… 1Decembrie

30nov.21

… La Multi Ani, Romania, wherever you are!


…pentru că trebuie să recunoaștem încă o dată, spăsiți: limba română e mai deșteaptă decît noi! (Măcar de-ar fi avut Heidegger dreptate, și limba română ne-ar vorbi pe noi, nu invers, c-atunci nu ne-am afla acum în plin teatru al absurdului.) Să ne gîndim, bunăoară, ce presupune „doar” expresia „să ne gîndim, bunăoară” (sic!). Observați, rogu-vă, că-n limba română, nu „gîndești”, ci „te gîndești”. Cum ar veni, orice gîndire e, din pornire, autoreflexivă. De fiecare dată cînd gîndesc ceva sau la ceva, mă și gîndesc – eu, pre mine însumi. Iar cuvîntul „bună-oară”, adică „de exemplu”, presupune și el, tot din pornire (din capul locului), că exemplul e unul nu doar „ocazional”, ci și „bun”.

Acum, că ne-am făcut încălzirea pe marginea unei idei, cum își fac fotbaliștii încălzirea pe marginea terenului, să ne gîndim, bunăoară, ce presupune expresia „de musai, ca de voie bună”. „Musai” e un cuvînt folosit mai degrabă în Transilvania, dat fiind că vine pe filieră maghiară (muszáj) unde, din cîte se pare, a ajuns pe filiera germană (muss sein, trebuie [să fie]). Înainte însă de-a stîrni furtuni de orgolii regionale într-un pahar de apă e musai să precizăm că „musai” e folosit și de Ion Creangă, și de Mihail Sadoveanu, și de Cezar Petrescu, scriitori care numai de „ardelenism” nu pot fi suspectați. „E musai” echivalează cu „e obligatoriu”. E „de nevoie”, nu de „voie”, și, cu atît mai puțin – ne-am putea aștepta – de „voie bună”. Cum vine asta? De ne-voie ca de voie bună? Pentru a înțelege mai bine ce vrea să ne învețe expresia, e musai să ne reamintim că „voie” presupune în limba română deopotrivă „voința” și „dorința”, „vrere” sau „plăcere”. „Facă-se voia Ta” presupune voința Domnului, dar „a-i face cuiva pe voie” presupune a-i face pe plac, a-i satisface dorințele. Mai mult, „la nuntă a fost voie bună” presupune voioșie! „Sînt voios” înseamnă „sînt vesel”. (În treacăt fie spus, își mai amintește cineva de „Salut voios de pionier”?)

N-o mai lungesc, c-ați prins, nădăjduiesc, ideea. Ascultată cum se cuvine, limba română ne învață că între „vrere” și „plăcere” nu există prăpastia pe care-o asumăm de obicei atunci cînd vorbim despre distanța care separă, chipurile (alt cuvînt la care s-ar cuveni să ne gîndim mai mult – diferența dintre „chipul” și „asemănarea” e discutată, printre alții, de Dante Alighieri), virtutea de poftă sau de veselie. A fi virtuos, ne învață limba română, nu presupune a fi morocănos, ursuz, privindu-i de sus pe păcătoșii care se distrează, cum, fără să ne gîndim, ne gîndim (sic!). Dimpotrivă! „Voiesc” să fiu virtuos, pentru că „mi-e poftă” să fiu virtuos, ba mai mult, mă „veselesc” că sînt „poftitor” să fiu virtuos, chiar dacă fără de păcat n-am cum să fiu.

Iar cu asta am ajuns la provocarea zilei – absurdul prezentului. Avantajul trăitului de musai ca de voie bună în și între două lumi – România și America – e că ești obligat să realizezi cum, în ciuda diferențelor, îngerul lui Walter Benjamin n-are încotro și se comportă la fel de ambele părți ale oceanului – cu fața spre trecut și cu aripile deschise, dar împins de vîntul istoriei, fără putere de împotrivire, înspre viitor. [Notă: Între noi fie vorba, încă mă întreb cum Benjamin a ajuns la o metaforă atît de frumoasă pornind de la un „înger” atît de urît, pictat de Paul Klee. În anii ’30, drumul socialiștilor nemți spre iadul național-socialismului era pavat cu bune intenții.] De bună seamă, absurdul situației din România n-are nimic de-a face cu absurdul situației din Statele Unite.

De-o parte a oceanului, partea mioritică, avem o criză politică fără precedent stîrnită de un orgoliu mititel care, odată pornit la vale, s-a transformat rapid într-o avalanșă de orgolii ce-a măturat din cale orice rămășiță de rațiune și orice brumă de bun-simț, îngropînd speranțe, oameni politici și reputația unui președinte. De cealaltă parte a Atlanticului, partea guvernării poporului de către popor, pentru popor, poporul pare să se destrame de bunăvoie și nesilit de nimeni, făcut țăndări între miriadele de politici identitare pentru care nici literele alfabetului nu mai sînt de-ajuns. De ambele părți, însă, crizele politice sînt desprinse complet de adevăratele crize. Iar cînd realitatea stă să explodeze, așa cum numai realitatea o poate face – cu sînge și morți, războaie și ciumă –, politicienii transatlantici procedează precum Zuckerberg: dacă universul de azi ne dezamăgește, îl ignorăm și ne creăm un metavers în care să trăim fericiți pînă la adînci bătrîneți și, dacă n-am murit deja, poate mai trăim și astăzi. Și nu-i mai zicem Facebook, îi zicem Meta. Schimbăm un cuvînt și-am rezolvat problema – problema realității.

