… „frumusetea desertului„, zicea Micul Print al lui  Antoine de Saint-Exupéry, „e ca ascunde, pe undeva, o fantana„. O oaza. Iar desertul asta n-a facut exceptie. Mai spre seara am ajuns si la ea. A fost ca si cum ai trece, intr-o clipta, dintr-o lume intr-alta. Pe o raza de cateva zeci de metri, un paraias pe care altminteri nici nu l-ai baga in seama, hranea o adevarata padure.

BB.30

Pentru a ajunge sa-l vezi, trebuia insa sa te mai cateri pe niste stanci. Paraiasul acela mutase odinioara muntii din loc. Si padurile. Sculptand fete. La propriu.

BB.31

BB.7

Am gasit chiar si niste fructe care aduceau a coacaze, dar cum nu eram chiar la capatul puterilor, nu le-am gustat; daca nu e pe viata si pe moarte, unele fructe pot ramane oprite 🙂

BB.43

Pe drumul de intoarcere, ne-am impartit in doua grupuri: Aia mai tineri au strans lemne de foc, cat sa ajunga pentru cateva nopti, si le-au carat cu spinarea. (Cum in desert nu gasesti oaze la tot pasul, nici lemne de foc nu gasesti.) Aia mai batrani s-au multumit sa dea indicatii pretioase si au fost mandri ca s-au carat singuri si cateva bete mai subtirele, pentru aprins focul 🙂  E nevoie si de asa ceva. La urma urmelor, nu poti porni focul direct cu busteni, nu-i asa? Asta pe vremuri se numea diviziunea muncii 🙂BB.12

Adevarul e ca, pe cat e de greu e de pornit un foc in jungla, pe atat e de lesne de pornit unul in desert, mai ales cand bate un vant care-ti zboara clopul de pe cap. Din fericire, pericolul de incendiu e, aici, exclus. Pietrele nu ard.

BB.13

Oricine s-a incumetat la drumetii mai mult sau mai putin primitive stie ca momentul culminant e focul de la sfarsitul zilei, cand frigi un carnat, incalzesti o supa, dar mai cu seama stai la povesti. Iar cand stai la povesti cu feciorii tai asa, ca baietii, despre lume si viata, mai in gluma, mai in serios, pe luna plina, cu cerul instelat deasupra voastra (si legea morala in voi, vorba lui Kant), e si mai frumos.

BB.14

BB.15

A doua zi a fost marea incercare – un drum de vreo 12 kilometri dus-intors pana la Fresno West Rim – o vale de cativa kilometri latime, intre doua lanturi muntoase. Am pornit de dimineata, inainte ca temperatura sa ajunga la apogeu, dar pana sa gasim inceputul cararii, se facuse deja 10 dimineata. In grade Celsius, asta se traducea pe la vreo 37. Inceputul a fost relativ lesne, mai mult sau mai putin plat, printre cactusi mai mult sau mai putin monotoni. Dupa vreun ceas, insa, terenul a inceput sa se schimbe, sa se valureasca de la un pas la celalalt, pana cand urcusurile si coborasurile au inceput sa devina tot mai abrupte, iar muschii de la picioare sa planga la unison. (Va reamintesc ca la un bocanc imi pierdusem „talpa principala”, a doua incepuse sa se gaureasca si simteam fierbinteala pietrelor, in vreme ce schiopatam, de voie, de nevoie.)

BB.35

Alec a gasit un bat lung, pe care l-a purtat ca stindard si motivator.

BB.45

Traseul era marcat ca fiind unul „relativ usor”, cu doar doua canioane mai importante de urcat si de coborat. Dupa vreo doua ore de mers, fiind deja usurel la capatul puterilor, am ajuns la unul dintre canioanele „relativ usoare”. Va las pe dumneavoastra sa stabiliti daca sa cobori si sa urci (de doua ori!) asa ceva, la vreo 44 C, dupa doua ore de mers prin desert, cu doar cateva guri de apa, e „relativ usor„. Si, pentru a face „drumetia” si mai grea, aici nu mai aveai nici un strop de umbra si nici o piatra mai Doamne-ajuta pe care sa-ti mai odihnesti dosul. (Incercati dumneavoastra sa va asezati direct pe pietris, cand va tremura picioarele de oboseala, sub un soare arzator.) Vorba baietilor: „Relativ usor la ce? La antrenamentele Beretelor Verzi? Cum o fi un traseu relativ greu?” Am mai citit o data indicatiile de pe harta. Ziceau cam asa: „La sfarsitul drumului, veti constata ca tot efortul va fi recompensat de privelistea din varf.” Am inceput sa radem. Trebuia sa fi citit printre randuri. Era, insa, prea tarziu pentru a mai da inapoi.

