… cata vreme un ziar, precum The Guardian, inca mai are o rubrica intitulata „Poemul Saptamanii”, pilotii mor, cursa continua!

In aceasta saptamana, poemul unui tanar (23? 28 de ani?) scris in noaptea dinaintea executiei (spanzurat, eviscerat si taiat in bucati), in Turnul Londrei, in anul de gratie 1586. Iertare nevorbitorilor de limba engleza, dar n-are rost nici macar sa incerc sa-l traduc. As mai tortura autorul inca o data.

Pentru ceilalti, enjoy!

This week’s poem, popularly known as „Tichborne’s Elegy”, was written either by a terrorist or a Christian martyr, depending on your point of view. Chidiock Tichborne was born into a devout Catholic family in Southampton, circa 1558. His life became increasingly difficult after Elizabeth I made the practice of Catholicism illegal, and he and his father, who had already spent time in prison, found themselves under constant surveillance.

The younger Tichborne joined the conspiracy known as the Babington Plot, which aimed to assassinate Queen Elizabeth I, and replace her with Mary, Queen of Scots. The plot was foiled, and Tichborne arrested. Three of his poems survive, of which this week’s choice is by far the best, and the best-known. It was enclosed with a letter to his wife Agnes, despatched from the Tower of London on the eve of his execution for treason.

Tychbornes Elegie, written with his owne hand in the Tower before his execution

My prime of youth is but a frost of cares,
My feast of joy is but a dish of paine,
My Crop of corne is but a field of tares,
And al my good is but vaine hope of gaine.
The day is past, and yet I saw no sunne,
And now I live, and now my life is done.

My tale was heard, and yet it was not told,
My fruite is falne, & yet my leaves are greene:
My youth is spent, and yet I am not old,
I saw the world, and yet I was not seene.
My thred is cut, and yet it is not spunne,
And now I live, and now my life is done.

I sought my death, and found it in my wombe,
I lookt for life, and saw it was a shade:
I trod the earth, and knew it was my Tombe,
And now I die, and now I was but made.
My glasse is full, and now my glasse is runne,
And now I live, and now my life is done.

…a trecut întîi o boare pe deasupra știrilor: există inteligență artificială! Mai întîi ni s-au deșteptat telefoanele. Atît de tare ni s-au deșteptat, că nu mai putem trăi fără ele. Atît de tare ni s-au deșteptat, că nici nu le mai folosim ca telefoane, ci ca minicomputere. Telefoanele și-au depășit condiția de telefoane. Mai apoi ni s-au deșteptat ceasurile. Atît de tare ni s-au deșteptat, că tot mai puțini putem trăi fără ele. Atît de tare ni s-au deșteptat, că nici nu le mai folosim ca ceasuri, ci ca minicomputere. Și ceasurile și-au depășit condiția de ceasuri. La fel și ochelarii Google. Pare-se că, pe măsură ce devin, artificial, tot mai inteligente, obiectele artificiale din jurul nostru își depășesc, artificial, condiția pentru care au fost create (sic!). Numai noi n-avem cum.

Așa că, mai tîrziu, o coţofană fără ocupaţie a adus o veste-n goană și-a făcut senzaţie: au apărut asistentele virtuale (iată o zonă unde egalitatea de gen mai are încă mult de lucru): Alexa, Siri, Cortana ș.a.m.d. ne-au invadat computerele și nu numai, nerăbdătoare să ne sară în ajutor cu sarcini dintre cele mai diverse – aprind lumina, schimbă posturile, cumpără bilete, ne găsesc melodiile preferate și răspund la întrebări dintre cele mai năstrușnice. De cîteva luni, neîntrebat și nepoftit de nimeni, propriul computer îmi trimite e-mail-uri cînd motivaționale („Încă puțin! Sfîrșitul săptămînii e aproape!”), cînd dojenitoare („Azi-noapte ai petrecut prea mult timp în fața ecranului!”). Vrei, nu vrei, bea Grigore inteligență artificială! De bună seamă, inteligentul computer habar nu are că eu sînt plătit (cînd sînt) să fac ce-mi place, așa că-n cazul meu expresii precum „săptămîna de muncă” sau „programul de muncă” n-au nici o noimă. Pentru computer, eu sînt omul statistic de care vorbea Hannah Arendt acum o jumătate de secol.

Și-atunci zboară veşti contradictorii, se-ntretaie ştirile… Ce e?… Ce e?… Spre podgorii toţi întorc privirile. Iată-l! S-a ivit pe culme ChatBox! (Era cît pe ce să scriu „Ce mai freamăt, ce mai zbucium!”, dar n-ar fi frumos să amestecăm poeții.) Conform atît specialiștilor, cît și bunului-simț, știrea n-ar fi trebuit să provoace mai multă vîlvă decît venirea toamnei în poezia lui Topîrceanu. Nu era absolut nimic senzațional în faptul că un program de computer îți poate strînge datele cerute, îți poate da răspunsuri la întrebări mai mult sau mai puțin complexe, poate compune texte și toate astea în timp ce învață cum să devină tot mai „inteligent”. Programul, nu omul. Gîzele și florile lui Topîrceanu aveau o scuză – nu mai văzuseră toamna și nici nu mai aveau să prindă alta. Gîzele și florile nu supraviețuiesc toamnei. Noi, da. Noi n-avem această scuză, dar ne comportăm la fel.

Într-o clipă, alarmate, ies din şanţuri vrăbiile. La propriu. Elon Musk a declarat că Twitter își va lansa în curînd propriul ChatBox, în vreme ce Google sau Microsoft au făcut-o deja, cu rezultate dintre cele mai năstrușnice. După cum a constatat cu surprindere Bloomberg, de cîteva săptămîni încoace, pentru a deveni sau pentru a rămîne competitivă pe bursă, are, n-are treabă, orice companie trebuie să introducă ceva „Inteligență Artificială” în meniu – pînă și McDonald’s. Or, cînd vine vorba despre spiritul de turmă, n-are nimeni a ne da lecții! Noi ne înghesuim și dăm din coate pînă ajungem în frunte – în fruntea turmei adică. Vorba unui amic cînd nevasta a ajuns să aibă o slujbă bine plătită: „Unde-i papucul ăla, să mă vîr sub el?”.

