Motto: „Vino, mama, sa ma vezi/Cum lucrez la Spatii Verzi!

E si asta o premiera: un interviu despre compromis si traducerea cartii in limba chineza, aparut in The Beijing News (al treilea cotidian ca circulatie din Beijing).

Beijing News Book Review 2017-03-25

Redau mai jos interviul in engleza. De ce sa se delecteze, la cafeaua de sambata dimineata, doar cateva milioane de chinezi? 🙂 Nu pot decat sa nadajduiesc ca traducerea in chineza e fidela.

The Beijing News: Although readers could find several discussions about compromise as a concept, there is no research concerning its history and stature. Your work offers for the first time a conceptual history of compromise by a survey of its usage from the end of the sixteenth century to the beginning of the eighteenth century, in both French and English. Why has compromise, a key concept in civil history, been ignored?

When I started work on this project, before 2010, compromise was under the radar of politicians and political theorists alike. Back then, the reason, I suspect, was the apparent “banality” of the subject. Supposedly, compromise was such an obvious method for solving political disagreements that almost no one bothered to pay attention to it. Things have changed dramatically in the past few years, as the lack of willingness to compromise has become evident not just in the national politics of one country or another, but in international politics as well. Politics is increasingly radicalized wherever one turns, from the US to South America, and from Europe to Asia. Without pretending to know the details, I would guess that the Chinese society has witnessed a similar development in the last few decades. So nowadays, compromise has become an increasingly “hot” topic, not just in public discourses, but also among theorists. Since the first publication of my book in 2013, several books, articles, and international conferences have focused on the theoretical and practical challenges raised by compromise.

What I hope to bring new into these debates is the intellectual history of the concept—a history that, simply put, shows that people were and still are unwilling to compromise whenever there is no perceived equality between the parties in conflict, and/or when the identities of the parties involved appear to be threatened. I am emphasizing the word “appear,” because these perceptions are inherently subjective. It is impossible to find an objective position from which to determine if the parties are equal or not, or if the identity is “really” under threat or not. To a large extent, identities are “constructed” or “imagined.”

The Beijing News: Compromise makes both public politics and communal life possible, but why has it been hard to reach compromise in some fields, especially of religion? What characteristics do they have? 

As I mentioned before, it is a matter of perceived threat to one’s identity, as individual or as a group. Religion is suitable for compromise in societies in which, for a variety of reasons, religion has lost its “grip” in defining identities, not necessarily for the individual, but at group level. I might define myself as a religious person, and yet not feel threatened by atheists or people of different religions, because the society to which I belong does not define itself in religious terms. Obviously, this does not preclude situations in which one or more religious groups inside a larger secularized society feel their identities threatened by the very religious indifference of the larger community—quite the opposite.

Things change drastically whenever a community defines itself as “Christian,” “Buddhist,” “Confucianist,” “Muslim,” etc. in counter-distinction to another religious community. Then compromise between groups is no longer an option, for “truth” or “true religions” are no more amenable to partiality than mathematical truths. In religion one cannot be “partially true” as one cannot be “partially true” about the result of 2+2. “3” is not a “partially true” answer—it is plainly wrong. The same applies to inter-ethnic conflicts—yet another type of conflict difficult if not impossible to solve by making compromises.

Here is the good news, however: since identities are largely “constructed” or “imagined,” a change in self-definition can make compromise possible in cases in which it had previously not been an option. For example, no compromise was possible for centuries between the French and the Germans. Historical rivalries and bloody disputes prevented them for agreeing to compromise. Yet, once they started defining themselves first and foremost as Europeans, and French or Germans only at a secondary level, compromises came to be accepted as reasonable, for “now we are equal, now we are all Europeans”.

The Beijing News: Today China is suffering seriously social segmentation along liberalism, nationalism, populism, and elitism. Conflicts always occur in the fields of ideas and opinions, and each side argues with their own reason, causing insult libel and assault, but neither would give in. This situation has been for around twenty years, and there are no signs presently of the whole public sphere that would meet compromises. Historically, how people could change such situation?

I have started to sketch a possible answer in my previous response. But first, let me tell you that the fact that the Chinese people seem unable to compromise over these issues has a bright side too: it means that they are deeply concerned with these ideas, that they take them seriously. It also means that in this rapidly changing world, the Chinese are struggling—like everyone else—to (re)define themselves. I suspect that things are even more complicated in the particular case of China, considering the deeply rooted respect of the Chinese people for their ancestors, their traditions, and their past.

