… in mijlocul verii! Ca vita de vie, de Sfanta Marie! La anul si la multi ani!

Corto.2018.1

corto.2018.2

Anunțuri

A fost odata, ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar povesti … – asa incep mai toate povestile romanesti. Daca impunerea acestei expresii ii apartine sau nu lui Creanga, e treaba expertilor sa se pronunte. Cert este ca asa se incep povestile. Cu „a fost odata, ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar povesti ...”

Sa ne gandim: Povestea care urmeaza se petrece, asadar, candva, intr-un trecut nebulos, neprecizat, dar un trecut extra-ordinar, un timp „ca niciodata. In vremuri extra-ordinare, cand timpul isi iese din tatani („this time is out of joint„, vorba lui Hamlet), orice se poate intampla. Extra-ordinarul poate deveni ordinar, porcii pot zbura sau vorbi, s.a.m.d.. In doar cateva cuvinte, asadar, auditoriul e deja pregatit pentru intamplari iesite din comun, miraculoase.

Miraculoase, miraculoase, dar „de n-ar fi, nu s-ar povesti„. De-necrezutul care e pe cale de a ne fi povestit, suntem asigurati, e, in ciuda aparentelor, cat se poate de autentic. De real. De ce? Simplu! Pentru ca altfel „nu s-ar povesti”. De-povestitul capata realitate pentru ca poate – si trebuie – povestit. Daca e de-povestit, inseamna, pur si simplu, ca este.

Chirstmas.2018.pig.fly

Astfel fezandat, auditoriul e gata sa-si primeasca povestea. Isi suspenda, pe toata durata povestii, spiritul critic. Nu se mai intreaba cum se face de porcii pot zbura sau vorbi. Pe durata povestii, auditoriul inceteaza a mai fi carcotas. Carcotas e de obicei, in viata de zi cu zi. In viata de zi cu zi e greu de multumit. In viata obsinuita stramba din nas, refuza sa se lase prostit, nimic din ceea ce-l inconjoara nu-l poate convinge pe deplin. „Lasa, ca stim noi …” Nu si acum, insa. Acum asculta cu sufletul la gura, si gura cascata. Acum, inghite totul pe nemestecate, cu pofta. Acum, se lasa patruns. Imbibat.

La un moment dat, povestea se termina.

Cum se termina? Sa ne mai gandim. Noi, pre noi insine:

Si-am incalecat pe-o sa,

Si-am spus povestea asa;

Si-am incalecat pe-o roata,

Si-am spus-o toata.

Si-am incalecat pe-o capsuna,

Si v-am spus o mare si gogonata minciuna!

Povestea ne-a fost spusa „asa„, nu altfel. Ne-a fost spusa intr-un anumit fel. Cu un rost. Si ne-a fost spusa „toata„. Nimic n-a ramas nespus. Tot ceea ce era de-povestit, ni s-a povestit. Nu exista secrete. Nu stim noi mai putin decat stie povestitorul. Avem de-a face, cum ar zice americanul, cu un „full disclosure„. Avem de-acum toate datele problemei pentru a intelege povestea. Dar toata povestea a fost „o mare si gogonata minciuna„!

Asta loveste auditoriul precum un dus rece. Pai cum? Nu ni se spusese inca de la bun inceput ca „de n-ar fi, nu s-ar povesti„? Si-acum, la sfarsit, aflam c-a fost doar „o mare si gogonata minciuna„? Chiar de-ar fi asa, de ce sa ne-o spui verde, de la obraz, fara putin tact? De ce nu ne lasi sa mai visam? De ce sa ne trezesti la realitate?

Ceea ce pare sadism, la o prima vedere, se dovedeste, la o privire mai atenta, pedagogie de inalta clasa. Una de la care pedagogii de scoala noua, atenti sa nu raneasca sufletele sensibile, ar avea ceva de invatat. Dupa cum stim, in Cartea a Doua a Republicii lui Platon, Socrate spune ca asa incepem educatia copiilor – prin a le spune povesti. Povesti care, in ansamblul lor, sunt false, dar contin in ele un sambure de adevar. Despre de-ce-ul asta am mai vorbit (interesatii poti reciti serialul cu Povestea porcului de Fat Frumos). Ceea ce ne intereseaza acum e faptul ca, la sfarsit, minciuna e marturisita ca atare.