BB.49

Cumva, am ajuns in varf. Le-am dat dreptate. Privelistea era magnifica, iar fotografiile nu pot decat aproxima realitatea. Nu mai ai nevoie nici de stele pentru a te simti insignifiant la scara planetei, daramite a universului. Sub picioarele noastre se casca un hau de sute de metri. De cealalta parte a vaii, la cativa kilometri distanta, se inalta celalalt perete al Rim-ului. Prin mijlocul vaii, serpuia, cu incapatanare, un rau.

BB.38

Baietii au insistat sa reproduca ridicarea steagului la Iwo Jima, agatand basmaua lui Alec la capatul batului carat pana in varf. In definitiv, ambele momente au fost regizate.

BB.18

Iwo.Jima

A urmat reproducerea ridicarii steagului pe Reichstag, in intepretarea lui Alec, pentru mine, dureros de aproape de marginea haului.

BB.20

Fara ceasuri (pentru cunoscatori :))

reichstag.flag

A fost frumos, dar, ca pe Everest, n-am putut petrece prea mult timp in varf. Trebuia sa ne mai si intoarcem, si inca in crucea zilei si a caldurii.

Aceleasi canioane, doar ca pe invers. Aceeasi muschi, doar ca mai obositi decat niciodata. Aceeasi sticla de apa, din ce in ce mai goala. Oprirea nu era o solutie, decat daca te uitai dupa una definitiva.

BB.48

Alec a preluat conducerea, cu batul kilometric. „Oamenii au nevoie de simboluri. Simbolurile motiveaza,” ne-a zis. Ne-a motivat, ca nu aveam incotro. Cand am ajuns la masina, imi tiuiau urechile, si de-abia daca mai puteam pune un picior inaintea celuilalt. Terminasem cu totii si ultima gura de apa de vreo douazeci de minute si aveam gura atat de uscata ca nu mai puteam vorbi. Din fericire, stiam ca lasasem in masina un cooler cu gheata deja topita, dar o bere inca rece in el. Basca, aerul conditionat din masina. Marturisesc spasit, acesti doi factori au fost mai motivanti decat orice simbol.

BB.44

La vederea masinii, am mai gasit cumva puterea de-a recita – nu glumesc catusi de putin, si am martori! – din „Daca” (If), a lui Rudyard Keepling (pentru necunoscatori, printre alte texte faimoase, autorul „Cartilor Junglei„). In romaneste am recitat:

De poti sili nerv, inima si vana
Sa te slujeasca dupa ce-au apus,
Si piept sa tii cand nu mai e stapana
Decat Vointa, ce le striga: ‘Sus! ‘

In original:

If you can force your heart and nerve and sinew
    To serve your turn long after they are gone,   
And so hold on when there is nothing in you
    Except the Will which says to them: ‘Hold on!’

Tanda pe manda, am facut-o si pe asta. Cum n-am fost in viata mea la doctor decat pentru o apendicita perforata, am considerat aceasta incercare examenul fizic anual.

[A meritat. Mi-am reamintit de ce imi place jungla – pentru ca-mi place desertul. Si de ce-mi place desertul – pentru ca-mi place jungla. Imi plac extremele, pentru ca se ating. Totodata, mi-am reamintit cat de periculos, din toate punctele de vedere, e mersul acesta pe sarma de contact dintre cele doua. Un asemenea mers, privit de afara, pare totuna cu mersul mic-burghez, printr-un parc.]

Seara ne-am petrecut-o jucand carti (i-am invatat pe baieti whist), ascultandu-l pe Andrei cantand la chitara, povestind cate-n luna si-n stele, privind focul si vorbind despre Psihanaliza focului a lui Gaston Bachelard. Focul dezleaga limba. Cred ca-n aceste zile am aflat mai multe unii despre altii decat in ultimii doi ani.

BB.28

A doua zi, am strans cortul, iar Alec a tinut mortis sa reproduca un moment celebru din Forrest Gump. Asta e: ne hranim cu imagini care hranesc realitatea care hraneste imaginile.  „I think I’m pretty tired. I think I’ll go home now.” /”Cred ca sunt cam obosit. Ma gandesc ca acum sa merg acasa.” (Nota: Pentru nerabdatori, replica e pe la minutul 6).

BB.50

Zis si facut.