Păi, să nu te-apuce disperarea și depresia? Păi, să nu, că iaca și vestea bună: nu e nimic nou sub soare! E odihnitor să știi că pe la 1600, toamna, poetul englez John Donne avea aceeași trăire: „Tis all in pieces, all coherence gone” („E totul țăndări, toată coerența, praf”). Într-o formă sau alta, fiecare generație a simțit – cu îndreptățire, mă grăbesc să adaug – că îi fuge pămîntul de sub picioare. Îi fuge stabilitatea de sub picioare, îi fuge bunul-simț de sub picioare. Că nimic nu mai are sens, că lumea a luat-o razna, că „unde-s zăpezile de-odinioară?”. Și iată cum, fără să știe, Greta Thunberg nu face decît să-l plagieze pe François Villon: „Où sont les neiges d’antan?”. Acum cîteva mii de ani, Eclesiastul (1: 9-11) ajunsese la aceeași concluzie: „Ce a fost va mai fi, iar ce s-a făcut se va mai face!… Dacă cineva zice: «Iată un lucru nou!», totuşi el există de mult”.

Cînd, în Introducerea la Filozofia Dreptului, Hegel ne retează de la rădăcină orice încercare de negare a prezentului, cu faimoasa expresie „Hic Rhodus, hic salta!”, nu face decît să se joace cu Esop, cîteva secole mai tîrziu. Ideea însă e cît se poate de simplă: oricît de ispititor ar fi, nu există „vai, dacă doar…”, nu există „ehei, dragii moșului, pe vremea mea, în Rhodos…”. Nu! Nu-ți poți căuta salvarea nici într-o realitate paralelă (un metavers) și nici în amintiri cu necesitate trandafirii („pe vremea mea”). Nu! Există doar „ăsta e prezentul, asta e realitatea, cu asta defilăm, bună sau rea, rațională sau absurdă, ne convine sau nu”.

De musai, ca de voie bună!

[NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro ]


…și-atunci, cu tot riscul de-a stîrni unele indignări publice, vă spun că noi, ca români, printre nenumăratele calități pe care le știm, mai avem și cîteva defecte, pe ici, pe colo, prin punctele esențiale. Asta e vestea proastă. Vestea bună e că avem calitatea de-a ni le recunoaște! Cum ar veni, pînă și defectele noastre devin întrucîtva calități, dat fiind că „greșeala recunoscută e pe jumătate iertată”, iar primul pas spre îndreptare, cum ai da-o religios sau cum ai coti-o psihanalitic, de la această recunoaștere începe. Popularitatea de care se bucură zicala-rugăciune „Dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă!” e dovada vie că ne recunoaștem slăbiciunea de-a lua de multe ori decizii pripite, pe care mai tîrziu, „la rece”, le regretăm. Mai mult, recunoaștem că aruncarea cu capul înainte e o meteahnă românească, dat fiind că beneficiarul „rugăciunii” e românul, nu ungurul, chinezul, neamțul sau omul, așa, în general.

Aici, însă, poate sîntem prea neîngăduitori cu noi înșine. Dacă privim înapoi în istorie, oftatul tardiv după mintea cea de pe urmă e un oftat mai mult sau mai puțin universal. În Scrisorile persane, de la publicarea cărora se împlinesc trei sute de ani, Montesquieu ne spune, prin gura persanului Usbek, povestea troglodiților, oameni în aparență ca toți oamenii, dar lipsiți de orice sentiment al dreptății. Încercarea unui rege străin de a-i educa sfîrșește prost, pentru toată lumea. Regele străin e omorît, după care troglodiții își aleg conducători dintre ei, crezînd c-așa rezolvă problema. Cînd însă și aceștia încep să le impună restricții, sînt omorîți la rîndul lor. În absența oricăror constrîngeri, troglodiții refuză să se mai ajute unii pe alții, ba chiar încep să se omoare între ei. Colac peste pupăză, o molimă teribilă îi lovește pe troglodiți. Un medic străin, singurul care avea priceperea necesară, îi vindecă pe toți cei care-i cer ajutorul. Cînd, însă, molima dă înapoi și medicul își revendică plata, troglodiții vindecați îl refuză. Curînd, molima reizbucnește, dar de această dată e rîndul medicului să îi refuze. Pe scurt, crezîndu-se „șmecheri”, troglodiții sfîrșesc prin a se extermina. Din fericire, supraviețuiesc doi cărora le dă Domnul mintea de pe urmă. Înțeleg că doar ajutîndu-se și fiind drepți au o șansă de supraviețuire. Și-atunci nu doar supraviețuiesc, dar se înmulțesc și, crescîndu-și urmașii în aceleași principii, troglodiții devin obiectul invidiei tuturor barbarilor dimprejur. Orice asemănare cu realitatea nu e întîmplătoare. N-a fost acum trei sute de ani pentru francezi și, din păcate, nu e nici acum. Pentru români.

Noi nu sîntem troglodiți, dar, spre deosebire de ei, nouă încă nu ne-a ajuns cuțitul la os. Nu ne-am exterminat pînă-ntr-acolo încît să mai rămînem doar doi români pe planetă. Pare-se, însă, că ne străduim din răsputeri în această direcție, de la vlădică pînă la opincă. Să începem de jos în sus, cu „opincile”, pentru că de la opinci n-are nimeni pretenții prea mari. De cîte ori ați auzit în ultimele zile variațiuni pe tema „Dă-i, Doamne, românului, mintea de pe urmă!”, de obicei de pe un pat de spital? Dar, dacă e să ne luăm după ultimele cifre, de astă dată rugăciunile astea sînt ascultate – pentru opinci. Cu vlădicile e o altă poveste. Cu vlădicile stăm mai prost decît troglodiții. Măcar acolo conducătorii, fie ei străini sau neaoși, aveau mai multă minte decît „poporul”. Așa cum se și cuvine, vlădicile erau mai înțelepte decît opincile. La noi e invers. Iar „unde nu-i cap, vai de picioare!”. Cum ar veni, unde nu-i vlădică, vai de opincă!