Cînd deodată un erete, poliţai din naştere, peste baltă şi boschete vine-n recunoaștere. Nimic surprinzător așadar dacă premierul Ciucă și-a luat drept consilier personal ChatBox-ul numit – cum altfel? – Ion. Nu Maria, ci Ion. Hmmm. Honni soit qui mal y pense. Nerăbdător să învețe repede și bine, Ion a încercat să se informeze direct de la sursă. „Ce trebuie să știu despre România?” O întrebare scurtă și la obiect. Răspunsul premierului va reverbera peste secole: „România e o țară frumoasă, cu oameni frumoși!”. Aristotel mulțumea zeilor că l-au făcut grec, nu barbar, om liber, nu sclav, și (scuze!) bărbat, nu femeie. Eu mulțumesc că nu m-a făcut nici Ciucă, nici Ion. Noroc că Ion nu e „robot”, după cum a fost prezentat, că, dac-avea sîrme, la auzul acestui răspuns, se sinucidea cu siguranță prin scurtcircuitare! 

Cu poruncă de la centru contra vinovatului, că să-l aresteze pentru siguranţa statului… Pe la 1840 toamna, Alexis de Tocqueville, în faimoasa carte Democrația în America, profetiza că oamenii vor fi din ce în ce mai nemulțumiți de calitatea liderilor pe care singuri și-i aleg și vor încerca să rezolve problema inventînd noi și noi tehnici electorale, schimbînd instituții ș.a.m.d., fără să realizeze că o clasă politică comme il faut nu are cum să rezulte în urma alegerii libere a unui popor de sclavi. Și nu, Tocqueville nu vorbea despre vreo conspirație mondială, vreo Ocultă à la Șoșoacă, ci despre, pardon, sclavia prostiei egalitariene. În politică, la fel ca-n viață, lucrăm cu materialul clientului. Din plumb nu făceau aur decît alchimiștii.

Sîntem o turmă fără păstor, dar o turmă condusă ca toate turmele. O turmă condusă de către spiritul de turmă.

Și-atunci nu ne mirăm cînd colo jos, pe mlaştină, s-a-ntîlnit un pui de cioară c-un bîtlan de baştină. Ce-a făcut „Ion” după ce a învățat că „România e o țară frumoasă, cu oameni frumoși”? A făcut și el precum Ciucă, precum Bode, Ponta ș.a.m.d. – a plagiat! Francezul ar zice „tel maître, tel valet”, atîta doar că „Ion”, inteligentul artificial, nu mai e valetul, ci stăpînul. A plagiat Ion din Platon? Din Shakespeare? Din Eminescu? Ei, aș! A plagiat dintr-un videoclip al unei comune, altminteri de toată lauda, Ciugud. Tel maître, tel valet. Ce-au făcut cei de la Primăria Ciugud? Au intrat în „hora” la modă și l-au mustrat (și iertat, c-un drum) pe „Ion”, pe Facebook. Că doar n-o să ne punem rău cu plagiatorul Ion, care e consilierul lui Ciucă! Cu alte cuvinte, au acceptat „metafora Ion” ca și cum ar fi vorba despre un Ion în carne și oase, că așa e la modă. Ar fi amuzant, dacă n-ar fi dramatic. Nu mă înțelegeți greșit! Una e să îți numești mașina Violeta și să „vorbești” cu ea, alta e să „vorbești” cu „Ion”. Una e să conduci mașina, alta e să te lași condus de ea. Una e să ai o țară frumoasă, alta e să îți bazezi guvernarea pe oamenii frumoși Bode sau Ciucă. Sau Ciolacu. Sau lacu’.

Gîze, flori întîrziate!…  Cînd ştiu c-o să vă-ngheţe iarna mizerabilă, mă cuprinde o tristeţe iremediabilă…

P.S. Să nu îndrăznească nimeni să mă acuze c-aș fi plagiat din Topîrceanu pentru că n-am folosit ghilimelele! Doar l-am pomenit în text – întrebați-l pe Bode. Lucian Bode.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

https://www.radioromaniacultural.ro/emisiuni/idei-in-nocturna-diaspora/idei-in-nocturna-diaspora-dincolo-de-granite-2-martie-2023-alin-fumurescu-in-razboiul-din-ucraina-putin-a-bifat-toate-casutele-care-nu-trebuiau-bifate-id36566.html

…mai întîi vreau să vă asigur că am fost profund marcat de dramele lăsate în urmă de cutremurul devastator din Turcia și Siria. După puteri, am încercat și să ajut. Acum însă mă gîndesc cu groază că, pentru mărturisirea care urmează, mă veți considera un monstru insensibil, vreo combinație nefericită între un psihopat și un sociopat. Iat-o: avalanșa de avertismente conform cărora „urmează imagini cu un puternic impact emoțional” care a inundat toate emisiunile de știri m-a lăsat deopotrivă epuizat și nedumerit. Știu, formula e utilizată și în alte contexte – accidente rutiere, crime sîngeroase, acte de extremă violență surprinse de camerele de luat vederi, dar parcă niciodată cu o asemenea obositoare frecvență. Bănuiesc că e vreo lege a audiovizualului, deși nu sînt sigur, dar asta ar afunda situația și mai adînc în absurd.

In extremis, aș putea înțelege rațiunea unei avertizări de acest gen în cazul unui ipotetic jurnal de știri compus, în proporție covîrșitoare, din știri bucolice, cu mielușei care zburdă nevinovați pe pajiști înflorite și, dintr-o dată, cînd lor le e lumea mai dragă și nouă inimile mai pline de bucurie, o haită de lupi fioroși s-ar apuca să-i sfîrtece pe toți, umplînd pajiștile de organe însîngerate. Poate, doar poate, într-un asemenea context, aș vrea să mă avertizeze cineva de măcelul care urmează. Nici atunci, însă, n-aș fi cu totul totului convins. Pe de o parte, pentru că un asemenea jurnal de știri, după cum știm, e mai puțin probabil decît Visul unei nopți de vară în montarea lui Adolf Eichmann. Pe de altă parte, pentru că și imaginile bucolice mă pot afecta emoțional. Iar avertismentul nu precizează în ce fel voi fi afectat. Din cîte știu, bucuria, dragostea sau mila sînt și ele afecte, la fel ca tristețea, groaza sau invidia. Din acest punct de vedere, mielușeii pot avea un impact emoțional egal cu cel al lupilor fioroși, dar cu semn schimbat.

