…așa că mă văd nevoit să încep prin a-mi cere scuze atît de la cunoscătorii „mișcării woke”, cît și de la necunoscători. De la primii, pentru că le voi irosi timpul repetînd știute, de la ceilalți pentru că le voi spune prea puține despre un fenomen care a explodat, uneori literalmente, în America ultimilor ani. „Woke” e un cuvînt „inventat”, o derivație afro-americană a mai clasicului „awake” („trezit”, „deșteptat”). Introdus în Oxford English Dictionary de-abia în 2017, a ajuns să însemne atenție la rasismul sistemic, supremația albă, injustiția socială, opresiunea LGBTQ și-n general cam tot ceea ce, în opinia unora, face America insuportabilă (cu excepția celor care se înghesuie să intre în țară, legal sau nu, că de ieșit nu iese nimeni). Strigătul de luptă? „We need to stay angry and to stay woke!” („Trebuie să rămînem furioși și să rămînem treji!”) Aparent, fără furie, nu există nici „deșteptare”.

Nu e prima „deșteptare” din istoria Statelor Unite și, foarte probabil, nu va fi nici ultima. Prima Mare Deșteptare (First Great Awakening) a început în colonii pe la 1740, ca o reacție la dispariția puritanismului. Văduviți de o identitate locală solidă (puritanii constituiau comunități teologico-politice), americanii dădeau năvală să asculte predicatori înflăcărați care știau ce „butoane” să apese pentru a crea adevărate isterii în masă. În unele cazuri, oamenii se sinucideau pe capete după un asemenea eveniment – unii, convinși că iadul îi așteaptă oricum, alții, dimpotrivă, convinși că, salvați fiind, raiul e nerăbdător să-i primească. Au urmat și alte „awakenings”, de intensități și amplori diferite. Religia, ca și natura, are oroare de vid.

Joshua Mitchell, de la Georgetown University, a publicat recent o carte – American Awakening: Identity Politics and Other Afflictions of Our Time (Deșteptarea Americii: Politicile identitare și alte suferințe ale vremurilor de azi) – în care dezvoltă taman această idee. Pe scurt, el susține că politicile identitare nu reprezintă decît o manifestare distorsionată a spiritului religios. Gîndim în continuare în termeni de inocenți și păcătoși, numai că acum atît inocenții, cît și păcătoșii sînt cum sînt nu pentru că au „făcut” ceva bun sau ceva rău, ci pentru că aparțin unui anumit grup. Unele identități – rasiale, sexuale etc. – sînt, prin definiție, inocente, altele – începînd cu bărbatul alb heterosexual – sînt, tot prin definiție, păcătoase. Ar fi un soi de întoarcere la Vechiul Testament, unde nu doar Cain e „însemnat”, ci și toți urmașii lui, urmașii lui Isac se deosebesc de urmașii lui Ismail ș.a.m.d. Meritele (sau păcatele) personale ajung să nu mai conteze. Ne naștem cu toții „însemnați” – „predestinați”, dacă preferați –, atîta doar că destinul nu mai e cunoscut doar de Dumnezeu, ci a devenit vizibil pentru ochiul pămîntean. Cerurile s-au mutat pe pămînt.

Legătura cu Noul Testament s-ar traduce prin abandonarea logicii economice în favoarea legii iubirii. În definitiv, povestea lui Iisus e povestea refuzului primei logici: Maria și Iosif trebuie să se întoarcă în locurile natale, pentru un „recensămînt” al cărui scop e taxarea întregii populații. Dar pruncul Iisus se naște într-o peșteră, adică în afara „sistemului”. Iuda e îngrijorat de risipirea banilor pentru mir, dar Iisus îl mustră pentru această logică „economică” – ambele atitudini care se regăsesc astăzi în politicile antisistem și în mentalitatea „să se dea, că e de unde”. La urma urmelor, Iisus a săturat mulțimile cu cinci pîini și doi pești. Potrivit lui Mitchell, însă, noile „religii identitare” uită, pe de o parte, că săracii vor fi întotdeauna cu noi, iar, pe de alta, că iertarea păcatelor e temelia creștinismului.

Cititorul iscoditor va fi început deja să bănuiască unde intenționez să ajung cu varianta mioritică a mișcării woke. Avem și noi minorități rasiale și sexuale, inegalități economice și așteptări de „să se dea, că e de unde”. Ba mai mult, să nu ne uităm imnul național: „Deșteaptă-te, române!“. Am putea chiar pretinde că românii erau „woke” avant la lettre și că americanii ne-au furat ideea de sub nas. Nu e vina noastră că rămînem scufundați în somnul cel de moarte, în ciuda îndemnurilor repetate la „deșteptare” pe care ni le dăm unii altora. Vinovați sînt barbarii de tirani. Exploatatorii. Și cu asta ajungem la parfumul inconfundabil mioritic al mișcării de deșteptare la români.

Ca orice protestatar respectabil, și miorița originală se simte ignorată, așa că „iarba nu-i mai place, gura nu-i mai tace”. E suficient să luăm aminte la doi dintre cei mai apreciați formatori de opinie mioritică. Cu pregătiri diferite și cu aparențe cum nu se poate mai diferite, cele două voci se caracterizează prin același stil flamboaiant, voit șocant, justițiar și, mai presus de toate, înamorat de propriile certitudini.

Bunăoară: „În România, nu există nici un om bun care să fie politician”. Judecata se pronunță apăsat și rar, aproape pe silabe, să intre bine în capul publicului. Politicienii români nu reprezintă vreo clasă sau vreo categorie profesională. Ei, ca și hoții, reprezintă o „tagmă”, în care nu se judecă nici cu mintea și nici cu inima, ci cu stomacul. Dixit! Că asemenea „judecăți” nu fac decît să îndepărteze orice om onest de politică și întăresc mentalitatea „woke”, de victimă colectivă, furioasă, dar neputincioasă, nu mai contează. Contează că „le-a zis-o! Verde-n față le-a zis-o!”.

Pentru că iată o altă caracteristică a „deșteptării” mioritice – „curajul” de-a spune lucrurilor pe nume. De obicei, după ce calul plecase. În această versiune, ca-n orice oglindă, judecățile par întoarse pe dos: există doar o persoană deșteaptă, care are întotdeauna dreptate, înconjurată, inevitabil, de săraci cu duhul, manipulați și manipulanți. În această variantă, americanii „au ales calea războiului” pentru a dezarma Rusia! De asta profită, în România, statul paralel militarizat, cel care controlează totul, y compris mișcările de protest. Și, fricoși cum sînt, „intelectualii” (precum cei de la Dilema veche) preferă să se războiască în aceste zile cu Putin, că e mai puțin periculos decît să te războiești cu „Serviciile” care acoperă pînă și plagiatul generalului-premier!

Citești și te crucești! Te crucești, dar măcar înțelegi diferența dintre „progresiștii” americani și cei români. Ne-a fost comunicată și ea „verde-n față”: „În România, o singură schimbare mai este posibilă: din rău în mai rău”. Ei bine, dacă așa arată deșteptarea la români, eu, unul, prefer să mă culc pe-o ureche.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro


… desigur, ca invatator, la orice nivel si in orice domeniu, te bucuri cand „invataceii” nu doar invata dar se si bucura ca o fac. Mai mult, cand isi si dau seama ca o fac.