Ce se întîmplă în ultima vreme cu vlădicile de pe scena politică românească e dincolo de tragic. Tragediile au o „ținută”, o anumită prestanță care impune respect, iar asta pentru că au și ele regulile lor. Odată depășite aceste limite, se transformă într-un teatru al absurdului ce alunecă rapid într-o comedie bufă. Știa el Eugène Ionesco ce știa. Degeaba încă îl mai invocă Sever Voinescu pe Caragiale. Pentru România de azi, Caragiale e deja depășit pentru că, la Caragiale, lucrurile încă mai aveau o noimă. Cînd Andrei Cornea mărturisește că nu mai înțelege nimic din ceea ce se întîmplă în ultima vreme în politica românească, nu face decît să confirme că am ieșit din epoca lui Caragiale și am intrat în epoca lui Eugène Ionesco. Iar de aici pînă la Stan și Bran nu mai avem mult. Cu toate acestea, încă mai aștept, cu sufletul la gură, un politician care să vină în fața electoratului, să-și regrete public mintea de ieri și pe cea de astăzi, după care să se roage pentru mintea cea bună, mintea românului cea de pe urmă. Nu mă încăpățînez, însă – politicianul cu pricina poate să fie și președintele Iohannis.

Lordul Acton spunea, pe la 1887, toamna, că orice putere are tendința de a corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut. Departe de mine gîndul de a acuza președinții post-decembriști ai României de putere absolută sau de corupție absolută – ar fi complet fals –, dar nu mă pot împiedica să remarc o diferență între „ai noștri” și ai „ăstorlalți”, ai americanilor adicătelea. După ce-au bătut în cuie regula celor două mandate, orice președinte american care l-a prins pe al doilea s-a străduit din răsputeri să ia decizii care, deși nu populare pentru moment, se vor dovedi benefice pe termen lung. Scăpat de sub amenințarea electorală, la al doilea și ultimul mandat, un om politic adevărat nu mai vrea doar să „dea bine” în ochii prezentului, ci și în ochii istoriei.

La români, regula mandatului de pe urmă nu se aplică. Oricît mă doare s-o recunosc, singurul președinte post-decembrist care a încercat, cît de cît, la ultimul (al treilea!) mandat, să-și îmbunătățească „locul in istorie” a fost Ion Iliescu. Lui i-a venit mintea de pe urmă, chiar dacă nu la timp. Emil Constantinescu n-a mai avut ocazia, ceea ce l-a făcut să-și piardă mințile și mai repede. Traian Băsescu și-a dinamitat singur locul în istorie spre sfîrșitul celui de-al doilea mandat, iar Iohannis, cu o morgă serioasă, îi calcă acum pe urme zîmbărețului Băsescu, în pas la fel de vioi, dacă nu într-unul de-a dreptul alergător.

Sfîrșitul mandatului lui Băsescu a stat sub semnul lui Caragiale – mai o Joițica, mai o Zoe, slăbiciuni omenești pe care le mai poți înțelege. Sfîrșitul mandatului lui Iohannis, însă, stă sub semnul lui Ionesco. Gîndul se sperie singur cînd se gîndește la profesorul din Lecția. După care îl pufnește rîsul. Lordul Acton a avut doar parțial dreptate. Dacă e să ne comparăm președinții, nu puterea președinției corupe. România corupe.

Îți stă mintea-n loc.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


… pentru ca, zice cine ce-o zice, e bine sa ai la casa ta (si) niste flacai. Unii dintre ei mai fac si tampenii, dar, una peste alta, dupa ce le vine mintea la cap – superba expresie! sugereaza ca mintea iti poate veni si altundeva, in afara capului – sunt o comoara la casa omului. Nu doar tund iarba, repara prin casa, se urca pe acoperis, s.a.m.d., dar raman, ca tot omul, baieti. Iar cu baietii poti merge la bere, poti frige un gratar, te poti uita la fotbal sau soccer (ei da, eu, nu), poti vorbi despre paradoxurile lui Zenon dar si despre Piratii din Caraibe, despre moarte, dar si despre femei, si cate si mai cate.

Sunt convins ca baietii care se incumeta sa citeasca acest blog stiu despre ce vorbesc.

Ca baietii. Cu baietii.

Weekendul care-a trecut am fost cu baietii, ca baietii, pe rau, cu canoea. Dupa cum cititorii fideli ai blogului de casa stiu, asta n-ar fi ceva iesit din comun – ca regula generala incercam sa mergem macar o data pe vara in cate o „baieteasca”, fie de unii singuri, fie cu prietenii, la rau sau la ocean, pe Marile Lacuri dinspre Canada, sau pe micile lacuri de pe langa casa. Vara aceasta, insa, a fost mai speciala, asa ca n-am mai apucat sa facem nici o baieteasca impreuna. Asta pana weekendul trecut, cand Andrei a gasit o noua varianta pe un rau pe care-l stiam, dar intr-o alta zona. Mai mult, a aflat ca de la universitate putem inchiria o canoe la o zecime din pretul celei inchiriate „la fata locului”.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu pot calatori intr-un an de-a lungul si de-a latul planetei si sa raman ca timpul dintre stelele lui Marin Sorescu, degeaba! (Pentru necunoscatori: „O, intre stele e atata timp! Degeaba.„) Pana nu ma urc intr-o barca, macar pentru cateva zile, pana nu ma tarasc printr-o pestera, un desert, ceva – degeaba! In ciuda unei veri aiurea, din varii motive, am reusit in aceasta toamna sa pohta ce-am pohtit – si, poate pentru c-am asteptat atat, Doamne-Doamne, ne-a dat bucurii si motive de ras cu varf si indesat!