De ce? Pentru ca trezirea la realitate isi are si ea rostul ei. Nu poti trai pe vecie in lumea povestilor. Nu poti trai tot timpul in lumea extra-ordinarului. Povestea si-a facut datoria. Ne-a facut s-o luam in serios. De-acum e timpul intoarcerii in timpul acesta. Precum maurul, povestea si-a facut datoria, povestea poate sa plece. Povestile „ca niciodata” isi au rostul lor, dar ordinarul, mundanul, traiul de zi-cu-zi isi are si el rostul sau. Din cand in cand mai trebuie sa traiesti si cu picioarele pe pamant. Din cand in cand, mai trebuie sa te speli si pe dinti.

Mai ramane de clarificat un singur detaliu: De ce sa incaleci pe-o „capsuna”? Bun, e o chestiune evidenta de rima, capsuna-minciuna. Dar dincolo de evidenta, mai e un talc. Capsuna e frumoasa, zemoasa si gustoasa. Capsunile sunt extraordinare! Nimeni, insa, nu s-a saturat vreodata mancand doar capsuni.

Si-am incalecat pe-o sa – la Anul si la multi ani!

 

 


… desi nu mai aveam de gand sa scriu nimic pana dupa Craciun, unele patanii sunt prea interesante pentru a nu fi povestite.

Povestea asta, insa, ca orice alta poveste, are nevoie de un context. Sau de mai multe. Concentrice.

Contextul Nr. 1: De vreo saptamana, de cand copiii ni s-au intors de pe la scolile imprastiate pe-un intreg continent, casa ni s-a umplut la loc. Si mai mult decat atat. Lasand detaliile domestice la o parte, suntem de-atunci sase adulti si cinci caini. Doua femei si patru barbati – la oameni. Un barbat si patru femei – la caini. Folositi-va imaginatia. Imi amintesc de-o vorba de-a lui Tanti Ibi: „Domnu’ Alin, mai bine dormeati …” Glumea si ea, glumesc si eu.

Contextul Nr. 2: Pentru necunoscatori, americanii incep sa-si cumpere (si impodobeasca) pomul de Craciun inca de la Thanksgiving. Tot de atunci incep si nesfarsitele colinde, mai mult sau mai putin „teologice”, astfel incat in seara de Ajun esti deja satisit de „spiritul Craciunului”. Principiul „ce-i prea mult, nu-i sanatos” se aplica inclusiv la cele religioase. „A se folosi in moderatie.” Est modus in rebus. Cunoscand situatia, am plecat la cumparat brad inca de la sfarsitul saptamanii trecute. „Inca” s-a dovedit, in fapt, „prea tarziu„. Toti brazii mai Doamne-ajuta fusesera deja cumparati, refrenul peste tot a fost „ati venit prea tarziu”. In cele din urma, insa, dupa multe peripetii, am gasit unul decent, asa ca toata lumea a fost fericita. Oamenii, cel putin. Despre caini mi-e mai greu sa ma pronunt.

Christmas.2018.0

Contextul Nr. 3 – e universal: Cand iti vin copiii acasa, nu mai conteaza cati ani au – sunt tot copii. Fac ce vor. Sunt rasfatati. Si dac-ai vrea sa pui picioru-n prag, n-ai avea acum, ca esti in minoritate. Asa ca-i lasi sa-si faca de cap, chiar atunci cand te calca usurel pe nervi. Toate au, insa, o limita. Est modus in rebus. Ii lasi cat ii lasi.

Si-acum peripetia: Asta seara, eu ascultam colinduri si compuneam in gand lista celor pe care sa le cantam maine. Ana era in camera ei, lucrand la ceva pentru scoala. Ancuta era in bucatarie (pentru a preveni eventuale comentarii, e placerea ei! Cititi Citadela lui St Exupery pentru a intelege de ce). Baietii erau in camera de langa, urmarind ceva filme documentare despre criminali in serie, „the real chainsaw massacre„, si altele asemenea. Cum spuneam, are si rabdarea limitele ei. In plus, e o chestiune de gust. Colindurile cu marturisirile ucigasilor in serie nu se amesteca foarte bine.

