incepem cu fundalul panzei: vremea, neobisnuit de calda, chiar si pentru Houston – vreo 26-27 C, cu un soare absolut fermecator, de sfarsit de august, strecurat printr-un foietaj de inceput de octombrie.

Prima pata de culoare: bradul de Craciun. Cum anul trecut am umblat de bezmetici prin tot Houstonul, in 10 decembrie, pentru a gasi un brad mai Doamne-ajuta (americanii si-i pun imediat dupa Thanksgiving), anul acesta am zis sa incepem mai devreme. Si-am gasit repede ce cautam. L-am pus in apa si l-am lasat deocamdata afara, pentru a-l impodobi doar dupa ce se strang toti copiii acasa, de pe la scolile lor.

brad.2018.2

A doua pata de culoare: un pui la punga, la propriu, nu la figurat, facut de yours truly 🙂 L-am impanat cu usturoi si unt, l-am umplut cu mar, ceapa, usturoi si rozmarin, l-am uns cu unt si rozmarin si paprica dulce, pe langa alte cele (doar nu va asteptati ca un bucatar care se respecta sa va dea toata reteta! :))

pui.la.punga

Si-n ciuda reticentelor initiale ale publicului (Ancutza si Andrei), rezultatul s-a dovedit a fi la inaltimea asteptarilor.

pui.la.punga.2

Si-acum, pour la bonne bouche, aranjamentul, pentru ca un pranz, zice-se, trebuie sa fie o desfatare a tuturor simturilor: la masa de sub umbrar am asezat niste farfurii patriotice, ca tot era 1 Decembrie! (Tzuica romaneasca 100%, adusa recent de catre Alina, de la Florin, nu apare in fotografie, dar va asigur c-a intregit tabloul cu o alta importanta dimensiune patriotica, deloc de neglijat. Sa fie primita, Florine!)

pui.patriotic

In fine, dar nu in cele din urma, pentru a incheia tabloul unei zile frumoase aidoma unui tablou de Dali, cata vreme puiul se cocea in punga (sau ce fac puii cand sunt intr-o punga, in cuptor, ca de asta nu-s sigur), Andrei a profitat de vremea buna pentru a instala deja pe casa si pe garaj luminile de Craciun.

Rezultatul s-a vazut dupa caderea intunericului.

Dec.18.1

Nu-mi fac iluzii: Ziua de astazi nu se va mai repeta, iar asta nu doar pentru ca maine nu va mai fi 1 Decembrie sau primul centenar romanesc. Ziua de astazi a fost o combinatie unica, aproape imposibila, de factori aparent intamplatori: Vara s-a potrivit cu toamna, Craciunul cu 1 Decembrie, iar puiul la punga cu tricolorul Romaniei, sub un umbrar, undeva, pe langa Golful Mexic.

Dec.18.3

Sa nu uitam, insa; asa s-a intamplat si Marea Unire din 1918, in pofida tuturor probabilitatilor. Vorba sarbilor, dupa ce-au doborat bombardierul „invizibil” al americanilor: „Iertati-ne, n-am stiu ca e imposibil!

Dec.18.2

 


… Centenare maniacal-depresive

 

… desi, daca stam sa ne gandim, nu e nimic surprinzator: un centenar e o aniversare, iar aniversarile tind sa fie maniacal-depresive, de la aniversarea zilei de nastere a unui om, la aniversarea zilei de nastere a unei tari. E normal. Istoria ne face maniacal-depresivi. Dupa cum observa Machiavelli in Cartea a Doua a Discursurilor despre Livy, dintotdeauna oamenii si-au preamarit trecutul si si-au criticat prezentul, chiar daca nu neaparat din motive intemeiate. Avem, zice florentinul, o parere proasta despre prezent, laudam trecutul, si ne punem sperantele in viitor. De ce trecutul ne apare in culori roz, prin comparatie cu prezentul? – se intreaba Machiavelli, si ofera mai multe posibile raspunsuri.