Or, în cazul unei tragedii de proporțiile celei din Turcia și Siria, cu zeci de mii de morți și cu imagini actualizate din clipă-n clipă, cam la ce informații-surpriză te-ai fi putut aștepta? Pînă și puținele vești bune – dovezile de generozitate și sprijin sau miracolele găsirii unor supraviețuitori cînd și unde te-ai fi așteptat mai puțin – au avut și ele un puternic impact emoțional, pentru orice om care mai avea un puls. Și-atunci despre ce vorbim? Pe baza căror criterii se fac diferențierile mai subtile? Pentru că, în cazul în care n-ați remarcat (și n-ați remarcat pentru că erați deja sastisiți, iar atunci asemenea avertismente nu vă mai avertizau de nimic), uneori „urmează imagini care vă pot afecta emoțional” (se subînțelege că nu e sigur, depinde de cît de simțitor e naturelul fiecăruia), alteori care „vă vor afecta emoțional” (negreșit, cum ar veni). Cine stabilește asta?  Vreun „specialist”, pe criterii „profesionale”? Vreun producător, pe baza bunului-simț? De-o fi una, de-o fi alta, tot nedumerit am rămas: în ce fel ne „pot” sau ne „vor” afecta? C-altminteri orice avertisment de acest fel își pierde (încă o dată) rațiunea de-a fi lansat. Cum ați reacționa, bunăoară, dac-ați fi „avertizați” că mîine e, să zicem, joi, 23 februarie? Ce informație ajutătoare v-ar putea furniza avertismentul (în afara faptului că ați ști că trebuie să citiți noul număr din Dilema veche)? E bine că e joi? E rău că e februarie? Contează că e 23? Pentru cine? De ce?

În acest context, nu pot să nu remarc și o doză zdravănă de ipocrizie: avertismentele vin din partea media care trăiesc din și pentru știri și imagini senzaționale, cu – ați ghicit! – un puternic impact emoțional. După cum am aflat în perioada de ucenicie toți cei care am lucrat prin mass-media, „pe nimeni nu interesează trenurile care ajung la timp” (deși în România asta chiar ar fi o știre ieșită din comun, cu un puternic impact emoțional). Să ne înțelegem: nu acuz nici instituțiile media și, cu atît mai puțin, pe bieții prezentatori sau prezentatoare obligați să citească scriptul. În condițiile noilor media, sîntem cu toții, chiar dacă în proporții diferite, creatorii și victimele acestei mentalități (artificierii și substanța Leviatanului, ar fi spus Thomas Hobbes). 

Și-atunci avem de-a face cu un avertisment binevoitor, după cum ni se sugerează, sau cu o perfidă și, în fond, banală ispită a fructului interzis? Cum s-ar cuveni să reacționăm la anunț? Ce se așteaptă de la noi? Să închidem televizoarele, ferindu-ne, sfielnic, privirile sau, dimpotrivă, să ne repezim, hulpavi, la ecrane pentru a ne satisface o curiozitate morbidă? Pentru că nu putem vorbi despre ipocrizie fără să ne-aruncăm privirile și-n oglindă. Pe de-o parte, haideți s-o recunoaștem cinstit: chiar dacă nu sîntem adolescenți obsedați de violente jocuri video, sîntem hrăniți, prin felurite canale, cu atîtea imagini șocante încît ne-a crescut „toleranța”. Aidoma drogaților, în secret, ne dorim senzații tot mai tari, capabile să „ne miște”, altminteri filmele de groază n-ar avea atîta succes. Pe de altă parte, însă, vrem și să ne simțim bine în propria piele. Vrem să ne păstrăm și o părere bună despre noi înșine, una care să nu ne contrazică flagrant imaginea publică ideală. Sîntem deopotrivă și lupii însetați de sînge, și mielușeii zburdînd nevinovați. Cum să facem să ne satisfacem ambele porniri, fără a o sacrifica pe nici una? Iată un paradox la rezolvarea căruia noile media lucrează din plin, dar încă se află în faza de tatonare: cum să mîncăm usturoi fără să ne miroasă gura?

Pentru moment cel puțin, soluțiile propuse se învîrt, îmbrăcînd forme dintre cele mai variate, în jurul aceleiași strategii de bază: recunoaștem că sîntem atrași de o sumedenie de fructe interzise, dar pretindem că o facem din motive înălțătoare. Ne fascinează criminalii în serie, pentru că vrem să înțelegem patologia umană. Și vrem s-o înțelegem pentru a o putea controla sau chiar vindeca. Ne atrage pornografia pentru că vrem să înțelegem mai bine sexualitatea. Și ne pasionează dramele de tot felul nu pentru că ne bucurăm că nu ni s-au întîmplat nouă, ci pentru a ajuta și putea preveni viitoare drame. Și uite-așa, genul acesta de anunțuri ne ajută să bifăm, fără să ne dăm seama, două porniri care se bat cap în cap, în capul nostru, că mai mult nu ne duce capul (sic!). 

Dacă am reușit să vă șochez, se cheamă că v-am afectat emoțional. N-aveți de ce să vă plîngeți – doar v-am avertizat!