Christmas.2018.1

Asa ca le-am zis, mai in gluma, mai in serios, sa schimbe programul, ca nu se potriveste cu „spiritul Craciunului”.

Baietii au ras. Cand esti intre 19 si 29 faci ce vrei.

Dupa care bradul le-a cazut, la propriu, in cap.

Merita sa le vedeti fetele.

Sa ne-ntelegem: Bradul asta, impodobit, statea acolo de o saptamana. Cand a cazut, nu trecuse nimeni pe langa el, nici macar un caine (dormeau toti pe canapele), masini grele pe strada noastra (e un fund de sac cu sapte case) nu trecusera sa vibreze podeaua sau ceva. Nimic nelalocul sau nu se intamplase. Atata doar ca pomul de Craciun se „hotarase” sa le pice-n cap.

N-a fost o tragedie. S-au spart cateva globuri si-a cazut una dintre instalatiile de iluminat. Strangand, insa, cioburile, toata lumea – y compris „baietii” – au incercat sa gaseasca o explicatie rationala.

N-au putut, asa ca le-am oferit eu una.

Le-am reamintit conversatia dinainte de-a se prabusi bradul.

Merita sa le vedeti fetele.

Asta mi-a adus aminte de o patanie de-a lui Denis de Rougemont (pentru necunoscatori, un elvetian destept, printre primii care a sustinut ideea unei Europe Unite pe baze crestine). In Partea Diavolului (in traducerea excelenta a regretatului Mircea Ivanescu), de Rougemont povesteste o patanie intrucatva asemanatoare, petrecuta in 29 iunie, 1954. Aflat la o serata cu prietenii, au inceput un joc de societate. Trei participanti trebuiau sa scrie trei intrebari, iar ceilalti trei trebuiau sa scrie raspunsurile in acelasi timp, fara ca nimeni sa aiba vreo idee care sunt intrebarile sau raspunsurile. Oamenii astia erau destepti. In ziua de azi, asemenea intrebari si raspunsuri ar fi greu de imaginat. O intrebare a fost „Ce este mistica?” Raspunsul „aleatoriu” a fost „Este o mica gradina inchisa care se va deschide de Pasti.” Al treilea schimb de intrebari si raspunsuri, insa, a fost cel pe care l-am povestit si baietilor.

Intrebare: „Ce s-ar intampla daca diavolul ar intra in aceasta camera?” Citez din de Rougemont: „Partenerul si-a citit raspunsul: ‘Toate luminile se vor stinge.’ Si toate luminile s-au stins.”

Denis de Rougemont nu comenteaza patania in niciun fel.

Nu era s-o comentez eu.

Dar baietii astia, intre 19 si 29 de ani, dupa ce-au ras manzeste, au schimbat programul. Acum, si fetele si baietii si cainii se uita pentru a vreo cincea oara la un film „de Craciun”  – The Holiday.

Ziceau oamenii alde Alfarabi (un arab) si Maimonides (un evreu) ceva: Marea majoritate a oamneilor n-are nevoie de filosofie. Are nevoie de miracole.

Asa ca dis-de-dimineata mergem la biserica.

Laudati si cantati si va bucurati!

P.S. Denis de Rougemont: „Un cuvant inca. S-ar intelege gresit intentia urmarita prin acest mic tratat, daca el ar fi interpretat ca fiind un efort pentru a ‘demonstra’ existenta diavolului. Nu e vorba decat de o incercare de a talmaci anumite neajunsuri ale vremii noastre, raportandu-le la actiunea singurei fiinte care se bucura de faptul ca ele nu exista.”

 


… Laudati si cantati si va bucurati!

nasterea-domnului-5


… cand am auzit ca presedintele executiv al PSD, Niculae Badalau, a declarat c-ar fi posibila organizarea unui referendum, anul viitor, pentru trecerea Romaniei la monarhie, eventual dimpreuna cu referendumul “pentru familie”, m-au trecut fiorii. Primul gand care mi-a venit a fost “astia nu se mai multumesc cu banii. Astia vor sa ne fure si familia si mortii!

