…chiar dacă e un lucru acceptat axiomatic: „Interesul poartă fesul”. Scurt, rimat și la obiect. Orice român va înțelege din această zicală că, în pofida aparențelor înșelătoare, cu parfum oriental („fesul” – vorba ceea, „n-am găsit altă rimă”), omul se lasă întotdeauna ghidat de interesul personal. În engleză, asta s-ar numi „self-interest” și e considerat motorul capitalismului. Sună egoist, la opusul virtuților clasice, precum generozitatea, dar și al celor creștine, precum lepădarea de sine. Cu toate acestea, cei care au auzit de „mîna invizibilă a pieței” au auzit cu siguranță și de Adam Smith și de faimoasa sa carte The Wealth of Nations (Bogăția națiunilor). Teoria acestuia ar fi că, aparent paradoxal, dacă fiecare fes s-ar lăsa purtat în afaceri de către interesul personal, societatea, per ansamblul ei, n-ar avea decît de cîștigat. Poate de aici și faptul că, în engleză, „interest” mai înseamnă și „dobînda” la credite.

În zilele… unora dintre noi (din obișnuință, era cît pe ce să zic „în zilele noastre”), mai precis în 1977, Albert Hirschman publica o carte mai puțin celebră, dar una pe care-o recomand călduros: Pasiunile și interesele: argumente politice pentru capitalism înaintea triumfului acestuia (The Passions and the Interests: Political Arguments for Capitalism before Its Triumph). Hirschman arăta, cu citate convingătoare, împrăștiate pe cîteva secole, cum interesul personal a ajuns să înlocuiască, încet, dar sigur, mulțimea pasiunilor omenești. Dacă pasiunile sînt numeroase, cu variațiuni semnificative și ierarhizări diferite de la om la om, deci dificil de anticipat, interesul personal se află la intersecția pasiunilor cu raționalitatea, lesne de înțeles și de anticipat în majoritatea cazurilor. Simplu spus, ca regulă generală, oamenii nu-și dau singuri foc la valiză, ci încearcă să-și maximizeze beneficiile. Ce mai tura-vura, au descoperit și occidentalii ceea ce noi știam încă de pe vremea otomanilor: interesul poartă fesul.

Zicala, însă, poate fi citită și într-o cheie ușurel diferită – una în care fesul este purtat de colo pînă colo de către… curiozitate. Pentru că, să ne reamintim, „interes”, „interesat” și „interesant” au rădăcină comună, iar a fi interesat de ceva presupune a fi curios despre acel „ceva”. Iar „curios” vine din latinescul „cura”, de unde avem și „curativ”. Cum ar veni, curiozitatea e tămăduitoare. Interesant, nu? Mult mai interesantă, însă, mi se pare metamorfoza interesului. Pentru cei de gintă latină, etimologia cuvîntului este cît se poate de limpede: „inter-es” – „inter-est”, „inter-esse” = „a fi între”. Cam ca aristotelicul „mesotes”. Nu e curios? Cum s-a ajuns de la „a fi între” (între ce și ce?) la sensurile din ziua de astăzi? V-ați întrebat vreodată? Dacă nu, de ce nu? Dacă da, ați aflat răspunsul? Dacă faceți parte din cea de-a doua categorie, felicitări, chiar dacă n-ați găsit o soluție care să vă convingă! Mai importantă aici e întrebarea. Dacă v-ați pus-o, faceți parte dintr-o minoritate curioasă din fire. Adicătelea, vă pasă. Nici etimologii n-au căzut de comun acord asupra explicației, deși în general se acceptă că „a fi între” presupune o centralitate, iar centrul e întotdeauna mai important decît periferia.

Mai interesant mi se pare că nu latinii, ci nemții s-au arătat mai interesați de „interes” – poate și pentru că, în germană, așa se și scrie: Interesse. Deloc surprinzător, atît Hegel, cît și Heidegger se arată interesați (nu mă pot abține) de Inter-esse. Să zăbovim, însă, nițel la Hannah Arendt, care găsește și ea cuvîntul fascinant. Ceea ce este-între oameni e de interes pentru toată lumea. Inter-esul, așadar, creează o punte de legătură între om ca individualitate și comunitatea din care face parte, dar o punte care unește și deopotrivă păstrează o distanță între părțile de-unit. Orice relație interumană e, așadar, interesantă, la propriu, pentru că este „între”. 

Odată cu începuturile modernității, însă, ca atîtea alte înțelesuri, și cel al interesului începe să se modifice – și nu neapărat în bine. Cînd, la cumpăna dintre veacurile al XVI-lea și al XVII-lea, Henri, Duce de Rohan, spune că „după cum regii conduc oamenii, interesul îi conduce pe regi”, metamorfoza e aproape împlinită. Urmează un periplu intelectual imposibil de cuprins aici, care-i include, printre alții, pe Hobbes și Marx, Rousseau și Adam Smith. Trecerea de la „interesul personal” în accepțiunea modernă la „interesul național” nu reprezintă, din acest punct de vedere, nici o schimbare. Logica rămîne aceeași – o logică economică. O lege statistică. Apare, susține Arendt, o disciplină de neconceput în afara modernității, o specializare cu o titulatură oximoronică – economia politică, posibilă doar în condițiile uniformizării maselor. Aparent doar paradoxal, încercarea bine intenționată de a lăsa interesul personal să conducă lumea sfîrșește prin a încuraja spiritul de turmă. Atenție, înamoraților de diversitate ca obligație de serviciu și promotorilor dezinhibării de tot felul ca rețetă pentru o tîmpă autenticitate! Drumul spre iad e pavat cu bune intenții și concepte prost înțelese.

Toate bune și frumoase, vor spune, probabil, cîrtitorii de serviciu, dar cu ce ne ajută pe noi toate astea? Rezolvă problema încălzirii la iarnă? Războiul din Ucraina? Nesiguranța zilei de mîine? Cum îmi pot îmbunătăți mie viața toate speculațiile astea etimologic-filosofice? Păi, presupunînd că iadul nu vi se pare o motivație suficient de serioasă, totul depinde de interesul care vă poartă fesul. Dacă încă vă mai imaginați că soluția problemelor cu care vă confruntați o reprezintă o mai bună urmărire și protejare a interesului personal, sînt întru totul de acord cu dumneavoastră. Însă, vorba lui Socrate, pentru a-ți putea urmări interesul personal se cuvine mai întîi de toate să ți-l cunoști cu adevărat, nu doar să ți se pară, altminteri riști să ți-l distrugi cu cele mai bune intenții. 

Mie, unuia, egoist cum sînt și veșnic în căutarea bunăstării, îmi pare că metamorfoza interesului personal de-a lungul veacurilor ne servește o lecție pe cît de simplă, pe-atît de importantă: interesul personal e servit mai bine atunci cînd e ignorat, iar încercarea disperată de-a ne promova unicitatea nu face decît să ne afunde și mai adînc în turmă. 

Dacă nu mă credeți, întrebați-vă prietenii de pe Facebook, Instagram, Twitter, TikTok și ce alte rețele „sociale” vor mai fi fiind. În lumea virtuală.