NOTA: Textul, ati ghicit!, a aparut si in Dilema Veche, http://www.dilemaveche.ro

…iar dacă v-ați surprins mustăcind la vederea acestui titlu, aveți a vă felicita singuri, ba încă de două ori! O dată, pentru c-ați recunoscut aluzia la piesa lui Caragiale D’ale carnavalului (nici cu filmul din anii ’50, cel cu Birlic, nu mi-e rușine) – în ziua de azi, asemenea „recunoașteri cu recunoștință” sînt tot mai rare – și v-a amuzat ideea Americii ca un carnaval perpetuu. Iaca, are și America miticii ei! Mai găsim și pe-aici cîțiva Iancu Pampon, mai mulți Crăcănei, ba chiar și foarte multe Mițe Baston. Ce mai tura-vura, ca români, ne putem simți răzbunați! A doua oară, însă, aveți a vă felicita pentru sănătoasa nesimțire de care ați dat dovadă atunci cînd ați trecut, cu nonșalanță și fără leșinuri, peste cuvîntul „mustăcind”. Dacă n-ați simțit, din reflex, revoltă în fața acestei discriminări de gen (femeile n-au mustață, dar ar putea, că nu-s mai prejos!), vreun patriarhalism agresiv, ba chiar o urmă, diabolic ascunsă, a supremației albe, se cheamă că încă nu e totul pierdut. Încă. Încă aveți un creier „murdar” – nu vi l-a spălat nimeni.

Am, de la natură, tendința de-a vedea partea plină a paharului. Cînd, în repetate rînduri, am fost întrebat ce părere am despre excesele corectitudinii politice în Statele Unite, am răspuns, mustăcind, că dracu’ nu-i chiar atît de negru. Nu-mi spune nimeni ce să predau și, mai ales, cum. Dacă predau Marx, o fac pentru că așa cred de cuviință și îl interpretez la fel. Nu îmi cere nimeni să examinez studenții într-un fel sau altul. N-am normă la „trecut” sau „picat”. Fiecare profesor decide cîte și ce fel de examinări au studenții înainte de-a decide nota finală, atît timp cît cerințele sînt clare și anunțate de la începutul semestrului. Nu mă obligă nimeni să-mi adaug la „semnătura” din e-mail-urile oficiale „he/him/his” sau ce s-o mai găsi în materie de pronume, deși tot mai mulți dintre colegii mei încep s-o facă (mai puțin de jumătate, totuși). În engleză îi spune „peer pressure”. În românește, „spirit de turmă”. Cu toate acestea, mă văd nevoit să recunosc că presiunea crește. Turma te-mpinge de la spate. Și uite-așa, pe nesimțite și cu nesimțire, în numele sensibilității, America începe a se apropia de-un carnaval caragialesc. Și nu numai. Precum Banatul pretinde c-ar fi „fruncea” României, America e „fruncea” lumii. Și uite-așa, Caragiale se universalizează sub ochii noștri.

I-auzi una! În California au avut loc două împușcări în masă. În ambele cazuri (Monterey Park și Half Moon Bay), atît criminalul, cît și victimele erau de origine asiatică. I-auzi două! În Memphis, Tennessee, cinci polițiști negri l-au omorît în bătaie (la propriu) pe Tyre Nichols, un alt negru de 29 de ani. I-auzi nouăzeci și nouă! În Scoția, de-astă dată, Isra Baylon, de 31 de ani, bărbat condamnat(ă) pentru violarea a două femei, s-a declarat ulterior femeie („transgender”, mai exact, ca să nu jignim pe nimeni) și-a fost întemnițat(ă), conform legii, într-o închisoare… pentru femei. 

Fiți sinceri: ați auzit de vreuna dintre aceste știri pe vreuna dintre media pe care le consultați zilnic? Și dacă da, prezentate cum? Și dacă nu, de ce?  Îngăduiți-mi să mă hazardez într-o explicație la fel de simplă precum briciul lui Occam (altă capcană culturală, dovadă a imperialismului britanic care te obligă să pui mîna pe carte): realitatea asta nu corespunde ideologiei. C-așa e realitatea – pîrdalnică. (Nădăjduiesc ca măcar cititorii Dilemei vechi să nu clipească nedumeriți la cuvîntul „pîrdalnică”.) Realitatea refuză să se lase încălecată de ideologiile noi sau vechi, că de aia e realitate. Ideologii, în schimb, se străduiesc din răsputeri s-o încalece. Și-atunci cînd nu le convine, o ignoră, o modifică sau o vîră pe fluxul de știri „la coadă”. Am fost ziarist și știu cum e. N-ai timp. Iei știrile „de sus” și le rostogolești mai departe.

Cum le rostogolești, însă, ca ziarist de bună credință? I-auzi una! La aflarea știrii despre împușcările din Monterey Park, un alt asiatic, Michael Luo, s-a apucat imediat de scris în The New Yorker, condamnînd violența rasistă împotriva asiaticilor cu exemple istorice. După cum singur recunoaște, în timp ce scria, vituperînd, a aflat că atacatorul era și el asiatic. „Am fost, oare, paranoid?” – s-a întrebat la sfîrșitul articolului. „Prea grăbit să găsesc o motivație rasistă?” Nu vă mai țin cu sufletul la gură. N-a recunoscut că s-a înșelat. A scris doar atît: „M-am reîntors la istoria din fața mea” (incidental din 1871). Cumva, albii rasiști din secolul al XIX-lea îl influențau pe criminalul asiatic din 2023! Punct și de la capăt. 

I-auzi două! În cazul uciderii total nejustificate, prin bătaie, nu împușcare (!), a lui Tyre Nichols, vinovată ar fi fost… supremația albă, deghizată de-astă dată sub forma a cinci polițiști „pretins” negri. Supremația albă i-ar fi intoxicat în așa măsură încît i-a transformat în bestii albe. Să mai spună cineva că nu poți face din negru, alb și viceversa. Pe scurt, non-albii devin albi cînd omoară non-albi. Cum ar veni, se albesc. (Mă grăbesc să precizez că, negricios cum sînt, în Statele Unite sînt considerat „racially ambiguous”.) 