A propos, n-am inteles niciodata prea bine ‘de unde si pana unde’ (iata o expresie pe nedrept ignorata intr-o lume care nu-si mai recunoaste limitele) vine ideea ca „invatatura trebuie sa para o joaca”. La inceput, da! La inceputul inceputului, invatatura poate sa para o joaca. Mai apoi, insa, totul depinde de cum definim joaca. Sa-l parafrazez pe Wittgenstein, si jocul de sah si ala de septica sunt tot jocuri. Depinde cum le definim. Si fotbalul american e un joc. Serios.

Nu ma pricep catusi de putin la jocul asta (sau la altele), dar stiu ca presupune, in afara talentului, multa disciplina si mult antrenament. Bine, e adevarat, si multi bani, daca te dovedesti foarte bun si ai si fizicul pe masura. Una fara alta nu ajuta.

N-o mai lungesc: Cand un „jucator” sau o „jucatoare” (mai simplu spus, sportivi) incep sa fie fascinati de gandire, se „numara” mult mai mult decat atunci cand vreun „nerd”/”soarece de biblioteca” din nascare o face. E ca si cum Gica Hagi sau Simona Halep ar incepe sa dezbata aprins, cu pasiune, rostul vietii la Platon spre deosebire de Seneca.

Ei bine, am trait-o si pe asta!

Si m-a emotionat pana la lacrimi.


… a iesit un peste mic …

[NOTA: Pentru cunoscatori, imi cer scuze – stiu ca e „oceanul Pa-ci-fic”, dar m-am gandit sa nu mint :). Pentru necunoscatori – sunteti prea tineri. Asa incepea una dintre „numaratorile de excludere” ale copilariei mele, numaratori menite sa stabileasca, prin excludere, cine „sta de baba-oarba”, „sta de sase”, sare primul, etc.]

Continua … „Si pe burta lui scria, ‘iesi afara dum-nea-ta’!”

Daca nu v-ati prins, a fost prima zi din viata Sofiei la ocean – contempland nemarginirea cu intelepciune 🙂


…și sînt primul s-o recunosc: titlul ăsta mi-a dat multă bătaie de cap. Puteam foarte bine să înlocuiesc „bumerangul” cu „tancul” sau cu „bomba”, ba chiar să adaug și „nucleară”, pentru că „Bomba nucleară a nazismului” ar fi atras, cu siguranță, mai mulți cititori. Ar fi fost un titlu mai… exploziv, iar exploziile se văd (vînd) cu atît mai bine cu cît sînt mai spectaculoase. Am sfîrșit prin a opta pentru bumerang, pentru că, deși o armă primitivă, cîtuși de puțin spectaculoasă, surprinde cel mai bine ce poate face atunci cînd e prost mînuită – se poate întoarce împotrivă-ți cînd ți-e lumea mai dragă.

La fel ca și cuvintele.

De la începutul războiului din Ucraina am citit multe explicații, unele mai convingătoare decît altele, pentru invocarea „denazificarii” ca principalul motiv al invadării: mentalul colectiv rus ar fi încă traumatizat de agresiunea naziștilor (altminteri băieți buni pîn-atunci, dovadă pactul Molotov-Ribbentrop), așa că, dacă „lumina vine întotdeauna de la Răsărit”, „nazismul vine întotdeauna de la Apus”. Marele Război pentru Apărarea Patriei n-ar fi fost doar unul împotriva Germaniei, ci și unul împotriva Occidentului. Zice-se că-n mass-media rusești, de la revolta Maidanului din 2014 încoace, orice atitudine pro-occidentală e, de la sine înțeles, una cu parfum nazist. Unitățile paramilitare de tip Azov, dar și Garda Națională a Ucrainei, care s-au opus ocupării Donbasului, au fost clasificate automat drept naziste, dovadă „sutele de mii” de naziști cu zvastică tatuată pe braț, președintele evreu Zelenski este și el nazist ș.a.m.d. Azi-mîine, America va fi acuzată și ea de nazism, ba poate chiar și Israelul. Absurd, nu?

Fără doar și poate, dar asta nu înseamnă nici că Putin a inventat folosirea cuvintelor drept armă și nici că rușii sînt singurii vinovați de această practică. Dacă-mi este îngăduit să speculez, înclin să cred că, imediat după piatră și ghioagă, cuvîntul a fost printre primele arme din istoria omenirii, folosite de către oameni împotriva oamenilor. Pentru că – dacă v-a scăpat „detaliul” – piatra, ghioaga, ba chiar și bomba nucleară pot fi folosite ca arme și împotriva animalelor. Cuvintele, nu. Astea sînt apanajul războiului dintre oameni. Doar noi ne putem răni unii pe alții prin cuvinte. A fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, o vreme cînd oamenii se puteau simți „jigniți”. Un cîine sau o vacă nu se vor simți niciodată jigniți dacă le spui „Porcule!”. Ceea ce însă e mai grav e că nici unii oamenii nu se mai simt jigniți, că despre porci nu se pune problema. În definitiv, porcul are anatomia cea mai apropiată de cea a omului, tocmai de aceea îi putem folosi organele pentru transplanturi.

Iertată-mi fie digresiunea – să ne întoarcem la „nazism” și să lămurim două confuzii „populare”. Prima ar fi aceea conform căreia nazismul ar fi o ideologie „de dreapta”. Dacă nazismul e de dreapta, atunci și socialismul e de dreapta, ceea ce mă face să amețesc ideologic mai repede decît de la o vodcă rusească. Pentru că „naziștii” înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decît naționalismul-socialist al muncitorilor germani – NDSAP – Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei. Să ne mai mirăm atunci de popularitatea unei Marine Le Pen în rîndurile „vestelor galbene” franțuzești, etichetată „de dreapta”, dar plătită cu milioane de euro de către Rusia lui Putin? A doua confuzie, cel puțin la fel de răspîndită, e cea dintre „naziști” și „fasciști”. Ce are național-socialismul cu fascismul? Cîți l-au citit pe Mussolini, nu c-ar fi fost în vreun fel un sclipitor corporatist intelectual, dar ca să știm despre ce vorbim?

Pentru că nu știm. Pentru că nu ne dăm seama că ne jucăm nu cu tancuri sau cu bombe nucleare, ci cu arme mult mai periculoase – ne jucăm cu vorbele. „Denazificarea” Ucrainei n-a început cu Putin. N-a început în Rusia. A început acolo unde încep cam toate, și-alea bune, și-alea rele – în Occidentul ăla pe care încă nu-l putem defini. Obama a fost (și este) etichetat de către aripa stupidă a Republicanilor americani drept „nazist”, afișat cu o mustăcioară à la Hitler. Nici aripa stupidă a Democraților americani nu stă mai bine atunci cînd vine vorba despre abuzarea „nazismului”, ca să nu mai vorbim despre „fascismul à la Trump”. Dacă e să te iei după mass-media, în America încă ne decidem dacă sîntem doar „naziști” sau și „fasciști”. Tertium non datur. Îmi făcusem chiar o listă cu articole, declarații  și etichetări „naziste” și/sau „fasciste”. Am renunțat din lipsă de spațiu.