NOTA: textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


…pentru că mai degrabă devenim atenți cînd ne trage de mînecă vreo cunoștință ocazională decît atunci cînd o face istoria imediată. S-ar zice că-n tot românul zace un mic Mao Zedong care, întrebat ce părere are despre Revoluția Franceză, a răspuns fără să clipească: „E prea devreme ca să mă pot pronunța”. Și noi sîntem convinși că lecții folositoare ne poate da doar istoria îndepărtată – cu cît mai îndepărtată, cu atît mai bine. Istoria de manual. Știrile zilei ne pot stîrni curiozitatea, interesul sau chiar furia, dar de-nvățat nu credem c-avem ce-nvăța de la ceea ce, automat, trecem la rubrica „fapt divers“. Și e păcat. Riscăm să trecem cu vederea lecții folositoare mult timp după ce ecourile zilei de astăzi se vor fi stins.

Să luăm, bunăoară, știrea despre criza energetică despre care tot vorbim de la începutul războiului din Ucraina, o criză folosită de Putin pe post de bau-bau. Ce s-a ales de ea? În doar cîteva luni, imposibilul a devenit realitate: petrolul nu mai reprezintă o amenințare într-atît de înfricoșătoare, rezervele de gaz ale țărilor europene înaintea intrării în iarnă sînt peste 97% din capacitatea de depozitare și vapoarele cu gaz lichefiat sînt ancorate în larg în așteptarea unei oportunități de descărcare. A mai rămas prețul curentului, dar sînt convins că și acesta se va rezolva eventual, cum s-a rezolvat și criza petrolului din anii ’70. Și atunci, criza a fost urmarea a două crize majore – războiul Yom Kippur din 1973 și, respectiv, Revoluția iraniană din 1979. Și atunci, prețul petrolului a fost folosit ca armă. Și atunci, lumea occidentală a suferit. Dar și atunci, ca și acum, lumea occidentală a găsit soluții.

Ceea ce pînă acum părea incredibil – o Europă cvasi-independentă energetic de Rusia – a devenit realitate nu în cîțiva ani, ci doar în cîteva luni, spre disperarea lui Putin. Vorba aceea: iertați-ne, n-am știut că e imposibil! Am ajuns să ne minunăm singuri. Pînă mai adineauri, dependența energetică de Rusia părea un fapt la fel de inevitabil precum sosirea nopții. Peste noapte, însă, minune mare! Am realizat că se poate și fără! Dacă ar avea o căciulă, Putin și-ar trînti-o, de furie, la pămînt. Se poate și fără Rusia!

Mărturisesc spăsit că Diogene Cinicul, cel care locuia în butoi și umbla cu opaițul aprins ziua-n amiaza mare, chipurile în căutarea unui om, nu se numără printre filosofii mei favoriți. Zică cine ce-o zice, masturbarea în piața publică sau satisfacerea nevoilor fiziologice în același loc pot șoca „audiența” și te pot face faimos chiar în absența TikTok-ului (cum și-a și dorit cu ardoare, potrivit unei versiuni prezentate de Diogene Laertios, dar ignorată de admiratori), însă nu te califică în rîndul filosofilor (știa Hegel ce știa cînd l-a expediat într-un rînd și jumătate). Toate acestea, însă, nu mă împiedică să învăț ceva și de la el, după cum, zice-se, ar fi învățat și el de la un copil. Văzîndu-l cum bea apă din căușul palmei, și-a aruncat imediat paharul, recunoscînd că i-a arătat că se poate trăi și fără.

Iaca o lecție de viață care se cuvine reținută și aplicată – „se poate și fără”. Nu, nu vă cere nimeni să renunțați la, să zicem, hîrtia igienică, doar pentru că se poate și fără. Dar haideți să fim cinstiți și să recunoaștem: cîte „necesități”, cîte „fără de care nu se poate” încep prin a ne face viața mai ușoară (cum au făcut-o, decenii, petrolul și gazele rusești), sfîrșind prin a ne-o complica mult mai tare? „Necesități”, „fără de care nu se poate”, pare-se, pînă nu ne ajunge cuțitul la os. Nu mă apuc să le enumăr, ni le știm fiecare singuri și n-o să ridic tocmai eu primul piatra. Dar n-ar fi bine să prevenim înainte să fim nevoiți să tratăm? Nu e mai bine să aplicăm „lecția energetică”, predată cu forța de către Putin, altei știri recente care a făcut valuri în mass-media? Mă refer la preluarea Twitter de către Elon Musk.

Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Mulți, în frunte cu Joe Biden, s-au arătat îngrijorați de „libertatea” pe care Elon Musk ar putea-o acorda de-acum încolo utilizatorilor. Extremism, dezinformare, manipulare ideologică! Alții, dimpotrivă, s-au speriat de posibilitatea cenzurii și de prea multă putere concentrată în mîinile unui singur om. Este oare etic să îngăduim așa ceva? Unii sînt convinși că Donald Trump își va recîștiga „portavocea” populistă, alții deplîng simpatia de care activista radicală Alexandria Ocasio-Cortez pare a se bucura în ochii noului proprietar al Twitter și văd între cei doi doar tachinări amoroase. După ce-au intrat în panică, unii democrați au început să se bucure. După ce-au chiuit de parc-ar fi obținut o victorie personală, unii republicani au început să se-ntrebe dacă nu cumva au primit încă un cadou otrăvit după decizia Curții Supreme referitoare la avorturi. Nimeni nu știe ce va urma, dar toată lumea e precum petuniile lui Topîrceanu – „Farmec dînd regretelor, / Stau de vorbă între ele: / «Ce ne facem, fetelor?»”. Și toate astea pentru ce? 

Recunoașteți că pînă și istoria îndepărtată are ironiile ei: precum Diogene Cinicul, Elon Musk e însetat după atenția publică și a devenit un adevărat profesionist al manipulării acesteia. De la mașinile trimise în spațiu la „glumele” despre criptomonede care îmbogățesc sau sărăcesc „investitori” peste noapte, la giumbușlucurile din fața camerelor, omul face cu multele mijloace pe care le are la dispoziție ceea ce reușea și vedeta atenienilor cu puținele sale mijloace – rămîne în centrul atenției, fie că e înjurat, fie că e admirat. Dar, dacă publicul ar reacționa precum Diogene și ar realiza că „se poate și fără”, fără Twitter (sau orice altă rețea socială, că veni vorba), „problema” s-ar rezolva de la sine. Pentru că asta e o „problemă” exact în măsura în care o acceptăm ca atare. Ca pe un „dat”. Dar, dacă putem fără Rusia, n-om putea și fără Twitter? Nici că voi ca să mă laud, nici că voi să vă-nspăimînt, dar, ca unul care n-a avut niciodată cont pe vreo rețea socială, vă garantez că se poate și fără. Nu e nici o scofală. De ce să ne pierdem vremea încercînd să ghicim ce va face unul care are monopolul paharelor cînd putem bea și din căușul palmei? 

La ora la care veți citi aceste rînduri, în SUA se vor fi terminat alegerile „midterm”, de la jumătatea mandatului prezidențial. Ca de fiecare dată, atît stînga, cît și dreapta le declară deja de o importanță „istorică”, deși vor sfîrși mai degrabă la categoria „fapt divers”. Dar, după cum tocmai am constatat, asta nu înseamnă că nu avem ce învăța din rezultate. De-abia aștept. Că fără astea chiar nu se poate.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro


… te porti ca romanii.