I-auzi nouăzeci și nouă! Premierul Scoției, Nicola Sturgeon, avocată a drepturilor transgender-ilor, s-a trezit peste noapte cu un deficit de imagine după trimiterea violatorului într-o închisoare de femei, așa c-a revenit asupra deciziei. A decis că transgender-ul(a) Isra trebuie întemnițat(ă) într-o închisoare de bărbați. N-a reușit decît să creeze și mai multe nemulțumiri. Cum adică? Atunci cînd vine vorba de pușcărie alegerea sexului (pardon, genului) nu se mai aplică? Deținuții(ele) nu sînt și ei(le) oameni? Genul ăsta de gîndire n-ar contorsiona, dureros, gîndirea și nu ne-ar forța să regîndim, din temelii, gramatica?

Însă, după cum vă spuneam, sînt, de la natură, optimist, iar, prin experiență, ziarist. Știu ce se va rostogoli prin presă și ce nu. Și mai știu că realitatea, contrar așteptărilor, nu e o mărgea din sticlă, ca-n romanul lui Hermann Hesse (imperialism cultural!). E aspră, are colțuri și se încăpățînează să-ți stea-n gît. Oricît de mult ai tăvăli-o prin ideologie, nu poate fi înghițită nemestecată. Dacă o faci, o faci pe propria-ți răspundere. Cei care am trăit sub comunism știm că, oricît de tare s-au chinuit activiștii, realitatea n-a devenit niciodată comestibilă. Și încă ne mai chinuim s-o dăm afară. Îngăduiți-mi, așadar, să sper în continuare: nu-i dracu’ așa de negru!

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

… cic-ar fi niste lucruri pe care-ar trebui sa le faci inainte sa mori. Goethe zice ca sa vezi Napoli, eu zic sa vezi paradele de Mardi Gras la New Orleans – fiecare cu parerea lui.

… asta e de la parada „Femme fatale”, prinsa de mine – voila de vezi 🙂

(Pentru necunoscatori, „nu se numara” decat margelele sau jucarioarele pe care le prinzi „cu mana ta” dintre cele aruncate, cu generozitate, de care participantii la parade catre spectatori.)

… vorba ceea: laissez les bons temps rouler!

…și nu, nu e vorba, după cum v-ați putea aștepta, despre federalizarea României, vreo reșapare a de-acum uitatului Sabin Gherman, cu al său „M-am săturat de România!”, sau de-un suspin nostalgic după vreun ardelenism idilic în care lupii se cuibăreau pe lîngă miei, ba nici iarbă că mai mîncau. Nicidecum. E vorba despre cum și, mai ales, dacă lecția istorică a confruntărilor dintre federaliști și antifederaliști în Statele Unite poate fi aplicată, pe ici-colea, în România de astăzi, bunăoară în cazul plagiatului grosolan al lui Lucian Bode. Înțeleptul ne-a învățat, însă, să ne apropiem încet de miezul plăcerilor, așa c-aveți, rogu-vă, puțintică răbdare.

Pentru necunoscători, mult-lăudata (pe bună dreptate) Constituție americană e la a doua încercare. Cînd, după doar cîțiva ani, au realizat că Articolele Confederației nu funcționează cum ar trebui, americanii de bună-credință au început să difere în privința soluțiilor: unii susțineau că lucrurile pot fi îndreptate cu niște modificări mai mult sau mai puțin drastice, alții, că nici pomeneală – cîrpăcelile erau pierdere de vreme, fiind nevoie de o nouă Constituție, regîndită din temelii, pe alte principii. Pe scurt și ad litteram, confruntarea a fost între Statele unite și statele Unite. 

Inițial, prima tabără a fost numită și s-a autointitulat a „federaliștilor”, pentru că menținea statele la temelia uniunii – și avea de partea ei majoritatea populației. A doua tabără era cea a „naționaliștilor”, pentru că puneau accentul pe uniune, nu pe state – și era o minoritate. Ambele părți încercau să găsească soluția corectă, ambele erau conduse de oameni care citau nonșalant din Aristotel și Polybios, Locke și Montesquieu. În ambele tabere se găseau oameni cu reputații consolidate din timpul Războiului de Independență. Tabăra minoritară, însă, controla mai multe ziare și avea de partea ei mai multe nume grele. Printr-o manevră spectaculoasă de PR, a reușit, în doar cîteva luni, să se reintituleze ca tabăra federaliștilor, lipind pe adversarii politici eticheta de antifederaliști, spre disperarea celor din urmă. Și, după cum era de așteptat, tabăra „anti” a pierdut în cele din urmă în fața taberei „pro”.

Ceea ce ne interesează pe noi acum e ceea ce s-a întîmplat după. Ei bine, după, nu s-a întîmplat nimic. Asta e știrea bombă! Spre surprinderea istoricilor, antifederaliștii nu s-au înfuriat că federaliștii au reușit să manipuleze opinia publică. Au recunoscut starea de fapt și și-au declarat sprijinul pentru noua Constituție, cel puțin pînă la proba contrarie (care n-a mai venit). Altfel spus, au pus interesul comun înaintea frustrărilor personale, altminteri întemeiate. Dac-ar fi procedat altfel, continuînd să caute (și să găsească, fără doar și poate) noduri în papură noii Constituții, n-ar fi obținut decît o păguboasă refragmentare a opiniei publice. Iată o lecție pe care s-ar cuveni s-o învățăm și noi, cît mai repede: fără opinia publică de partea ei, o victorie, oricît de dreaptă, nu valorează multe parale.

Pentru că, în ciuda criticilor primite de unde te-ai aștepta mai puțin, decizia de plagiat a Universității „Babeș-Bolyai“ în cazul Bode asta a fost – o victorie. Cîtă vreme ministrul de Interne folosește hiperbole tîmpițele atunci cînd vorbește despre „arderi pe rug”, îngăduiți-mi și mie să vorbesc despre o victorie pentru viitorul României. Fără hiperbole. Peștele de la cap se-mpute. Nu e nici un secret că m-am implicat în lupta antiplagiat încă de cînd revista Nature mi-a cerut părerea despre plagiatul lui Victor Ponta. De cîteva ori am făcut-o chiar și în paginile Dilemei vechi. De-acum, nu mai e un secret nici că am acceptat să particip la lucrările Comisiei de Etică de la UBB însărcinată cu analiza plagiatului lui Lucian Bode, în urma semnalărilor Emiliei Șercan. Nădăjduiesc, așadar, că vorbesc în cunoștință de cauză cînd spun că multe dintre criticile aduse comisiei sînt exagerate, iar suspiciunile de rea-credință, nefondate atît de-o parte, cît și de cealaltă. Ca ziarist, vorbesc din afară. Ca membru al lumii academice, dinăuntru.