Concluzia, însă, rămîne.

Oricît de cinic ar suna, denazificarea Ucrainei a început cu nazificarea Occidentului. Mai precis, cu joacă de-a nazismul: X e nazist, ba nu, Y este, iar Z e cu siguranță ăl mai nazist dintre naziști! Sau fascist. Whatever. Toate cuvintele devin o apă și-un pămînt. Așa că toate cuvintele devin noroi. Toate cuvintele devin mocirlă. Iar cînd cuvintele se mocirlesc, gîndirea se mocirlește și ea. Iar în urma unei gîndiri mocirlite vine, inevitabil, războiul. Mocirlit, precum cel din Ucraina, precum toate războaiele, chiar și alea „Blitzkrieg”. Iertată-mi fie vorba proastă, dar înclin să cred că la începutul oricărui război, lăuntric sau nu, stau cuvintele.

La o primă vedere, Martin Heidegger n-a avut nimic de împărțit cu George Orwell. (Pentru cine n-a auzit de ei, Doamne-Doamne, în marea Lui bunătate, a inventat Google.) Primul a fost acuzat de nazism, al doilea de socialism (sic!), chit că nici unul nu s-a potrivit „fișei postului”. Au împărtășit însă convingerea despre puterea cuvintelor. Heidegger a spus că „nu omul vorbește o limbă, ci limba îl vorbește pe om”, iar Orwell că nu doar statele totalitare, ci și cele democratice nu fac decît să-și batjocorească propriile cuvinte. Cînd Obama se întreba retoric, prin 2018, cam cît e de greu să declari răspicat că manifestanții din Charlotteville sînt naziști, în ciuda bunelor sale intenții, n-a făcut altceva decît a-i deschide larg ușa lui Putin pentru invadarea Ucrainei.

Exagerez? Dacă da, strict în scop pedagogic, cît să priceapă iapa.

Pentru că nu voi obosi să o repet: nu doar oamenii omoară cuvintele, ci și cuvintele omoară oamenii.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


Sfantul Ioan Gura de Aur (Chrisostomul) – in romaneste:

De este cineva binecredincios si iubitor de Dumnezeu, sa se bucure de acest praznic frumos si luminat. De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se, intru bucuria Domnului sau. De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum rasplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintai, sa-si primeasca astazi plata cea dreapta. De a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca.

De a ajuns cineva dupa ceasul al saselea, sa nu se indoiasca, nicidecum, caci cu nimic nu va fi pagubit. De a intarziat cineva pana in ceasul al noualea, sa se apropie, nicidecum indoindu-se. De a ajuns cineva abia in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din pricina intarzierii, caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel de pe urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintai; si pe cel de pe urma miluieste, si pe cel dintai mangaie; si aceluia plateste, si acestuia daruieste; si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si lucrul il pretuieste, si vointa o lauda.

Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru; si cei dintai, si cei de al doilea, luati plata. Bogatii si saracii impreuna bucurati-va. Cei ce v-ati infranat si cei lenesi, cinstiti ziua. Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi. Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este mult, nimeni sa nu iasa flamand. Gustati toti din ospatul credintei; impartasiti-va toti din bogatia bunatatii. Sa nu se planga nimeni de lipsa, ca s-a aratat Imparatia cea de obste. Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate, ca din mormant iertare a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de ea. Pradat-a iadul Cel ce S-a pogorat in iad; umplutu-l-a de amaraciune, fiindca a gustat din trupul Lui. Si aceasta mai inainte intelegand-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amarat, intimpinandu-Te pe Tine jos: amaratu-s-a ca s-a stricat. S-a amarat, ca a fost batjocorit; s-a amarat, ca a fost omorat; s-a amarat, ca s-a surpat; s-a amarat, ca a fost legat. A primit un trup si de Dumnezeu a fost lovit. A primit pamant si s-a intalnit cu cerul. A primit ceea ce vedea si a cazut prin ceea ce nu vedea. Unde-ti este, moarte, boldul? Unde-ti este, iadule, biruinta? Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos si au cazut diavolii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata stapaneste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa; ca Hristos, sculandu-Se din morti, incepatura celor adormiti S-a facut. Lui se cuvine slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin.”

Ioan.Gura.de.Aur

… in engleza:

If any man be devout and love God, let him enjoy this fair and radiant triumphal feast. If any man be a wise servant, let him rejoicing enter into the joy of his Lord. If any have labored long in fasting, let him now receive his recompense. If any have wrought from the first hour, let him today receive his just reward. If any have come at the third hour, let him with thankfulness keep the feast. If any have arrived at the sixth hour, let him have no misgivings; because he shall in nowise be deprived thereof. If any have delayed until the ninth hour, let him draw near, fearing nothing. If any have tarried even until the eleventh hour, let him, also, be not alarmed at his tardiness; for the Lord, who is jealous of his honor, will accept the last even as the first; he gives rest unto him who comes at the eleventh hour, even as unto him who has wrought from the first hour.

And he shows mercy upon the last, and cares for the first; and to the one he gives, and upon the other he bestows gifts. And he both accepts the deeds, and welcomes the intention, and honors the acts and praises the offering. Wherefore, enter you all into the joy of your Lord; and receive your reward, both the first, and likewise the second. You rich and poor together, hold high festival. You sober and you heedless, honor the day. Rejoice today, both you who have fasted and you who have disregarded the fast. The table is full-laden; feast ye all sumptuously. The calf is fatted; let no one go hungry away.

Enjoy ye all the feast of faith: Receive ye all the riches of loving-kindness. let no one bewail his poverty, for the universal kingdom has been revealed. Let no one weep for his iniquities, for pardon has shown forth from the grave. Let no one fear death, for the Savior’s death has set us free. He that was held prisoner of it has annihilated it. By descending into Hell, He made Hell captive. He embittered it when it tasted of His flesh. And Isaiah, foretelling this, did cry: Hell, said he, was embittered, when it encountered Thee in the lower regions. It was embittered, for it was abolished. It was embittered, for it was mocked. It was embittered, for it was slain. It was embittered, for it was overthrown. It was embittered, for it was fettered in chains. It took a body, and met God face to face. It took earth, and encountered Heaven. It took that which was seen, and fell upon the unseen.

O Death, where is your sting? O Hell, where is your victory? Christ is risen, and you are overthrown. Christ is risen, and the demons are fallen. Christ is risen, and the angels rejoice. Christ is risen, and life reigns. Christ is risen, and not one dead remains in the grave. For Christ, being risen from the dead, is become the first fruits of those who have fallen asleep. To Him be glory and dominion unto ages of ages. Amen.

Ioan.Gura.de.Aur.2

…et, pour la bonne bouche, si in franceza:

Que tout homme pieux et ami de Dieu jouisse de cette belle et lumineuse solennité.

Tout serviteur fidèle, qu’il entre avec allégresse dans la joie de son Seigneur.

Celui qui a porté le poids du jeûne, qu’il vienne maintenant toucher son denier.