Sunt prea obosit acum pentru a ma angaja intr-o descriere amanuntita. Fotografiile ar trebui sa graiasca de la sine, daca s-ar putea cu temperaturile atasate, care-au variat intre inghet si canicula de cateva ori intr-un interval de 48 de ore. Pe scurt insa, am inceput prin a prinde un monstru de somn, un monstru care l-ar fi facut sa paleasca de invidie chiar si pe Marin Moraru (cunoscatorii stiu de ce). Cateva ceasuri mai tarziu, profitand de intuneric, un alt monstru (sau acelasi?) i-a luat lui Alec undita cu totul si dus a fost cu ea in adancuri! N-au mai iesit la suprafata nici pestele, nici undita, pana a doua zi, cand am plecat. De Halloween!

Asta, insa, nu ne-a impedicat, ba dimpotriva, sa facem glume, ca baietii, si sa jucam carti, in vreme ce vorbeam despre carti. (Nota: In treacat fie spus, ca tata, ai un oarescare sentiment de satisfactie cand poti vorbi cu fiii tai, c-a venit vorba, despre Hemingway sau Salvador Dali.) Se prea poate ca la miezul noptii Cenusareasa sau alte domnite mitice sa aiba o problema, dar noi, ca baietii, am avut-o de-abia pe la unu noaptea, cand Alec a constatat ca tocmai ce aruncasem pe foc ultimul lemn dipsonibil pe o raza de cateva sute de metri. Era limpede ca a doua zi dimineata nu mai aveam cu ce sa facem focul. Solutia gasita de Andrei? Facem un breakfast ceva mai devreme, cu oua si sunca prajita. La doua noaptea!

N-o mai lungesc, desi in poveste intra si un caine c-un ochi albastru si unul maro, care a inotat si alergat dupa canoea noastra vreo 4 kilometri – de drag! Tot de drag si cu inima franta l-am redat proprietaresei.

Patasti. De Halloween se-ntampla lucruri ciudat de normale!


…deși trebuie să mărturisesc că ideea mi-a venit urmărind noul serial sud-coreean, The Squid Game, care s-ar traduce prin Jocul calamarului. Cum însă, în mentalul european, „caracatița” are un impact emoțional mult mai mare decît „calamarul”, iar aci nu vorbim despre zoologie, prefer imaginea caracatiței celei a calamarului. În definitiv, cînd vorbesc despre tentaculele corupției, să zicem, europenii cel puțin nu se gîndesc la „calamar”, ci la „caracatiță”. Nu întîmplător, serialului italian de succes și în România despre mafie îi spunea La piovra, nu Il calamaro.

Pentru cei care nu l-au văzut (din cîte înțeleg, serialul sud-coreean poate fi urmărit și-n România), în The Squid Game e vorba despre nici mai mult, nici mai puțin de 456 (patru-cinci-șase) de oameni disperați financiar, care acceptă de bunăvoie și nesiliți de nimeni să intre într-o serie de jocuri „copilărești”, în care însă perdanții nu își pierd (sic!) doar inocența, ci și viețile, în speranța cîștigării unei averi fabuloase. De-ndată ce participanții realizează că se joacă pe viață și pe moarte fără ghilimele și fără metafore, se întîmplă ce era de presupus – se intră în logica instinctului de supraviețuire. În pojghița de civilizație apar imediat primele fisuri, care se adîncesc rapid, pe măsură ce scade numărul participanților și crește suma pusă în joc. Frica de moarte, mînă-n mînă cu lăcomia, funcționează aidoma unui incubator de ouă de Tyrannosaurus Rex. Cojile se sparg, iar dinlăuntrul fiecăruia se ivește monstrul. Creierul reptilian.

Fără a da prea multe detalii, „mesajul” filmului e, la o prima vedere, unul cu accente creștine: „Cînd sînt slab, atunci sînt tare” și „Cei din urmă vor fi cei dintîi”. Ceea ce mi se pare, însă, cu adevărat interesant nu e mesajul, ci „mediul” de comunicare: competitorii sînt îmbrăcați în aceleași uniforme (albastre) și le este interzis să-și folosească numele. Devin egali, dar își pierd identitatea. La rîndul lor, „gardienii” sînt și ei îmbrăcați în uniforme (roșii) și poartă măști pe care, dacă le scot, își pierd (și ei) viața. Interșanjabili și ei. „Gradele” armatei de paznici sînt indicate printr-un cerc, un triunghi sau un pătrat vopsit pe mască. Fără alte zorzoane, simplu și eficient. „Capul” întregii operațiuni e unul singur, la fel și capul armatei de paznici, cu drept indisputabil de viață și de moarte asupra „jucătorilor” și „gardienilor” deopotrivă, mascat și el. Fără chip și el. Asta e caracatița. Acesta e statul autoritar – paralel sau nu. Statul cu un singur cap și milioane de tentacule, toate anonime, statul în care ordinele se execută, nu se discută. Iar dacă se discută, se execută. Statul pe care comunismul a încercat zadarnic să îl impună în Vest. Statul care se bucură în continuare de succes în Est. Gîndiți-vă doar care sînt primele trei partide cîștigătoare la ultimele alegeri din Rusia.