Happy Halloween!

P.S. Home made all, with a Transylvanian touch 🙂


…deși, de această dată, încerc să mă abțin de la speculații pe tema diferențelor dintre gîndirea într-o limbă lipsită de genuri (engleza, bunăoară) și una în care substantivele sînt feminine, masculine sau neutre. Cum e să trebuiască să-i spui lupoaicei „she-wolf” („ea-lup”), pentru că te constrînge limba? Cu tot riscul de-a fi acuzat de „sexisme” desuete, mie, unuia, mi se pare cel puțin ciudat. Poate nu degeaba ideea că „genurile sînt constructe sociale” a apărut mai întîi în limba engleză – „gender neutral”. (Pe de altă parte, ciudat mi se pare și faptul că „pîinea”, în franceză, e „masculină” – „le pain”. Că doar nu s-o fi născut poporul francez mîncînd direct doar baghete freudiene!) Cert este că, în toate limbile cu genuri pe care le bîigui mai mult sau mai puțin, democrația este „feminină”: în franceză, să n-o mai bîrfesc, „la démocratie”; în italiană, „la democrazia”; în spaniolă, „la democracia”; ba chiar și în germană – semn că nu e o chestiune de gintă latină –, „die Demokratie”. C-așa e democrația ideală – bună, primitoare și iubăreață din fire.

Ei bine, tocmai în această predispoziție iubitoare se ascunde și un mare pericol – unul existențial, cum îi place lui Putin să spună: democrația se îndrăgostește prea ușor de cine nu trebuie. Femeile, în general, tind să se înamoreze de „băieții răi”, cei care beau, fumează, fură, sar la bătaie, ba chiar au făcut și pușcărie. „Băieții buni”, cei care se țin de carte, se piaptănă „cu cărare”, beau apă plată și țin ușa deschisă doamnelor, sînt trecuți, aproape automat, cu vederea. Vă mai amintiți Pe aripile vîntului? Succesul cărții (filmului) se bazează pe un paradox: Scarlett e atrasă de „băiatul bun”, Ashley, dar toți cititorii (privitorii), femei sau bărbați, țin, în secret, cu Rhett, așteaptă cu sufletul la gură și răsuflă ușurați cînd, la sfîrșitul cărții (filmului), eroina se îndrăgostește de „băiatul rău”.

Înainte, însă, de a-mi sări în cap, acuzîndu-mă (încă o dată?) de sexisme de prost-gust, vă anunț că fenomenul e mai mult decît „un fapt de viață” – există studii care îl confirmă și încearcă să îl și explice. Avem, bunăoară, explicația biologiei evoluționiste, care poate fi rezumată simplu: un băiat rău „mustește de testosteron” și te va proteja de alți băieți răi, așa că e vorba de o simplă atracție sexuală și de nevoia (inconștientă) de protecție. Există, însă, și explicațiile mai mult sau mai puțin psihologice: 1) Femeile sînt atrase de încrederea de sine pe care o degajă „băieții răi”, de aerul „puțin-îmi-pasă” (francezii i-ar spune „je-m’en-fichisme”); vă amintiți replica finală a „băiatului rău” din Pe aripile vîntului? „Draga mea, puțin îmi pasă!” Ar fi vorba, așadar, de atracția „libertății”, de absența „constrîngerilor” la care femeile, din nou subconștient, ar fi supuse toată viața. 2) Tot din instinct, de această dată unul matern, femeile încearcă să „salveze băieții răi”. Să le arate „calea dreaptă” și să-i transforme în băieți buni. Și eșuează de fiecare dată.

Observați, rogu-vă, că democrațiile nu se înamorează de tiranii sau de dictaturi, ambele de gen feminin. Prea rele! Nimeni n-ar vrea să emigreze în Coreea de Nord. Învelite însă în haina autoritarismului, tiraniile și dictaturile, y compris cea a proletariatului, se transformă din scorpii în niște familiari „băieți răi”. Răi, dar atractivi. Poate nu întîmplător comunismul, nazismul și fascismul sînt de gen masculin la singular, neutre la plural. De ăștia te poți înamora, chiar fără să vrei. Pentru că democrația e, s-o recunoaștem, ușurel plictisitoare. Griul despre care vorbea Adam Michnik va fi fiind el frumos, dar tot gri rămîne. Nu e palpitant. Da, se trăiește (mai) bine într-o democrație, dar se mai satură omul și de prea mult bine. Vrea senzații tari. N-a fost Hitler ales democratic? N-a fost el văzut ca un apărător al nemților în fața altor „băieți răi”? Nu a călcat el în picioare toate regulile naționale și internaționale? Nu le-a dat el conaționalilor senzații atît de tari că n-au mai putut duce? Dar Mao? Nu i-a fost lui teamă că se îmburghezește spiritul revoluționar, că pînă și comuniștii răi sînt pe cale să devină plictisitor de buni (avea omul un umor involuntar), și-a venit cu măreața idee a Revoluției Culturale, care i-a entuziasmat pe chinezi încă o dată, pînă cînd (ca să-l parafrazez pe Nichita Stănescu), entuziasmînd entuziasmul, au găsit porțile disperării? Dar Putin? Nu vîna și călărea el la bustul gol prin Siberia? Nu era și el sigur pe sine? Nu încalcă și el toate convențiile „puse la cale” de către plictisitorii ăia de „băieți buni” care o țin langa cu tratatele semnate și cu domnia legii? Nu e și el iubit pînă nu mai e? 

„Băieții răi”, însă, nu se găsesc doar în afara democrației, ci și înlăuntrul ei. De ce a fost votat Trump? Berlusconi? De ce e admirat Orbán? Dar să nu ne uităm doar în curțile altora. N-avem și noi, românii, slăbiciunile noastre democratice pentru „băieții răi” ai politichiei românești? Nu ne plac și nouă „bărbații adevărați”? N-am fost noi înamorați de Vadim Tudor? Nu ne plictisește și pe noi „tocilarul” ăla de Nicușor Dan? Nu ne palpită și nouă inimile mai tare cînd îl vedem pe cîte unul veșnic gata să sară la bătaie „în direct”? Haideți să fim cinstiți: nu sîntem nici noi imuni la atracția băieților răi. Ce-i drept, vreme de cîteva mandate l-am preferat pe Ion Iliescu, că era „băiat bun”, dar să nu uităm că Iliescu venea după o perioadă în care ne săturaserăm pînă peste cap de „băieții răi”. Cum spuneam, nici „băieții răi” nu mai sînt atractivi după ce încep să te înfometeze, să te închidă-n casă sau să te lovească cu pumnii și picioarele. De ăștia nu mai rămîi îndrăgostită decît dacă ești masochistă și dependentă de relații abuzive. S-au văzut și se mai văd și cazuri din astea.

Să încheiem, însă, într-o notă optimistă: „băieții răi”, constată biologia evoluționistă, au șanse mari de-a muri repede din cauza stilului de viață, și-atunci cine mai are grijă de progeniturile lor? Iaca de ce, zic oamenii de știință, vor fi fiind femeile atrase de „băieții răi” pentru o pasiune de-o noapte, dar, cînd vine vorba de măritiș, tot inconștient îi vor prefera pe cei „buni”, dintr-un motiv cît se poate de simplu: supraviețuirea genelor. Nu ne rămîne decît să sperăm că teoria funcționează și-n cazul democrațiilor. Și să găsim niște băieți plictisitor de buni.