Mai intai, pentru ca istoria e scrisa de invingatori, or invingatorii au tendinta de a vari sub pres orice le-ar putea afecta, intr-un fel sau altul, imaginea. Mai apoi, pentru ca nu mai putem simti cu adevarat toate sentimentele negative atat de prezente in urma cu zeci, sute sau mii de ani. Poate c-am fost negru de suparare la 21 de ani, stiu asta, dar de simtit, nu mai pot simti supararea. O pot doar gandi. Imi pot imagina ca dacii au suferit cand i-au cucerit romanii, dar sa resimt cu adevarat suferinta dacilor, nu pot. In fine, dar nu in cele din urma, pe masura ce imbatraneste, omul incepe, automat, sa-si aminteasca tot mai cu placere, de anii tineretii. Asta il face, fara sa realizeze cauza, sa transfere toate “timpurile bune” in trecut si sa acuze prezentul de toate relele posibile. De aici si expresia repetata nostalgic si cu incapatanare de la o generatie la alta: “Ehe, pe vremea mea …”

In cazul nostru, al romanilor, situatia e exacerbata de faptul ca – haideti s-o recunoastem! – nu suntem un popor optimist. Dar nici un popor pesimist nu suntem. Suntem un popor mioritic – prin urmare, un popor maniacal-depresiv. Vorba lui Caragiale: Simtim enorm si vedem monstruos. Pendulam cu o constanta demna de cauze mai bune intre “suntem cei mai drepti si mai viteji dintre traci”, locuitori constant ai Gradinii Maicii Domnului, prin ale caror vine curge un sange de Traian, si “suntem un popor de lenesi si mincinosi”, “avem o tara frumoasa, pacat ca-i locuita”. Romanica, nu Romania. Si suntem sinceri de fiecare data. E, asadar, mai mult decat normal sa fim maniacal-depresivi cand vine vorba despre centenarul Marii Uniri: Ce-am fost si ce-am ajuns! O tara in care copiii cresc cu gandul plecarii, o tara macinata de coruptie de sus pana jos, si de la stanga la dreapta, incapabila sa organizeze macar niste festivitati mai Doamne-ajuta. Nu-i de mirare ca-n romaneste expresia “mai Doamne-ajuta” echivaleaza cu “cat de cat bine”, “tot e ceva” (cu subtextul ca mai ajuta si Domnul, ca macar are “materialul clientului” cu care sa lucreze; tot e ceva mai bine decat nimic).

Prin contrast, americanii sunt, “de la natura”, optimisti, pentru ca sunt, de la nastere, un popor de imigranti. Or nu-ti parasesti tara de bastina, prietenii, poate chiar si familia, pentru a te stramuta intr-un loc strain daca nu ai fi fi convins ca “acolo” iti va fi mai bine. E, daca vreti, un soi de selectie naturala: esti optimist sau pieri. Aceasta selectie naturala e dublata si intarita de o cultura centrata pe optimism, binele invinge raul, the underdog, cel napastuit de soarta va fi, intr-un final, victorios, in ciuda incercarilor la care este supus. E ideea centrala a tuturor filmelor de la Hollywood, incepand cu filmele mute ale lui Charlie Chaplin, si terminand cu Avatar, Harry Potter sau Razboiul Stelelor.

In ciuda aparentelor, nu e o idee cu totul totului straina nici noua, romanilor. Daca ne gandim la toate povestile de-odinioara, de la Praslea la Pacala, si de la Povestea Porcului la Danila Prepeleac, toti eroii porneau de jos, uneori chiar foarte de jos, doar pentru a sfarsi imparati, casatoriti cu Ileana Cosanzeana, sau – poate si mai uluitor – invingandu-l si umilindu-l pe diavol. Danila Prepeleac, bunaoara, un nimen-n drum, se dovedeste mai al dracu’ decat dracu’ insusi. Ce poti cere mai mult in materie de optimism?

La centenar, avem mai multa nevoie de Danila Prepeleac, decat avem nevoie de Miorita.

N-ar strica, asadar, sa ne uitam la americani, sa vedem cum si-au sarbatorit ei cele doua centenarii. Daca nu de altceva, macar pentru ca au deja de doua ori mai multa experienta decat noi cand vine vorba de asemenea aniversari. Sa ne gandim: noi “de la Rim ne tragem”, noi “locului ne tinem, cum am fost asa ramanem”. Americanii sunt un popor de “venituri” din toate colturile lumii. Noi, inradacinati. Ei, dezradacinati. Cu toate astea, ei au sarbatorit deja doua centenarii si sunt aproape de jumatatea drumului pentru a-l sarbatori pe al treilea. Noi inca ne scarpinam in crestet, gandindu-ne cum sa-l sarbatorim, mai de Doamne-ajuta, pe primul.