Celui qui a travaillé depuis la première heure, qu’il reçoive aujourd’hui le juste salaire.

Celui qui est venu après la troisième heure, qu’il célèbre la fête dans l’action de grâce.

Celui qui est arrivé après la sixième heure, qu’il n’ait aucun doute, il ne sera pas lésé.

Si quelqu’un a tardé jusqu’à la neuvième heure, qu’il approche sans hésiter.

S’il a traîné jusqu’à la onzième heure, qu’il n’ait pas honte de sa lenteur,

car le Maître est généreux,

il reçoit le dernier comme le premier;

il accorde le repos à l’ouvrier de la onzième heure comme à celui de la première.

Il fait miséricorde à celui-là, et comble celui-ci.

Il donne à l’un, il fait grâce à l’autre.

Il accueille les oeuvres, il apprécie le jugement ; il honore l’action et loue l’intention.

Aussi, entrez tous dans la joie de notre Seigneur.

Premiers et derniers, recevez le salaire.

Riches et pauvres, chantez en choeur tous ensemble.

Les vigilants comme les nonchalants, honorez ce jour.

Vous qui avez jeûné, et vous qui ne l’avez point fait, réjouissez-vous aujourd’hui.

La table est prête, mangez-en tous ; le veau gras est servi, que nul ne s’en retourne à jeun.

Jouissez tous du banquet de la foi.

Que nul ne déplore sa pauvreté car le Royaume est apparu pour tous.

Que nul ne se lamente sur ses fautes, car le pardon s’est levé du tombeau.

Que nul ne craigne la mort, car la mort du Sauveur nous a libérés.

Il a détruit la mort, celui qu’elle avait étreint.

Il a dépouillé l’enfer, celui qui est descendu aux enfers.

Il l’a rempli d’amertume, pour avoir goûté de sa chair.

Isaïe l’avait prédit en disant :

„l’enfer fut rempli d’amertume lorsqu’il t’a rencontré”;

rempli d’amertume, car il a été joué;

bouleversé, car il fut mis à mort ; bouleversé, car il fut anéanti.

Consterné, car il saisit un corps et trouva un Dieu.

Il prit de la terre et rencontra le ciel.

Il saisit ce qu’il voyait, et tomba sur celui qu’il ne voyait pas.

O mort, où est ton aiguillon ?

Enfer, où est ta victoire.

Le Christ est ressuscité et tu as été terrassé.

Le Christ est ressuscité et les anges sont dans la joie.

Le Christ est ressuscité et voici que règne la vie.

Le Christ est ressuscité, et plus un mort au tombeau,

car le Christ est ressuscité des morts, prémices de ceux qui se sont endormis.

A lui, gloire et puissance dans les siècles des siècles Amen.

Iar anul acesta, hai sa fie si-n germana:

Osterpredigt des Johannes Chrysostomos

Wer fromm und gottesfürchtig ist, labe sich an diesem schönen strahlenden Fest.
Wer ein getreuer Knecht ist, gehe fröhlich ein zu seines Herrn Freuden.
Wer sich im Fasten verzehrt hat, empfange jetzt seinen Dinar.
Wer von der ersten Stunde an gearbeitet hat, empfange heute seinen gerechten Lohn.
Wer um die dritte Stunde gekommen ist, feiere mit Danken.
Wer um die sechste Stunde gekommen ist, zweifle nicht. Er wird nichts einbüßen.
Wer nach der neunten Stunde gekommen ist, trete herzu ohne Zaudern und Furcht.
Wer um die elfte Stunde gekommen ist, fürchte sich nicht ob seines späten Kommens.
Denn der Herr ist großzügig, er empfängt den Letzten wie den Ersten.

Er lässt den Arbeiter der elften Stunde zur Ruhe eingehen wie den der ersten Stunde.
Er erbarmt sich des Letzten und sorgt für den Ersten. Jenem gibt er, und diesem schenkt er
Die Werke nimmt er an und begrüßt den Entschluss. Die Tat ehrt er, und die Absicht lobt er.
So geht ein, alle, zu eures Herrn Freuden!

Empfangt euren Lohn, die Ersten wie die Letzten! Reiche und Arme, jubelt miteinander!
Ausdauernde und Achtlose, ehrt diesen Tag!
Wer die Fasten gehalten, und wer sie vermieden, freue sich heute!
Der Tisch ist gedeckt, tretet alle herzu und tut euch gütlich
Das gemästete Kalb ist bereit, niemand gehe hungrig von dannen.
Jeder erquicke sich am Gastmahl des Glaubens.
Jeder genieße den Reichtum seiner Güte.

Niemand beklage seine Armut, denn das Reich ist allen erschienen.
Niemand beweine seine Schuld, denn Vergebung leuchtet vom Grabe.
Niemand fürchte den Tod, denn des Erlösers Tod hat uns befreit.
Er hat den Tod vernichtet, von dem er umfangen war.
Er hat die Hölle gefangen geführt, in die er hinabfuhr
Er erzürnte sie, der er sein Fleisch zu kosten gab.

Jesaja weissagt und spricht:
Die Hölle ward betrübt, als sie dich gewahrte.
Sie ward betrübt, denn sie ward zu Spott.
Sie ward betrübt, denn sie ward vernichtet.
Sie ward betrübt, denn sie ward gestürzt
Sie ward betrübt, denn sie ward gefesselt.

Die Hölle nahm einen Leib und begegnete Gott.
Sie nahm Erde und traf auf den Himmel.
Sie nahm das Sichtbare und fiel durch das Unsichtbare.

O Tod, wo ist dein Stachel? O Hölle, wo ist dein Sieg?
Christ ist erstanden, und du bist gestürzt
Christ ist erstanden, und die Dämonen sind gefallen.
Christ ist erstanden, und die Engel frohlocken.
Christ ist erstanden, und das Leben ist Sieger.
Christ ist erstanden, und leer sind die Gräber.

Denn Christus ist geworden der Erstling unter denen, die da schlafen,
da er ist auferstanden von den Toten.
Ihm sei Lob und Preis von Ewigkeit zu Ewigkeit. AMEN.

CHRlSTUS IST AUFERSTANDEN, ER IST WAHRHAFTIG AUFERSTANDEN!


…dar mai întîi permiteți să raportez, cu tot riscul de-a stîrni indignarea multora și de-a fi acuzat de oareșce nostalgii comuniste: îmi pare că ideea serviciului militar obligatoriu nu e cîtuși de puțin de lepădat automat, ba din contra, că ar merita o dezbatere serioasă. Cu o condiție minimală: să nu mai fie susținută de patrioți ca alde George Simion, c-atunci m-apucă greața, sînt tentat să-mi cumpăr blugi evazați, să-mi pun cercel în nas și să umblu prin tîrg scandînd „Make love, not war!”.