NOTA: textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


…pentru că minunile, la fel precum nenorocirile, fac parte dintr-o categorie aparte. Ne petrecem majoritatea vieților navigînd, după puteri, printre evenimente mai bune sau mai rele, dar evenimente nu tocmai întîmplătoare. Dacă, bunăoară, dintr-un motiv sau altul, ai tras mîța de coadă și-ai picat la admiterea de la Medicină, nu e o fericire, dar nici întîmplare nu e. Ți-ai făcut-o cu mîna ta. Dacă, în schimb, autobuzul cu care te îndreptai spre admitere a făcut un accident și ai ajuns mai tîrziu la examen, faptul că l-ai picat din lipsă de timp este o întîmplare, și încă una nefericită. O ne-norocire. Un ghinion, resimțit cu atît mai abitir cu cît pare mai absurd. Ați prins ideea. Știm cu toții că nu din întîmplare, după căderea comunismului, România a rămas în urma altor țări din regiune. Și nu din întîmplare Rusia a atacat Ucraina.

Din fericire, mai există și minuni, la fel de inexplicabile și, aparent, la fel de ilogice precum ghinioanele. Să lăsăm deocamdată Ucraina deoparte, cu atitudinea ei de „iertați-ne, n-am știut că e imposibil să ții piept Rusiei”. Să luăm bunăoară demisia lui Sorin Cîmpeanu din funcția de ministru al Educației – o minune, fără doar și poate! E inexplicabilă și aparent lipsită de orice logică. Doar n-ați crezut vreo clipă că omul s-a sacrificat pentru a nu deturna atenția de la legile Educației, după cum a susținut. Această minciună sfruntată era de așteptat. Era normală în contextul politicii românești. E precum în bancul acela cu accente misogine: „Conducătoarea automobilului din fața mea a semnalizat că vira la stînga. Și, contrar așteptărilor mele, a virat la stînga!”. Într-o țară în care normalitatea plagiatului e cvasi-unanim acceptată, o demisie de felul acesta te năucește. Te ia prin surprindere. S-a scris, chiar și în această revistă, ad nauseam, atît despre plagiat în general, cît și despre Cîmpeanu în particular. S-au trimis scrisori de protest din diaspora. S-au semnat petiții. Nimic! Și-atunci de ce tocmai acum și de ce taman Sorin Cîmpeanu, care numai de înalte standarde morale sau de remușcări ale duhului lăuntric nu poate fi suspectat? Am putea bănui că decizia a fost forțată de către președintele Iohannis, dar asta n-ar fi o explicație. Ar însemna doar să mutăm minunea de la Guvern la Președinție. Mai bine o lăsăm așa cum sînt toate minunile – inexplicabile. Minunile de dar nu „se caută la dinți”.

C.S. Lewis, un scriitor britanic mai cunoscut probabil publicului tînăr pentru Cronicile din Narnia și pentru prietenia cu J.R.R. Tolkien, autorul Stăpînului Inelelor, a scris și o carte cît se poate de serioasă intitulată chiar așa – Miracole: un studiu preliminar. Lewis susține acolo că negarea posibilității miracolelor ca „neștiințifică” este, de fapt, un argument cît se poate de neștiințific. Ca „naturaliști”, sîntem într-atît de obișnuiți să gîndim în termeni stricți de cauză-efect încît uităm că o analiză obiectivă a oricărui sistem presupune o privire din afara sistemului. Altfel spus, o privire supra-naturală. Altminteri, ca naturalist, dacă stau pe bancheta unui tren de mare viteză, îmi imaginez, „natural”, că stau pe loc deși, în realitate, mă deplasez cu o sută de kilometri la oră (recunosc, exemplul e nerealist pentru România). În plus, insistența simplificatoare pe paradigma cauză-efect elimină posibilitatea liberului-arbitru și, prin urmare, orice responsabilitate personală. Fenomenul e deja vizibil: de-acum, vinovate sînt genele, biochimia, hormonii, mediul, societatea și oricine altcineva, mai puțin noi înșine. La rîndul lor, însă, nici acești factori „exteriori” nu pot fi trași la răspundere, beneficiind și ei de aceeași nevinovăție cauzală. Ergo, ar fi irațional să crezi că miracolele nu există. Trebuie doar să știi să le vezi.

Mai intempestiv din fire cum sînt, îndrăznesc să împing teoria și mai departe: dacă minunile și nenorocirile sînt la fel de impredictibile, la fel de alunecoase cînd vine vorba de a se lăsa prinse în capcana „cauză-efect”, și, „știm” prea bine, o nenorocire nu vine niciodată singură, de ce minunile ar face excepție de la această regulă? Uite, nici bine n-a apucat să se usuce cerneala pe demisia lui Cîmpeanu că a și fost anunțat premiul Nobel pentru fizică. Alain Aspect, John Clauser și Anton Zellinger au reușit să demonstreze, printr-o serie de experimente, că fenomenul de entanglement („încurcătură”), anticipat teoretic de fizica cuantică, nu doar că există, dar își poate găsi chiar aplicații practice, printre care și mult-așteptatul computer cuantic care va schimba, zice-se, istoria. Pe scurt, „încurcătura” se referă la două particule care s-au atins la un moment dat, dar ulterior au fost separate de distanțe uriașe, să zicem „marginile universului”. Și totuși, în ciuda distanței, astronomice la propriu, orice experiment realizat pe una dintre particule o influențează și pe cealaltă. Vorba cîntecului de odinioară: „Ce bine ne-nțelegem noi doi, / parc-am fi unul singur, nu doi”. Dacă asta nu intră la categoria „miracolelor”, conform logicii normale, atunci nu știu ce intră. În treacăt fie spus, fizica modernă datorează mai mult decît se știe… creștinismului. Nu doar teoria Big Bang-ului a fost „creația” unui preot catolic, Georges Lemaître, dar Denis de Rougemont, autorul cărții Dragostea și Occidentul, argumenta chiar că fizica modernă n-ar fi fost posibilă într-o altă cultură. Doar o minte pregătită să depășească logica binară și să accepte că Dumnezeu poate fi Unul în Trei, iar Iisus deopotrivă și om, și Dumnezeu, poate concepe că fotonul poate fi în același timp și numai undă, și numai corpuscul. Nu degeaba teoreticienii fizicii umplu bisericile. Dacă nu mă credeți, întrebați-l pe prietenul meu, să-i zicem Zbengu. Va confirma faptul că lumea e miraculoasă.

Iaca de ce îmi îngădui să visez și să nădăjduiesc că fenomenul de entanglement poate funcționa și-n cazul politicii românești, și că demisia lui Cîmpeanu, oricît de îndepărtată de cea a lui Ciucă, îl poate determina și pe prim-ministru să recurgă la același gest. Deja cele două particule politice s-au „pupat” în materie de doctorate plagiate, așa că nu mai contează că s-au despărțit. Încurcătura îi va ține pe vecie aproape.