Nu e nimic rusinos in a invata de la altii. Tocmai pentru ca ne tragem din romani, s-ar cuveni sa le continuam traditia. Daca imperiul roman a supravietuit mai bine de o 1500 de ani (pana la caderea Constantinopolului, nu cea a Romei), e pentru ca romanii au avut intelepciunea sa stie ca nu sunt cei mai intelepti. Si sa nu le fie rusine sa invete. I-au cucerit, bunaoara, pe greci, dar le-au adoptat cultura, zeii si filosofia. Atena a ramas capital filosofica a imperiului, iar Marc Aurelius, Imparatul Romei, si-a scris Meditatiile in greaca, nu in latina! De unde si vorba romaneasca: Prostul, daca nu-i fudul, parca nici nu-i prost destul.” Asta ar fi o dovada ca “de la Rim ne tragem”.

Sa-nvatam, asadar.

In 1876, americanii serbau primul centenar – o suta de ani de la semnarea Declaratiei de Independenta.

Prima lectie: Vorba lui Machiavelli – trecutul castiga intotdeauna competitia cu prezentul. Declaratia de Independenta n-a fost nici pe departe intr-atat de faimoasa la vremea respectiva, in 1776. Dupa adoptarea ei, in urmatorii doi ani, n-a fost mentionata nici macar o singura data in vreunul dintre actele adoptate de catre Congresul American. Popularitatea ei a crescut in timp, la fel ca si cea a faimoasei Gettysburg Address, a lui Lincoln, unde, dupa cum scria Garry Wills, presedintele Americii a realizat “cel mai indraznet act de prestidigitatie in aer liber” (“the most daring acts of an open-air sleight-of-hands”), topind in noua Constitutie Declaratia de Independenta. “Oamenii”, zice Wills, “au plecat de acolo sub un cer schimbat, intr-o cu totul alta America.” Fara macar sa-si dea seama. Asa se (re)scrie uneori istoria – in 272 de cuvinte. Nici 1 Decembrie 1918 n-a fost chiar atat de emotionant pentru toata lumea atunci, cum ni-l imaginam noi acum.

A doua lectie: “If you dream, dream big!” (Daca visezi, viseaza indraznet/la scara mare!) Ideea unei expozitii universale, la Philadelphia, la o scara nemavazuta pana atunci, a pornit, cu … zece ani inainte (!), in 1866, de la John L. Campbell, profesor de matematica si filosofie. Carcotasi au fost destui: ca nu se vor gasi destui bani, ca nu vor participa destul de multe tari pentru a justifica apelativul “international”, ca nu vor fi suficienti vizitatori pentru a recupera investitia, si-n fine, ca americanii ar iesi rau prin comparatie cu exponatele altor tari. Cu toate acestea, un grup de entuziasti a reusit sa urneasca proiectul, s-au gasit si banii si resursele, primaria a lucrat cu guvernul federal, statul cu investitorii privati, pavilionul principal a fost cea mai mare cladire din lume la acea vreme, iar Expozitia de la Philadelphia a fost, dupa toate standardele, un succes imens, care a lasat o lume intreaga cu gura cascata de admiratie. If you dream, dream big.

A treia lectie: Un centenar reusit nu presupune automat ca totu-i vis si armonie, coruptia a fost eradicata, si tot poporul danseaza Hora Unirii (vezi si lectia Numarul 1). Centenarul a fost sarbatorit sub presedintia lui Ulysses S. Grant, eroul Razboiului Civil. Grant s-a dovedit la fel de naiv ca presedinte precum inaintea razboiului, cand era doar un alcoolic ratat si un afacerist falit. A patronat, fara sa vrea, un sistem profund corupt, desi personal a intrat in faliment. Bolnav de cancer, s-a incapatanta sa-si termine memoriile, care, dupa moartea lui, s-au vandut atat de bine incat i-au reimbogatit familia. Pare-se ca omul stia putine, dar bune. Spre sfarsitul aceluiasi an (1876), dupa incheierea festivitatilor, au avut loc cele mai contestate alegeri din istoria SUA. republicanul Rutheford B. Hayes a castigat, dupa multe negocieri care mai pe sub masa, care mai la vedere, presedintia, in fata democratului Samuel Tilden, la o diferenta de … un singur vot electoral. Pretul a fost retragerea trupelor din Sud si sfarsitul Reconstructiei. Mai exact, reinceperea persecutiei fostilor sclavi. Simplu spus, sarbatorirea primului centenar al SUA a fost un hamburger tipic: o chiftea gustoasa intre doua felii de paine uscata.