Si vor.

Astia ne fura pe fata, iar acum vor sa schimbe legile justitiei in asa fel incat sa nu mai poata fi trasi la raspundere.  In Cartea a Doua a Republicii lui Platon, pentru a  lamuri ce e la urma urmei, urma care scapa turma (sic!), Justitia, Glaucon il provoaca pe Socrate cu povestea “inelului lui Gygas”. Pentru necunoscatori: un cioban gaseste, din intamplare, un inel care, rasucit, il face invizibil. Zice Platon, prin gura lui Glaucon (fratele sau):

“…când întorcea piatra înăuntru, devenea nevăzut, când o întorcea în afară – vizibil. Băgând de seamă aceasta, orândui să fie printre solii trimişi la rege şi, ajungând acolo, îl înşelă cu regina. Apoi, împreună cu ea, îi pregăti regelui uciderea şi îi luă astfel domnia.

Aşadar, dacă ar exista două astfel de inele şi dacă pe primul l-ar avea omul drept şi pe celălalt omul nedrept, se poate crede că nimeni nu s-ar dovedi în asemenea măsură stană de piatră, încât să se ţină de calea dreptăţii şi să aibă tăria de a se înfrâna de la bunul altuia fără să se atingă de el, atunci când îi este îngăduit şi să ia din piaţă, nevăzut, orice ar voi, sau, intrând în case, să se împreuneze cu orice femeie ar vrea, să ucidă sau să elibereze din lanţuri pe oricine ar dori, putând face şi alte asemenea lucruri, precum  un zeu printre oameni.”

Alte vremuri!

In ziua de azi, ciobanii nu mai au nevoie de ploi mari si nici de cutremure pentru a gasi inelul in vreo pestera, inlauntrul careia e statuia unui cal, inlauntrul caruia e un mort, cu inelul pe deget. [Nota: Cine are urechi de auzit, sa auda. Iar cine nu intelege, sa nu inteleaga.] Astia isi construiesc inelul lui Gygas singuri, in vazul lumii, prin Parlament! La lumina camerelor de filmat, Justitia dispare precum tancul lui David Copperfield (pentru cunoscatori).

Dar banii sunt, totusi, bani. Au si ei rolul lor, deloc de neglijat, ca saracia e un test caruia ii pot face fata doar o mana de oameni. La scara mare, saracia e distructiva pentru sufletul unui popor. Asa e. Si totusi, saracia nu implica automat pierderea sufletului. Daca ti se fura banii – ca om sau ca popor – nu inseamna ca automat ti-ai pierdut viitorul.

Cu simbolurile, insa, e o cu totul toului alta poveste. Cum bine observa Chantal Delsol, noi, oamenii, suntem creaturi care ne hranim cu simboluri, Nu cu paine traim ca oameni, ci cu intelesul painii.

Cand ti se fura intelesurile, ti se fura sufletul – si ca om, si ca popor.

Or PSD asta incearca sa faca zilele acestea.

Cred ca poporul poate fi intrebat cu privire la lucrul asta. Nu e un lucru rau, tinand cont de faptul ca tarile care au monarhii sunt tari dezvoltate. Este un proiect de viitor, la care si politicienii impreuna cu presedintele si cu foarte multi factori trebuie sa se aseze la masa sa discute. Nu e un proiect totusi care sa il vanturam pe strada„, a declarat Badalau, la Parlament.

Lasam la o parte incoerenta logica a lui Badalau (“poporul trebuie intrebat”, dar “nu vanturam proiectul pe strada”). De la Badalau nici Dumnezeu nu cere. Perversiunea, insa, e evidenta pentru orice om de bun simt. Prin vocea lui Badalau, PSD incearca sa ne fure mortii. In acest caz, moartea Regelui Mihai. In The Political Lives of Dead Bodies (Vietile Politice ale Cadavrelor) Katherine Verdery analizeaza cum, in Europa de Est, in timpul si dupa caderea comunismului, cadavrele au fost – si ramas – obiectele manipularii politice. [Nota: Intre noi fie vorba, se aplica la fel si pentru Europa de Vest si pentru restul lumii, dar asta ar fi o cu totul alta discutie.]