P.S. Bonus, pentru cunoscatori. Atata doar ca noi n-am avut cai.

Reclame

… despre cat de bine m-am simtit in jungla Amazonului, v-am mai tot povestit. A sosit si timpul desertului. Poate parea paradoxal sa te indragostesti deopotriva de jungla si de desert, dar, daca stai bine sa te gandesti, nu e nimic surprinzator: coincidentia oppositorum – un concept care-l uneste pe Heraclit cu Nicolas Cusanus, sau pe Mircea Eliade cu Carl Gustav Jung (cei doi avand, de altfel, o relatie apropiata). Un concept intalnit in mai toate religiile, de la crestinism la taoism si sufism, in toate experientele mistice si-n orice gandire dialectica demna de acest nume (Marx nu se numara aici).

2008-06-23 16.41.39

Asta e – contrariile se ating.

BB.29

Cu excesul ei de vitalitate, jungla te inghite in maruntaiele ei. Te simti, cum spuneam, precum inlauntrul unei femei, deopotriva protejat ca un fat neputincios, si dominator ca un amant. Asa si-n desert, doar ca pe invers: aici te simti dominat de uscaciune si de o aspra monotonie. Realizezi, insa, totodata ca esti printre putinele vietati, la propriu, care indraznesc sa sfideze absenta vietii. Tu si cateva lighioane catalogate mai degraba la partea de jos a vietuitoarelor – serpi, scorpioni, soparle, paianjeni. (Pe langa putinele oaze, mai sunt si iepuri de desert, cateva vaci „longhorns”, obisnuite sa supravietuisca mancand cateva smocuri de iarba uscata, dar si pume, obisnuite sa sara la beregata vreunei prade mai mult sau mai putin scheletice.)

BB.22

Atat jungla cat si desertul sunt excese ale naturii. Frumoase pentru ca sunt excese, fie in plus, fie in minus. Or, excesele te silesc sa fii autentic. Nici aici, nici dincolo nu mai ai nici unde sa te ascunzi de tine insuti. Atat in jungla cat si in desert esti, asadar, invaluit intr-o oglinda.

2008-06-22 10.22.12

2008-06-26 23.32.14

Atat in jungla Amazonului cat si in desertul Big Band State Ranch Park, eram complet despartiti de lume. (Din punctul asta de vedere, nu era nicio diferenta fata de urcusul din Sierra Nevada sau de canioanele din Death Valley – unde, dupa cum cititorii fideli ai acetui blog isi vor mai fi amintind, am fost acum cativa ani. Pe acolo, insa, sansele de a mai trece cineva erau considerabil mai crescute.)

Indiferent de ce s-ar fi intamplat, nu exista telefon, internet, sau orice alta modalitate de a cere ajutor. Atat in desert cat si in jungla eram doar cativa oameni singuri in mjlocul unei naturi lesne de catalogat drept ostila. Ce-i drept, in jungla am stat mai mult si am ajuns pana unde omul alb nu mai pusese piciorul. In acest desert, de la capatul de sud-vest al Texasului, marginit de Mexic si Rio Grande, eram, oficial, intr-un „parc”.

BB.23

Dar, dupa cum ne-au avertizat cei doi rangers, eram singurii care urmau sa haladuiasca printr-un desert cu o suprafata de vreo 100 de kilometri patrati. Nici un alt american n-a considerat normal sa mearga in desert in toiul verii texane. Eram, dupa cum zice si „sloganul” parcului, „On the other side of nowhere„. De cealalta parte a niciunde-ului.

BB.46

De cealalta parte a niciunde-ului ai sansa sa te redescoperi. Si, cu un drum, sa-ti cunosti tovarasii de calatorie – in acest caz, baietii mei, Andrei si Alec. Or, ca om, vreau sa cunosc oameni pusi in situatii extreme. Dar, ca tata, sunt mult mai interesat in a-mi cunoaste baietii – amandoi deja tineri barbati.

BB.39

Dupa ce am condus toata noaptea, am ajuns in desert taman la rasaritul soarelui. Semn bun, pentru ca o asemenea frumusete, ca orice frumusete care-ti taie respiratia, dureaza doar vreo zece minute.

BB.2

Am instalat cortul langa un bolovan pe care l-am numit Don Quijote, pentru ca, dupa cum a observat Andrei, daca-l priveai cu atentie, descopereai la mijloc o fata triunghiulara, fara nas, dar cu barbison.