În Vest, un alt monstru bîntuie imaginarul colectiv încă din Grecia antică – hidra, înlocuită în Evul Mediu de către balaurul cu șapte sau nouă capete. E un monstru „pe dos” față de caracatiță. Aici avem de-a face cu prea multe capete pentru un singur trup. Democrații din ziua de astăzi s-ar putea întreba de ce-ar fi această făptură un monstru – nu e oare imaginea însăși a democrației în care mai multe capete conduc poporul sau corpul politic, pentru a folosi o altă imagine datînd tot din Evul Mediu, dar propagată pînă în modernitate? Ce poate fi monstruos aici? Și totuși, vechii grecii, celebrați ca „inventatorii democrației”, au născocit și mitul hidrei cu nouă capete, așa că poate s-ar cuveni să luăm hidra mai în serios.

Ce știm despre hidra antichității? Că trăiește într-o mlaștină, lîngă Lerna, își are sălașul într-o văgăună sau peșteră și după fiecare cap tăiat îi mai cresc două. Simplu spus, încercările de a o ucide nu fac decît s-o întărească. În contradistincție cu hidra din mlaștină, caracatița trăiește în oceanul uriaș și misterios, dar își are și ea văgăunile ei. Și ei, zice-se, îi cresc tentaculele după ce sînt tăiate, precum șopîrlelor cozile. Hidra e într-atît de periculoasă încît nici măcar Hercule n-o poate dovedi singur, ci are nevoie de ajutorul nepotului Iolaus, care arde (cauterizează?) rana după fiecare cap retezat, prevenind astfel creșterea altor două. Focul, însă, nu poate acționa în ocean, așa că tentaculele caracatiței vor continua să crească atîta vreme cît capul trăiește. Iar capul nu poate fi distrus cîtă vreme rămîne mascat (necunoscut). Ultimul cap al hidrei, ne spune povestea lui Hercule, e capul nemuritor, așa că trebuie îngropat sub o piatră care nu poate fi ridicată.

Mitul hidrei a supraviețuit democrației ateniene. În Evul Mediu, hidra s-a transformat într-un balaur cu mai multe capete, povestea a îmbrăcat variante multiple, numărul capetelor s-a înmulțit sau a scăzut, dar ideea de bază a rămas aceeași: 1) corpul cu mai multe capete e nu doar monstruos la vedere (atunci ar fi vorba doar de circ), ci și periculos faptic, pentru că te poate omorî; 2) încercările clasice de asasinare, prin decapitare, nu fac decît să întărească monstrul prin multiplicarea capetelor; 3) monstrul poate fi răpus doar de către un erou (vreun cavaler fără de pată și fără de prihană, Prîslea cel Voinic, ș.a.m.d.) și doar printr-o strategie neobișnuită (ceea ce astăzi s-ar numi „thinking out of the box”). Iar, dacă vreți să complicăm și mai mult această metaforă, să ne amintim că-n multe povești pericolele pentru erou încep de-abia după uciderea balaurului cu mai multe capete, și ele vin nu de la monștri, ci de la oameni invidioși și vicleni. (Notă: basmul popular cules de Ispirescu, cu Balaurul cu șapte capete, e mult prea încărcat de simboluri – tovarășii voinici, focul, ciclopii din peșteră etc. – pentru a putea fi discutat acum.)

Și, dacă încă mai credeți că vorbesc despre povești, amintiți-vă cum se discuta cu admirație despre gestionarea chinezească a „crizei COVID” sau cum populismul și nostalgia autoritarismului merg în Vest mînă în mînă cu apelurile la democrația directă și la egalitarism. Un alde Putin merge mînă-n mînă cu o alde Greta Thunberg, caracatița își întinde tentaculele spre hidră și invers. Caracatița omoară prin sufocare. Hidra omoară prin otrăvire (de aceea Hercule își înmoaie săgețile în veninul hidrei – pentru a-și putea ucide mai ușor viitorii dușmani; veninul hidrei e foarte eficient). Vorba poetului, „c-o moarte toți sîntem datori, dar nu-i totuna …”. Prinși între caracatiță și hidră, ce-alegem?

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


… zilele astea au fost zile in care cei mai sfintiti au fost chemati la Domnul.

Si-abia acum ma gandesc cat de ironic e faptul ca un om cat un munte avea un nume atat de … delicat: Petrisor. Marcel Petrisor.


… astazi am avut o conversatie interesanta despre sincronicitate la Jung si-n viata de zi cu zi. Printre altele, mi-am amintit cum am decis sa ma las de medicina inainte de-a fi cu totului tot prins in mecanism, chit ca n-aveam inca nicio alternativa de intretinut familia, pe cand eram intr-un troleibuz supra-aglomerat (ca de-obicei) care trecea pe langa Biserica Calvaria din Manastur.

Pentru necunoscatori, Biserica Calvaria din Manastur era (nadajduiesc ca mai este) o oaza de trecut idilic intr-un prezent pe atunci deprimant – la propriu: imprejmuita de niste delusoare, a supravietuit transformarii Manasturului din sat in oras muncitoresc. Cand mergeai la Calvaria, paseai intr-o alta lume. Fosta biserica Romano-Catolica, era pastorita la inceputul anilor ’90 de catre Parintele Vasile Flueras.