Permiteți să raportez și logica. Să începem cu ideea serviciului militar obligatoriu și să lămurim cîteva afirmații, că idei nu le pot spune, care-n ultima vreme sporesc confuzia: „Numai comuniștii impuneau serviciul militar obligatoriu! Prin urmare, e o formă de manifestare a totalitarismului”. Fals! Comuniștii au venit, ca să zicem așa, la spartul unui tîrg care începuse cu mult înainte, înainte chiar ca ideea de „tîrg” sau de „tîrgoveț” (orășean) să apară. Credeți că pe vremea societăților tribale exista această dilemă? Cînd tribul dușman năvălea cu ghioaga peste tine, credeți că aveai răgazul de-a deveni hamletian – să mă lupt, să nu mă lupt, facultativ, obligatoriu, mult, puțin, deloc, cu foc?

Păi, tocmai asta demonstrează, îmi veți spune, desuetudinea ideii. Inadecvarea ei. De la societățile tribale, omenirea a evoluat binișor, nu mai folosim ghioaga, ci drone, nu mai punem mîna pe furci și topoare, ci plătim niște profesioniști să se ocupe de asta. Fals din nou! Într-adevăr, odată cu trecerea de la ghioagă la pușcă (simplific acum puțintel), au apărut și „profesioniștii”. Li se mai zicea și mercenari sau, în italiană, condottieri. Era perioada Renașterii (sic!). Dar Machiavelli, care numai de slăbiciunea îngerului nu poate fi acuzat, îi considera periculoși din două motive. Pe de-o parte, pentru că niște soldați plătiți pot găsi pe unul care-i plătește mai bine și pot întoarce armele, pe de alta, pentru că o populație care nu e nici măcar teoretic pregătită să înșface arma pentru a-și apăra țara nu poate deveni un popor, adică o res-publica, dedicată nu intereselor individuale, ci binelui comun. La fel au gîndit și americanii cînd au interzis, în prima Constituție (Articolele Confederației), existența unei armate permanente, alcătuită din profesioniști. De aici și importanța „milițiilor” (da, pînă și ideea „milițiilor” comuniste a fost furată de la americani). Și, dacă vreți exemple mai recente, uitați-vă la Elveția sau la Israel. Sînt țări deosebite din multe puncte de vedere, dar în ambele etosul – nodul divin care leagă lucrurile, cum ar fi zis Saint-Exupéry – e mai fragil decît în alte părți ale lumii. Și-atunci ambele realizează beneficiile patriotice ale serviciului militar obligatoriu.

Da, da, ați citit bine, nu e cazul să vă frecați la ochi: am scris „beneficiile patriotice” fără să-mi tremure degetele pe tastatură. Înțeleg prea bine că patriotismul în ziua de astăzi a devenit un concept sfîrtecat între două extreme, iar asta nu doar în România, ci pretutindeni în (hai să le spunem) democrațiile liberale. Explicația este deopotrivă simplă și complicată, dar, din motive de spațiu, va trebui să ne mulțumim cu varianta simplă: democrațiile liberale, prin definiție, mută accentul de pe comunitate pe individ. Iar individul, lăsat „de capul lui”, nu-și mai găsește rostul. Și-atunci începe să și-l caute prin exacerbarea politicilor identitare – eu sînt mai alb sau mai negru, mai creștin sau mai musulman, mai moldovean sau mai ardelean, mai hetero sau mai homosexual ș.a.m.d. Dihotomia mai român sau mai ungur, să zicem, vine doar ca o contrabalansare la umflarea celorlalte identități, mai mici.

Și-atunci ce facem? Ne întoarcem la mentalitatea tribală? Da și nu. Mda, cum s-ar zice. De o oareșcare mentalitate tribală avem nevoie – se numește, cum spuneam, etos: povestea împărtășită care transformă o populație într-un popor. Asta a „reușit” să facă acum Putin în Ucraina, deși își dorea taman inversul. Dacă mai există vreun dubiu, acum s-a evaporat și ucrainenii au fost obligați să devină un popor sau să piară. Fostul meu „șef” de la Yale, Steven B. Smith, a publicat anul trecut o carte care-a făcut vîlvă chiar înaintea războiului din Ucraina și care, de-atunci, a devenit și mai aprig discutată, Reclaiming Patriotism in an Age of Extremes (Revendicînd patriotismul într-o vreme a extremelor). Pe scurt, Steven pleca de la o constatare de bun-simț: pentru a nu (re)deveni o populație, orice popor are nevoie să creadă că este un popor. Adevărata provocare, însă, e cum s-o faci fără a te lăsa pradă nici ispitei patriotismului fanfaron, că aia e lesne, și nici celei a lepădării de propriul popor, că și aia e lesne. Distanța dintre Grădina Maicii Domnului și „Ce țară frumoasă, păcat că-i locuită” e mai scurtă decît o fîlfîire din pleoape.

Iar cu asta ajungem, în sfîrșit și din păcate, la alde George Simion. Puțin contează dacă AUR i-a exclus din partid pe Diana Șoșoacă sau pe Mihai Lască. Puțin mă interesează dacă George Simion sau Cozmin Gușă (că veni vorba) n-au fost în vizită „oficială” la Ambasada Rusiei. Important e că oamenii ăștia sînt croiți din același material și după același tipar. N-ați observat că noii patrioți au obsesia mașterei (mamei vitrege, pentru cititorii mai tineri) din Albă-ca-Zăpada? Obsesia „Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din țară?”. Că se filmează singuri tot timpul și se „transmit” în direct de pe neromâneștile rețele de socializare precum Facebook? Că vor să fie văzuți, băgați în seamă? Soldații imaginii au devenit noii patrioți. Nerușinații.

Unui om normal i-ar fi rușine să dea legi despre cum să se facă sarmalele, dacă n-a făcut în viața lui vreuna. Nu știu alții cum sînt, dar am făcut și sarmale și-am făcut și armata la UM 01336. Și n-a fost ușor nici cu sarmalele și nici cu armata. La liberare (nădăjduiesc că nu împărtășesc vreun secret militar), ni s-a spus că, dacă ne atacă ungurii, vom primi mesajul „Codrii de aramă” (exista o anumită aplecare spre poezie în armată) și va trebui să ne prezentăm de urgență la unitate. Ungurii, de treabă, nu ne-au atacat, în Zalău n-am mai ajuns de-atunci, dar patrioților ca alde George Simion nu le e rușine să ne explice pe Facebook beneficiile serviciului militar obligatoriu – pentru că e la modă – fără să fi făcut o zi de armată deși ar fi putut fi voluntari.

Războiul din Ucraina ne oferă, ca orice criză, posibilitatea unei reevaluări serioase – încă la rece. Nu dacă ne iubim patria, ci cum și unde. Că pe Facebook e lesne. În mediul virtual, totul e lesne. Pîrdalnica de realitate e ceva mai grea.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


…pentru că s-a tot discutat despre eroarea grandioasă făcută de Putin atunci cînd a decis invadarea Ucrainei: cum de a fost posibil să greșească într-un asemenea hal încît să-și distrugă, dintr-o lovitură, toate planurile pe care și le făcuse referitoare la locul pe care-l va cîștiga în istoria Maicii Rusia după ce-i va redobîndi statutul de supraputere pe scena internațională, va umili NATO, va dezbina Europa și va trage de urechi America etc.? Cum de i-au ieșit toate, dar toate, exact pe dos? Dacă erau muște, nu vise de mărire, l-am putea numi pe Putin Croitorașul cel Viteaz: „Șapte dintr-o lovitură!”.