Vom fi fiind noi, românii, mai speciali, dar nu s-o opri fizica cuantică la Vama Borș.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema veche – http://www.dilemaveche.ro


…pentru că întrebarea a început să mă bîntuie încă de cînd l-am cunoscut pe regretatul Marcel Petrișor și-am început să înțeleg cine au fost și prin ce-au trecut deținuții politici: faptul că, dacă scăpau miraculos cu viață din pușcărie, urmau doar să intre într-o temniță mai mare, numită Republica Socialistă România, cu frontiere strașnic păzite, le-a făcut suferința mai grea sau mai ușoară? N-am îndrăznit niciodată să-i întreb verde-n față (sic!), însă ambele răspunsuri mi se păreau plauzibile, psihologic vorbind. Perspectiva de a schimba o pușcărie mai strîmtă cu una mai încăpătoare te poate deprima sau, dimpotrivă, îți poate da o speranță. Tîrziu, am înțeles că acei supraviețuitori reprezintă o categorie cu totul aparte – cea a oamenilor care, aidoma monahului Nicolae Steinhardt, au reușit să își găsească libertatea interioară în pofida sau chiar datorită închisorilor mai mici sau mai mari din afară în care i-a azvîrlit istoria. Cîți dintre noi, însă, pot îndrăzni să se compare cu această mînă de oameni? Nu văd nici o mînă pe sus.

Noi, ăștia, muritorii de rînd, ne confruntăm, de o bună bucată de vreme, cu o problemă mai degrabă inversă: cum se face că ne simțim închiși într-o societate altminteri declarat deschisă? În Europa de Est în particular, ideea de societate deschisă a fost popularizată grație fundațiilor înființate în spațiul ex-comunist de către George Soros, dar creatorul conceptului a fost inițial Henri Bergson. După cel de-al Doilea Război Mondial, ideea a fost preluată de către Karl Popper, în faimoasa-i carte Societatea deschisă și dușmanii ei. Redutabil filosof al științei, Popper s-a dovedit ușurel naiv în cazul înțelegerii distincției dintre o societate deschisă și una închisă (însuși titlul cărții denotă o viziune maniheistă, contrară propriilor premise, dar asta ar fi o altă discuție). În viziunea acestuia, o societate închisă este o societate tribală, tradițională, ostilă oricărei schimbări. În contradistincție, societatea deschisă e cea modernă, inamica tribalismului, a tradiției, societatea care, încurajînd comunicarea, sporește toleranța față de diferențe, individualismul, respectul pentru drepturile celuilalt ș.a.m.d. Inițial, globalizarea Internetului și prăbușirea Uniunii Sovietice au părut să-i confirme previziunile. Minunile, însă, ni se spune, țin trei zile, sînt interzise sau îngrașă, iar noile media s-au grăbit să reconfirme înțelepciunea populară. Lumea s-a fragmentat și mai abitir, tribalismele de tot felul au explodat, tradițiile pînă atunci vii au fost rapid mumificate.

Mai potrivită în aceste zile pare a fi metafora „satului planetar” sau „global”, dar nu pentru c-ar corespunde înțelegerii creatorului – canadianul Marshall McLuhan. În anii ’60, „satul planetar” era o variantă ceva mai lesne de înțeles a „societății deschise”. În condițiile unor schimburi accelerate de persoane, informații și bunuri, omenirea întreagă urma să devină interconectată, aidoma unui sat în care toată lumea se știe cu toată lumea și știe ce face toată lumea. Atenție! Sat, nu oraș! O omenire de săteni, adică, nu de orășeni. De țărani, nu de cetățeni. În mod normal, dincolo de hotarele satului, sînt sălbăticia și… orașul. Cînd ieși din sat, te poți întîlni fie cu bestiile, fie cu civilizația (de la civitas = oraș la civis = „cetățean”). Ce te faci, însă, cînd satul e planetar? Cînd dincolo de el nu mai ai nici sălbăticie, dar nici oraș? Nici bestii, dar nici cetățeni? Cînd te trezești închis în satul global? Ce faci? Există mai multe opțiuni, în funcție de caracterul fiecăruia și de conjunctura geopolitică.

De bună seamă, varianta cea mai proastă, vizibilă în aceste zile din Rusia pînă-n Iran, ar fi să negi realitatea, cum o fac Putin sau ayatollah-ul. Ambii, sănătoși sau bolnavi, refuză evidența satului global. Ambii își imaginează că în ziua de astăzi mai poți ține oamenii închiși, la propriu, în bătătura proprie. Ambii își imaginează că, dacă-și închid ochii, Internetul încetează să mai funcționeze. Că realitatea se va plia, înțelegătoare, peste dorințele lor. Închid ochii și rușii de-abia așteaptă să meargă la război. Închid ochii și toți iranienii își iubesc ayatollah-ul, numai dușmanii din interior pretind altfel. Cînd deschid ochii, o fac doar pentru a se privi în oglindă. Iar în oglindă, ambii se văd ca reprezentanții și apărătorii adevăratei civilizații – pravoslavnice sau islamice, n-are importanță –, a căror menire e să salveze lumea de la inevitabila decadență occidentală. Niște țărani. Ambii se cred orășeni însărcinați cu misiuni divine, așa că ambii se dovedesc bestii. După cum spunea Blaise Pascal: „Omul nu e nici înger, nici bestie, dar nenorocirea face că acela ce rîvnește să ajungă înger să sfîrșească prin a deveni bestie”. Acestea sînt, însă, cazuri extreme, vizibile de la o poștă geopolitică și, prin urmare, lesne de diagnosticat, dacă nu și de rezolvat.

În satul planetar, însă, e loc pentru toți și toate – odată văzuți cu sacii supraviețuirii în căruță, ieșiți în afara granițelor fizice și a constrîngerilor materiale iminente, oamenii se relaxează, își suflecă mînecile și-ncep să-și construiască de jur împrejur noi și noi ziduri. Ana lui Manole pune mîna pe mistrie și începe să se zidească singură, de bunăvoie și nesilită de nimeni, dar nu în zidul vreunei mănăstiri, ci al unor închisori – închisori mai mici sau mai mari, mai mult sau mai puțin vizibile, mai mult sau mai puțin strigătoare la cer. Cu cît mai puțin strigătoare la cer, cu atît mai lesne de trecut cu vederea și, deci, cu atît mai periculoase. Început cu ghetoul din Veneția, fenomenul a fost pînă de curînd o impoziție din afară asupra rezidenților dinlăuntru. În zilele noastre nu mai există ghetoizare în societatea deschisă. În schimb, avem nenumărate exemple de autoghetoizare din cele mai varii motive, dar unele care profită din plin de lumea de dincolo de zidurile ghetoului.

Cînd George Simion se încinge cu brîul tradiției și cu transmisiile live pe rețelele de socializare, iar disprețuitorii tradițiilor își caută cu disperare un rost care să-i scoată din depresie și devin activiști, e semn limpede că, în societatea deschisă, problema zidurilor e departe de a fi închisă. Putin cu ale lui, noi, cu ale noastre.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


…pentru că, spre deosebire de Istoria cu majusculă, faimoasă pentru ironiile ei, istoriile personale tind să fie mai puțin ironice și mai mult jucăușe. Vestea morții Reginei Elisabeta a II-a m-a prins la New Orleans, la un institut de pe lîngă Tulane University. În urmă cu exact zece ani mă aflam tot la Tulane University, ca visiting professor. Șeful meu de-atunci, să-i spunem Moș Martyn, era un britanic cu plete dalbe și c-o mustață demnă de un ofițer din războaiele cu burii. La un pahar de vorbă, l-am întrebat de cît timp este în America. Trăia aici de mai bine de douăzeci și cinci de ani, însă refuzase să ceară cetățenia americană. De ce? Mi-a răspuns cu toată seriozitatea: „Pentru că sînt un supus loial al Maiestății Sale Regina!”. În engleză, cu accent, replica a sunat și mai impresionant. Martyn era și fumător înrăit – dar fuma doar Pall Mall, pentru că erau singurele țigări englezești care se găseau în New Orleans.