I am afraid that there are no magic solutions, for one cannot change overnight the ways in which people choose to define themselves. Some degree of disagreement in these areas will always be present, in Chinese public life as elsewhere, which is not necessarily a bad thing. There will always be people who, say, will favor individual over community rights, or the other way around. Some people will always fall prey to populist appeals, and look upon elites with contempt, thinking that their reputation is fabricated or exaggerated or both. Others will always look for solutions in men of exceptional character, for there is an innate need for heroes who save the day, and so forth. But insofar as these disagreements are kept at a normal level, they are rather signs of a healthy public life. Things become more complicated when arguments of ideas threaten to rip apart the fabric that keeps communities together.

In short, the challenge with compromise is to know when and what to compromise, for there are dangers on both sides. On the one hand, no public communal life is possible absent some willingness to compromise. On the other hand, if one is willing to compromise on every issue, it means that there is nothing left to be compromised. Put it differently, if one has nothing to die for, one has nothing to live for either.

… intr-o prefata a uneia dintre cartile sale (nu mai retin daca de la cea cu Kon-Tiki sau cea cu expeditia Ra), Thor Heyerdahl spunea ceva de genul (citez din memorie): „Lumea ma aplauda ca pe un erou, pentru curajul de care, chipurile, dau dovada atunci cand strabat oceanele pe plute incropite din bete sau din stuf. Adevaratii eroi sunt insa ei, cei care merg la munca, zi de zi, de la noua la cinci. Fara munca lor, eu nu m-as putea distra.” (Repet, citatul e aproximativ, memorat acum mai bine de 25 de ani.)

Adolescent fiind, am prins repede ideea, si de-atunci m-am ferit din rasputeri de muncile „de la noua la cinci”, de orar fix si de muncile monotone. Si-am avut, in general, noroc. Singura munca monotona de care imi amintesc a fost la o fabrica de ciorapi, dar si aceea a durat doar cateva luni, incepea pe la trei dupa-amiaza si se termina noaptea. Nu m-am simtit asadar niciodata precum Charlie Chaplin in faimoasa scena din Timpuri Noi. Problema, din cate imi dau seama, nu e (cel putin in orasele mari din America) in munca „de la noua la cinci”, ci in ajunsul la si de la locul de munca, atunci cand toata lumea se inghesuie cu masina pe strazi si autostrazi.

Cum spuneam, pana acum m-a ferit Doamne-Doamne de condus la orele de varf. Am putut sa-mi pun cursurile la ore convenabile (dupa 10:30 dimineata, daca se poate chiar dupa 11:30, cand neuronii incep sa se mai dezmorteasca). De doua zile, insa, mi s-a infundat: la scoala a inceput un surprinzator sir de sedinte si intalniri administrativ-gospodaresti care au doar tangential de-a face cu viata academica, dar la care trebuie sa participi, pentru ca, aparent, nici universitatile astea nu traiesc doar cu idei. Asa se face ca am ajuns acasa tot dupa ora 5:00 pm, adica taman la ceea ce aici se numeste „rush-hour” (orele de varf, cand lumea merge sau se intoarce de la munca).

Nu timpul petrecut pe drum m-a deranjat. Daca era sa conduc o ora pana nu stiu unde, chiar pentru nu stiu ce mizilic, n-ar fi fost o problema. Dar blocarea asta intr-un trafic infernal (pana cand? de ce? nu stii), taraisul de melc, cand-cum, senzatia de irosire si de atom alienat printre alti atomi alienati (si alienanti), incapabili sa-si controleze soarta – asta mi-a zdruncinat serios moralul. In plus, orele astea „de varf” reprezinta o buna dovada ca prostia agregata e infinit mai periculoasa decat cea individuala. Un prost in trafic poate fi depasit, evitat, ocolit. Cateva zeci de prosti intr-o aglomeratie nu mai pot fi evitati. Mai mult, in buna masura, ei sunt cei ce provoaca aglomeratia. Prostia(rea) si aglomeratia merg mana-n mana. Si mai bine zis, bat impreuna pasul pe loc.

Pot intelege de ce personajul interpretat de Michael Douglas in Falling Down se frange intr-o asemenea aglomeratie in trafic.