“Poporul”, a constatat Badalau, s-a emotionat. “Poporul” s-a intristat la moartea Regelui. “Poporul” a strigat, din rarunchi, “Monarhia salveaza Romania!” Sa-i dam, asadar poporului ce vrea – sa fie prostit.

Pentru ca poporul lui Badalau e precum fraierii care, fara macar sa realizeze, vor sa se lase pacaliti la alba-neagra. Stramosii nostri din ramura aia care nu era cu barza, varza si manzul au inventat un test simplu in administrarea justitiei: Cui prodest? Cui ii foloseste acum un referendum “pentru monarhie”? Si cui foloseste acum un referendum “pentru familie”? Cui ii foloseste acum terfelirea acestor simboluri de baza printr-un referendum national? Cui ii foloseste acum deplasarea atentiei de la ceea ce se intampla in Parlament la doua teme deopotriva stupid incitante si stupid polarizante? Cui ii foloseste ca infruntarea prezidentiala sa se transforme intr-o infruntare golita de sens pentru “monarhie” si “familie”? De ce nu pentru “barza” si manz”?

Raspunsul s-ar cuveni sa fie simplu: Asta are, asta n-are, asta e castigatoare.

Nu va faceti iluzii. Mortii sunt politici. De fapt, mortii sunt mult mai utili politici decat vii, pentru ca mortii nu mai pot protesta.

Noi, insa, nu suntem morti.

Nu sufleteste.

Nu inca.

NOTA: Textul a aparut initial pe http://www.contributors.ro


… pentru ca-n limba romana, „a face” nu e un verb de prima mana.  E un verb care pierde oricand competitia cu „a fi„. „A face” tine de om, de „techne„, de arta, dar si de mestesug, de imitatie.  „A fi„, in schimb, nu mai tine de om.  Fiul lui Dumnezeu e „nascut, iar nu facut„, „begotten, not made„,

Cu toate acestea, „a face” e un verb extrem de versatil. Se preteaza la aproape orice, se adapteaza la aproape orice. „O facui si pe-asta!” e o inscriptie pe o piatra funerara din cimitirul Bellu (fostul Patrunjelul), dar o poti „face lata” sau „de oaie” (de ce „de oaie” si nu „de vaca” sau „de bou”?). Folosit la reflexiv, te poti face de rusine, sau de ras, dupa cum te poti face tamplar sau cosmonaut. Poti insa si sa faci pe tamplarul sau pe cosmonautul, ceea ce e cu totul totului o alta mancare de peste (de ce de peste si nu de vita sau porc?). Ba chiar poti face pe prostul. Daca renunti la reflexiv, poti sa-l faci prost pe altul, sa-l „faci din vorbe” sau pur si simplu „sa-l faci„. [Nota: In ultimul caz, sensul e mai degraba de a-l „reface”, de a-l prosti pana-ntr-acolo incat sa se comporte ca o cu totului alta persoana.]

50.1

Exista insa si o „facere de bine” dupa cum exista si „sa faci copii„, „sa faci o scoala” si „ce tie nu-ti place, altuia nu-i face.”

Una dintre cele mai populare forme de salut e „ce mai faci?” – chiar daca, in conditii normale, nu se asteapta nimeni sa-l iei in serios si chiar sa-i raspunzi.

Tineti-va, insa, bine! Astazi voi raspunde chiar fara a fi intrebat.

50.2

Deci:

Am facut, din cate mi se spune, pisu pe registrul de nasteri de la Maternitatea din Brad, cand am fost aratat tatalui meu. De emotie, probabil, sau dintr-un extrem de precoce spirit de fronda impotriva birocratiei in general, si a celei comuniste, in particular.

50.3

Am facut gradinita in ordinea asta – mai intai grupa mijlocie, pe urma, grupa mare, si mai pe urma, grupa mica. Pentru ai mei era mai lesne sa ma trimita impreuna cu Alina, soru-mea, in aceeasi grupa, pana cand Alina a mers la scoala. In gradinita am facut pentru prima oara pisu „din picioare”, ca baietii, si tot atunci am fost pedepsit pentru ca mi-am varat stupidul sortulet albastru in pantaloni, intr-un gest de prematura exprimare a masculinitatii.