Ultima oară ne-am revăzut acum vreo două săptămîni și ne-am apucat să depănăm amintiri. În urmă cu zece ani tocmai îmi apărea prima carte despre istoria compromisului – o istorie care începea în antichitate și se încheia în Anglia secolului al XVII-lea. După cum era de așteptat, atunci am povestit multe despre Regina Elisabeta I – și tot atunci mi-a venit ideea și pentru cea de a doua carte, o idee la care Martyn a ridicat nițel din stufoasele-i sprîncene britanice. A folosi metafora celor două trupuri ale Reginei/Regelui pentru a explica fondarea poporului american i se va fi părut aproape o blasfemie. La urma urmei, juriștii Reginei Elisabeta I născociseră conceptul celor „două trupuri”, preluat ulterior de către toate monarhiile europene. Conform acestuia, regina (sau regele) are două trupuri – unul fizic și altul politic. Corpul fizic poate suferi accidente, se poate dovedi neputincios, corupt atît la propriu, cît și la figurat ș.a.m.d., dar corpul politic rămîne întotdeauna fără de prihană. Corpul fizic poate muri și poate fi înlocuit, corpul politic, niciodată. De aici și justificarea strigătului „Regele a murit! Trăiască regele!”. Keep calm and carry on.

Cîteva secole și zece ani mai tîrziu, vorbind de astă dată de Elisabeta a II-a, conceptul își păstrează încă utilitatea. La ora la care scriu aceste rînduri, corpul fizic al Reginei este pregătit pentru funeralii naționale. Corpul politic al Reginei, însă, va continua să dăinuie, după cum a făcut-o de secole. Or, cînd continuitatea politică este dublată de o longevitate fizică impresionantă, impactul emoțional este cu atît mai mare. De aici și reacțiile supușilor britanici, deosebite de cele ale publicului larg. Pentru că subitul interes al americanilor sau al românilor (pentru că le urmăresc televiziunile) are prea puțin de-a face cu emoția resimțită de un britanic precum Martyn, care, după o viață întreagă trăită ca supus loial al Maiestății Sale Regina, s-a trezit, aproape de pensie, supusul loial al Maiestății Sale Regele Charles al III-lea.

E o diferență uriașă. Pentru non-britanici, reacția la moartea Reginei nu e cu nimic deosebită față de reacția la moartea, să zicem, a lui Michael Jackson, iar interesul publicului va dura cam tot atît. E vorba despre o fascinație omenească pentru soarta celebrităților, despre care vorbea și Adam Smith în Teoria morală a sentimentelor – o fascinație care nu face distincția între cuplul Harry-Meghan, pe de-o parte, și cuplul William-Kate, pe de alta. Pentru britanici, însă, diferența e de la cer la pămînt. Diferența e dintre „idoli” și „icoane”, cum remarca Andrew Sullivan. Primul cuplu a decis să se „emancipeze” și să trăiască de pe urma celebrității regale fără a-și asuma însă și obligațiile (nu degeaba au trecut în Lumea Nouă); celălalt cuplu și-a luat în serios obligațiile și, foarte probabil, va asigura cu succes continuitatea monarhiei britanice. 

Nu întîmplător monarhia britanică se bucură de o asemenea admirație că nici canadienii, nici australienii, altminteri independenți din toate punctele de vedere, nu vor să renunțe la statutul simbolic de „supuși ai Maiestății Sale”. Pentru că oamenii nu se hrănesc doar cu pîine, ci și cu simboluri. E epitomul conservatorismului de care vorbea Edmund Burke: „Un stat lipsit de mijloacele de a opera unele schimbări e un stat lipsit de mijloacele de a se conserva”. De-a lungul celor 70 de ani de domnie, au avut loc schimbări radicale, dar modificările s-au petrecut aproape pe nesimțite, iar ceremonialul din inima monarhiei britanice a rămas neschimbat. Ați observat caraghioasele peruci purtate de judecători, avocați și procurori în tot Commonwealth-ul? V-ați întrebat de ce britanicii nu au renunțat la ele? V-ați întrebat de ce sala Parlamentului (House of Commons) cu cea mai îndelungată tradiție din istoria lumii, creatorul monarhiei constituționale, rămîne neschimbată secole mai tîrziu, cu aleșii înghesuiți pe aceleași băncuțe și cu distanța dintre Putere și Opoziție la aceleași două lungimi de sabie, pentru a evita duelurile? Sau de ce, într-una dintre ironiile Istoriei cu majusculă, parlamentarii celor mai corupte state se lăfăie astăzi, fiecare, la cîte un birou personal?

Dacă n-ați făcut-o pînă acum, încă nu e timpul pierdut. Pentru că lecțiile Coroanei, în general, și cele ale Reginei, în particular, ne sînt de folos tuturor. După cum am scris prin alte părți, nu doar regii, ci și popoarele au două trupuri. Există poporul înțeles ca o colecție de indivizi, condus după principiul majorității. Acesta e poporul fizic, cel care poate fi corupt, leneș, lesne de manipulat, poporul pe care ne enervăm zilnic din varii motive. Dar mai există și poporul conceptual, înțeles ca un tot ce reprezintă mai mult decît suma părților, poporul ghidat de înțelepciunea de veacuri. Acesta e poporul la care nu te pufnește rîsul cînd îl descrii drept „bun”, „harnic”, „inimos”, „iar noi locului ne ținem, cum am fost așa rămînem”.

Mai mult, fiecare dintre noi are două trupuri, atîta doar că nu ne dăm seama, deși la răstimpuri ne mai încearc-o bănuială. Cînd ne privim în oglindă corpurile îmbătrînite, ne-ntrebăm cum se poate ca în afară să ne fi schimbat în asemenea hal, cîtă vreme pe dinlăuntru ne simțim aceiași. Uite că se poate tocmai pentru că și noi, nu doar regii și popoarele, avem două trupuri. Și dacă, oricîte diete am ține și oricîtă gimnastică am face, cel de-afară e supus corupției, să ne-ngrijim mai abitir de cel dinlăuntru. Dacă nu putem fi regi pe dinafară, să încercăm măcar să fim aristocrați pe dinlăuntru. Keep calm and carry on.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


…pentru că e vară, e soare, așa că e aproape inevitabil să petrecem mai mult sau mai puțin timp pe terasa vreunui birt. Dar cum? Cum îl petrecem? Cum ne petrecem? Ați văzut că la orice birt demn de acest nume personalul aleargă de colo-colo atît de repede încît, dacă încerci să-l urmărești, începe să te ia amețeala. (Mă grăbesc să precizez că nu e nimic peiorativ în apelativul „birt”: pe filieră sîrbo-croată, vine din germană și înseamnă „restaurant”.) Se iau comenzile, se aleargă la bucătărie, se aduc farfuriile, se strîng farfuriile, se curăță mesele, iar printre picături se mai face și conversație amiabilă cu clienții pentru a-i binedispune și a-i fideliza. Simplu spus, oamenii aceia aleargă pentru ca noi, clienții, să putem sta. Pentru a ne îngădui să ne tragem sufletul – atît la propriu, cît și la figurat. Acesta este paradoxul birtului – sau ar trebui să fie.

