…pentru că, mărturisesc spăsit, pînă de curînd n-am avut idee de numărul melcilor români aciuiați prin universitățile occidentale. Și, după cum voi explica mai jos, nu sînt singurul care a suferit ceea ce s-ar putea denumi „șocul melcilor”. Vedeam profesori universitari și cercetători, oameni inteligenți cu care era o plăcere să conversezi cîte-n lună și-n stele. Vedeam oameni care trăiau prin și pentru idei, intelectuali revoltați de prostie și de nedreptate, indiferent dacă o vedeau la Washington D.C., la Paris sau la București, la primarul din Dăbulenii din Deal sau la anarhistul care dă foc la mașini și sparge magazine în numele unor nobile idealuri la Vancouver. Vedeam doar oameni cu principii, nu melci.

Rapid, mi-am găsit și o scuză pentru această cecitate față de clasa Gastropode, încrengătura Mollusca, în variantă românească. Zice-se că Părintele Cleopa ar fi spus: „Domnii mei, cînd eşti la oraş, diavolul vine sub diferite chipuri: un prieten, o carte, o femeie, un duşman; cînd eşti în singurătate, vine personal”. Avînd în vedere cîți ani a petrecut în singurătate, eu zic că-l putem crede pe cuvînt. Extrapolînd, într-o societate liberă, melcii sînt mai greu de depistat, iar într-o societate totalitară, cum a fost comunismul, nu existau melci, doar limacși – tot o moluscă gastropodă, dar una fără cochilie. Cu rare excepții, pe vremea aceea, ne tîram cu toții printr-o imensă cochilie. Nu avea nimeni nevoie de-o cochilie personală, la purtător.

Decembrie ’89 a însemnat pentru apariția melcilor cam ce-a reprezentat presupusul meteorit din Golful Mexic pentru extincția dinozaurilor și succesul mamiferelor. Limacșii au dispărut, fiind înlocuiți, peste noapte, de către melci. În absența aparatului represiv, frica și-a pierdut concretețea, dar nu și influența asupra comportamentelor. „Lasă, că știm noi!” Ce? „Mai bine nu te bagi, că nu se știe!” Ce? „Fii atent ce vorbești în public! Crezi că nu se află?” Ce? Nu contează! E o frică difuză, pe care e greu să pui degetul. Impersonală de-acum, pentru că nu Securitatea, turnătorul X sau tovarășul Y mai sînt astăzi amenințarea, ci niște nenumiți „ei”, „sistemul”, „nu se știe pe cine deranjezi”, „pleac-ai noștri, vin ai noștri” ș.a.m.d. O cochilie invizibilă, dar nu mai puțin apăsătoare. Ceea ce melcii români cară în spinare nu e o casă, ci o temniță. Fiecare își cară propria închisoare a fricii, fiecare își este deopotrivă temnicer și victimă.

Dar, cînd mă refer la „șocul melcilor”, nu mă refer la cei care și-au trăit majoritatea vieții sub comunism. Acolo, cochilia e întrucîtva scuzabilă. Decenii la rînd, le-a tot crescut și s-a consolidat pe dinlăuntru. Era cochilia de afară, împărtășită cu toată lumea, și mai era cochilia dinlăuntru, a fiecăruia. Oamenii aceștia ajunseseră să-și cenzureze singuri propriile gînduri, că vorbele și le cenzurau de multișor. După căderea comunismului, rămași fără cochilia exterioară, au înlocuit-o, aproape automat, cu cea dinlăuntru. S-au întors, cum s-ar zice, pe dos. Fără o cochilie se simțeau – și încă se mai simt – expuși pericolelor. Cunosc oameni care mă avertizează cu toată seriozitatea pînă-n ziua de azi să am grijă ce vorbesc la telefon, chit că ofurile pe care le împărtășesc mi-au fost deja publicate prin mass-media sau urmează să-mi fie.

Bunăoară oful acesta, cu numărul șocant de melci românești aciuiați prin universitățile occidentale, despre care scriu chiar acum. Nu i-aș fi recunoscut ca atare în veacul vecilor, dacă n-ar fi fost episodul cu semnarea scrisorii deschise adresată universităților românești și Ministerului Educației referitoare la protecția atît tacită, cît și fățișă a plagiatului în România. (Scrisoarea poate fi citită și în ediția online a Dilemei vechi, și pe pagina de Facebook a revistei. Acolo găsiți și un link unde puteți semna, declarîndu-vă susținerea. Orice semnătură în plus înseamnă un melc în minus.) Ideea unui protest „din străinătate” a început în țară, în urma discuțiilor unui grup de universitari români corecți, exasperați de creșterea subită a numărului de respingeri venite de la revistele academice și de la editurile științifice de reputație internațională. Scopul scrisorii este, pe de o parte, să tragă un semnal de alarmă, pe de alta, să facă niște propuneri concrete și să trezească nițel din amorțire opinia publică românească. Simplu, s-ar crede.

Cu o mînă de amici, români și străini, am purces așadar plini de entuziasm la strîngerea de semnături, fiecare dintre noi invitîndu-și mai întîi cunoscuții. (Ca universitar român în străinătate e practic imposibil să nu ajungi să cunoști direct măcar o duzină de alți universitari români, din toate domeniile.) Entuziasmul inițial ni s-a transformat rapid într-un adevărat șoc, cînd am constatat cu groază (sic!) diferența dintre reacțiile colegilor străini la care am apelat și ale celor români. Dacă la primii rata de acceptare a invitației de susținere a demersului a fost de 9 din 10, la românii „din diaspora” a pendulat între 1 din 6 și 1 din 10! Fără nici o exagerare. Am făcut schimb de informații, pentru că nu ne venea să credem, și-am constatat că-n toate cazurile refuzurile au fost motivate cam în același fel: 1) „E un demers inutil. Vremea scrisorilor de protest a trecutNu se mai poate face nimic”. Și-atunci, ca universitari români, vă puneți cearceafu-n cap și vă îndreptați în liniște spre cimitir, pentru a nu stîrni panică, vorba bancului de pe vremea limacșilor; 2) „Eu aș semna, dar nu sînt de acord cu formulările x, y și z” (niciodată aceleași); „Mi-aș călca pe conștiință (sic!) dac-aș face-o”; 3) „Nu ți se pare că ne umflăm în pene cam mult? Haide să ne vedem lungul nasului!”.

Personal, am avut parte de un singur refuz justificat sec prin „Nu mă bag, că nu vreau să-mi bat cuie-n talpă”, dar am înțeles că ar mai fost cîteva la fel de sincere. Oamenii ăia merită oareșcare simpatie – măcar știu că sînt melci. Își asumă statutul și nu încearcă să-și găsească justificări sofisticate precum autocenzura din universitățile americane. Ceea ce mă îngrijorează la această largă categorie nu e ipocrizia – în fond, un păcat omenesc. Ceea ce mă îngrijorează e autoiluzionarea. Oamenii ăștia refuză să-și vadă cochilia. Refuză să-și recunoască statutul de melci. Or, recunoașterea păcatului e începutul a toată eliberarea. Știe el diavolul ce știe.