Eram tanar atunci si, chiar daca la trup nu intru totul curat, in duh inclin sa cred ca eram. Pana sa ajung la ortodoxie, facusem un ocol destul de lung – Tao Te King, Y King (cu prefata lui Jung, unde am intalnit pentru prima oara ipoteza sincronicitatii), Yoga lui Patanjali, Budismul Zen, Vasile Andru cu Orato Mentis si eventual Patericul, Filocalia, etc. Teoria ca teorie, practica ne-omoara – sau ne invie, dupa cum m-a invatat, cu foarte, foarte, multa rabdare, parintele Flueras.

A fost primul caruia m-am spovedit.

Dupa ce-a devenit episcop, multumita IPS Anania, care-a stiut imediat ce l-a vazut ce-a vazut, ma mai adresam cu protocolarul „Prea-Sfinte”, dar de fiece data ma oprea razand. „Eu? Prea-Sfinte?” Pentru mine, el a ramas Parintele Flueras. Nu cred sa se supere.

Daca Episcopul Vasile Someseanul ar fi ajuns, cum am nadajduit, Arhiepiscopul Vadului Clujului si Feleacului, Clujul tineretilor mele ar fi fost mai bun si mai frumos, fara doar si poate. N-a fost sa fie. Doamne-Doamne le-a randuit altfel, cum stie El mai bine.

Asa ca l-a luat pe parintele Flueras si, daca nu ma-nsel, l-a dus direct in rai, fara ezitare.

Tot astazi, in cursul aceleeasi conversatii despre „sincronicitate” la Jung, Y King, etc, am vorbit si despre cum s-ar traduce in engleza „induhovnicit„, cum „Duh” nu e „Ghost” dar nici „Spirit” nu e, am dat exemplu grecescul „pneuma” si nemtescul „Geist„, dar mai presus de toate l-am dat drept exemplu pe parintele Flueras ca om induhovnicit.

Cateva ore mai tarziu am aflat ca inmormantarea a avut loc pe cand aveam conversatia.

Sincronicitate.

… iar ingerii au fluierat in biserica, si Dumnezeu, in marea Lui bunatate S-a bucurat si a mai fluierat si El inca o data, asa, sa fie! Iar de suparat nu s-au mai suparat nici macar dracii.



…iar asta deși campusul Universității din Houston a fost (și, de bine, de rău, este încă) ferit de polarizările și extremismele întîlnite la alte universități americane. Explicația e una cît se poate de simplă: e unul dintre cele mai diverse campusuri din Statele Unite atît din punct de vedere al etnicității, cît și al „originii sociale”, cum se spunea odinioară. Avem arabi sunni și shia, avem latino din Mexic, dar și din Venezuela sau Argentina, avem negri din Nigeria, dar și afro-americani, albi crescuți lîngă Rio Grande, dar și albi care-au copilărit pe lîngă Crișul Alb (sic!), ș.a.m.d. Avem studenți care-au crescut în familii de bogătași texani și studenți proveniți din familii de imigranți mai mult sau mai puțin legali. Am avut în clasă (și nu fabulez) chiar și o prințesă din Ghana! Și, din nou spre deosebire de alte campusuri, diversitatea campusului nostru este rezultatul diversității orașului, cu mult înainte de-a se impune diversitatea cu musai. Or, în absența unei majorități și-a unei minorități clare sînt greu de încurajat polarizarea și extremismele de orice fel.

Și totuși, săptămîna trecută, în timpul unui curs, am fost bruiat de niște strigate mai mult sau mai puțin inteligibile venite din afara amfiteatrului. Văzîndu-mi nedumerirea, cîțiva dintre studenți s-au grăbit să mă lămurească: „E un protest al socialiștilor feminiști!”. Protestatarii erau în marș, așa că întreruperea n-a durat mult, dar după curs i-am reîntîlnit în fața Bibliotecii M.D. Anderson. „Nucleul dur” era format dintr-un grup de vreo treizeci de tineri, dintre care, spre surprinderea mea, majoritatea era formată din bărbați. Și, tot la capitolul „surprindere”, ca unul neobișnuit cu socialiștii feminiști, atît bărbații, cît și femeile mi s-au părut nițeluș prea corpolenți pentru niște revoluționari famelici. Curios din fire fiind, am intrat în vorbă cu cîțiva dintre ei, încercînd să aflu cine sînt și ce doresc. Și uite-așa am mai pierdut vreun sfert de oră din viață, pentru că oamenii ăștia nu puteau scoate din ei mai mult decît sloganurile de odinioară cu lupta de clasă, noi sîntem partidul celor 99%, dreptul femeilor asupra propriului corp etc. I-am întrebat dacă, la douăzeci de ani, visează la un partid de 99%. M-au privit ca pe-o ciudățenie: „Duh, dude! Who doesn’t?”. Recunosc că, pentru moment, m-am resemnat. Nu mai sînt nici un „dude” tînăr, eram și după un curs și o ședință, și încă nu mă simt confortabil la temperaturi de peste 35 de grade deși locuiesc în Houston de mai bine de șase ani. I-am lăsat în plata Domnului și a căldurii umede. Tirania majorității rămîne pentru altă dată.