BB.4

Si tot Andrei a mai observat in stalpii care sustineau sopronul la umbra caruia ne adaposteam, urmele unor insecte incastrate acolo, precum intr-un chihlimbar de lemn, cine stie cum si cine stie cand. Stateam, cum ar veni, la umbra unei istorii capabile sa eternizeze efemerul.

BB.25

Am decis, cat se poate de rational, sa alegem pentru inceput un traseu mai scurt, de „doar” vreo sase kilometri, care ne promitea gasirea a cinci iazuri cu apa, adapostite intre stancile unui canion ingust. Trebuia sa fie un traseu „de incalzire” (sic!). La urma urmelor eram deja obositi dupa o noapte nedormita si doream doar sa ne testam puterile la prima intalnire cu desertul.

BB.41

Inceputul a fost promitator. Am gasit canionul dupa mai putin de o ora de mers. Caldura parea suportabila, gratie unor norisori ce binevoiau sa acopere, la rastimpuri, soarele, iar vederile erau spectaculoase.

BB.6

Desertul, insa, precum jungla, e plin de lebede negre. Aici trebuie sa astepti de-neasteptatul. „Expect the unexpected„, cum ar fi zis Taleb, vreo doua mii de ani si mai bine dupa ce-o zisese Heraclit: „Daca nu astepti de-neasteptatul, nici n-ai sa-l afli.” Dar te poate afla el pe tine. Pentru ca Alec urcase pe peretele opus al canionului, de unde avea o vedere mai buna, ne-am luat dupa el, abandonand traseul. Asa ca a trebuit sa urcam un perete de stanca, si am bajbait destul de mult pana am regasit „cararea”. Folosesc ghilimele, pentru ca „marcajul” consta in gramajoare de pietre, inalte de doua palme, inaltate ici colo, la distante variind intre zece si cincizeci de metri.

BB.40

Am luat-o pe valea unui rau demult uscat, de unde trebuia s-o cotim la un moment dat. Valea uscata o tot cotea, ba la stanga, ba la dreapta, dar dupa o alta ora de mers, era clar ca depasisem punctul de cotitura. Cand talpa unuia dintre bocanci mi s-a desprins cu totul de la caldura, am stiut ca trebuia sa ne intoarcem inainte de a ajunge in Mexic. Nimeni nu poate merge descult prin desert.

BB.11

Norocul a facut ca, pe „valea” raului mort, mai cresteau si cativa copaci, la umbra carora iti puteai trage sufletul. Pana si apa avea un gust bun 🙂

BB.47

Eram deja usurel epuizati, apa incepea sa se termine, asa ca ne-am zis sa ne croim drum de-a dreptul prin canion – ce daca trebuia sa ne cataram pe cateva stanci si ne udam pana la brau? Doar ne mai racoream putin, scurtam drumul, si evitam inca un urcus de care eu, cel putin, nu ma mai simteam in stare.

BB.5

Primul catarat si primul iaz cu apa statuta au fost relativ conform asteptarilor. Al doilea catarat, insa, a fost mult mai greu. De-abia dupa ce-am ajuns in varf, am constatat ca, dupa al doilea iaz, mult mai adanc, se inalta un perete de stanca imposibil de urcat fara echipament de alpinist. Trebuia sa facem cale intoarsa.

BB.24

Usor de zis, greu de facut. Cand esti ud, pietrele devin lunecoase, iar bocancii mai degraba te incurca. Din fericire, luasem cu mine o franghie, ca nu se stie niciodata la ce-ti foloseste, chiar si-n desert. Te poate ajuta sa prinzi o lebada neagra. Pe mine m-a ajutat sa nu-mi frang gatul, coborand o stanca abrupta si alunecoasa. (Scuze, am fost prea ocupati atunci cu supravietuirea pentru a mai face si fotografii.) Una peste alta, am pierdut acolo inca o ora, doar pentru a sfarsi urcand, cu chiu cu vai, coama canionului pe care vrusesem sa-l evitam. Lenesul mai mult alearga. („Alearga” aici e un eufemism, de-abia ne mai taram, mai cu seama eu.) Cand am vazut masina, dupa mai bine de patru ore de ratacit prin desert, la peste 40 de grade, a fost de parc-am fi vazut o oaza de verdeata.

BB.36

Adevarata oaza aveam s-o vedem insa de-abia mai spre seara.