În faimoasa carte Partea diavolului (tradusă și-n românește), Denis de Rougemont scrie așa: „Dacă țineți cu tot dinadinsul să-l prindeți [pe diavol – n.m.], am să vă spun unde-l veți găsi cu cea mai mare siguranță: în fotoliul în care sînteți așezat dumneavoastră”.

Orice semnătură în plus e un melc mai puțin.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


NOTA: Scrisoarea a fost trimisa vineri, 15 iulieatat rectorilor marilor universitati din Romania cat si Ministrului Educatiei, dar, pana la aceasta ora, singurul rector care a raspuns si si-a exprimat sustinerea este Daniel David (Universitatea Babes-Boylai). Iar asta in conditiile in care Ministerul Educatiei a lansat in dezbatere publica proiectul de modificare a Legilor invatamantului preuniversitar si universitar. Si tacerea e un raspuns.

Plagiatul la români: Îngrijorări și propuneri
Scrisoare deschisă adresată universităților românești și Ministerului Educației

Ca profesori și cercetători la universități și institute de specialitate din America de Nord și Europa Occidentală alături de colegi din România, urmărim cu maximă îngrijorare și crescândă dezamăgire atât imixtiunea agresivă a politicului în etica academică prin recenta protecție legală a plagiatului și plagiatorilor, cât și, cu notabile excepții, absența unor reacții din partea celor direct afectați – Ministerul Educației și universitaățile românești. Fenomenul este periculos pentru că afectează întregul sistem educațional și, implicit, întreaga societate românească.

Pe termen scurt, victimele din prima linie sunt universitarii români cinstiți care încearcă să își publice lucrările în revistele academice și editurile științifice recunoscute internațional. În ultima vreme, România și-a dobândit în Occident reputația defel măgulitoare de țara în care plagiatul e protejat de către stat, așa că cercetările lor sunt percepute aproape automat, ca suspecte. Este nedrept pentru cei direct afectați și este nedrept pentru întreaga societate.

Când nu ignoră complet fenomenul, atenția publică se focalizează aproape exclusiv pe cazurile de plagiat ale persoanelor cu mare vizibilitate și funcții publice – premieri, miniștri, magistrați, etc – și doar pe lucrările de doctorat. Această tendință este parțial de înțeles, dar presupune totodată că alte cazuri de plagiat, ale unor nume mai puțin cunoscute, multe din universități, sunt trecute cu vederea. De asemenea, cazuri evidente de plagiat în reviste științifice, cărți sau capitole de carte sunt ignorate, deși sunt la fel de scandaloase precum cele din lucrările de doctorat.

Pentru asanarea acestei mlaștini etice credem că este nevoie de o abordare complexă, care să includă o componentă preventivă și una reparativă, cu soluții implementabile pe termen scurt, dar și cu schimbări structurale pe termen lung. În cele ce urmează oferim doar câteva sugestii și exemple pentru a porni o mult-prea-necesară conversație.

Bunăoară, o abordare preventivă ușor de implementat pe termen scurt ar putea presupune ca toate universitățile românești să-și încurajeze și, evident, ajute studenții doctoranzi să își ia în co-tutelă îndrumători de doctorat de la universități din străinătate, cum unele universități au început deja să facă, deși mai degrabă sporadic. În afara faptului că doctoranzii ar beneficia de pe urma unui nou nivel de expertiză, un doctorat în co-tutelă ar încuraja o muncă de cercetare corectă și o calitate mai bună a tezei. Pe termen lung, universitățile care vor implementa într-un mod sistematic această strategie vor avea doar de profitat de pe urma unei bune reputații atât la nivel național cât și internațional.

În ceea ce privește abordarea reparativă, ce presupune penalizarea, într-un fel sau altul, a cazurilor de plagiat deja dovedite, o soluție pe termen scurt ar putea-o reprezenta pur și simplu reacția publică a universităților românești în toate cazurile de abdicare flagrantă de la standardele eticii universitare. Chiar dacă momentan universitățile românești nu pot anula doctoratele plagiate, protejate prin lege (!), ele pot în continuare penaliza toate cazurile de plagiat din revistele științifice, cărți, sau capitole de carte, refuzând sau anulând publicarea lucrărilor plagiate, mergând pana la desfacerea contractului de muncă. a celor prinși în flagrant delict. O asemenea atitudine publică de toleranță zero venită din partea mai multor universități ar trimite un mesaj puternic cu reverberații care ar depăși sfera universitară. De exemplu, Colegiul Noua Europă sau Editura Universității București au recunoscut deja cazuri de plagiat din lucrarile publicate sub egida lor și le-au eliminat imediat, anunțând public și motivul. Pentru revistele științifice și editurile din România, o asemenea atitudine nu poate decât să le sporească prestigiul și, implicit pe termen lung, calitatea lucrărilor publicate.

De bună seamă, soluția structurală, pe termen lung, nu poate fi obținută decât prin modificarea legislației, dar acest lucru nu e posibil decât în condițiile în care universitățile, revistele științifice și editurile românești vor reuși să creeze un val de indignare în opinia publică împotriva legilor și practicilor din ziua de azi. Credem că doar presiunea crescândă venită din partea opiniei publice îi poate convinge pe politicieni să renunțe la acest sistem profund corupt, adoptând o nouă legislație, atât de necesară pentru însănătoșirea vieții universitare dar și a întregii societăți românești.

Schimbarea opiniei publice, crucială pentru schimbările pe termen lung, nu se poate face nici cu atitudini defetiste, gen “e o cauză pierdută” și nici cu “eroisme de culise”. Îi invităm pe toți cei care cred în principiile și ideile de mai sus să ni se alăture public, semnând alături de noi această scrisoare, utilizând link-ul de mai jos.

Da CLICK mai jos

Suporteri Anti-Plagiat

Cine A Mai Semnat

Anna Abalkina, Research Fellow, Freie Universität Berlin, Germany

John Arblaster, Assistant Professor of the History of Spirituality in the Low Countries, Ruusbroec Institute, University of Antwerp, Belgium

Monica Brinzei, Research Director, Deputy Director of IRHT, CNRS, France

Monica Ciobanu, Professor of Criminal Justice, SUNY Plattsburgh, USA

Roland Clark, Reader in Modern European History, Department of History, University of Liverpool, UK

Michael V. Dougherty, Professor of Philosophy, Ohio Dominican University, USA

Dragos Duicu, Maître de conférences, Faculté de Philosophie, Institut Catholique de Toulouse, France

Russell L. Friedman, Professor, Institute of Philosophy, KU Leuven, Belgium

Alin Fumurescu, Associate Professor, Department of Political Science, University of Houston, Fellow Murphy Institute, USA

Ana Fumurescu, Researcher, Department of History, University of Pittsburgh, USA

Guy Guldentops, Researcher, University of Cologne, Germany

Pernille Harsting, formerly Associate Professor of Rhetoric, Örebro University, Sweden

Rudolf B. Hein, Professor of Moral Theology, PTH Münster, Germany

Tincuta Heinzel, Senior Lecturer, School of Design and Creative Arts, Loughborough University, UK

Joshua P. Hochschild, Professor of Philosophy, Mount St. Mary’s University, Maryland, USA

Robert T. Ives, Associate Professor of Special Education, founder of the “Research in Romania” program, University of Nevada, Reno, USA