Stiu. Imi veti spune ca sunt un razgaiat, un fandosit, daca fac atata caz dupa doar doua zile de stat in trafic, cand altii sunt supusi zi de zi, o viata intreaga, acestei incercari: o data la noua dimineata, si inca o data la cinci dupa-amiaza. Asa e. N-am pretins niciodata c-as fi vreun erou. Dar nici n-am realizat ca sunt inconjurat de atatia.

PS Pentru a mai indulci hapul, le reamintesc celor interesati o povestire scurta de-a lui Julio CortazarAutostrada Sudului. Acolo, povestea celor blocati in trafic capata o noua semnificatie. Mai buna.


… si „acum” – pentru ca ne plac reproducerile in timp 🙂



… pentru ca uneori ideile vin de se leaga in cele mai nastrusnice moduri cu putinta – bunaoara de la Texas la Amazon, si de la Amazon la Umberto Eco.

Mai zilele trecute m-a vizitat Florin – prietenul din copilarie care mi-a fost tovaras in aventurile de pe Amazon. Care aventuri au inceput in Iquitos, la singurul birt tinut de un american: Yellow Rose of Texas ii spunea birtului cu pricina. Ce legatura putea fi intre jungla Amazonului si-un cantec country extrem de popular in timpul Razboiului Civil, si inca unul in care, original, era vorba despre dragostea pentru o frumoasa negresa (!), doar un confederat inveterat precum Gerald, patronul, putea sa explice. Poate nu degeaba era casatorit cu o indianca.

Florin a venit sa dea o tura prin America, din Alaska in California, din Death Valley la Grand Canyon si Las Vegas, si tot asa, cu un stop in Houston si inca unul, la plecare in New York si Washington DC.

Cum pe coasta de vest n-a prea avut noroc din cauza vremii – Death Valley era inundata (!) iar Grand Canyon blocat de zapada (!) -, m-am straduit ca macar la Houston sa-i ofer un program mai variat. Asa am ajuns si la San Antonio, unde m-am apucat sa-i explic, cum m-am priceput mai bine, istoria Texasului: Unde altundeva maipotrivit decat la Alamo? „Remember Alamo!” – a fost strigatul de lupta care a condus, in cele din urma, la independenta Texasului. De buna seama, povestea cu asediul de la Alamo a fost infumusetata pana la mitologizare, dar ce importanta mai are? „You may all go to hell, and I’ll go to Texas!” – ar fi exclamat (la randul sau) legendarul Davy Crockett inainte de a se porni spre Alamo, unde avea sa-si gaseasca sfarsitul eroic. Si de atunci „zicerile” despre Texas n-au facut decat sa le intareasca texanilor ego-ul. Nu degeaba statului ii spune „The Lone Star state”: „Don’t mess with Texas!” sau „Everything is bigger in Texas” sunt doar cateva exemple, pe care le poti intalni inscriptionate pe tricouri sau sepci purtate cu mandrie, pe halbe de bere, scrumiere si brelocuri. Dar poate cea mai simpatica in obraznicia ei e asta: „On the eight day, God created Texas” („In a opta zi, Dumnezeu a creat Texasul” 🙂 )

E infantil? Cu siguranta. Amuzant? Fara doar si poate. Dar, in acelasi timp, induiosator.

Mai tineti minte cum se termina Numele trandafirului al lui Eco? Stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus„, ceea ce in engleza s-ar traduce: „the rose of old remains only in its name; we possess naked names„, iar in romana, „trandafirul de odinoara ramane doar cu numele; numele e tot ce putem pastra” (imi pare rau ca nu am varianta romaneasca a romanului – din cate-mi amintesc, traducerea era foarte buna).


Ne-agatam fiecare de ce putem: de-un nume, o iubire pierduta, o jungla inca misterioasa, un trecut presupus eroic, o piele uscata de sarpe, un inteles aproape uitat.

Remember Alamo!