(Va urma)

 

 

 

 

 

 


… (si) de aia e bine ca roman in America. Vii dintr-o cultura in care nu stii niciodata la ce sa te astepti. Cand pleci la piata, stii ca socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ. Pleci pregatit pentru orice. Esti tot timpul in garda. Cum v-am mai spus, Houston e orasul care nu se mai termina. Acum cateva zile, am descoperit o zona din downtown de care habar nu aveam, ba chiar si o parte a campusului University of Houston unde nu mai pusesem piciorul (si sunt aici de patru ani!) Asa ca azi am decis sa mergem la o piata la care nu mai fusesem, dar despre care auzisem ca ar fi cu produse „organice”.

Zis si facut. Vreo 30 de kilometri si vreo 25 de minute mai tarziu (sambata, autostrazile sunt destul de libere), iata-ne ajunsi. In the middle of nowhere. Nici o sansa sa intalnesti pe acolo ceva milionari 🙂 Era o piata cu mexicani, pentru mexicani. Jumatate dintre oamenii de acolo nu vorbeau engleza. Nici noi n-am copilarit insa in Martha’s Vineyard, asa ca nici macar n-am ridicat din sprancene. Ba, sa nu mint. Am ridicat, dar de placere.

Targ.5

Fructe si legume proaspete – multe dintre ele pe care nu le mai vazusem nicaieri – la preturi derizorii. Si piersicile aveau parfum de piersici, si rosiile aveau gust.

Targ.6

Partea care mie, unuia, mi s-a parut cea mai fascinanta, n-a fost cea de legume si fructe, ci cea de „targ”, cu de toate, intr-o devalmasie adorabila. Crucifixe din plastic amestecate cu inorogi roz, amulete, fructe uscate, seminte de te miri ce, dulciuri, ba chiar si hartie igienica.

targ.4

Si ceaiuri – ceaiuri care te puteau vindeca de orice, de la alcoolism si impotenta, la infertilitate si diaree. (N-am incercat :))

Targ.3

Lumea relaxata, asa, ca de sambata, plimbandu-se lenesi de la o taraba la alta, sporovaind intre ei si cu vanzatorii, fara nicio graba. Macar un sfert dintre clienti pareau ca se cunosc cu vanzatorii. In orice caz, vorbeau ca si cum s-ar fi cunoscut. Timpul avea rabdare cu oamenii. Oamenii aveau rabdare cu timpul. Vanzatoarea de la casa avea un ceas pe al carui ecran era un Iisus roz. Induiosator.

Dupa ce-am umplut sacosele, am mers la Central Market – o nimica toata de alti vreo 15 kilometri. Tot o piata „organica”, dar alt cartier. Alta lume. Aici, da, aici puteai intalni milionari – de preferinta hipsters. Totul facut sa-ti sugereze „intoarcerea la natura”, de la carucioarele verzi, la pungile de hartie, la laditele din lemn frumos imbinate. Ordine si disciplina, curatenie, bonuri de ordine la carne, paine, etc. Toate organice, pestii prinsi „in the wild”, vitele hranite cu iarba, putin gluten si altele daunatoare sanatatii.

Targ.2

Oamenii civilizati, isi dadeau intaietate cand isi ciocneau carucioarele, multi cu vreo cafea de 5 dolari in mana, sau vreun smoothy organic (asta e ceva mai „piparat”). Nu era insa aceeasi leneveala ca dincolo. Vanzatorii se miscau eficient, nimeni n-avea timp de stat la povesti, si, oricum, nimeni nu se cunostea cu nimeni. Ii infratea dorinta de intoarcere la natura, de a trai simplu, de a salva planeta si de a respinge consumerismul. Asta costa al naibii de mult.

Targ.1

Aceleasi produse pe care dincolo le gaseai aruncate la gramada, aici stateau organizate si ambalate frumos, doar ca la pret triplu. Ce-i drept, dincolo nu aveau fineturi precum lapte de migdale. Dar nici astia nu aveau ceaiuri pentru vindecarea infertilitatii 🙂

Va las pe dumneavoastra sa va alegeti targul. Eu, unul, mi l-am ales.

 

 


… pentru ca totul incepe si se termina in Romania. (Doar nu credeati ca las o poveste neterminata :)) [Nota: Cand veti vedea ca las o poveste neterminata, sa stiti ca am murit. Dar chiar si atunci, povestea continua in alta parte. Imi cer, insa, scuze pentru intarziere – am avut proiecte mai urgente pe cap in ultima vreme, si-n plus nu va facusem nici o promisiune cu privire la data ultimului episod.]