Andrei Manolescu, Professor, Department of Engineering, Reykjavik University, Iceland

Gheorghe Pașcalău, Postdoctoral Researcher, Institute of Philosophy, KU Leuven, Belgium

Jenny Pelletier, Postdoctoral Researcher, Department of Philosophy, Linguistics and Theory of Science, University of Gothenburg, Sweden

Martin Pickavé, Professor, Department of Philosophy, University of Toronto, Canada

Giorgio Pini, Professor, Philosophy Department, Fordham University, USA

Mihail Popescu, Professor of Medical Informatics, University of Missouri, Columbia, USA

Chris Schabel, Professor, University of Cyprus/CNRS-Paris, Cyprus/France

Anna Marisa Schoen, Postdoctoral Fellow, Department of Political Science, Duke University, USA

Claudia Serban, Maître de conférences, Department of Philosophy, Université Toulouse Jean Jaurès, France

Carlos Steel, Professor Emeritus, Institute of Philosophy, KU Leuven, Belgium

Catalin Stefanescu, Professorial Lecturer, Department of Finance and Real Estate, Kogod School of Business, American University, USA

Irina Stefanescu, Principal Economist at the Federal Reserve Board, Washington D.C., USA

Tudor D. Stanescu, Professor, Department of Physics and Astronomy, University of West Virginia, USA

Mark Thakkar, Honorary Research Fellow, University of St Andrews, UK

Anya Topolski, Associate Professor in Ethics and Political Philosophy, Radboud University, The Netherlands

Anca Vasiliu, Directrice de recherche, CNRS/Université de Sorbonne, France

Debora Weber-Wulff, Professor, University of Applied Sciences HTW Berlin, Germany

English version

Romanian Plagiarism: Concerns and Proposals

Open Letter Addressed to all Romanian Universities and to the Minister of Education

As professors and researchers at various universities and scholarly institutions in North America and Western Europe, we observe with deep concern and increasing disappointment both the aggressive intervention of politics into academic ethics through the newly implemented legal protection of plagiarism and plagiarists, and, with a few notable exceptions, the absence of any reaction from those directly affected by the current state of things – the Minister of Education and Romanian universities. This is a dangerous phenomenon that is detrimental to the entire educational system and, in consequence, to the entire Romanian society.

In the short term, the principal victims are those honest Romanian scholars who attempt to publish their work in internationally recognized academic journals and with internationally recognized publishers. Lately, Romania has acquired the undesirable reputation of a country in which plagiarism is protected by the state and, as such, therefore the research of Romanian academics is ignored almost by default, as inherently suspicious. This situation is unfair to honest scholars, and it is unfair for the whole of society.

When public opinion does not entirely ignore the phenomenon, its attention is focused almost exclusively on the cases of plagiarism involving public figures in office – prime ministers, cabinet ministers, members of the judiciary – and only on doctoral dissertations. This to a certain extent is understandable, but it means that lesser-known names, in particular from Romanian universities, fall under the radar. It also means that other blatant cases of plagiarism in academic journals, monographs, and book chapters are mostly ignored, even though they are equally outrageous.

We believe that draining this ethical swamp requires a multi-faceted approach, with a preemptive and a reparatory component, as well as short-term and long-term solutions. What follows are just a few suggestions and examples, intended as a starting point to a much-needed conversation.

For example, a preemptive approach easy to implement in short term could be for all major universities to encourage and assist their doctoral students to have as co-advisor a reputed foreign scholar, as some Romanian universities have just started doing, although mostly sporadically. Besides benefitting from a new level of expertise, such practice would encourage honest research endeavors and would ensure a higher quality of academic work. In the long run, the universities systematically implementing this strategy will benefit from their increased reputation, both nationally and internationally.

As for the reparative approach, which presupposes some form of penalty in case of proven cases of plagiarism, a short-term solution could entail, at its most basic, a public-facing reaction from the Romanian universities in all cases of blatant departure from the standards of academic ethics. Even as of now the Romanian universities cannot nullify plagiarized doctoral dissertations, which are legally protected (!), they still have the ability to penalize all other cases of plagiarism in academic journals, monographs, and book chapters, refusing or cancelling publication of such plagiarized works and firing or breaking contracts with those guilty of plagiarism. A public policy of zero-tolerance would send a powerful message that would echo beyond the academic world. For example, the New Europe College and Bucharest University Press have already acknowledged cases of plagiarism in their published works and retracted them, publicly announcing the reason. For all Romanian academic journals and publishing houses such an attitude can only enhance their reputation and, implicitly in the long run, the quality of their publications.

Needless to say, the long-term structural solution can only be reached by modifying the legislation, which will be possible only if universities, academic journals, and publishing houses would succeed in stirring up a wave of public indignation against the current laws and practices. We believe that only the strong pressure from public opinion could persuade Romanian politicians to renounce this deeply corrupted system, and to vote for a new legislation, so necessary for the healing not only of academic life but of the whole of Romanian society.

A change of public opinion, crucial for all long-term changes, will be accomplished neither with a defeatist ‘this-is-a-lost-cause’ attitude, nor with behind-the-scenes heroisms. We invite all who believe in the principles and ideas enumerated above to publicly join us by co-signing this letter, using the link below.

CLICK BELOW

Anti-Plagiarism Supporters

Others Who’ve Signed

P.S. Textul a aparut si pe contributors.ro; http://www.dilemaveche.ro; pressone.ro; edupedu.ro; carfia.unibuc.ro


…pentru că italianul Machiavelli doar crapă ușurel porțile modernității, însă cel care le deschide larg, poftind istoria să năvălească, este englezul Thomas Hobbes. Înjurat și de la stînga, și de la dreapta încă din timpul vieții, Hobbes este departe de-a fi un gînditor politic plăcut, rămînînd totodată unul imposibil de evitat. Cum ai da-o, cum ai suci-o, mai devreme sau mai tîrziu tot de Hobbes te împiedici. Îl poți înjura cît poftești, dar n-ai încotro și trebuie să-i recunoști și meritele. Nimeni n-a înțeles mai bine decît Hobbes importanța dușmanului – atît cel dinlăuntru, cît și cel din afară – în crearea și menținerea oricărei societăți. Dușmanul, spune el, e nu doar bun, ci și necesar la casa omului, pentru că frica păzește bostănăria. Dușmanul, nu dragostea, e liantul care ține oamenii laolaltă în ciuda intereselor divergente. Dușmanul comun pansează o societate bolnavă și-i dă o direcție. Un sens.

Se vorbește mult, bunăoară, despre nostalgia după perioada comunistă, iar degetul acuzator se îndreaptă întotdeauna spre pensionarii care suspină după salariul sigur, jocul de table din fața blocului și portocalele de Crăciun. Asta ar fi nostalgia comunistă. Mai există însă și o altă nostalgie – cea a anticomuniștilor, care-și amintesc cu plăcere de vremurile în care nu conta din ce motive erai anticomunist. Foști legionari și liber-cugetători, foști țărăniști și foști liberali, tineri și bătrîni, eram cu toții uniți în fața dușmanului comun – comunismul. După dispariția dușmanului, anticomunismul s-a fărîmițat în partide și partidulețe. Foștii legionari și liber-cugetătorii și-au amintit de tot ceea ce-i desparte, țărăniștii și liberalii au redezgropat securea războiului, iar conflictul intergenerațional s-a acutizat.

Nu e însă nevoie să ne întoarcem în istorie. Prezentul ne oferă și el exemple cu vîrf și-ndesat. Pe la începutul războiului din Ucraina, scriam în această rubrică despre greșelile pe care Putin le-a făcut pentru că nu l-a citit nici pe Machiavelli și nici pe Hobbes. De atunci, bănuiala n-a făcut decît să mi se tot confirme – lui Putin nu i-a plăcut cartea. Dacă i-ar fi plăcut, acum nu s-ar mira c-a obținut taman pe dos de ceea ce-și dorea. După prăbușirea Uniunii Sovietice, lumea occidentală s-a văzut văduvită de dușman, așa c-a urmat o perioadă de „trîndăveală”, în care au înflorit mai întîi naționalismele de tot felul. Cînd și acestea au devenit ușurel plictisitoare, s-a trecut la dușmăneli interne. A fost începutul politicilor identitare. Atacurile din 11 septembrie 2001 au pus în paranteze aceste dușmăneli mărunțele. Dintr-o dată, lumea occidentală își descoperise un nou dușman de calibru – terorismul islamic. Părea dușmanul perfect, pentru că, spre deosebire de Uniunea Sovietică, ba chiar și de balaurul cu șapte capete, terorismul n-are nici un cap care să fie retezat. Al-Qaeda e o rețea. Nu se termină niciodată. Nu s-o fi terminînd, dar și-a pierdut suflul.

Așa că, în absența unui dușman adevărat, am făcut ce știm noi, occidentalii, mai bine – am reînceput să ne născocim probleme, ne-am făcut privirea roată și-un dușmănel tot ne-am găsit fiecare, unul cu care să ne răfuim zi de vară pînă-n seară. Putin și-a frecat mîinile de bucurie și și-a zis, precum Hitler odinioară: ăștia sînt degenerați, noi n-avem probleme din astea. Și rușii într-adevăr n-au, că le-ajunge Putin. Probleme din astea ai numai cînd te-ai săturat de prea mult bine, nu cînd lupți pentru supraviețuire. Iată, însă, că Putin, de bunăvoie și nesilit de nimeni, a voluntariat pentru postul de dușman vindecător. Confruntat cu concretețea și apropierea războiului din Ucraina, Occidentul a început să-și reamintească ce ne ține pe toți împreună și-a trecut pe planul al doilea ceea ce ne desparte. Cinstiți să fim, nici Biden nu stă prea bine cu lecturile. Se bucură aidoma unui copil căruia i s-a împlinit o dorință-minune, că NATO e mai unită ca niciodată, ba se mai și extinde, și că Uniunea Europeană și-a recăpătat suflul. În fapt, nu e nici un miracol. E… Hobbes.

Dacă ar înțelege principiul dușmanului comun, nici republicanii americani n-ar jubila, nici democrații nu și-ar smulge părul din cap după ce Curtea Supremă, în Dobbs vs. Jackson Women’s Health Organization (2022), a anulat decizia din Roe vs. Wade (1973), referitoare la avort. Cum pot șase oameni (diverși rasial, printre care și o femeie) să decidă pentru un popor întreg? – s-au întrebat democrații. Dar că șapte bărbați albi au putut să decidă în 1973 ca toate statele să legalizeze avortul pînă în săptămîna a 15-a de sarcină nu deranjează. Haideți să ne calmăm. Mai întîi, pentru că decizia nu reprezintă nici un capăt de lume. În Germania, bunăoară, avortul este interzis după săptămîna a 12-a de sarcină, iar în Anglia este în general posibil pentru că se invocă sănătatea mentală a mamei. Mai apoi, pentru că avorturile nu au fost interzise! În loc ca o mînă de oameni să stabilească ce e rău și ce e bine, decizia s-a întors în mîna poporului. Democratic. Ca înainte de 1973, fiecare stat își va stabili condițiile în care avortul este legal. Și, dacă istoria ne învață ceva, e că vom avea o gamă largă de legi referitoare la avort, mergînd de la acceptarea totală, indiferent de vîrsta sarcinei, pînă la interzicerea totală, chiar și în cazuri de viol. C-așa-i în democrație. Nu-ți convine, te urci în mașină și mergi un stat mai încolo.

Altceva mi se pare interesant în această poveste. Tot felicitîndu-se reciproc pentru succesul obținut după decenii de proteste împotriva Roe vs. Wade, republicanii uită că această victorie i-a văduvit totodată de dușmanul comun, unul care ținea laolaltă facțiunile cele mai diverse. Pentru că atunci cînd ai, în teorie, doar două partide mari și late, în practică, înlăuntrul fiecăruia ai o multitudine de partidulețe, cu agende dintre cele mai diferite. Ce pot avea în comun baptiștii sudiști cu libertarienii? Pînă acum, Roe vs. Wade. De-acum încolo? Problematic. Pe de altă parte, democraților această „înfrîngere” le servește de minune, oferindu-le muniție nesperată pentru alegerile din toamnă, unde predicțiile erau departe de a fi roze. Acum, însă, au un numitor comun, un steag în jurul căruia pot strînge rîndurile, indiferent de orientări.

Iaca de ce sfătuiesc: Cine n-are dușmani, să-și cumpere! Așa, măcar teoretic, îți alegi dușmanul, nu te alege dușmanul pe tine.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro



…pentru că trăitul în diaspora prezintă unele avantaje – distanțarea geografică și temporală impune aproape automat o anumită obiectivitate. Nu ești „în mijlocul lucrurilor”, așa că, de fiecare dată cînd te întorci în țară, mai descoperi cîte ceva. Nu sînt nici primul, nici ultimul care constată că, pentru a ajunge cu adevărat acasă, trebuie mai întîi să pleci de-acolo. Dacă nu mă credeți, întrebați orice adolescent. Zilele acestea am ajuns în țară și m-am străduit din răsputeri, ca de fiece dată, să (re)înțeleg societatea românească. Societatea românească, am spus, nu românii. Una-i una, alții-s asta. Și n-am spus nici „poporul” român și nici „națiunea” română.

Din nefericire, noi nu mai sîntem atenți la detalii, chit că tocmai pe-acolo zice-se că s-ar ascunde diavolul. Etimologic, dia-bolus e opusul sim-bolului. Unul separă înțelesurile, celălalt le unește. Pentru vreo două milenii, „națiunea” nu a fost echivalată cu „poporul”. Naționalitatea nu era politizată. Grecii știau că sînt greci, i.e. aceeași națiune, nu perși și nu barbari, dar asta n-a împiedicat Războiul Peloponeziac. Politic vorbind, atenienii și spartanii erau diferiți. Pe partea cealaltă, strămoșii romani, cu imperiul lor, făceau distincția dintre „populus (aveai cetățenia romană, precum Apostolul Pavel) și „nationes” (diferențiate prin limbă, tradiție etc.). Aceiași străbuni ai noștri făceau deosebirea între cum reacționează un om și cum reacționează același om într-o societate. Într-o mulțime. Asta cu mult înainte ca Gustave LeBon să scrie Psihologia mulțimilor.