A patra lectie a venit o alta suta de ani mai tarziu, in 1976: Ai un centenar, foloseste-l! Ca si la primul, pregatirile au inceput … cu zece ani mai devreme, in 1966, cand a fost infiintata o comisie speciala insarcinata cu pregatirea unei expozitii cel putin la fel de grandioase ca aceea din 1876. Intre timp, insa, au inceput framantarile legate de Drepturile Civile (Civil Rights), protestele impotriva razboiului fin Vietnam, revolutia sexuala, lupte de strada, asasinari, Watergate, o criza economica severa, etc.. Statele Unite pareau pe punctul de a se destrama inca o data. S-a renuntat la organizarea unei singure expozitii grandioase si s-a adoptat solutia descentralizarii (cam ca in Romania acum): o serie de evenimente locale, organizate cu suport federal, pe toata durata anului 1976. S-au emis si monezi aniversare (cee ace s-ar fi putut face si in Romania.) Presedinte era Gerald Ford, singurul om din istoria SUA care a ocupat atat pozitia de vice-presedinte cat si pe aceea de presedinte fara a fi fost ales in niciuna dintre ele. Ford a folosit prilejul pentru a incerca – si reusi, in buna masura – sa reunifice poporul american in jurul respectului pentru valorile traditionale, drepturi individuale, libertate, si respectarea demnitatii omului. Pe urma, a pierdut alegerile (ce-i drept, la mustata, dupa ce-l invinsese in alegerile primare pe … Ronald Reagan) in fata lui Jimmy Carter. Maurul si-a facut datoria, maurul poate sa plece.

A cincea lectie: Sa nu ramai captiv trecutului! La festivitatile din 1976 au participat si Regina Elizabeta a II-a dimpreuna cu Printul Phillip. Vizita de stat a inclus vizitarea, la bordul yahtului regal Britannia, a Washington D.C., Philadelphia, dar si a statelor cheie in Razboiul de Independenta: Virginia, Massachussets, New York si Connecticut. Mai mult, in Philadelphia, cuplul regal a facut cadou statului american o copie fidela a faimosului Liberty Bell (Clopotul Libertatii), turnat la aceeasi topitorie ca si originalul, cu inscriptia: “Pentru poporul Statelor Unite, de la poporul britanic, 4 iulie 1976. LET FREEDOM RING!” (“Lasati libertatea sa sune/cante!”). Sa nu uitam: Americanii sarbatoreau 200 de ani de la semnarea Declaratiei de Independenta fata de … Marea Britanie! Iata ce inseamna sa stii sa-ti asumi, cu gratie regala, trecutul. Vorba ceea: Cine are urechi de auzit, sa auda, iar cine nu intelege, sa nu inteleaga!

Toate aceste lectii s-ar cuveni sa poata reduce atitudinea generalizat maniacalo-depresiva vis-à-vis de centenar pana la cote rezonabile. Dar, daca toate astea nu sunt de ajuns, si avem nevoie de ceva mai mult pentru a ne mobiliza si a iesi din ceea ce ne pare a fi mlastina prezentului, sa mai aruncam inca o privire in trecut. La urma urmelor, Machiavelli mai ofera inca o posibila explicatie pentru venerarea trecutului. Uneori, spune el, trecutul a fost intr-adevar glorios, iar prezentul meschin si dezamagitor. Poate ca am cazut, cu adevarat din rai, si continuam sa ne prabusim – din Raiul cel mare, dar si din alte raiuri, mai mici, mai lumesti. Poate ca ar trebui cu adevarat sa ne invatam din istorie.

Ca roman-american, incerc sa balansez atitudinea maniacal-depresiva cu optimismul. Ce-ti doresc eu tie, tara mea de dor? La trecutu-ti mare, mare viitor! Vorba americanului: If you dream, dream big! La multi ani!

NOTA: Textul a aparut si in revista Sinteza, Nr. 58




Categorii