Cred că de-acum „părțile” sînt clare. Nu mă refer la cei care, în ciuda evidențelor strigătoare la cer, neagă plagiatul lui Bode, îi găsesc scuze sau îl ignoră ca-n păpușoi, precum președintele Iohannis, inițiatorul „României educate“, sau noul ministru al Educației, Ligia Deca, pe vremuri coordonatoarea Coaliției pentru Universități Curate. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Precum în cazul federaliștilor și antifederaliștilor, vorbesc aici despre părțile „de bună-credință” (o expresie devalorizată, dar corectă) – adicătelea de cei care recunosc plagiatul, dar diferă cu privire la felul în care a fost combătut.

A te trezi cu un picior în fiecare tabără, ca să nu zic luntre, e o binecuvîntare și un blestem. Un blestem, pentru că toată lumea te privește cu suspiciune. Dintr-o dată, nu mai ești „de-al nostru”. Dintr-o dată, „te-ai dat cu ceilalți”. Dar și o binecuvîntare, pentru că ai șansa de-a te pune în pielea fiecăruia și-a înțelege astfel că nu e vorba de nici o rea-credință, doar despre o proastă comunicare, grav afectată de lipsa reciprocă a încrederii. Mai întîi de toate, nu există vreun interes politic de a-l menține sau de a-l da jos pe Bode și nimeni nu face jocul nici unui partid. Nu fiți naivi. Jocurile politice în general și Bode în particular erau prea mici pentru a reprezenta vreo miză. Mai apoi, e teribil de frustrant să vezi cîte bariere legislative sînt puse în fața unui proces de acest gen, altminteri simplu ca bună ziua: aia nu poți face, ailaltă nu poți zice, iar ultima, ați ghicit, se va interpreta greșit. Nu degeaba refugiul „bărbătesc” al tuturor plagiatorilor români rămîne Justiția care, în mod normal, n-ar trebui să se amestece în lumea universitară. A fost rezultatul perfect? Nici pe departe! Dar a fost un uriaș pas înainte.

În aceste condiții, a găsi în comunicat posibile chițibușerii juridice de care plagiatorul ar putea încerca să se folosească, sugerînd și oareșicare intenționalități malefice, echivalează cu a oferi de bunăvoie și nesilit de nimeni o pușcă gata încărcată inamicului. Teoria a prins la o parte a opiniei publice, altminteri nu m-aș fi trezit cu telefoane și e-mail-uri de reproș c-am acceptat să semnez un asemenea comunicat. Și e păcat. Mare păcat. O altă întrebare pusă la începutul convenției de la Philadelphia a fost și asta: „Vrem să ne conducem după opinia publică sau vrem s-o conducem?”. Din fericire, acolo și atunci a cîștigat a doua variantă. Dar aici și acum?

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

…pentru că de revelion multă lume va fi luat hotărîri majore și își va fi făcut promisiuni ferme pentru anul care-ncepe. Pînă la un punct, aceste New Year’s resolutions, cum le-ar zice americanu’, sînt de înțeles. Avem nevoie de repere, oricît de convenționale. Pe noi, postmodernii, ne fascinează tot mai mult cifrele. Într-o lume care ne apare din ce în ce mai absurdă, cifrele ne oferă iluzia stabilității, a certitudinii. Cînd nu mai ești sigur care ți-e rostul pe lume, e reconfortant să știi că 2 + 3 = 5. Cînd lumea se dezvrăjește, cum zicea Max Weber, și timpul pare a-și fi ieșit din țîțîni, vorba lui Hamlet, îți poți găsi mîngîierea fie în lumea vrăjitorului Harry Potter, fie în cea a abacului sofisticat, cunoscut și sub numele de computer. Nu visezi că vei slăbi făcînd mai multă mișcare, ci mergînd 10.000 de pași zilnic. Fix 10.000, pentru că e o cifră rotundă. Și-atunci e normal să nu te lași de fumat pe 31 decembrie, ci de la 1 ianuarie. Și uite-așa, hotărîrile de Anul Nou ne întrețin iluzia că putem controla viitorul, că sîntem stăpînii timpului și, implicit, ai propriului destin. 

Stăpîni, stăpîni, dar, pare-se, nu putem lua orice fel de decizii. Pentru a (re)folosi exemplele de mai sus, încă n-am auzit pe nimeni luînd hotărîrea ca, de la 1 ianuarie, să se apuce de fumat sau să-și propună să se mai îngrașe zece kilograme pînă la sfîrșitul anului, mîncînd zilnic o porție zdravănă de slănină. N-am auzit de nimeni care, la cumpăna dintre ani, să izbească de pămînt paharul cu apă și să-și jure că va bea numai alcool după miezul nopții, chit că, teoretic vorbind, nu ar exista nici o piedică în acest sens. Am auzit doar de oameni care, într-o formă sau alta, își propun să lupte împotriva unor ispite. Nici liderii politici nu sînt scutiți de asemenea „obligații” în mesajele lor de Anul Nou. Ați auzit vreodată vreun politician promițînd că la anul va face tot posibilul să sporească de zece ori corupția sau că va încuraja și mai abitir cultul personalității? Pare-se că sîntem, cu mic, cu mare, condamnați la decizii sănătoase, de bun-simț, decizii de care nu s-ar rușina nici părinții, nici copiii, nici medicii, nici pacifiștii, nici duhovnicii, nici nimeni. De Anul Nou ne condamnăm singuri, de bunăvoie și nesiliți de nimeni, la bunătate și înțelepciune.