Cluj

Daca Parisul e usor de iubit, Clujul e musai de iubit. N-ai cum sa iti uiti iubirea tineretilor. N-o sa va mint acum, de dragul unei metafore, sa va spun ca acolo m-am indragostit prima oara, sarutat prima oara, sau mai stiu eu ce. Acolo insa mi-am petrecut cam toata tineretea, cu tot ceea ce presupune asta – si a presupus prea multe pentru a fi enumerate aici 🙂

Catedrala Sf. Mihail, continua sa domine orasul de pe la 1100 toamna, si de aproape …

Cluj.2018.2

… si de departe.

Cluj.2018.4

Scor de etapa (cu factorul subiectiv inclus) America – Europa: 3-6.

Centrul Clujului e din ce in ce mai frumos. Nu insa si cartierele inconjuratoare. Pentru ca asta e una dintre problemele recurente din Romania: fatada e singura care conteaza. Forma, nu fondul. V-as putea da nenumarate exemple, dar n-are nici un rost sa ne deprimam reciproc 🙂 Intr-un miez de noapte au inceput sa-mi bubuie ferestrele de la hotelul situat peste Somes. Am iesit pe balcon, sa vad ce se intampla. Erau focuri de artificiii superbe, in centrul Clujului. Cum nu era nici o sarbatoare, am intrebat mai multi cunoscuti ce s-a serbat. Raspunsurile au fost identice: „Ei, va fi fost ceva zi de nastere. Asa e moda la bogatii de acum!” Spus asa, cu resemnare. Am fost naucit. Asemenea focuri de artificii n-am vazut in America decat de 4 iulie. Astea costa mult.

Cluj.2018.3

In America e invers. Putina lume pune mare pret pe aparente. Uitati-va cum se imbraca pana si miliardarii, in tricou si blugi. Bun, acolo s-a picat in cealalta extrema. Nu e nimic de mandrie sa vii in slapi la scoala. Ideal ar fi sa le poti imbina pe amandoua. Dar, daca e sa aleg, voi alege intotdeauna fondul in fata formei. America – Europa: 4-6.

Cluj.2018.1

Iar dupa Cluj, am fost la Orastie. Frumos si acolo.

Orastie.2018

Am tinut chiar si o conferinta despre „Povestea Porcului” (o stiti de pe acest blog) si, trebuie sa recunosc, am fost placut de doua ori. O data, de cati oameni din Orastie s-au aratat interesati de un subiect – haideti s-o recunoastem! – putintel exotic intr-un oras de provincie. Si-a doua oara, de calitatea intrebarilor/comentariilor pe care le-am primit la sfarsit. Chapeau!

Orastie.Conferinta.2018

Ba am vazut si un graffiti suficient de interesant pentru a ierta o usoara greseala gramaticala (mi s-a mai intamplat si mie). E plina Romania de oameni destepti.

Orastie.poet.2018

Am fost si la Brad, sa-mi pup ursii din copilarie. Ma asteptau, fideli, ca intotdeauna.

Brad.ursi.2018

Nu te poti pune de-a curmezisul memoriei afective: America – Europa: 4 – 7.

Si totusi: in Romania, desi lucrurile se misca in directia buna, pe dinafara, pe dinlauntru, mare lucru nu s-a schimbat. Nimeni, nici macar oamenii pe care-i consideram „seriosi” nu s-au prezentat la intalnirile stabilite la timp. M-am intalnit cu cateva zeci de oameni. Unul singur (o femeie, daca asta conteaza) s-a prezentat la timp. Restul, au intarziat intre 15 si 45 de minute! Cum, uneori, aveam intalnirile stabilite pe ore, de la 2 la 3 cu X, de la 3:15 la 5 cu Y, s.a.m.d., initial am intrat in panica. Ma gandeam ca, din cauza intarzierii lui X, nu voi mai avea timp sa ajung la timp la intalnirea cu Y. Treptat, am inceput sa ma relaxez. Y va intarzia cu certitudine.

Iar cu asta ajungem la fondul problemei: gestionarea timpului la europeni. Francezii spuneau ca „punctualitatea e politetea regilor„. Daca-i asa, (aproape) toti regii s-au mutat in America. Una e sa pierzi timpul pentru ca asa vrei – asta e o arta – si alta sa-l pierzi cand, chipurile, nu vrei. Aici, inclin sa cred, se afla radacina tuturor neajunsurilor. Daca nu respecti timpul altuia, nu respecti timpul. Punct. Or, daca nu respecti timpul, nu mai esti capabil nici sa vezi „the big picture„. Iti lipseste viziunea de ansamblu atat asupra propriei vieti, cat si asupra societatii in care traiesti. Esti bun la descurcareala si atat.