A ști cum să stai e mai mult decît o artă – e o necesitate. Cînd Aristotel spunea că fermierii sau artizanii sînt cetățeni, dar nu chiar, n-o făcea pentru că i-ar fi disprețuit sau i-ar fi considerat mai proști, ci pentru că, lucrînd de dimineață pînă seara, nu aveau timp de stat. Nu aveau timp liber, deci nu mai aveau timp nici de politică și nu-și permiteau nici răgazul contemplației. Or, omul e o ființă politică (Aristotel) pentru că, după cum spunea și Epictet, „este ființa care iubește contemplația”. Paradoxal? Cînd cel care avea să devină Fericitul Augustin trece printr-o serie de crize personale, el renunță la predarea retoricii (o profesiune extrem de bine remunerată pe-atunci) și se retrage din lume împreună cu cîțiva prieteni, la o vilă în Cassiciacum, pentru a practica… contemplația. După cum singur mărturisește în Confesiuni, această decizie avea să se dovedească esențială pentru convertirea ulterioară la creștinism. 

De bună seamă, nu toată lumea are la dispoziție o vilă (și prieteni predispuși la contemplație), dar toată lumea își poate îngădui la răstimpuri să zăbovească pe terasa vreunui birt, cu sau fără amici. Merităm cu toții cîteva momente de contemplație – a spectacolului străzii, a oamenilor de la celelalte mese, a amintirilor din tinerețe (où sont les neiges d’antan?), a vreunei ipoteze mai mult sau mai puțin inspirate, lansată de vreun tovarăș de bere supărat pe lume și viață. Pînă nu demult, o viață bună consta tocmai în găsirea echilibrului ideal dintre vita contemplativa și vita activa. Dar a fi exclusiv activ în ziua de astăzi a devenit un ideal care nu iartă nici o vîrstă. Pe vremuri, bătrînețea era vîrsta odihnei, a contemplativității. Te așezai pe o băncuță în fața porții și te uitai la spectacolul de pe uliță ca la teatru. Nu degeaba „teatrul” și „teoria” au o etimologie comună –theoria, adică privire sau contemplație. Acum, însă, și vîrstnicii trebuie să fie activi, să facă sport, să se implice. Să fie zvăpăiați. Cu alte cuvinte, să se agite, cu sau fără rost. Cu sau fără cap.

Nici la terasă nu mai știm să stăm așa cum se cuvine, tihnit. Am ieșit din mentalitatea birtului de-odinioară și-am intrat în mentalitatea bistroului care, zice-se, și-ar trage numele de la soldații ruși care au ocupat Parisul după războaiele napoleoniene și cereau să fie serviți „bîstro”, adică „repede“ (se non è vero, è ben trovato). Ironia face ca tocmai francezii să fie cei care au ridicat la rang de artă băutul unui degetar de cafea într-o oră. Noi, însă, nu sîntem francezi. Precum soldații ruși, noi nu mai avem răbdare. Dacă sîntem înconjurați de comeseni, nu mai conversăm, ci ne certăm. Ne răstim fără să ne mai ascultăm, după cum ne-au învățat talk-show-urile de la televiziunile românești. Dacă sîntem singuri, ne găsim de lucru cu telefonul „deștept”. De ce? De frica de-a fi singuri. 

Cînd în centrul Clujului, în Piața Unirii (Matei Corvin), au început să apară terasele precum ciupercile după ploaie, mi-am întrebat amicii de ce sînt prețurile atît de piperate și de ce ne-am așeza acolo, în loc să alegem un loc mai ferit și mai liniștit, cu prețuri mai rezonabile. „Pentru că”, mi-au răspuns sfătos, „aici nu stai pentru a bea cafea sau bere. Aici stai pentru a fi văzut, or asta costă.” A sta pe terasă nu pentru a vedea, ci pentru a fi văzut e o altă formă de a fugi de singurătate. Pentru c-am uitat ce-nseamnă tihna, nu mai știm cum să ne bucurăm nici împreună și nici singuri. Pe terase, personalul aleargă, dar aleargă cu rost. Noi, clienții, ne-am așezat la mese, dar sîntem mai agitați decît ei – și fără rost. Statul cu ochii-n telefon și permanenta mișcare a degetelor pe ecran, pentru a sări de la un „feed” la altul, fără a zăbovi la fiecare mai mult de cîteva secunde, nu sînt decît o altă formă de-a fugi de noi înșine. Din noi înșine. O altă formă de-a trăi în afara noastră. 

Se căinează gălăgios restrîngerea sau chiar dispariția vieții private în ziua de astăzi, uitîndu-se că renunțarea la viața privată nu e opera vreunui Big Brother, ci a fiecăruia dintre noi – o armată de small brothers speriați de singurătate și de perspectiva de-a rămîne singuri cu gîndurile lor. Iar asta nu pentru că-n fiecare dintre noi s-ar ascunde vreun ucigaș în serie ale cărui dorințe secrete ne-ar înspăimînta, ci pentru că, dimpotrivă, ne-am plictisit de noi înșine. De banalitatea noastră cea de toate zilele. Iaca paradoxul: cu cît mai tare ni se spune că trebuie să învățăm să ne iubim pe noi înșine, cu atît mai mult ne înstrăinăm de noi înșine. Și-atunci ne refugiem în afară, care cum putem, care cu un cont pe Instagram, care cu o mașină „bengoasă” sau c-o pereche de blugi sfîșiați „cu artă”.

S-ar putea crede că renunțarea la privat și trăitul în ochii publicului ar putea întări viața publică. Res-publica. După cum, însă, putem constata cu ochiul liber, nu e nici pe departe cazul. Dimpotrivă. Cu cît mai abitir trăim în public, cu atît mai debilă devine viața noastră publică. Iaca, așadar, și ultimul paradox al zilei: nu mai știm cum să ne gestionăm vita activa, pentru că ne-am pierdut deprinderea unei vita contemplativa. Nu mai știm cum să trăim bine împreună, pentru că nu mai știm cum să trăim bine singuri. Mai în glumă, mai în serios, putem conchide că nu mai știm cum să facem politică pentru că nu mai știm cum să stăm, în tihnă, pe terasa vreunui birt.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


… acolo am lasat, ceru-albastru si copilaria mea! 🙂 Pentru „necunoscatori” (a se citi tineri), era un cantecel de Mihai Constntinescu:

Glumesc, desigur. Dar cititorii (foarte) fideli ai acestui blog isi vor mai fi amintind ca acum zece ani, am fost visiting professor la Tulane, New Orleans.

… atunci

Soarta a vrut sa ma intorc anul acesta tot la New Orleans, si tot la Tulane, de asta data ca fellow la Murphy Institute.