Analiștii occidentali au venit cu multe explicații: informațiile false venite de la subalternii care, de teamă, îi spun ce vrea să audă (pentru că adevărul e ultimul pe lista lor de priorități), tehnica militară învechită care, însă, pe hîrtie arată foarte „la zi” (din cauza contractelor de armament date „celor care merită”, cam ca la noi cele de autostrăzi și panseluțe), generalii inepți (pentru că și gradele se conferă pe criterii care n-au nimic de-a face cu competența), soldații prost instruiți și înfometați (știm – „voi vă prefaceți că ne plătiți, noi ne prefacem că muncim”) ș.a.m.d. Toate explicații de bun-simț, pentru care, ca român, nu-ți trebuie multe studii de securitate și nici acces la serviciile străine de informații. Sînt convins că toți românii care le-au auzit le-au și aprobat fără să stea prea mult pe gînduri. De ce? Pentru că am recunoscut automat „practicile”! Atîta doar că la ruși sînt ceva mai răspîndite și mai pe față. Altminteri, pentru noi, nimic nou sub soare.

Și-acum întrebarea întrebărilor: învățăm ceva din asta? Ne uităm la televizor și vedem cum poporul rus se sinucide de bunăvoie, cu zîmbetul pe buze și-n ritmuri de muzică rock, cum au făcut-o și cei 918 membri ai cultului Templul Poporului (sic!) la comanda predicatorului Jim Jones, în jungla Guyanei. Cum au făcut-o și nemții, la ordinele lui Adolf Hitler. Jones era un predicator american, promotor al creștinismului-socialist, Hitler era un caporal, promotor al național-socialismului. Și nici unuia nu i-a plăcut cartea, dar amîndoi aveau o feblețe pentru socialism. Acum două săptămîni, scriam că și eșecul lui Putin se datorează (da, nu ridicați din sprîncene, ăsta e un eșec care „se datorează”, nu „e cauzat”) aceleiași ignorări a cărții. Pe 26 februarie, la Varșovia, Joe Biden atrăgea atenția că Putin a greșit pentru că n-a studiat istoria. Îi dau dreptate. Ceea ce, însă, lipsește din acest diagnostic al „conducătorilor” este poporul. Lipsesc condușii, de parcă ei ar fi niște mielușei nevinovați, duși la tăiere de către un măcelar nemilos. Din acest diagnostic lipsim noi.

De ce sute sau sute de milioane de oameni aleg să se sinucidă moral, sufletește sau chiar fizic, urmîndu-și conducătorul, cînd e evident că un singur om nu poate forța nici zece oameni, darămite zece milioane? Iată o întrebare pe care și-a pus-o tînărul Étienne de La Boétie (conform prietenului Montaigne, înainte de „majorat”) pe la 1550, toamna, în Discursul despre servitutea voluntară. Iată întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem toți cei îngrijorați că lumea o ia razna. De ce nu ne revoltăm cînd sîntem călcați în picioare? Cînd ne-am pierdut verticalitatea? Există, înclin să cred, un răspuns în mai multe trepte, precum era, pe vremuri, lansarea rachetelor, atîta doar că racheta asta nu merge în sus, ci în jos – deși la fel de repede. Trepte dure, dar necesare dacă nu vrem să ne trezim bînd cianură în junglă, cu zîmbetul pe buze, precum discipolii lui Jim Jones, sau sinucigîndu-ne ca popor, precum simpatizanții lui Putin.

Primul răspuns, prima treaptă (cititorii mai sensibili sînt rugați să-și pună centurile de siguranță): nu ne revoltăm pentru că sîntem proști! Am zis-o! Treapta a doua: de ce sîntem proști? Nu pentru c-am fi proști de la natură, ci pentru că sîntem prost educați. Iar cu asta ajungem la treapta a treia: de ce? De ce sîntem mai prost educați decît occidentalii pe care-i admirăm și cînd îi înjurăm? Păi, pentru că avem educatori proști. De ce avem educatori proști? Păi, pentru că educatorii nu sînt educatori, ci „făcături”. Niște falsuri. De la Standford, nu de la Stanford. Iar cu asta ne întoarcem la noi, la poporul care cumpără genți Vuiton, nu VuittonAdiddași, nu Adidași ș.a.m.d. Și nu pentru că am lua vreo „țeapă”, pentru că ne-am lăsa „fraieriți”, „duși de nas” etc. Nicidecum. Știm foarte bine ce cumpărăm, știm că nu e originalul. Dar vrem să ne fălim. Vrem diplome. Vrem titluri. Vrem doctorate. Vrem falsuri – ieftine, dacă se poate. De ce m-ar interesa că „profesorul” e „prrofesor”, că „doctorul” e „doctorrull” sau altă ghidușie de felul ăsta? Ce mă interesează c-a plagiat și că, de fapt, și-a luat titlurile pe furtișaguri? Așa mi le iau și eu, c-așa  se fac banii și așa merge lumea.

Merge pînă nu mai merge. Pînă se împotmolește, cum s-au împotmolit și tancurile și invazia lui Putin în Rusia. Pentru că toate cauzele identificate – de la servilism la corupție și de la rapoartele false la incompetență – se reduc la unul și același factor: proasta educație. Subliniez, proasta educație, nu lipsa ei. Lipsa educației e benignă, pentru că e lesne de recunoscut și de acceptat ca atare: „Dom’le, habar n-am cum se face un tort de mere, cum se tratează adenomul de prostată sau care sînt formulele lui Lorenz despre spațiu și timp”. Asta nu mă deranjează să recunosc. Proasta educație e însă fudulă. Nu se mulțumește doar cu furatul, ci vrea să-i fie recunoscut ca act de caritate.

Și pe urmă, lumea aia moare. Cu tancuri, avioane, submarine și arme nucleare cu tot.

La noi, se așteaptă, blajin, confirmarea legii că plagiatele de dinainte de 2011 nu se mai numără ca și plagiate (?!?), procuratura a blocat accesul la plagiatul premierului (și generalului) Ciucă ș.a.m.d. Pentru a „demonstra” un plagiat în Grădina Maicii Domnului e nevoie de comisii speciale, e nevoie de o armată de specialiști în domeniul „Ana are mere, Xenia are pix”, că nu ne putem repezi, așa, fără să fim specialiști, să declarăm că nu Gigi Becali a scris Critica rațiunii pure. Putem fi dați în judecată!

De asta ne doare pe noi acum, cînd prețurile cresc, războiul bate la ușă, corupția ne ucide și ne conduc incompetenții? Nu știu, să ne gîndim. Vorba unui banc c-un ziarist chinez de pe vremea lui Ceaușescu: Dacă n-a murit nimeni nici de frig, nici de foame, nici de batjocură și nici de la plagiatele Elenei Ceaușescu, cu cianură ați încercat?