Bate șaua națiunilor ca să priceapă Putin.

Pentru că aici nu e nici măcar vorba despre români. Aici este vorba despre oameni, în general. Oricine a fost prin Occident va fi remarcat că, odată trecută granița, românii încep să se comporte „ca la carte”: aruncă gunoiul la coș, nu înjură (decît printre dinți) – sînt, pe scurt, europeni get-beget. „Vrem o țară ca afară!” etc. De ce? Ce ne (mai) împiedică să trăim afară ca-nlăuntru? Ne împiedică „societatea” (societas) care e o colecție, nu „poporul” care, teoretic măcar, rămîne mai mult decît colecția individualilor (universitas). Dacă nimeni nu trece strada „pe roșu”, parcă nu-ți vine nici ție și aștepți, răbdător, verdele, chit că nu vine nici o mașină. Dacă nimeni nu aruncă chiștoacele pe jos, parcă nu-ți vine nici ție. (În Blaj, la Orăștie sau la Cluj se aplică; în Capitală mai puțin, deși semne bune are, vorba Plugușorului.) Există însă și un revers al medaliei. Dacă toată lumea fură, parcă te gîdilă degetele. Dacă toată lumea înjură, claxonează și e nervoasă, parcă-ți vine și ție, chiar de-ai fi „icoană-ntr-un altar s-o pui, la închinat”. Iar cu asta, după mai multe avioane, trenuri și autobuze (și cai!) de-a lungul și de-a latul României, am ajuns la ceea ce mi s-a părut în aceste zile definitoriu pentru societatea românească.

Ca societate, sîntem pe repede-încet.

Ca societate, sîntem „pe repede”, iar aici nu vorbesc doar despre corporatiști, avocați, ziariști, politicieni, oameni de afaceri ș.a.m.d. De la șoferul de microbuz care mai oprește de cîteva ori pe traseu pentru a „rezolva probleme” la fostul coleg de facultate care-ți mai explică el (sau ea) cum „se rezolvă” lucrurile, la oamenii care stau pironiți pe terase cu telefonul (deștept!) în mînă, fără să privească împrejur, tot românul face ceva. Ce? Nu e clar, dar ceva se face, ceva se petrece, se rezolvă lucruri. Venit din afară, te simți și prost. Lăsat pe dinafară (sic!). De la vreun amic pe care nu l-ai mai văzut de-o veșnicie și-ai vrea să afli „noutăți” poți afla multe, foarte multe, dar nu ce te-ar interesa cu adevărat, cum ar fi, bunăoară, dacă, ajuns pînă la vîrsta asta, a învățat ceva diferit despre lume și viață. Nu se poate, iar asta nu pentru că n-ar vrea, ci pentru că n-are timp. E ocupat. Face ceva. Aranjează ceva. Rezolvă ceva. E „pe repede”.

Concomitent, societatea românească e „pe încet”. Marin Preda a avut (parțial) dreptate – sîntem un popor de Moromeți. Pe de-o parte, timpul are întotdeauna răbdare cu noi, pe de alta, și noi avem întotdeauna răbdare cu timpul. E o relație asemănătoare cu a păsărilor care se hrănesc cu resturile de mîncare din gura crocodililor – cîștigă toată lumea. În România, întotdeauna este timp. Păcat că nu se poate băga în conserve și vinde. Am deveni, într-un sfîrșit, liderii Europei. Nu, n-o să mă apuc acum să repet poveștile știute, dar, de fiece dată cînd revin în țară, mă uluiește procentajul oamenilor care întîrzie la întîlnire, și nu cu cinci sau zece minute, fără să-și ceară scuze. Ai zice că sîntem o societate de academicieni unde „sfertul academic” intră automat în fișa postului. Și nimeni nu intră în panică! Nu vin la timp factura, autobuzul, trenul, taxiul sau chelnerul? Relaxează-te, „e pe vine”! Cumva se rezolvă. Panichezi. Cum se rezolvă? Dăm niște telefoane. Ne descurcăm. Cumva, se rezolvă. Pe repede-încet.

Poate dinlăuntru nu se vede, dar, din afară, ce surprinde în România e numărul uriaș de case de pariuri și de farmacii. Nimic nu e întîmplător. Casele de pariuri sînt „pe repede”, farmaciile sînt „pe încet”. Noroc și fatalitate. Nu degeaba societatea românească rîvnește deopotrivă la libertatea „pe repede” și la autoritarismul „pe încet”. Nu degeaba ne place atît orașul, cu strada-ngustă unde gustă omul viața mai din plin, dar și traiul la țară, unde aeru-i curat și bărbatul e bărbat (aici se cuveneau niște ghilimele, dar în societatea românească nu se „poartă” mofturi din astea, altminteri n-am mai avea prim-miniștri și judecători ca la CCR). Sîntem europeni, dar și Putin ăla va fi avînd dreptatea lui. Despre chinezi nici nu mai vorbim. Ca societate, avem abilitatea de-a admira și disprețui concomitent pe oricine și orice, inclusiv pe noi înșine.

Observați, rogu-vă, că aici nu este vorba despre vreo balansare aristoteliană între extreme, de vreun mesotes. Nu. Dacă e să rămînem în acest registru, mai potrivită ar fi expresia coincidentia oppositorum, coincidența contrariilor despre care vorbesc, printre alții, alchimiștii – acei nebuni frumoși ai Evului Mediu, care-l fascinau pe Jung și care susțineau, printre altele, că pot transforma plumbul în aur. Noi n-am avut alchimiști, pentru că n-am avut nevoie. Noi sîntem o societate de alchimiști. Să transformi plumbul în aur e o nimica toată. Noi putem face din rahat bici. Care să și puște.

Pe repede, dar încet.

NOTA: Textul a aparut in Dilema Veche din 23-29 iunie 2022.


NOTA: Fiind pe drumuri luna trecuta, am ramas dator cu cateva texte din Dilema Veche. Iata-le:

…pentru că printre avantajele vîrstei înaintate (greu de crezut, dar există și așa ceva) se numără și oportunitatea de-a constata, pe propria-ți piele, adevărurile înțelepciunii populare, gen „sîngele apă nu se face”, „așchia nu sare departe de trunchi” ș.a.m.d. Dacă se-ntîmplă să ai și mai mulți copii și-apuci să le supraviețuiești adolescenței, înveți tot pe propria-ți piele că „uciderea tatălui” e un soi de ritual de la care nu face nimeni excepție. Manifestările sînt variate – de la remarci benigne precum „habar n-ai despre ce vorbești” la mai dureroasele „ești un tîmpit depășit de vremuri”, cu toate arpegiile de rigoare. Partea bună a acestui ritual e că se termină la fel de repede precum a început. Adolescentul se desprinde de sub autoritatea paternă și-și începe propriul proces de maturizare, iar părintele răsuflă și el ușurat c-a (mai) reușit să supraviețuiască (încă) unei rebeliuni acneice.