NOTA: Textul care urmeaza a fost scris in urma cu vreo doua saptamani – inaintea declansarii scandalului Ordonantelor de Urgenta cu dedicatie PSD. Urmeaza sa apara in numarul viitor din revista SINTEZA. Imi pare, insa, ca se potriveste foarte bine si in noul context. Asta e avantajul teoriei politice – nu se perimeaza 🙂

… pentru ca sunt lucruri atat de evidente, buchisite inca din clasele elementare, incat le rostim din reflex, ca pe niste adevaruri evidente, de la sine intelese: Ana are mere, Xenia are pix, iar o minoritate exista doar in raport cu o majoritate. A mai ramas ceva de argumentat, elev Bula? Pai, a cam ramas, doamna invatatoare. Mai intai de toate, sa observam ca ideea de “minoritate versus majoritate” e una relativ recenta, de sorginte paleo-liberala. Nu ca in Grecia antica, in Imperiul Roman sau in Evul Mediu n-ar fi existat “majoritati” si “minoritati” – ele exista de cand mai mult de trei oameni s-au adunat in jurul vreunui starv de mamut, cu silexurile ascutite in pumni. Atata doar ca, pana la aparitia liberalismului la inceputul modernitatii, cuplul conceptual “majoritate-minoritate”, atat de familiar astazi, nu avea nici o relevanta epistemica (lui Bula ii plac cuvintele “destepte”.)

Ce vrei sa spui, elev Bula?

Sa va explic, doamna invatatoare. In ziua de azi, cand vorbim despre minoritati, drepturile minoritatilor, s.a.m.d., pornim automat de la presupunerea ca “minoritarii” sunt intotdeauna intr-o pozitie dezavantajata fata de “majoritari”, ca pozitia lor e subreda, nesigura, si poate fi oricand compromisa de catre o majoritate ostila. Si asa si este, dar asta doar pentru ca traim intr-o societate democratica si liberala, cladita pe principiul vointei majoritatii liber exprimata prin vot. Ne alegem reprezentantii pe baza principiului majoritatii, ei voteaza in parlament legile pe baza aceluiasi principiu, iar la referendumuri majoritatea e cea care decide “da’ sau “ba”. Observati, rogu-va, ca am vorbit despre o vointa a majoritatii liber exprimata prin vot. Daca nu exista libertate (sau nu exista vot), nu exista nici majoritate, deci nici minoritate. Asa au “rezolvat” comunistii, bunaoara, problema minoritatilor. Va amintiti cumva, doamna invatatoare, ca pe vremea lui Ceausescu sa se ingrijoreze cineva de problema minoritatilor? [Nota: Elevul Bula, nefiind atins de trecerea timpului, a ramas neschimbat de pe vremea aceea. O cunoaste foarte bine.] Nu, atunci ne ingrijoram de problema noastra, a majoritatii. Minoritarii erau ei, nomnklatura, securistii, profitorii sistemului. Minoritatea n-avea probleme. Majoritatea avea.

Mai observati, doamna invatatoare, ca nu am vorbit despre vointa populara, cum e  obiceiul, acum, ca si atunci si ca-ntotdeauna. Va mai aduceti aminte doamna, era tarziu si era toamna ? [Nota: Bula poate face chiar si referinte poetice, dar doamna invatatoare nu stie de Cincinat Pavelescu, asa ca nici macar nu clipeste.] Ceausescu era reales la al XIV-lea Congres – cum altfel decat in numele poporului? Vedeti dumneavoastra, de aceea sunt grijuliu inainte de a aduce “poporul” sau “vointa populara” in orice argument – pentru ca fiecare intelege de-aici ce vrea, iar dintr-o neintelegere din asta americanii s-au omorat intre ei ca, pardon, chiorii, in timpul Razboiului Civil. Au murit atunci aproximativ 650,000 de americani, mai multi decat in toate celelalte razboaie pe care le-a purtat de-atunci pana astazi Statele Unite ale Americii. Unde va fug gandurile, doamna invatatoare? Ati observat c-am spus “le-a purtat Statele Unite”? Inainte de Razboiul Civil, corect era “le-au purtat Statele Unite”. Dupa, “le-a purtat”. 650,000 de americani au murit pentru acest detaliu gramatical: “the United States are” versus “the United States is”. Intelegeti acum de ce ma port cu “poporul” cum m-as purta cu un vas cu nitroglicerina.

Dar, ma grabesc. Revenind la perioada clasica – grecii, romanii, Evul Mediu -, “minoritatea” nu insemna nimic sau, daca insemna ceva, avea mai degraba conotatii pozitive. Motivul e cat se poate de simplu: cei putini ii conduceau pe cei multi. Ceea ce astazi numim “minoritate”, atunci s-ar fi numit “elita”, buna sau rea. Daca era buna, ii spunea aristocratie. Nu, doamna invatatoare, nu era vorba de titluri nobiliare. Insemna doar ca puterea, “kratos”, era in mainile celor putini, dar buni. “Aristoi” erau cei buni, cei cu un caracter nobil, cei care meritau sa conduca. Non multa, sed multum, aveau sa spuna ceva mai tarziu romanii. (“Nu mult, ci bun” – pentru ca Bula mai stie si ceva latina.) Daca cei putini de la putere erau acolo doar pentru ca erau bogati, regimul se numea oligarhie. Iar daca Aristotel numara democratia printre regimurile corupte (alaturi de tiranie si de oligarhie) – e drept, cea mai benigna forma de coruptie – e pentru ca acolo cei multi decideau in favoarea lor, dar nu in cea a intregii comunitati politice. (La fel cum oligarhii decideau in favoarea lor, a celor putini.) Pentru clasici putin conta daca la putere se afla unul, cativa, sau cei multi. Important era daca actionau pentru binele comun, al “poporului” ca intreg ce depaseste suma partilor, sau in interesul unei parti, fie aceea chiar majoritara. Or oamenii intelepti, atunci ca si acum tind sa fie mai putin decat, scuzati, prostii. Asa credeau clasicii. Pe-atunci, argumentul lui Alexandru Lapusneanul, “prosti, dar multi” era citit pe dos: “multi, dar prosti”. Fara suparare. V-o spune Bula.

Lucrurile se schimba radical in modernitatea timpurie, cand alde Hobbes and Locke vin fiecare cu o versiune a contractului social. N-o lungesc, ca vad ca incepeti sa cascati, doamna invatatoare, Va rog sa retineti doar atat: cand oamenii sunt egali, votul majoritatii devine piatra de temelie si nimeni nu mai are dreptul sa i se opuna. De ce? Pentru ca in momentul in care individul accepta termenii contractului, accepta sa se supuna vointei majoritatii ca si cum ar fi fost propria-i vointa. Dar stati, ca asta nu-i tot! Tot majoritatea decide ce-i bun si ce-i rau, ce-i drept si ce-i nedrept. Cu alte cuvinte, Dreptatea si Justitia devin simple conventii sociale. Pentru a mai indulci pastila, Locke, spre deosebire de Hobbes, adauga la drepturile “naturale”, care nu pot fi “instrainate”, pe langa viata, libertatea si proprietatea. Toate bune si frumoase, numai ca in momentul in care exista dispute despre cum aceste drepturi trebuie respectate practic, tot majoritatea va decide. De aceea cand vine vorba despre avorturi, eutanasie, sau pedeapsa cu moartea, sa zicem, majoritatea decide, pana-n ziua de azi, ce-nseamna “cu adevarat” dreptul la viata si ce nu. Intelegeti acum de ce “frica minoritara” e de data recenta? Intelegeti, ca va vad o doamna desteapta, altminteri n-ati fi ajuns invatatoare, nu?

Ei bine, cu problemele astea s-au confruntat, inca de la bun inceput, si americanii de care pomeneam adineaori. De unde stiu? Mi-au spus niste amici americani, Dumb and Dumber le zice. Cum ar veni, Prostu’ si Prostovanu’, da’ sa stiti ca pe nedrept, asa cum de altfel tot pe nedrept imi ziceti si mie Bula. Nu ca va acuz pe dumneavoastra, dar ma simt o minoritate persecutata, ca tot am adus vorba. Revenind la oile americane. Cum poti avea placinta intreaga dupa ce ai mancat-o? (have your cake and it too) – iata intrebarea care-a obsedat America de la bun inceput. E intrebarea-motor care a pus America in miscare si care-o impinge inainte pana-n ziua de azi. If you dream, dream big. Cum poti avea un popor suveran, tinand insa totodata poporul cat mai la distanta de puterea de decizie? Cum poti alege elite care sa placa multimilor? Cum poti avea state distincte dar unite? Mai multe popoare, cate unul pentru fiece stat, dar si un popor american? Intelegeti, doamna invatatoare, ca astea nu-s intrebari simple. “Have your cake and it too” e, Doamne iarta-ma, echivalentul politic al Sfintei Treimi in crestinism, cu un Dumnezeu in Trei, fiecare Dumnezeu intreg dar de o singura Fiinta. In religie e putintel mai simplu decat in politica.