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro


…ar fi spus profesorul meu de Biofizică pe cînd eram tînăr student la Medicină, la Cluj. Nu știu cum mai stau lucrurile acum, dar pe vremea mea, pentru studenții mediciniști clujeni, trei materii erau spaima: Anatomia, Morfopatologia și… Biofizica. La astea se cădea pe capete, așa că fiecare se pregătea cum putea mai bine: se băteau mătănii, se evitau scările, se scuipa peste umăr de trei ori ș.a.m.d. Și-atunci, pe vremea comunismului (!), profesorul de Biofizică a spus unui întreg amfiteatru următorul banc: Un avion american de ultimă generație se prăbușește, accidental, în Rusia. Pilotul, Tom, scapă cu viață, dar e luat prizonier. Cum avionul era un prototip, rușii îl iau imediat la interogatoriu: Care e portanța avionului? Care e cadența de tragere a mitralierelor de la bord? Care e viteza maximă? Pînă la ce altitudine poate zbura? La fiecare întrebare, Tom răspunde cu „Nu știu”, așa că e torturat în fel și chip. Degeaba. Rușii nu pot scoate nimic de la el. În cele din urmă, are loc un schimb de prizonieri, iar Tom e trimis acasă tumefiat, fără dinți și fără unghii. Colegii aviatori sînt oripilați de cruzimea rușilor și-l întreabă ce sfaturi le poate da pentru cazul în care s-ar trezi în aceeași situație. Tom le răspunde: „Măi băieți, puneți mîna și învățați cartea tehnică a avionului, că dacă vă prind rușii că n-o știți, vă rup în bătaie!”.

Bănuiesc că Putin nu știa bancul sau, dacă-l știa, credea că se aplică doar de la ruși la americani, nu și invers. Ei bine, s-a înșelat. Amarnic. Aici nu e vorba despre ruși sau despre americani. Viața te pedepsește dacă nu cunoști „cartea tehnică a avionului”, ceea ce, în cazul politicienilor, democrați sau nu, constă în cîteva texte de bază ale filosofiei politice. (Ajuns pînă aici cu lectura acestui text, cititorului îi este îngăduit să zîmbească nițel sau chiar să rîdă cu gura pînă la urechi, dacă așa poftește, după care este rugat să redevină serios.Dacă nu mă credeți, amintiți-vă de Ceaușescu, cel pe care l-am împușcat, creștinește, de Crăciun. De ce un dictator care-a controlat milioane de români pentru atîția amar de ani și-a pierdut puterea în cinci minute? Vă mai amintiți? Pentru că scenariul în care Ceaușescu ar putea fi huiduit de către mulțime în timpul unei transmisii în direct nu a fost luat niciodată în considerare. Și-atunci, cînd au izbucnit huiduielile la București, o țară întreagă a putut vedea pe chipul dictatorului frica. Iar cînd transmisia a fost întreruptă, tot de frică, românii au ieșit în stradă cu milioanele. De ce? Pentru că, după cum spunea englezul Thomas Hobbes pe la 1651 toamna, în politică și nu numai, reputația de putere e puterea. Cîtă vreme lumea crede că ai putere, o ai. Cînd lumea încetează, dintr-un motiv sau altul, să creadă că o mai ai, n-o mai ai! Simplu ca bună ziua, dar Ceaușescu nu îl citise pe Hobbes.

Sînt sigur că nici Putin nu l-a citit pe predecesorul lui Hobbes, italianul Niccolò Machiavelli. Dacă ar fi făcut-o, sau dacă Principele ar fi manual obligatoriu pentru orice dictator „respectabil”, rusul ar fi știut pe dinafară lecția de bază din cartea lui Machiavelli: oamenii îți iartă orice cîtă vreme ai succes, dar sînt gata să se transforme dintr-o turmă de oi într-o haită de lupi de-ndată ce miros ezitarea, frica, eșecul. Dacă scopul scuză mijloacele, a-ți rata scopul reprezintă păcatul capital. Se cheamă că n-ai știut să-ți apreciezi bine șansele, fie pentru că ți-ai subapreciat adversarul (sau adversarii), ți-ai supraapreciat puterile sau n-ai cîntărit bine conjunctura. Nu mai contează. Ai pierdut. Dar dictatorii de aia sînt dictatori – pentru că nu le place cartea.

Iată de ce Putin, omul care și-a construit cariera pas cu pas, în timp, ca pe o catedrală a răului, calculat, cu sînge rece și fără remușcături ale duhului lăuntric, cum ar fi zis James Joyce, a greșit tocmai la sfîrșit. A greșit la fel de grandios precum a construit, atîta doar că nici Putin nu e Zorba Grecul, să poată aprecia o prăbușire magnifică, și nici Rusia nu e o insuliță din Grecia. A sperat că va rămîne în istorie ca omul care i-a redat Rusiei „măreția țaristă” și-a reușit s-o distrugă. Rusia nu va mai conta pe scena internațională decît ca un actor de mîna a doua sau a treia. A sperat că va distruge naționalismul ucrainean și-a izbutit să-l justifice și să-l întărească. A nădăjduit că va ocupa Ucraina în cîteva zile și s-a împotmolit în realitatea pe care subalternii, din frică sau incompetență, nu mai contează, nu i-au oferit-o. A crezut că va profita de o Uniune Europeană șubredă și-a reușit s-o refacă, cu tot cu Marea Britanie. A fost convins că-i va convinge pe chinezi că Rusia joacă în continuare în prima ligă, iar chinezii îl mîngîie acum, cu blîndețe, pe creștet, cum faci cu un copil neastîmpărat care sparge geamurile vecinilor. N-a revigorat doar Alianța Nord-Atlantică, dar a reunificat o Americă pînă acum cîteva săptămîni polarizată, i-a prins pe trumpiști cu pantalonii în vine și pe cei grăbiți să cînte prohodul democrațiilor liberale și al capitalismului cu degetul în nas.

Joe Biden spunea că Putin „a pierdut” indiferent de ce se mai întîmplă. În românește sună și mai bine – „A înfrînt!”. A înfrînt pe toată linia și nici o victorie „de etapă” în Ucraina nu-l mai poate ajuta, nici ocuparea Kievului, nici anihilarea lui Zelinski, nimic. Dacă l-ar fi citit pe Machiavelli, ar fi știut că răul trebuie făcut dintr-o dată, precum ți-ai smulge un fir de păr din nas, pentru că altminteri vei fi nevoit să trăiești pe vecie cu un pumnal însîngerat în mînă. Ar fi știut să nu-și aleagă sfătuitori dintre lingăi, că ăștia te trag în prăpastie. Ar fi știut ce știau românii – că nu te lupți cu doi adversari mari în același timp (nici Hitler nu-l citise pe Machiavelli). Ar fi știut că frica se poate transforma în ură. Pentru că ura, ca și iubirea, nu pot fi controlate. Ce mai tura-vura, ar fi știut să-și aprecieze și forțele, și inamicii, și conjunctura. A înfrînt pe toată linia – și-o știe și el, chit că nu vrea s-o recunoască. De-acum nu i-a mai rămas decît să se autoiluzioneze.