Odată ajuns însă la aerul condiționat din mașină am început să-mi fac autocritica. La urma urmelor, de asta am renunțat la medicină și m-am făcut profesor – pentru a putea ajuta mai mult oamenii (sic!). De la Socrate la Iisus, știm că e mai important să te îngrijești de suflet decît de trup. Trebuia să-mi fac, așadar, datoria și să rămîn acolo, să continui conversația, în ciuda căldurii și a oboselii. Trebuia să le explic, calm și cu răbdare, că în SUA n-au existat niciodată „clase” în sensul marxist al cuvîntului, pentru simplul motiv că n-au existat nici feudalism, nici Biserică națională, iar mobilitatea socială a fost, de la bun început, extraordinară. Și că acum, urmînd modelul american, „clasele” au devenit într-atît de fluide în lume încît nu mai are sens să vorbești despre burghezie, proletariat sau țărănime. În ce clasă se încadrează tînărul care-a crescut la o fermă din Texas, își începe viața de student lucrînd la McDonald’s, cum o fac mulți, pentru a ajunge, să zicem, avocat de succes? Țăran? Proletar? Burghez? (Pour les connaisseurs, vezi și răspunsul din 2017 al lui George Clooney cînd Donald Trump l-a acuzat că face parte din „elita de la Hollywood”.)

Lupta de clasă, însă, e altceva. Clasele vor fi dispărut, dar nu și lupta de clasă. Ba încă, precum virusul SARS-CoV-2, lupta de clasă supraviețuiește sub forme mult mai agresive, pentru că mult mai contagioase. Ca și virușii, lupta de clasă s-a „mutat”. Asta ar fi trebui să fac, îmi spuneam, privindu-mă în oglinda retrovizoare: s-ar fi cuvenit să mă înșurubez acolo, în mijlocul campusului, pentru a le explica de ce nu pomenesc nimic despre aristocrație atunci cînd vorbesc despre burghezie, țărănime sau proletariat. Pentru că aristocrația – (aristoi + kratos = puterea celor mai buni) – a devenit acum mai puternică decît oricînd, pentru că nu mai e legată de „originea socială”. Nu doar mobilitatea socială a crescut în ultima vreme exponențial, ci și cea intelectuală și geografică. A te ascunde acum în spatele unor scuze de genul locul de baștină, părinții, genele, culoarea pielii, religia ș.a.m.d. e nițeluș penibil. Exceptînd cazurile cu totul rarisime, nimic nu te poate împiedica să te educi, (aproape) nimic nu (mai) poate împiedica pe nimeni să devină un „aristoi” – unul dintre cei mai informați și mai buni din profesie –, iar asta din România în SUA și din Franța în Argentina.

Da, lupta de clasă se întețește – aici tinerii socialiști feminiști rotunjori au dreptate –, atîta doar că această lupta nu se dă între proletariat și burghezie, ci (iertată-mi fie exprimarea frustă) între deștepți și proști. De bună seamă, nu toată lumea poate fi Mozart, dar toată lumea se poate strădui măcar cît Salieri. După cum observa Al-Farabi acum vreo opt sute de ani, natura îți dă, dar nu-ți vîră-n traistă. Un geniu fără educație sau cu una proastă face mai puțin decît unul mai puțin înzestrat, dar care se antrenează zi și noapte. Așa că mi-e o teamă cumplită că socialiștii feminiști au dreptate cînd împart lumea în 99% și 1%. Atîta doar că nu vorbim despre o diferență de avere. Cînd a fost dus la judecată (democratic) în fața atenienilor care aveau să-l condamne la moarte, Socrate a observat, cu ironia-i enervantă, c-ar fi cu adevărat ceva ieșit din fire dacă în lume, în orice lume, numărul înțelepților l-ar depăși pe cel al, pardon, proștilor.

Asta s-ar fi cuvenit să le spun. Calm. Cu răbdare. Pe îndelete.

Așa că, două zile mai tîrziu, am plecat mai repede spre campus. I-am găsit tot în fața bibliotecii. Mai erau trei socialiști feminiști, toți bărbați. Împărțeau fluturași. Acum aveam timp, era și ceva mai răcoare, așa ca le-am spus tot ce-am crezut că era de spus, nădăjduind că-i pot ajuta. Dac-ar fi să mă iau după privirile lor, nu sînt sigur c-am reușit, dar de astă dată am plecat ceva mai liniștit sufletește: „Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece”.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro


…așa că departe de mine intenția de a minimaliza subiectul școlilor pentru copiii cu nevoi speciale, care a aprins opinia publică din țară zilele trecute. Dimpotrivă. Subiectul este unul cît se poate de serios, dramatic de-a dreptul pentru toți cei afectați direct sau indirect – adicătelea pentru noi toți. Tocmai de aceea propun să ridicăm nivelul discuției, atît la propriu, cît și la figurat. La propriu, trecînd de la nivelul copiilor la cel al nostru, al românilor ca popor. La figurat, încercînd să înțelegem mai bine dacă există sau nu vreo diferență între „dizabilitate” și „nevoi speciale”, avînd în vedere că și aici avem tabere bine înfipte în tranșee: pe de-o parte, tabăra celor pentru care distincția e una fundamentală, termenul „dizabilitate” avînd o conotație evident peiorativă, iar ei preferînd „nevoile speciale”; pe de alta, cea a oponenților limbajului corect politic, pentru care ne pierdem vremea discutînd „conotații” cînd ceea ce ar trebui să ne intereseze cu adevărat ar fi cum să rezolvăm o problemă dramatică. Îngăduiți-mi să cred că ambele „armate” și-au săpat tranșeele într-un teren nepotrivit, căci mlăștinos.