Ro.2018

Asta e surprinzator, daca te gandesti ca Romania e o societate inca agricola. Or, in agricultura, daca nu ai „the big picture, daca nu te gandesti cu un an, ba chiar doi sau trei in avans, „ce plantez la primavara, cata samanta imi trebuie, cum rotesc culturile, cum imi iau precautii daca ploua sau daca nu„, s.a.m.d., nu prea ai cum sa supravietuiesti. Nici porumbul, nici graul, nici cartofii nu cresc cu un „click”. O stie orice taran. In agricultura nu merge cu „merge si asa” (sic). E nevoie de planificare, de munca sustinuta, de-a lungul unui an sau a mai multora. Lucrurile trebuie facute la timp. Nu poti zice, „bai, las’ ca ud maine„, ca-ti mor lubenitele.

Asa e si-n viata. Daca iti lipseste viziunea generala asupra ceea ce vrei sa faci cu ea, risti sa ramai si fara cartofi, si fara lubenite. Iti lipseste motivatia necesara pentru a planta acum, uda maine, pentru a putea culege peste un an sau zece. Americanii au expresia „deadline”. Deadline-ul nu e doar „termenul limita”. E linia pe care, daca nu ai atins-o la timp, esti mort. Dead. Din acest punct de vedere, americanii sunt, intr-adevar, mai tarani decat europenii. Dar asa au ajuns, in mai putin de 400 de ani, ca, dintr-o mana de Puritani pierduti prin salbaticie, sa fie „farul lumii”, ca ne place, ca nu. Niste tarani-regi.

Scor final, cu toata strangerea de inima a europeanului ce sunt: America – Europa: 10 – 7.

Asta nu inseamna ca e un knock-out. Europa se mai poate ridica. Eu, unul, ii tin pumnii. 10, 9, 8, 7 …

Happy 4th of July!

steag.2

 


… va re-amintesc, avem de toate, y compris o Ziua Tatalui 🙂

Father's.Day.2018

P.S. Nu, n-am uitat. Sfarsitul meciului America-Europa urmeaza.


… pentru ca, dupa Paris, pe drumul spre Romania, am mai poposit o data in Alsacia. Am petrecut aproape o zi intreaga in Thann, un orasel – de fapt o comuna de 8000 de suflete. Dar o comuna care are una dintre cele mai frumoase catedrale din Alsacia. In felul ei, mai frumoasa decat cea din Strasbourg.

Thann.1

Imaginati-va ca locuiti in, sa zicem, Baia de Cris, si-n centrul comunei aveti o asemenea minunatie.

Thann.2

M-a gazduit si omenit Radu, un medic targu-muresean aciuiat, mai mult sau mai putin provizoriu, in Franta. Am fost ospatat din plin si cu de toate, dar cel mai mare ospat a fost cel intelectual. Cum Radu e cam de-un leat cu mine, am crescut citind mai mult sau mai putin aceleasi carti, vazand aceleasi filme, visand aceleasi visuri post-comuniste. Si, desi (sau tocmai pentru ca) nu impartaseam intru totul aceleasi opinii, chiar in chestiuni fundamentale, precum religia, conversatia a fost una cat se poate de spumoasa, atat la propriu, cat si la figurat, de parca ne-am fi cunoscut de-o viata.

Zice-se ca diavolul se ascunde in detalii. Se prea poate. Dar, tocmai de aceea, tot pe-acolo se mai pot ascunde si sfintii. E suficient sa privesti mai de-aproape catedrala din Thann.

Thann.3

A fost o „incalzire” nesperata pentru reintalnirea cu Clujul.

Scor America vs. Europa: 3 la 5.

(Va urma)


… adevarul e ca Parisul e usor de iubit. E usor de iubit, si pentru ca se lasa usor iubit. Parisul e o curtezana. Pe Pont Neuf (de fapt, cel mai vechi pod din Paris), indragostitii isi agatau lacatele de pod, legenda spunand ca astfel iubirea lor va ramane eterna (cam ca si sarutul sub Puntea Suspinelor din Venetia). Atat de multe lacate se stransesera, incat – spre disperarea indragostitilor – autoritatile au decis sa le taie. Podul risca sa se prabuseasca sub greutatea lacatelor. Era cat pe ce sa spun a iubirii. Si au interzis agatarea altor lacate pe pod. Degeaba. Lacatele au inceput sa reapara.

PA.41

In Place d’Italie, in fata primariei, un cuplu astepta sa se casatoreasca. Ea, gratioasa precum Parisul, o femeie de care te puteai indragosti la prima vedere.