Din nefericire, între timp vor mai muri oameni și alte cîteva miliarde vor suferi mai mult sau mai puțin. Un singur lucru, însă, e sigur – sfîrșitul. E scris în cartea tehnică a avionului.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro


…pentru că invadarea Ucrainei a demonstrat, dacă mai era nevoie, că și occidentalul, ca și românul, are nevoie la răstimpuri de cîte-o goarnă de deșteptare. Spre deosebire, însă, de românul care-ar fi fost „adîncit în somnul cel de moarte” de către „barbarii de tirani”, occidentalul s-a adîncit în somn de bunăvoie și nesilit de nimeni, spre bucuria barbarilor. Naturelurile mai simțitoare sînt rugate să nu leșine chiar imediat după citirea rîndurilor de mai sus, ci să aibă putin-tică răbdare (nu m-am putut abține de la calambur). Îmi dau seama, cînd vorbesc despre „occidentali” și „barbari”, folosesc etichete ieșite de multișor din uz din varii motive: 1) imprecizie, 2) imperialism alb și 3) incorectitudine politică.

Imprecizia: La urma urmelor, ce e acela Occident? Vestul? La vest de cine? Sînt americanii, produsul incontestabil al europenilor, mai „occidentali” doar pentru că se află la vestul Europei? Bașca, pămîntul fiind (mai mult sau mai puțin) rotund, fiecare e îndreptățit să se simtă buricul universului, în funcție de care se determină punctele cardinale. S-o recunoaștem: sîntem într-atît de obișnuiți cu planiglobul în care Europa și Africa sînt pe mijloc, cu America la vest și China la est, că uităm cum arată planiglobul rusesc. Ați ghicit! Cu Rusia-n centru, America la est (!) și China la sud. Și ce e acela „un barbar”? Grecii îi defineau pe toți ceilalți, y compris pe romani, ca barbaros, în opoziție cu polites – ați ghicit, omul politicos e omul care trăiește în polis. Orășeanul, adicătelea. Romanii au preluat termenul și îi catalogau pe toți ceilalți barbarinus, în opoziție cu civilis – ați ghicit din nou! Omul civilizat e cetățeanul unui civis.

Imperialismul alb: De o bună bucată de vreme a devenit „fapt” faptul (sic!) că imperialismul a fost dintotdeauna apanajul „omului alb” care, mînat de rapacitate, egoism și multe alte rele, ar fi distrus paradisurile terestre ale popoarelor care, pînă atunci, trăiseră într-o kumbayana înfrățire a unora cu ceilalți și a tuturor cu natura. Ba mai mult, că imperiul e, prin definiție, o organizație politică rea. Mesmerizați cum sîntem de mirajul imperialismului alb, uităm, însă, o multitudine de alte fapte – fapte care sînt, nu fapte care au devenit. Despre Fericitul Augustin, bunăoară, știm, din propriile Confesiuni, cum fura pere cînd era copil, cum a avut un copil din flori și multe altele. Nu știm însă dacă era alb sau negru, că nu a considerat faptul demn de consemnat. Mai probabil, dacă e să ne luăm după locul nașterii și după faptul că-n multe icoane apare ca atare, era negru. Nu știm sigur, pentru că, pe vremea mult hulitului Imperiu Roman, nu conta dacă erai alb sau negru – conta doar dacă erai sau nu cetățean roman, după cum și Apostolul Pavel depune mărturie. Ceea ce știm de la Fericitul Augustin e că imperiul e necesar pentru a preveni violența dintre organizații politice diferite, dar că, din păcate, și imperiul implică violență. Pe lumea aceasta, conchide Fericitul, violența e inevitabilă. De bună seamă, discuția despre imperii e prea complicată pentru a putea fi lămurită aici. Că imperiile nu sînt apanajul „albilor” e destul de limpede dacă nu ești mesmerizat de moda zilei, dacă e să ne gîndim doar la egipteni, chinezi, japonezi, arabi, otomani, azteci, mulțimea de imperii africane ș.a.m.d. Dar, cîtă vreme ne întrebăm ce este acela „Occident”, de ce nu ne întrebăm și ce este acela un „imperiu” și de ce e automat rău (sau bun)? Cînd Burebista, să zicem, a unificat diferitele triburi dacice, cei mai viteji dintre traci, a creat cumva și el un imperiu mai mititel, cucerit ulterior de un imperiu mai măricel? (N-am găsit altă rimă.) La o privire mai atentă, nu e orice formațiune politică un soi de „imperiu”? După ce cea de-a doua Constituție a Americii a consolidat Uniunea, George Washington a început să se refere, cu mîndrie, la „imperiul nostru” (și era vorba doar de cîteva state).

Iar cu asta am ajuns, aproape pe nesimțite, la 3) – incorectitudinea politică. Este posibil, așadar, ca o conotație pozitivă sau negativă – „albule! negrule! occidentalule! orientalule! liberalule! imperialistule!” etc. – să fie doar rezultatul unor construcții politice pictate, în funcție de o sumedenie de factori, în culori negre sau roz? (Las la o parte faptul că pînă și cuvintele „negru” sau „roz” vin deja, în ziua de astăzi, cu niște conotații ce nu mai pot fi ignorate.) Este cumva aberantă ipoteza că un concept precum cel de „corectitudine politică” să inducă automat ideea că „the personal is political”? Cu alte cuvinte, că spațiul dintre public și privat s-ar cuveni eliminat? Și dacă e așa, atunci de ce ne mai mirăm că politicul are ambiția să dicteze ce trebuie să facem și-n casă, și-n dormitor, ba chiar și la toaletă? Sau cînd Putin susține că poporul ucrainean este o invenție periculoasă, peste care poate intra cu tancurile, iar două zile mai tîrziu să facă apel la același presupus inexistent popor ucrainean pentru a întoarce armele împotriva unei găști de lideri drogați?

În ciuda aparențelor, avem aici de-a face cu cele două fețe ale aceleiași monede. Pentru că „occidentalul” și „barbarul” nu sînt, într-adevăr, mai la vest sau mai bîlbîiți. Nu sînt etichete reale. Dar sînt „etichete” care semnalizează diferența dintre două lumi mentale. Două Weltanschauungen. Pe de-o parte, avem lumea unui sistem de valori bazat pe o anumită acuitate intelectuală, nevoitoare spre un orizont al adevărului la care nu e dispusă să renunțe, chit că știe că nu-l va atinge niciodată. De cealaltă parte e lumea fără orizont. În lumea fără orizont, atît valoarea, cît și adevărul sînt deopotrivă fixe și inexistente. În lumea fără orizont, credința e fie inexistentă, fie fanatică. Nu există loc pentru „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. În Înfrîngerea gîndirii, Alain Finkielkraut vorbea despre lupta contemporană dintre fanatic și zombi (cel care nu mai crede în nimic).

La ora la care scriu aceste rînduri, cînd tancurile și rachetele și morții și refugiații dictează știrile zilei, mi se pare evident că, pentru a supraviețui, occidentalul trebuie să se trezească și să-și revizuiască sistemul de valori. Această lume a politeții (de la polis) și a civilizației (de la civis), această lume care a supraviețuit comunismului este sub asediul fanaticului. Al barbarului. Pentru a mai avea o șansă, această lume va trebui să își regăsească orizontul.

Timpul nu mai are răbdare cu proștii.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro




Categorii

Arhive