În politică, însă, ritualurile de „ucidere a tatălui” devin mai complicate – iar asta dintr-un motiv cît se poate de simplu: tatăl, prin definiție, nu e democratic. Tatăl trebuie „ucis” pentru că autoritatea lui nu e negociabilă. Or, în politică, tot prin definiție, totul e (sau s-ar cuveni să fie) negociabil. Dacă nu-ți place negoțul, te faci artist, călugăr sau terorist, pentru că-n zonele astea îți poți permite să nu negociezi, ba dimpotrivă, îți poți apăra principiile cu prețul vieții (tale sau a altora). În România, însă, acest sacrificiu altminteri ritualic a căpătat conotații mioritice. Carnale, aproape. Simbolistica alunecă, încet, dar sigur, spre concretețe. Chiar dacă „tatăl” vreunui partid politic nu este ucis la propriu, figurativul începe să aibă miros de pușcărie. Numele de Adrian Năstase vă spune ceva? Dar Dragnea? (Despre miniștri, parlamentari, frați și surori, nu mai pomenim.)

Nu mă-nțelegeți greșit. Nu încerc să le găsesc scuze și departe de mine gîndul de-a le plînge de milă. Constat doar că „tații politici” au o soartă mai nefericită decît „tații biologici”. Dacă uciderea simbolică a tatălui biologic sfîrșește de multe ori într-o afecțiune trainică, cea a tatălui politic e mai degrabă un drum cu un singur sens. Nici pomeneală de redescoperirea vreunei afecțiuni ascunse – dimpotrivă. Văduvit de propriile progenituri politice, proaspătul tată ucis-mai-mult-sau-mai-puțin-simbolic se mai iluzionează o vreme că dispariția-i (întotdeauna) prematură va fi resimțită într-atît de dureros încît reîntoarcerea sa va fi implorată cu lacrimi, la scenă deschisă. Odată risipită și această fantezie, părintele politic, care poate fi foarte bine și mama Viorica Vasilica Dăncilă, renunță și-și denunță primii nou-născuți, în speranța că alți copii politici, dintr-o altă generație, vor da dovadă de mai multă recunoștință. Proaspetele generații vor sări din brațele copilăriei iubitoare, peste rebeliunea adolescentină, direct în brațele afecțiunii mature. Iar asta nu se întîmplă niciodată. Dacă nu mă credeți, întrebați-l pe Victor Ponta sau pe Traian Băsescu.

Să nu uităm însă că românul nu s-a născut om politic. Românul s-a născut, cum știm cu toții, mai întîi de toate, poet. Or, pentru un poet, uciderea tatălui e deja un ritual plictisitor, banal și ultracunoscut. Pentru un poet, uciderea tatălui e mic-burgheză, precum spălatul pe dinți sau tăiatul unghiilor. Pentru poeții politici singura formă de ucidere cît de cît interesantă este sinuciderea. A fost cazul lui Nicușor Dan. Este cazul lui Dacian Cioloș. Mi se va reproșa că amestec nepermis merele cu perele (chit că sînt fructe), dat fiind că Nicușor Dan a făcut ce-a făcut și-a ajuns în fruntea Primăriei Capitalei, pe cînd Dacian Cioloș a renunțat la conducerea partidului după doar cîteva luni de șefie, iar acum a renunțat chiar la partid cu totul, de bunăvoie și nesilit de nimeni. N-a mai așteptat să fie ucis, ci le-a luat-o tuturor adversarilor politici înainte: s-a sinucis!

Nu sînt Mafalda, mi-e practic imposibil să cuantific impactul pe care această decizie îl va avea pe scena politică românească. La o primă vedere, s-ar putea spune că Dacian Cioloș face jocurile PSD și PNL, adicătelea ale „Serviciilor”, cum li se mai spune din prea multe lene intelectuală. Doar partidele „serioase”, „cu vechime”, au tot spus că hipsterii ăștia de la USR+ nu se pot înțelege nici între ei, darămite cu alții. Nu doar că sînt „toxici” pentru orice posibilă coaliție, dar se mai canibalizează cu frenezie – ce dovadă mai bună vreți? La a doua vedere, cea mai optimist-visătoare, viitorul partid REPER ar putea deveni adevăratul reper al politicii românești, un exemplu de urmat pentru oricine are pretenții la a sălta politica românească de pe malurile Dîmboviței pînă pe cele ale Atlanticului, cum visează Macron, cu al său partid pan-european de centru.

Dacă ar fi să ne luăm după regulile prea bine cunoscute ale Realpolitik, oricine își imaginează că varianta a doua ar fi una viabilă se îmbată cu apă rece. Dovada cea mai bună că nu ai stofă de lider politic, de „tată”, dacă preferați, e că pleci la supărare. Cînd „copiii politici” pe care i-ai născut și crescut pînă la adolescență nu te mai ascultă și se revoltă împotriva ta. Cu alte cuvinte, cînd pici testul „uciderii tatălui”. De unde va fi fiind el acum, e foarte probabil că Churchill se distrează teribil de supărările lui Dacian Cioloș. La viața lui, omul a văzut trădări mult mai serioase, cu consecințe mult mai dramatice. Pe de altă parte, să nu uităm că același om a schimbat de două ori taberele politice, cu justificarea „unii își schimbă partidele de dragul principiilor, alții își schimbă principiile de dragul partidului”.

Același Winston Churchill avea niște supărări și cu nemții. Sînt însă convins că ar fi fost complet de acord cu Hölderlin: „În chip poetic locuiește omul pe acest pămînt”. Și ar fi adăugat: „Iar politicienii sînt și ei oameni. Credeți-mă pe cuvînt”.

NOTA: Aparut in Dilema Veche – 9-15 iunie 2022.


…pentru că e lesne să ne lăsăm înșelați de aparențe. Tehnic vorbind, deși pe locul patru în preferințele juriului, Ucraina a cîștigat cu surle și trîmbițe votul popular la Eurovision 2022. Așa că la anul, dacă situația „de pe teren” o va îngădui, va fi țara-gazdă a Eurovision 2023. Teoretic și practic, însă, Ucraina a pierdut – și a făcut-o rușinos de-a dreptul. Nu mă refer acum la calitatea muzicală a cîntecului Ștefania sau la performanță artistică a Orchestrei Kalush (ambele îndoielnice, dacă mă întrebați, dar de gustibus non disputandum). Nu ele fac obiectul acestui verdict care altminteri poate părea nedrept sau răutăcios de-a dreptul în contextul invaziei rusești.

Miza e mult mai mare. S-a spus că războiul din Ucraina e mai mult decît un război între două țări – e un război între două viziuni morale, între două înțelegeri opuse ale lumii, ale victoriei și înfrîngerii, ale binelui și răului. Dacă e așa, atunci Ucraina a cîștigat deja războiul cu Rusia chiar dacă, tehnic vorbind, încă l-ar putea pierde (puțin probabil). Dar, taman din aceeași cauză, a pierdut (fără să-și dea seama) competiția de la Eurovision, chiar dacă, tehnic vorbind, a cîștigat-o. Și s-a bucurat în loc să se rușineze.