PA.42

El – cum sa spun? – un baiat asa, mai simplu, dupa vorba dupa port. Uitandu-ma la ei cum vorbeau la telefon, fiecare-n legea lui, la doar cateva minute inainte de-a isi uni destinele pe vecie, m-am intrebat cam cat de lunga va fi vecia aceasta pe cale sa se petreaca. N-am sa stiu niciodata. Am flanat mai departe. Nu sta Parisul intr-o casnicie.

PA.43

Parisul stie sa petreaca. De fapt, intreaga Franta. Cat am stat acolo, am mancat, printre altele, pulpa de rata la cuptor, melci si picioare de broasca. Picioarele de broasca – delicioase! – le-am mancat pe undeva pe langa Fantana St. Michel, pe una dintre stradutele asaltate de grupuri de asiatici umbland organizat dupa un ghid cu umbreluta deasurpa capului. Era un restaurantel tinut de catre doi batranei cumsecade, de moda veche, vorbareti si barfitori tot ca odinioara. Am fost acolo doua seri la rand, doar pentru a gusta din sosul preparat de el, dupa o reteta speciala, si pentru a mai asculta povesti despre cum lumea de astazi si-a iesit din tatani.

PA.31

Am ajuns acolo dupa ce-am vazut la Theatre de la Huchette Cantareata Cheala, a lui Eugen Ionesco. Pentru necunoscatori, acolo se joaca, seara de seara, fara intrerupere, din 1957, Cantareata Cheala si Lectia lui Ionesco. E o sala mica, de vreo 50-60 de locuri, dar era arhiplina! M-am simtit bine ca sunt roman. Sa ai o sala plina la reprezentatia cu numarul 18,000 + (da, da, mai bine  de optesprezece mii, n-am retinut cifra exacta), e, orice s-ar spune, o performanta. In plus, atat regia cat si jocul actorilor au fost la inaltime. Absurdul poate fi jucat in diferite feluri, cu diferite intelesuri, iar la cel pe care l-am vazut, marturisesc sincer, nu ma gandisem. Poate de aceea lumea nu se mai satura de Ionesco – pentru ca nu se mai satura de absurd.

PA.16

Adevarul e ca francezii sunt, cum se spune, insetati de cultura. Intr-o seara, pe un post de televiziune, am vazut o emisiune cu filosoful Raphael Enthoven. O emisiune cu public care aplauda entuziasmat, cum aplauda publicul american la Roata Norocului. De la chioscurile de ziare mi-am cumparat o revista de Filosofie! Numarul pe care l-am luat era despre Rau. Am vazut revista si in super-marche-uri, alaturi de magazine istorice, National Geographic, s.a.m.d. In America, ideea de-a vinde o revista de filosofie la supermarket ar starni hohote de ras homerice. E drept, pentru un cunoscator, calitatea mai lasa de dorit, dar nu tocmai asta e rostul „popularizarii culturii”? Pentru a-l citi pe-ndelete pe Platon, sa zicem, trebuie mai intai sa auzi de el.

PA.17

Pentru toate cele de mai sus, America – Europa, 2 la 4!

PA.40

Din pacate pentru Europa, meciul nu se opreste aici. Luna asta se implinesc 50 de ani de la revoltele din ’68. Atunci cand o mana a scris pe zidurile Sorbonei „Dumnezeu a murit – semnat, Nietzsche„. Mai tarziu, cand lucrurile s-au potolit si-au reintrat pe fagasul normal, o alta mana a adaugat „Nietzsche a murit – semnat, Dumnezeu„. Caile Ferate erau in greva, si am ratat la mustata cateva manifestari anarhiste soldate cu masini incendiate, vitrine sparte si alte asemenea.

America – Europa, 3 la 4!

Cultura revoltei de strada, daca se poate violenta, se trage de la Revolutia Franceza. Revolutia celor Sans-Culottes.

PA.15

Plimbandu-te prin Paris, admirandu-i catedralele, parcurile, si castelele nu poti sa nu te gandesti ca revoltatii astia traiesc, iertata-mi fie vorba, precum capusele, sugand de cateva sute de ani pe urma monarhiei si a imperiului. Comunistii, socialistii si anarhistii francezi – nu putini! – isi permit ce-si permit pentru ca inaintea lor au fost altii care-au cladit. Nimeni nu vine la Paris pentru revoltati. Toata lumea vine pentru ce a mai ramas din monarhie si din imperiu.

PA.35

Et pour l’amour, bien sûr .

PA.27




Categorii