50.vanator

Am facut-o pe vanatorul si pe marinarul si pe iepurasul si pe bulibasa tiganilor cu plete si cu pipa (fotografiile cu pricina vor mai fi fiind pe undeva, pe la Brad), si pe mai stiu eu ce, pentru fotografiile de familie si pentru sarbatorile de la gradinita. M-au imbracat la costum, cu cravata, cand aveam vreo doi-trei ani, si a durat decenii pana cand am decis, de buna-voie si nesilit de nimeni, sa port din nou cravata. Pantofi de lac n-am mai purtat de atunci.

50.4

Am facut scoala de la cinci ani, pentru ca era jenant pentru toata lumea sa mai fac inca o data grupa mijlocie din gradinita, mai cu seama ca citeam si scriam deja de vreo doi ani. M-am plictisit teribil in primii ani de scoala. Urasc si astazi bastonasele.

50.Alina.jpg

Am facut liceul la „Liceul Industrial Avram Iancu” din Brad, de unde am terminat cu specializarea „sculer-matriter”, indiferent ce va fi insemnand asta. N-am stiut nici atunci, n-o sa ma apuc acum, la batranete, sa strivesc corola de minuni a lumii comuniste.

50.liceu

Am facut coada la paine si la alimente rationalizate ani in sir, am cumparat, ani la randul, oua si faina si lapte si ulei si ce se mai dadea pe cartela pentru toata familia. Asta, insa, nu m-a impiedicat catusi de putin sa ma bucur de fiece clipa din anii de liceu. Am avut norocul de-a realiza la timp ca e  perioada de gratie, intre copilarie si maturitate, de care se cuvine a profita din plin. Si am.

50.17.2

Am facut cunostinta cu Marcel Petrisor, scriitorul cu ani de puscarie in spate, un om cat un orizont luminat de stele dupa care te ghidezi cand mergi noaptea, pe camp.

50.Petrisor

Am facut armata la 17 ani, spre disperarea unui batalion intreg care n-a putut depune juramantul – si, prin urmare, pleca in prima permisie – pana n-am catadicsit sa implinesc si eu 18 ani. N-a fost vina mea, ci a sistemului, printre carapaturile caruia m-am strecurat initial, si a unui coleg de armata care si-a batut gura despre varsta mea in fata unui colonel, la momentul nepotrivit. Am facut multe prostii in armata, in afara de-a trage cam cu toate armele posibile, de la pistolul TT la mitraliera de pe TAB. Prin urmare, am facut si foarte multe plantoane schimbul II, alea care-ti rupeau putinele ore de somn in doua. Am urat armata cata vreme am facut-o. Mai tarziu insa, in retrospectiva, mi-a placut. E bine sa te maturizezi fortat.

50.armata

Am facut medicina de la 18 ani pana la 25, cand, dupa un an de stagiatura, am hotarat sa renunt inainte de-a fi cu totului tot prins de sistem.

50.17

Am facut revolutia la Brad, unde, dupa cateva ore de marsaluit si strigat prin oras, Zbengu a decis ca „am facut si revolutie, acum sa mergem acasa si sa mancam ceva.” Zis si facut. Zbengu e acum profesor la University of West Virginia.

25.5

Am facut un saptamanal, NU, care mi-a marcat decisiv viata. De atunci am mai facut cateva ziare si am scris cateva mii de articole. Am facut multe prostii, dar si cateva lucruri bune.

25.1

Am facut facultatea de filosofie, pe langa aia de medicina, si-un masterat in Franta in stiinte politice, nu neaparat din dragoste de carte, cat din dragoste de bani din care sa-mi tin familia.

Am facut, dupa cum se poate deduce, o familie (cu Ancuta) si trei copii (Ana, Andrei si Alec).

25.26

Am facut-o si pe dramaturgul. Imediat dupa venirea pe lume a Anei, a avut loc la teatrul National din Targu Mures premiera piesei „Buda – Sau Urma Scapa Turma„. Vreo doi ani mai tarziu, la Teatrul National din Cluj, a avut loc premiera „Manuitorului de Cadavre„. Soru-mea, Alina, sustine ca ar trebui sa scriu o trilogie, ceva cu voma. Inca ma mai gandesc.