Liderul trupei, Oleg Psiuk, s-a declarat mîndru c-a încălcat cu tupeu regulile concursului, care interzic orice referințe politice, însă nu s-a indignat cîtuși de puțin că n-a fost penalizat pentru asta. Pentru că una e să încalci fățiș o regulă și să-ți asumi deschis consecințele – se numește „nesupunere civică”. E, pînă la urmă, indiferent de justețea cauzei, un act de eroism care merită admirație. Cu totul altceva e să o faci știind prea bine că, din varii motive, nu vei avea nimic de suferit, ba dimpotrivă – se numește „inelul lui Gyges” (vezi Republica lui Platon) sau, mai simplu, tupeu, ca să folosesc un termen blînd. Președintele Zelenski s-a grăbit și el nu doar să felicite „curajul” trupei cîștigătoare, dar și să declare că „Muzica noastră cucerește Europa!”, legînd victoria de la Eurovision de viitoarea victorie a Ucrainei în război.

Asta se cheamă să amesteci nepermis borcanele. Dacă izbînda Ucrainei în fața Rusiei mi-ar umple inima de bucurie, succesul de la Eurovision mi-a umplut-o de o tristețe melancolică. Cît de mult îți poți fura singur căciula, fie ca artist, fie ca președinte în vremuri de război, pentru a-ți imagina, chiar și pentru o clipă, că e o victorie cinstită? O victorie pe bune și nu una din milă? Că rezultatul e o dovadă a calității muzicii ucrainene care, iată, „cucerește Europa”? Cît de mult te poți minți singur mimînd un act de rebeliune fățișă, dar știind foarte bine că EBU (European Broadcast Union) nu va descalifica trupa pentru declarația politică, ba dimpotrivă, va „înțelege sentimentele pentru Ucraina din aceste zile”, considerînd că-n aceste condiții declarațiile sînt „umanitare, nu politice”?

Nu sînt naiv. Înțeleg prea bine că războiul, mai ales în ziua de astăzi, e și unul de „imagine” și că opinia publică europeană contează, iar asta a fost oportunitatea de a avea un public de douăzeci de milioane. Înțeleg și că Oleg Psiuk nu putea să le spună privitorilor, precum Birlic în Titanic Vals, „Fraților, nu mă votați!”. Putea, însă  odată mesajul transmis, inimile europene cucerite și victoria populară asigurată , să renunțe, cu grație și demnitate, la premiul întîi, invocînd taman acest val de popularitate față de Ucraina care n-are absolut nimic de-a face cu performanța artistică. „Mulțumim, dar nu-l merităm – noi vrem să cîștigăm cinstit”, ar fi putut spune, iar Zelenski ar fi putut avea un discurs pregătit pe această temă (cîtă vreme rezultatul era într-atît de previzibil). Mi se va reaminti că „la război ca la război” și că-n aceste condiții totul e permis, ca-n dragoste. Încercați însă să vă imaginați pentru o clipă impactul uriaș pe care un asemenea discurs, contraintuitiv și neașteptat, l-ar fi avut nu doar în Europa, ci în lumea întreagă. Să fi văzut atunci dragostea revărsată din toate colțurile lumii!

Din păcate, s-a dovedit încă o dată că e mai lesne să reziști bățului decît cîntecului de sirenă al morcovului. Să lupți cu arma-n mînă la Azovstal e mai lesne decît s-o faci cu microfonul în Italia. Cum spuneam, miza e mult mai mare. În orice domeniu, în bătălia dintre băț și morcov, bățul cîștigă doar pe termen scurt, iar morcovul, pe termen lung. Morcovul e cu adevărat periculos, nu bățul – și de aceea Putin va pierde războiul. Asta explică deopotrivă eșecul oricărui regim totalitar și succesul democrațiilor liberale. Vă vine sau nu să credeți, sîntem programați, atît genetic, cît și biblic, pentru libertate – reală sau imaginară, n-are importanță. Pînă și Étienne de La Boétie, autorul Servituții voluntare, a înțeles paradoxul (dar asta ar fi o altă discuție). Frica de băț are limite. Atracția morcovului e insidioasă și nu obosește. Am cunoscut oameni curajoși sub comunism care-au început să șchioapete moral în fața ispitelor democratice, iar aici mă introduc mai întîi pe mine, chiar dacă trebuie să scot din ecuație „curajul sub comunism”.

În America, unde morcovul e mai dulce, ispita e și ea, de bună seamă, mai mare. E o tradiție. Toată lumea va fi auzit de Boston Tea Party, cînd un grup de așa-ziși patrioți s-au strecurat la bordul unei nave britanice, aruncînd, în semn de protest pentru noua taxă impusă, ceaiul în ocean. Ceea ce se trece lesne cu vederea e faptul că „protestatarii” erau deghizați în „indieni” (cum le spuneau pe atunci), ba încă unii din tribul care avea cea mai proastă reputație în Boston. Cu alte cuvinte, au fugit și ei de responsabilitate, ba încă și aruncînd vina pe alții. Aia n-a fost nesupunere civică, aia a fost lașitate. Cînd în academie se intră pe criterii care au prea puțin de-a face cu meritul, competența întregii societăți e pusă-n pericol. E lesne să te minți c-ai fost ales pentru că ești cel/cea mai bun(ă), dar ți-ai fura singur căciula (în fine, pălăria, în Texas). Mărturisesc că, spre deosebire de liderul trupei Kalush, m-aș simți umilit dacă aș afla c-am fost ales pentru că sînt est-european și asigur „diversitatea” departamentului, fiind pe deasupra și heterosexual, și ortodox. Despre politica în care se votează pe criterii care n-au de-a face cîtuși de puțin cu orice fel de competențe nu mai vorbesc, că v-aș plictisi, deși n-ar trebui. Repet: o miză mai serioasă ar fi greu de găsit.

De ce? Pentru că războaiele sînt de două feluri – văzute și nevăzute. De aia!

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro



…așa că mă văd nevoit să încep prin a-mi cere scuze atît de la cunoscătorii „mișcării woke”, cît și de la necunoscători. De la primii, pentru că le voi irosi timpul repetînd știute, de la ceilalți pentru că le voi spune prea puține despre un fenomen care a explodat, uneori literalmente, în America ultimilor ani. „Woke” e un cuvînt „inventat”, o derivație afro-americană a mai clasicului „awake” („trezit”, „deșteptat”). Introdus în Oxford English Dictionary de-abia în 2017, a ajuns să însemne atenție la rasismul sistemic, supremația albă, injustiția socială, opresiunea LGBTQ și-n general cam tot ceea ce, în opinia unora, face America insuportabilă (cu excepția celor care se înghesuie să intre în țară, legal sau nu, că de ieșit nu iese nimeni). Strigătul de luptă? „We need to stay angry and to stay woke!” („Trebuie să rămînem furioși și să rămînem treji!”) Aparent, fără furie, nu există nici „deșteptare”.

Nu e prima „deșteptare” din istoria Statelor Unite și, foarte probabil, nu va fi nici ultima. Prima Mare Deșteptare (First Great Awakening) a început în colonii pe la 1740, ca o reacție la dispariția puritanismului. Văduviți de o identitate locală solidă (puritanii constituiau comunități teologico-politice), americanii dădeau năvală să asculte predicatori înflăcărați care știau ce „butoane” să apese pentru a crea adevărate isterii în masă. În unele cazuri, oamenii se sinucideau pe capete după un asemenea eveniment – unii, convinși că iadul îi așteaptă oricum, alții, dimpotrivă, convinși că, salvați fiind, raiul e nerăbdător să-i primească. Au urmat și alte „awakenings”, de intensități și amplori diferite. Religia, ca și natura, are oroare de vid.

Joshua Mitchell, de la Georgetown University, a publicat recent o carte – American Awakening: Identity Politics and Other Afflictions of Our Time (Deșteptarea Americii: Politicile identitare și alte suferințe ale vremurilor de azi) – în care dezvoltă taman această idee. Pe scurt, el susține că politicile identitare nu reprezintă decît o manifestare distorsionată a spiritului religios. Gîndim în continuare în termeni de inocenți și păcătoși, numai că acum atît inocenții, cît și păcătoșii sînt cum sînt nu pentru că au „făcut” ceva bun sau ceva rău, ci pentru că aparțin unui anumit grup. Unele identități – rasiale, sexuale etc. – sînt, prin definiție, inocente, altele – începînd cu bărbatul alb heterosexual – sînt, tot prin definiție, păcătoase. Ar fi un soi de întoarcere la Vechiul Testament, unde nu doar Cain e „însemnat”, ci și toți urmașii lui, urmașii lui Isac se deosebesc de urmașii lui Ismail ș.a.m.d. Meritele (sau păcatele) personale ajung să nu mai conteze. Ne naștem cu toții „însemnați” – „predestinați”, dacă preferați –, atîta doar că destinul nu mai e cunoscut doar de Dumnezeu, ci a devenit vizibil pentru ochiul pămîntean. Cerurile s-au mutat pe pămînt.

Legătura cu Noul Testament s-ar traduce prin abandonarea logicii economice în favoarea legii iubirii. În definitiv, povestea lui Iisus e povestea refuzului primei logici: Maria și Iosif trebuie să se întoarcă în locurile natale, pentru un „recensămînt” al cărui scop e taxarea întregii populații. Dar pruncul Iisus se naște într-o peșteră, adică în afara „sistemului”. Iuda e îngrijorat de risipirea banilor pentru mir, dar Iisus îl mustră pentru această logică „economică” – ambele atitudini care se regăsesc astăzi în politicile antisistem și în mentalitatea „să se dea, că e de unde”. La urma urmelor, Iisus a săturat mulțimile cu cinci pîini și doi pești. Potrivit lui Mitchell, însă, noile „religii identitare” uită, pe de o parte, că săracii vor fi întotdeauna cu noi, iar, pe de alta, că iertarea păcatelor e temelia creștinismului.

Cititorul iscoditor va fi început deja să bănuiască unde intenționez să ajung cu varianta mioritică a mișcării woke. Avem și noi minorități rasiale și sexuale, inegalități economice și așteptări de „să se dea, că e de unde”. Ba mai mult, să nu ne uităm imnul național: „Deșteaptă-te, române!“. Am putea chiar pretinde că românii erau „woke” avant la lettre și că americanii ne-au furat ideea de sub nas. Nu e vina noastră că rămînem scufundați în somnul cel de moarte, în ciuda îndemnurilor repetate la „deșteptare” pe care ni le dăm unii altora. Vinovați sînt barbarii de tirani. Exploatatorii. Și cu asta ajungem la parfumul inconfundabil mioritic al mișcării de deșteptare la români.

Ca orice protestatar respectabil, și miorița originală se simte ignorată, așa că „iarba nu-i mai place, gura nu-i mai tace”. E suficient să luăm aminte la doi dintre cei mai apreciați formatori de opinie mioritică. Cu pregătiri diferite și cu aparențe cum nu se poate mai diferite, cele două voci se caracterizează prin același stil flamboaiant, voit șocant, justițiar și, mai presus de toate, înamorat de propriile certitudini.

Bunăoară: „În România, nu există nici un om bun care să fie politician”. Judecata se pronunță apăsat și rar, aproape pe silabe, să intre bine în capul publicului. Politicienii români nu reprezintă vreo clasă sau vreo categorie profesională. Ei, ca și hoții, reprezintă o „tagmă”, în care nu se judecă nici cu mintea și nici cu inima, ci cu stomacul. Dixit! Că asemenea „judecăți” nu fac decît să îndepărteze orice om onest de politică și întăresc mentalitatea „woke”, de victimă colectivă, furioasă, dar neputincioasă, nu mai contează. Contează că „le-a zis-o! Verde-n față le-a zis-o!”.

Pentru că iată o altă caracteristică a „deșteptării” mioritice – „curajul” de-a spune lucrurilor pe nume. De obicei, după ce calul plecase. În această versiune, ca-n orice oglindă, judecățile par întoarse pe dos: există doar o persoană deșteaptă, care are întotdeauna dreptate, înconjurată, inevitabil, de săraci cu duhul, manipulați și manipulanți. În această variantă, americanii „au ales calea războiului” pentru a dezarma Rusia! De asta profită, în România, statul paralel militarizat, cel care controlează totul, y compris mișcările de protest. Și, fricoși cum sînt, „intelectualii” (precum cei de la Dilema veche) preferă să se războiască în aceste zile cu Putin, că e mai puțin periculos decît să te războiești cu „Serviciile” care acoperă pînă și plagiatul generalului-premier!

Citești și te crucești! Te crucești, dar măcar înțelegi diferența dintre „progresiștii” americani și cei români. Ne-a fost comunicată și ea „verde-n față”: „În România, o singură schimbare mai este posibilă: din rău în mai rău”. Ei bine, dacă așa arată deșteptarea la români, eu, unul, prefer să mă culc pe-o ureche.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro


… desigur, ca invatator, la orice nivel si in orice domeniu, te bucuri cand „invataceii” nu doar invata dar se si bucura ca o fac. Mai mult, cand isi si dau seama ca o fac.

A propos, n-am inteles niciodata prea bine ‘de unde si pana unde’ (iata o expresie pe nedrept ignorata intr-o lume care nu-si mai recunoaste limitele) vine ideea ca „invatatura trebuie sa para o joaca”. La inceput, da! La inceputul inceputului, invatatura poate sa para o joaca. Mai apoi, insa, totul depinde de cum definim joaca. Sa-l parafrazez pe Wittgenstein, si jocul de sah si ala de septica sunt tot jocuri. Depinde cum le definim. Si fotbalul american e un joc. Serios.

Nu ma pricep catusi de putin la jocul asta (sau la altele), dar stiu ca presupune, in afara talentului, multa disciplina si mult antrenament. Bine, e adevarat, si multi bani, daca te dovedesti foarte bun si ai si fizicul pe masura. Una fara alta nu ajuta.

N-o mai lungesc: Cand un „jucator” sau o „jucatoare” (mai simplu spus, sportivi) incep sa fie fascinati de gandire, se „numara” mult mai mult decat atunci cand vreun „nerd”/”soarece de biblioteca” din nascare o face. E ca si cum Gica Hagi sau Simona Halep ar incepe sa dezbata aprins, cu pasiune, rostul vietii la Platon spre deosebire de Seneca.

Ei bine, am trait-o si pe asta!

Si m-a emotionat pana la lacrimi.




Categorii

Arhive