După cum se cuvine cînd discutăm atît la propriu, cît și la figurat, să începem cu „propriul”, pentru că opinia publică are toate caracteristicile unui foc de paie: se aprinde rapid și se stinge la fel de repede. Avem această dizabilitate. De cînd scriu aceste rînduri pînă cînd le veți citi va trece un timp incredibil de lung pentru o atenție deficitară – să tot fie cîteva zile! Pînă atunci, „subiectul zilei” (expresia e de la sine grăitoare, pentru că nimeni nu vorbește despre „subiectul săptămînii”) va fi cu totul altul, așa că o scurtă reamintire a faptelor n-are a strica nimănui: după ce în spațiul public a circulat informația alarmantă potrivit căreia, prin proiectul „România educată”, vor fi desființate școlile cu învățămînt special, ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, a declarat că nici poveste de așa ceva. „Școlile speciale sînt cu adevărat speciale și trebuie să rămînă, iar integrarea copiilor cu cerințe speciale în învățămîntul de masă trebuie să fie susținută într-o manieră adaptată nevoilor fiecărui copil cu CES și într-o manieră treptată. În aceleași zile, în Statele Unite se discută despre desființarea cursurilor „pentru avansați” (așa-numitele „challenge courses”), mai dificile decît restul, unele dintre ele (AP) „numărîndu-se” la sfîrșitul liceului la nivel de colegiu și recunoscute ca atare.

La propriu, la o prima vedere, avem așadar de-a face cu două viziuni (sic) educaționale diametral opuse: cea „românească” în care copiii cu nevoi speciale sînt ajutați mai mult prin integrarea într-o colectivitate „ne-specială”, și cea „americană” (pe stil nou), în care, pentru evitarea discriminării, studenții performanți sînt aduși la același nivel cu ceilalți. Ambele viziuni, însă, au același scop – egalizarea. De jos în sus sau de sus în jos. Vă mărturisesc că văd mai multe argumente în favoarea abordării „românești” decît a celei „americane”, dar discuțiile despre care dintre politicile educaționale ar fi mai benefice mi se par deopotrivă inutile și ineficiente în absența clarificării termenilor.

Despre ce vorbim, atunci cînd vorbim despre cuvintele astea frumoase precum „egalizarea șanselor” sau „nevoi speciale”? Ajungem la situații absurde în care un ministru al Educației vorbește despre „copiii cu nevoi speciale” cînd el însuși – și toți cei care îl mențin în funcție – sînt „adulți cu nevoi speciale”. Gîndiți-vă cum ați reacționa dacă ministrul de Interne v-ar spune că e perfect normal că a condus beat-mort cu 150 km/oră într-un cătun c-o stradă pe care trebuia să circule cu 15 km/oră? Ce ați spune dacă s-ar apuca să se apere spunînd: „Da, dar pe strada din sat se jucau doar cîțiva copii, fără dizabilități, care se puteau lesne feri de bolidul ministerial”? Dar dacă, Doamne ferește, vreunul dintre adulții ăștia cu nevoi speciale v-ar călca cu mașina copilul fără dizabilități? Pentru că asta face, la figurat, ministrul Educației, responsabil cu „România educată” – calcă bunul-simț în picioare, iar temelia educației e bunul-simț. Și nu văd nici un părinte cu ochii-n lacrimi.

Iată de ce e musai să trecem de la „propriu” la „figurat” – altfel nu înțelegem de ce ne certăm (din nou). „Egalitatea” e un cuvînt frumos, la fel ca și „libertatea”. E atît de frumos încît pentru el au murit milioane de oameni și-au fost distruse sute de milioane de vieți. De la Aristotel pînă la Montesquieu s-a tot tras semnalul de alarmă – egalitatea prost înțeleasă e mai nocivă decît orice dictatură recunoscută ca atare. Aristotel punea degetul pe rană cînd spunea că adevărata egalitate e echitate: dați egal egalilor și inegal inegalilor. Nu te apuci să-i dai un pian lui Ghiță Mureșan și nu-l obligi pe bietul Mozart să bată mingea de baschet. Fiecăruia ce și cît poate. Și mai simplu spus: cu toții avem nevoi speciale. De-abia dacă nu avem nevoi speciale, avem o problemă. Se cheamă că nu mai sîntem oameni și c-am rămas niște uniforme. Cine a experimentat comunismul sau Facebook știe despre ce vorbesc – despre omul statistic. Cum zicea Hannah Arendt: „Eu nu contest că statistica are dreptate. Pe mine mă îngrijorează că are din ce în ce mai multă dreptate”. Să ridice mîna cine n-are cont pe social media!

Oamenii „normali” au, în mod normal (sic), dizabilități – adicătelea abilități diferite. Unii sînt mai buni la pian, alții sînt mai buni la baschet sau la gătit. Cunoscuții știu cît de amorezat sînt de-o replică din filmul Taken: „I don’t have money, but I have a particular set of skills”. Nici eu n-am bani, dar am alt „set of skills”. Alte abilități. Am terminat cu diplomă de sculer-matrițer la Brad, am făcut medicina și filozofia la Cluj, două masterate în științe politice, unul în Franța și altul în SUA, și-un doctorat în filozofie politică tot acolo. Le-am făcut pe toate fără să mă-ntreb dacă era normal să învăț pe dinafară Scrisoarea III a lui Eminescu, tabelul periodic al elementelor sau numele metacarpienelor. Îngăduiți-mi, așadar, să cred că așa educăm România – făcînd, iar nu vorbind despre ea. În westernul Bunul, răul și urîtul, urîtul are la un moment dat o replică: „If you wanna shoot, shoot, don’t talk” („Dacă vrei să mă împuști, împușcă-mă, nu mai vorbi“).

Dacă vrem o Românie educată, haideți să ne educăm, în loc să tot vorbim despre reforma educației. Altminteri rămînem un popor cu nevoi speciale. Ba și cu dizabilități.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro




Categorii

Arhive