Pe urmă, ne mai trece. Unora mai repede, altora mai tîrziu, entuziasmul de la revelion începe să ni se tocească. La ora la care citiți aceste rînduri, unora dintre noi le va fi trecut deja. Nici o problemă. Că aceste New Year’s resolutions par a fi făcute taman pentru a fi încălcate e un fapt acceptat tacit și pe jumătate iertat din capul locului. Dar, fie că reușim să ne ținem de hotărîrile luate, fie că nu, cîteva învățăminte tot putem trage. Mai întîi, constatarea optimistă: dacă e să ne luăm după calitatea și scopul deciziilor luate din proprie inițiativă de Anul Nou, putem zice că sîntem, de la natură, înclinați spre bunătate. Ne dorim, mai mult sau mai puțin instinctiv, doar lucruri bune. Cumva, însă, și aparent tot de la natură, una vorbim, alta fumăm, vorba lui Arghezi (zice-se). „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvîrșesc”, constata deja Apostolul Pavel (Romani 7:19). Iată o lectură obligatorie pentru toți entuziaștii hotărîrilor de Anul Nou, pentru a înțelege mai bine la ce se înhamă: „Căci nu săvîrșesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc” (Romani 7:15).

La o primă vedere s-ar putea crede că Apostolul e complet neputincios în fața unor constrîngeri exterioare, un soi de marionetă ale cărei mădulare sînt trase fără împotrivire de către sforile păcatului. Degeaba ar vrea să meargă la dreapta, pentru că răul îl trage la stînga. Degeaba vrea să se ridice, că păcatul îl silește să se coboare ș.a.m.d. Legea păcatului se înfruntă cu legea minții și cîștigă (Romani 7:23). La o privire mai atentă, însă, același apostol se dovedește perfect capabil să reziste oricăror ispite, îmbrățișează celibatul și face față tuturor încercărilor prin care trece în misiunea sa de „apostol al neamurilor”. Altminteri nici n-ar fi putut avea succes în Atena, printre epicurienii și stoicii pentru care menirea filosofiei era să te învețe cum să-ți rînduiești bine viața (Acte 17). „Una vorbim, alta fumăm” era de neconceput, pentru că e absurd să-ți furi singur căciula. Una e să îi păcălești pe alții, alta să te păcălești singur.

Și-atunci? Cum facem să ne ținem de ceea ce vrem la nivel declarativ? De bună seamă, o discuție amănunțită pe acest subiect ar depăși limitele acestui text, însă cîteva observații ajutătoare putem încerca. Mai întîi, că voința trebuie să-și cunoască putința. Nu degeaba la intrarea la Oracolul din Delphi prima inscripție era „Cunoaște-te pe tine însuți”. Pentru filosofia greacă, această cunoaștere era începutul a toată înțelepciunea. Stoicul Epictet, bunăoară, le recomanda învățăceilor să-și ajusteze dorința de a-și controla poftele în funcție de putința fiecăruia la momentul respectiv. Înfrînarea, spunea el, aidoma sportului, presupune antrenament susținut. Anduranță. Fără un antrenament dur, pe termen lung, te poți prezenta la Olimpiadă doar pentru a te face de rușine (metafora îi aparține). Sufletul nu trebuie îmbrîncit sau amenințat, pentru că îmbrîncelile, în acest caz, nu rezolvă nimic. E nevoie de înghiontiri. 

Aici e-aici: cum să-ți înghiontești, eficient, sufletul? Aparent doar paradoxal, păcălindu-l încă o dată. Păcălindu-i păcălirea. Ispita rea care păcălește voința bună poate fi păcălită la rîndul ei, folosind, vorba unui amic din tinerețe, „tehnica delfinului”. Pentru că delfinul nu se dresează cu amenințări și pedepse, ci, dimpotrivă, cu pește. În ziua de astăzi, politicienii și oamenii de afaceri, deopotrivă, vorbesc despre „nudging”, dar ideea este aceeași – nu forțezi oamenii să voteze X, să mănînce verdețuri în loc de carne sau să-și cumpere ultimul model de iPhone, pentru că-ntotdeauna vor găsi mijloace de a scăpa de obligații. Le dai, în schimb, un ghiont gentil și-i încurajezi să voteze X, să rîvnească la verdețuri sau să simtă că nu mai pot trăi fără ultimul model de iPhone. Folosind aceeași metodă, pofta rea poate fi înlocuită cu pofta bună. 

Pentru că nu doar oamenii sînt slabi de îngeri, ci și ispitele. Și ispitele sînt slabe de înger. Și ispitele pot fi ispitite. Nu degeaba același Apostol Pavel mărturisea: „Cînd sînt slab, atunci sînt tare” (2 Corinteni 12:10).

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

… ca vita de vie de Santa Marie! La anul si la multi ani!

…pentru că nu degeaba (sic!), în această perioadă a anului, tema inutilității pare mai importantă decît oricînd, mai cu seamă în România. Pentru că-n România, decembrie nu e doar ultima lună din an, luna Crăciunului sau luna cadourilor, ca-n atîtea alte țări. Decembrie este, de bună seamă, și toate acestea, dar și mai mult decît atît. În treacăt fie spus, în America, fiecare stat are nu doar un „motto” oficial, ci și o „poreclă”, o pasăre a statului, un cîntec al statului etc. În Texas, bunăoară, motto-ul oficial (pe care nu-l știe nimeni) e „prietenie” („friendship“), porecla, știută de toată lumea, căci inscripționată pe plăcuțele de înmatriculare ale mașinilor, e „The Lone Star State”, floarea oficială e un soi de „albăstrea” („bluebonnet”), pasărea statului e mierla nordului (Northern mockingbird) ș.a.m.d. Există chiar și un animal al fiecărui stat și un copac al fiecărui stat. Ce nu există e o lună a statului (poate și pentru că e greu să împarți 12 la 50). Iată o bună oportunitate pentru ca românii s-o ia înaintea americanilor, declarînd oficial luna decembrie „luna României“!