Intre timp, ne-am mai schimbat 🙂

Recunoasteti personajele? Doua din trei sunt prezente in ambele fotografii. Pana si palaria e alta – dar seamana 🙂


…și-atunci, cu tot riscul de-a fi acuzat de paralelisme desuete, îndrăznesc să folosesc încă o dată comparația om – națiune. Dacă pînă și Hobbes, „tătucul” liberalismului clasic, nu se putea abține de la folosirea metaforei „corpului politic” (întorcînd-o pe dos, ce-i drept, dar asta ar fi o altă poveste), poate că asemănările dintre oameni și națiuni merită explorate în continuare. Și nu voi intra acum pe nisipurile mișcătoare ale întrebărilor de genul „Ce e aceea o națiune?”, ba chiar „Ce e omul?”. Pentru „națiune”, mă voi mulțumi cu definiția lui Benedict Anderson, conform căruia națiunea e o comunitate „imaginată, dar nu imaginară”. Dacă n-ar fi imaginată, n-ar exista. Dacă ar fi imaginară, oamenii nu s-ar ucide și n-ar fi gata să moară pentru ea pînă-n ziua de azi. Întrebați-i pe ucraineni. Cît despre om, voi folosi de-astă dată o definiție de-a lui Epictet (chit că autorul inițial se pierde, probabil, în negura timpurilor): „Omul este singurul animal care roșește” (Discursuri, Cartea a III-a, cap. VII). Altfel spus, omul e singura creatură care se poate rușina. Teoretic.

Practic, constat tot mai des că există atît oameni, cît și națiuni ce par complet străine conceptului de rușine. Cînd schimbi relativ la scurt timp peisajul geografic, te vezi nevoit să accepți evidența – ceva se schimbă și-n peisajul mental al societăților pe care le întîlnești. De bună seamă, nu toți francezii, grecii, italienii sau românii sînt la fel, dar ar fi la fel de absurd să negi că există o prevalentă atitudine mentală în toate aceste națiuni. E o prevalență care se vede, la propriu, cu ochiul liber, în nivelul de trai și în practicile predominante la unii sau la alții. De fapt, la națiuni se vede chiar mai lesne decît la oameni. Dacă, bunăoară, întîlnești un grup de români care, la o coadă pentru bilete de intrare pe Acropole, comentează, fără economii de decibeli, „Ce p…a mea stăm noi la coada asta, ca proștii?” (dar stau), e clar că ai de-a face cu niște nerușinați. Dar de ce fel? În absența detaliilor, e greu de spus dacă fac parte dintre nerușinații „de la natură”, născuți cu organul moral al rușinării atrofiat, sau dintre nerușinații „compensatorii”, care se iluzionează că pot să-și mascheze complexele de inferioritate cu un machiaj gros de înjurături și comportament agresiv. La națiuni e mai ușor de făcut deosebirea: dacă n-are a se lăuda cu nici o realizare extraordinară în istorie, dar e coruptă, săracă, cu multe motorete și magazine de ceasuri la tot pasul, e limpede că ai de-a face c-o națiune nerușinată „din născare”. După cum n-are un trecut cu care să se mîndrească, n-are nici un viitor la care să aibă ambiția să ajungă.

Indiferent însă dacă vorbim despre oameni sau despre națiuni „nerușinate din născare”, această categorie, oricît de deranjantă, e totodată și cea mai plictisitoare intelectual. Nu te provoacă, nu te pune pe gînduri. Doar este. Ca monarhiile ereditare pentru Machiavelli. Mult mai interesante sînt națiunile fie ele rușinate sau nerușinate din motive, să le spunem,„istorice”. Pentru că, spre deosebire de nerușinați, nici oamenii și nici națiunile nu se pot naște rușinate. Pentru a te rușina e nevoie, mai întîi de toate, de un prag moral de la care te-ai îndepărtat sau la care nu poți ajunge, dar rîvnești. Cu alte cuvinte, pentru rușinare e nevoie de gîndire. Un anumit nivel de dezvoltare. Nu degeaba ni se spune că Adam și Eva erau goi, dar nerușinați pînă n-au cunoscut deosebirea dintre bine și rău. Exemplul cel mai la îndemînă? Ca națiune, nemții s-au rușinat după ce-au aflat ororile pentru care s-au făcut responsabili în al Doilea Război Mondial. Rușii nu s-au rușinat, pentru că s-au considerat, atunci ca și acum, nu agresori, ci victime.

Periplurile din această vară mă fac să avansez, cu titlu de ipoteză, posibilitatea că bunăstarea unei națiuni, ca și bunăstarea omului, depinde de disponibilitatea spre rușinare. Cu alte cuvinte, spre un ideal de la care te-ai îndepărtat sau la care încă n-ai ajuns. O națiune rușinată e o națiune ambițioasă, o națiune care simte că are ceva de reparat sau ceva de demonstrat. Germanii, deja pomeniți, sau japonezii sînt națiuni care încă mai simt că au ceva de reparat. Americanii, pe de altă parte, sînt o națiune tînără, care încă mai simte că are ceva de demonstrat pentru a compensa absența tradiției (orice s-ar spune, curcanul de Thanksgiving nu se compară cu Magna Carta). Tot la capitolul „mai avem de demonstrat” ar intra și țările nordice. Aici, însă, spre deosebire de nerușinarea „din născare”, intervine posibilitatea alegerii. Adicătelea, disponibilitatea pentru asumarea responsabilității. În exemplele de mai sus, națiunile și-au asumat „responsabilitatea”. La fel, națiunile care au avut realizări istorice extraordinare, gen Franța sau Anglia, dar care, în ultima vreme, și-au pierdut mult din fosta glorie, însă continuă să se zbată să ajungă ce-au fost și mai mult decît atît. Aceste națiuni, precum oamenii rușinați de propriile (s)căderi, nu încearcă să găsească țapi ispășitori și vinovății precum viața la Milan Kundera, „întotdeauna în altă parte”. Niciodată în oglindă.

De cealaltă parte, avem oamenii și națiunile cu realizări incontestabile, dar care au ales să trăiască înfruptîndu-se din trecut, blamînd problemele prezentului pe seama altora, „întotdeauna în altă parte”, și resemnați cu privire la viitor. Ce-ar fi Egiptul fără piramide? Ce s-ar face Grecia fără ruinele ei? Dar Italia? Ca și cum, să zicem, dacă m-ar fi luat în brațe și m-ar fi pupat Einstein, sau aș fi cîștigat olimpiada la română în clasa a șasea, n-aș mai avea nimic de demonstrat mai departe și aș trăi capitalizînd amintirea acelui eveniment. Interesant de constatat, cu cît mai îndepărtate la scara istoriei sînt realizările, cu atît mai săracă și mai coruptă națiunea acum, cu atît mai multe motorete în loc de mașini, magazine de ceasuri și de telefoane mobile, cu atît mai mare poftă-n turism „de-a da țeapă” și de-a te îmbogăți peste noapte, în loc să-ți clădești averea încet, dar sigur. Pentru că nimic nu e sigur într-o astfel de țară. Și nimic nu e sigur pentru că nimeni nu (mai) are încredere în nimeni. Or, această neîncredere generalizată este terenul pe care înfloresc nerușinarea individuală și cea colectivă.

Observați, rogu-vă, că n-am comentat nimic despre națiunea română.

NOTA: Textul a aparaut si Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro




Categorii

Arhive