N-am facut nimic si am ajuns, fara sa intentionez, in America. Gratie lui Popicu’ Mic (pour les conaisseurs), care mi-a pus numele la loteria vizelor fara sa ma anunte, am dobandit un green card pentru toata familia (mai putin inca ne-nascutul Alec; acolo povestea a fost ceva mai complicata).

Am facut naveta intre Statele Unite si Romania pentru cativa ani, lucrand vara la o fabrica de ciorapi de dama, iar mai pe urma la un centru pentru copii cu handicap, doar pentru a plati biletele de avion dus-intors. In cele din urma, am decis ca trebuie sa decidem. Si am.

San Antonio2

Am facut un masterat in stiinte politice la University of Missouri-Columbia, si un doctorat la Indiana University – Bloomington, in stiinte politice. Si, cumva, am luat Premiul Leo Strauss al Asociatiei American de Stiinte Politice pentru cea mai buna lucrare de doctorat in filosofie politica.

50.Leo.Strauss

Am facut-o pe exploratorul pe Amazon, dimpreuna cu Florin, si-am ajuns pana unde omul alb nu mai pusese piciorul (un afluent necartat – Raul Termitelor – de pe Ampyiacu, Raul Otravit, again, pour les conaisseurs). A fost o alta experienta care m-a marcat pana la praselele sufletului.

amp.2

25.28.1

Am facut cumva si am mai scris si-o carte, la Cambridge University Press.

pipa.1

A fost tradusa in chineza si urmeaza editia romaneasca, la Humanitas.

compromise-chinese-version

Am facut multe altele, bune si rele, dar n-o sa le mentionez pe toate aici. E suficient ca le stiu. Ca nu le-am uitat. Nadajduiesc, nici nu le voi uita pana mor. Ca veni vorba, de-acum nu mai poate spune nimeni „sarmanul, a murit de tanar!” 🙂

Am facut o jumatate de veac – cine-ar fi crezut? Eu, unul, cu siguranta, NU.

b.3

 


… aniversarile de aia sunt aniversari, pentru ca se cuvin aniversate 🙂 Asa ca de asta data am pornit cu Ancutza spre ocean.

Ancutzei ii place oceanul, c-a crescut la cativa pasi de mare. And when she dreams, she dreams big 🙂

Galveston.27.5 (2)

Si de asta data, precum acum doi ani, cand am facut-o praf pe Gheorghita, am avut parte de furtuni. De asta data, insa, ne-am strecurat, cumva printre ele (vreo trei) – fie furtuna tocmai se termina in fata noastra, fie abia ce incepea in oglinda retrovizoare.

Galveston.27.3

Cand e sa ai noroc, ai noroc. Matilda are mai mult noroc decat Gheorghita. Asa merg lucrurile, vorba lui Kurt Vonnegut.

Cand e sa-ti intre cartea, iti intra.

Si pentru ca tot nu era vreme de plaja, am mers la magazine de vechituri.

Galveston.27.2

Si mi-a intrat cartea: Somerset Maugham, Of Human Bondage, prima editie, 1915, aparuta cu o zi inaintea editiei britanice! Cum nu avea nici un pret afisat, am intrebat cat costa: „A! Cartile alea? Fiecare, un dolar!” UNUL! (Evident, am mai luat doua :))

Galveston.27.4

Ajuns in camera de hotel, am facut o verificare. Editia cu pricina se vinde intre 1500 si 7000 de dolari, in functie de conditie, si de-o greseala de ortografie, corectata sau nu in prima editie. Din pacate, in exemplarul meu, greseala e corectata, ceea ce-i coboara pretul pe la vreo 2000 de dolari.

https://www.biblio.com/book/human-bondage-w-somerset-maugham/d/1015772530

Da’ vorba ‘ceea: cine are carte, are parte! 🙂

La anul si la multi ani!

Galveston.27.5

P.S. Seara am mers la un Oktoberfest. Cum comunitatea germana din Galveston e in continuare puternica, carnatul german e carnat, nu hot-dog, iar berea, bere! Cu lucrurile serioase nu ne jucam! 🙂




Categorii