Stati linistita, ca nici americanii nu s-au prins cu una cu doua. De fapt, nu s-au prins cu totului tot nici pana-n ziua de azi – ati vazut, doamna, pe cine-au ales? – dar, dupa incercari succesive, un Razboi de Independenta, doua constitutii si-un Razboi Civil, au gasit o formula bunicica, de care tot stau si ma minunez ca Prostu’ si Prostovanu’. Sa va explic mai pe indelete. Initial, colonistii puritani erau suparati foc pe regele Marii Britanii si iubitori de Parlament, din motive deopotriva politice si religioase, cu care nu va mai plictisesc. De aceea, cand in Marea Britanie a inceput razboiul civil intre partizanii Regelui si cei ai Parlamentului, au tinut neconditionat cu Parlamentul. Sperantele puritanilor Congregationalisti s-au zdruncinat insa serios dupa reinsturarea monarhiei, iar Glorioasa Revolutie din 1688, care i-a adus pe tron pe William si Mary, nu i-a facut mai fericiti. Incet, dar sigur, colonistii americani au ajuns la concluzia ca Parlamentul poate fi la fel de abuziv, ba mai mult chiar, decat un rege nedrept. Drept pentru care au decis sa-i intoarca spatele si sa-l imbratiseze pe rege ca pe un tata iubitor (ad literam). Conform teoriei contractului social, n-aveau nici o sansa, chiar daca ar fi primit reprezentare parlamentara, pentru simplul motiv ca in Parlamentul britanic ar fi reprezentat o minoritate. S-au lepadat asadar de contractul social si l-au adoptat pe cel guvernamental, de moda veche, conform caruia “poporul” din fiecare colonie are un contract distinct cu regele – si-atat. Toate bune si frumoase, pana cand colonistii au realizat ca George (regele) tinea cu Parlamentul – culmea! – pe motive de constitutionalitate. A urmat uciderea simbolica a tatalui, cum stie oricine a citit Decalaratia de Independenta.

A urmat prima constitutie a SUA – Articolele Confederatiei – de care astazi a uitat mai toata lumea, ca nu e frumos sa-ti amintesti de-o constitutie pe care, opt ani mai tarziu, ai ales s-o ignori cu desavarsire. N-o mai lungesc, dar dezbaterile dintre Federalisti si Antifederalisti s-au axat pe doua teme mari si late: cine e mai bine echipat intelectual pentru a reprezenta “poporul” si cum sa gestionezi tensiunea dintre majoritate si minoritate in beneficiul intregului? Poate surprinzator pentru unii, Parintii Fondatori nu erau catusi de putin iubitori ai “multimilor” – mai degraba opusul. La fel ca si clasicii lor predecesori, iubeau poporul conceptual, dar dispretuiau “gloatele” usore de prostit cu promisiuni gaunoase si lesne de inflamat impotriva “celor putini si rai”. In buna traditie republicana, se temeau de factiuni, mai cu seama de cele care puteau deveni majoritare. Asa ca, daca nu le-au putut interzice, s-au straduit din rasputeri sa le multiplice, in asa fel incat nici o tabara sa nu aiba un avantaj de nezdruncinat in fata celorlalte. Reteta? Se ia o majoritate si se sparge in mai multe minoritati, promitandu-i fiecareia cate ceva. Ca n-au reusit 100% o dovedeste Razboiul Civil, pornit de la nemultumirea statelor Sudului ca sunt constant dezavantajate in Congres, in fata majoritatii Nordiste – o nemultumire cel putin partial justificata prin politica tarifelor croita intentionat pentru a sprijini statele industrializate (Nordul), in dauna celor ce depindeau de exportul de bumbac (Sudul). Cu mult inaintea izbucnirii razboiului, sentaorul Calhoun se pronunta vehement impotriva “majoritatilor numerice” si in favoarea celor “concurentiale”, in care minoritatea ar avea drept de veto asupra legilor trecute de catre majoritate. In aceeasi perioada, George Fitzhugh sustinea sclavia cu argumentul ca principiul egalitatii aplicat inegalilor e doar o strategie a celor puternici de a-i fraierii pe cei slabi. Cum s-a incheiat povestea, stiti, doamna invatatoare, nu va mai plictisesc.

Unde suntem acum? Potrivit spuselor amicilor mei, Dumb and Dumber, intr-o situatie usurel paradoxala, in care poporul american s-a intors cu, scuzati, fundu-n sus. Statutul de minoritar e, din nou, unul cat se poate de avantajos, dar, de aceasta data, din motive radical de diferite: ca minoritar nu esti parte dintre cei avantajati de la natura, prin avere, educatie sau mai stiu eu ce altceva. Dimpotriva – dar tocmai de aceea esti protejat, preventiv, in fata unor potentiale discriminari. Sansele tale de angajare si promovare cresc considerabil daca esti parte dintr-una, sau (si mai bine) mai multe minoritati: nativii americani (indienii), negrii, latino, asians, gays, femei (o majoritate minoritara din motive de reprezentativitate), etc. Privind situatia din aceasta perspectiva, se poate spune ca minoritatile sunt, din nou, majoritare, iar majoritatea, minoritara.

Unul dintre motivele succesului neasteptat al lui Donald Trump tocmai aici trebuie cautat – in votul acestei majoritati tacute si frustrate, ignorata de cele mai multe ori de care mass media. Exista limite pana la care toleranta poate fi impinsa. Lupul si mielul dorm impreuna, imbratisati, doar in brosurile Martorilor lui Iehova, si si-acolo, doar dupa A Doua Venire a Mantuitorului. Pana atunci, insa, mai avem putin. Ceea ce insa ii ingrijoreaza cel mai tare pe Dumb si Dumber nu e asta, ci calitatea – atat cea a majoritatilor cat si cea a minoritatilor. Sau, mai bine spus, absenta ei. Intre majortati si minoritati pare a se fi instalat o competitie a prostiei gaunoase care, pentru Prost si Prostovan, cel putin, echivaleaza cu intrarea lor in somaj si, totodata, in lumea elitelor “de merit”.  De fapt, aceste elite au ramas ultima minoritate persecutata atat de catre majoritati, cat si de catre minoritati. Nu intamplator, la americani, cuvantul “elita” este folosit constant cu conotatii peiorative. Cand vrei sa-ti distrugi adversarul, nu trebuie decat sa-l acuzi de elitism. (“Obama bea ceai, nu cafea – e un elitist!”) Asa se castiga acum alegerile – acuzandu-i pe ceilalti ca sunt “elitisti”, “experti”, “tehnocrati”, cu alte cuvinte, ca sunt “altfel” decat restul. Altfel decat “poporul”.

Intelegeti, doamna invatatoare, absurdul situatiei? Paradigma “majoritari versus minoritari” e o paradigma esential cantitativa. Numerica. Statistica. Oamenii sunt redusi la numere. O tanti desteapta foc, Hannah Arendt, amanta lui Heidegger pentru o vreme, spunea ca drama contemporaneitatii nu e ca statistica nu are dreptate, ci, dimpotriva, ca are din ce in ce mai multa dreptate. Ca incepem sa ne transformam, pe nesimtite, din oameni, in numere. Cati prieteni aveti pe Facebook? Cate like-uri? Cate voturi? Cati “followers”? Or lumea n-a fost schimbata cu numere. Lumea a fost schimbata, in bine sau in rau, cu Socrate si Confucius, Iisus si Buda si Mahomed, cu Platon si cu Hegel, cu Machiavelli si Hobbes si Marx, cu Einstein si Darwin si Freud. Si da, doamna invatatoare, cu mine, cu Bula.

Recunoasteti, doamna invatatoare, ca, daca nu ma chema asa de inofensiv, Bula, nu m-ati fi ascultat pana la capat. Recunoasteti ca m-ati fi acuzat de elitism.

Stai jos, elev Bula! Patru! Ce, te crezi mai destept?

… sau Lafitte’s Blacksmith Shop Bar din New Orleans – zice-se taverna din cea mai veche cladire din Statele Unite. Cladirea, inaltata undeva intre 1722-32, ar fi servit si scopuri mai putin ortodoxe, printre care si pe cele ale „piratului Lafitte”. Cata realitate si cata fictiune se amesteca in povestile despre Taverna Fierarului e greu de spus.


Un lucru, insa, e sigur. Atmosfera face toti banii, la orice ora din zi si din noapte.