Avem de ce. Pe de o parte, 1 Decembrie e Ziua Națională a României, ziua Marii Uniri, ziua oficială de naștere a țării, în 1918, botezată în sîngele Primului Război Mondial. (Să nu mai rîdem de americani – așa „noi” cum sînt, SUA sînt, oficial, mai „vechi” decît România cu vreun secol și jumătate.) Pe de altă parte, tot în decembrie, dar 1989, România a renăscut, botezată atunci în sîngele scurs pe străzile din Timișoara, București, Cluj ș.a.m.d. Vărsare inutilă de sînge nevinovat, cum s-a tot spus? Fără doar și poate! Dar o inutilitate fără de care eu n-aș fi putut scrie aceste rînduri, iar dumneavoastră nu le-ați fi putut citi. O inutilitate necesară, altfel spus, precum Marea Adunare de la Alba Iulia. De ce inutilă? Pentru că evenimentul a fost strict simbolic, după cum simbolică a fost și alegerea locului de întîlnire. E limpede că nu „toți românii” s-au adunat acolo să-și dea acordul, chit că, din punctul de vedere al reprezentativității, sutele de români nu se compară cu cei treizeci și nouă (39!) de semnatari ai draftului Constituției SUA care afirmau din start că vorbesc în numele întregului popor american: We the People! [fără virgulă, în original].

În lumea de astăzi, simbolurile și utilitatea par a se afla, din nefericire, la cuțite. Expresia „strict simbolic” a ajuns echivalentă cu „apă de ploaie” sau „frecție la un picior de lemn” – o pierdere de vreme. Ce mai poate face „strictul simbolic” în fața goanei nestăvilite după utilitate și eficiență? Totul – de la carieră la vacanțe și de la măritiș la înmormîntări – stă sub semnul vitezei și al eficientizării. La ce bun să ne mai pierdem vremea cu simbolurile? Și totuși, după cum observă John Stuart Mill, născut iar nu făcut utilitarian (la propriu, pentru cei ce știu despre experimentul lui Bentham), utilitatea e, în definitiv, o chestiune de opinie, de simbolistică. Ce e mai util? Să-l asculți pe Bach sau să mergi „la sală”? Să citești Iliada, eventual în greaca veche, sau să înveți programarea pe computer? 

Citesc în aceste zile comentarii îngrijorate despre „risipa de electricitate” provocată de tîrgurile de Crăciun din mai toate orașele țării. De asta ne arde nouă, atît la propriu, cît și la figurat, acum, cînd criza energetică și prețul kilowattului au devenit chestiuni de securitate națională? Alte voci (uneori aceleași), mai puțin contabile și mai mult ecologiste, se îngrijorează de soarta brazilor „sacrificați” în această perioadă a anului – și pentru ce? Religioși sau nu, chiar nu știm că „pomii de Crăciun” sînt o „invenție” germană relativ modernă, deși unii spun chiar păgînă, popularizată de-abia în secolul al XIX-lea de Regina Victoria și-al ei consort neamț, Albert? Nu sînt toate aceste practici, „strict simbolice”, nu doar inutile, ci și „dăunătoare” de-a dreptul? 

Propun însă ca, înainte de-a ne lăsa purtați de-asemenea indignări justițiare și de-a acuza de crime împotriva naturii o fundație caritabilă doar pentru că dăruiește familiilor nevoiașe, în loc de mîncare, brazi de Crăciun, să ne gîndim pentru o clipă taman la cei cărora le plîngem de milă. Nu credeți că luminile din tîrgurile de Crăciun sau un brad pe care să-l împodobească și lîngă care să poată colinda le pot face viața mai frumoasă, chiar dacă nu le pot potoli foamea? Mă întreb uneori dacă nu cumva calcule utilitare asemănătoare i-au împiedicat pe unii să meargă pînă la Alba Iulia în 1918 sau să iasă în stradă în Decembrie ’89. Că n-avea rost. Ar fi fost – nu-i așa? – doar niște amărîte gesturi „strict simbolice”. Strict simbolică a fost și spălarea cu mir a picioarelor Mîntuitorului, după cum, vigilent, a observat imediat Iuda Iscariotul. Iuda contabilul a calculat că banii obținuți din vînzarea mirului ar fi putut ajuta un număr semnificativ de nevoiași. Astfel, mirul și-ar fi dovedit utilitatea, în loc să fie risipit pe simboluri. Nu întîmplător nu obosesc s-o repet: etimologic vorbind, simbolul (symbolon) e opusul… diavolului (diaballein). Primul unește, al doilea desparte.

Eugène Ionesco, în Journal en miettes, dacă nu mă-nșeală memoria, spune că „arta este absolut inutilă, dar acest inutil este absolut necesar”. La fel și simbolurile. Și ce lună mai încărcată de simboluri decît luna decembrie la români avem? N-ar fi util, așadar, s-o recunoaștem ca atare? Luna inutilității necesare la români! Luna aceasta să nu ne sfiim să facem risipă de gesturi simbolice și, aparent, inutile! Să aprindem lumînări pentru morții din Decembrie ’89, să ne împodobim brazii de Crăciun, să ne facem unii altora cadouri copilărești, să hoinărim fără rost (flâner, ar spune francezul) pe străzile luminate din belșug, să ne zîmbim și să ne dăm binețe, chiar dacă nu ne cunoaștem (sau în ciuda faptului), să ne aruncăm banii pe cîteva castane coapte și, mai ales, să ne colindăm cum știm mai bine: „Astăzi S-a născut, Cel făr’ de-nceput… Lăudați și cîntați și vă bucurați! La anul și la mulți ani!”.

P.S. Pentru a rămîne „ancorat în meandrele concretului”, mărturisesc că m-am simțit răzbunat auzindu-i pe unii revoltați că le-a fost înșelată încrederea în fair-play-ul și cinstea unor parteneri occidentali cînd a fost vorba de intrarea României în Schengen. Acum înțelegeți de ce ne revoltam noi cînd plagiați voi? Doare, nu-i așa? Pe „minciuni și nedreptate nu se poate construi nimic măreț”, nu-i așa? Acum înțelegeți? Doare?

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro