… (si) de aia e bine ca roman in America. Vii dintr-o cultura in care nu stii niciodata la ce sa te astepti. Cand pleci la piata, stii ca socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ. Pleci pregatit pentru orice. Esti tot timpul in garda. Cum v-am mai spus, Houston e orasul care nu se mai termina. Acum cateva zile, am descoperit o zona din downtown de care habar nu aveam, ba chiar si o parte a campusului University of Houston unde nu mai pusesem piciorul (si sunt aici de patru ani!) Asa ca azi am decis sa mergem la o piata la care nu mai fusesem, dar despre care auzisem ca ar fi cu produse „organice”.

Zis si facut. Vreo 30 de kilometri si vreo 25 de minute mai tarziu (sambata, autostrazile sunt destul de libere), iata-ne ajunsi. In the middle of nowhere. Nici o sansa sa intalnesti pe acolo ceva milionari 🙂 Era o piata cu mexicani, pentru mexicani. Jumatate dintre oamenii de acolo nu vorbeau engleza. Nici noi n-am copilarit insa in Martha’s Vineyard, asa ca nici macar n-am ridicat din sprancene. Ba, sa nu mint. Am ridicat, dar de placere.

Targ.5

Fructe si legume proaspete – multe dintre ele pe care nu le mai vazusem nicaieri – la preturi derizorii. Si piersicile aveau parfum de piersici, si rosiile aveau gust.

Targ.6

Partea care mie, unuia, mi s-a parut cea mai fascinanta, n-a fost cea de legume si fructe, ci cea de „targ”, cu de toate, intr-o devalmasie adorabila. Crucifixe din plastic amestecate cu inorogi roz, amulete, fructe uscate, seminte de te miri ce, dulciuri, ba chiar si hartie igienica.

targ.4

Si ceaiuri – ceaiuri care te puteau vindeca de orice, de la alcoolism si impotenta, la infertilitate si diaree. (N-am incercat :))

Targ.3

Lumea relaxata, asa, ca de sambata, plimbandu-se lenesi de la o taraba la alta, sporovaind intre ei si cu vanzatorii, fara nicio graba. Macar un sfert dintre clienti pareau ca se cunosc cu vanzatorii. In orice caz, vorbeau ca si cum s-ar fi cunoscut. Timpul avea rabdare cu oamenii. Oamenii aveau rabdare cu timpul. Vanzatoarea de la casa avea un ceas pe al carui ecran era un Iisus roz. Induiosator.

Dupa ce-am umplut sacosele, am mers la Central Market – o nimica toata de alti vreo 15 kilometri. Tot o piata „organica”, dar alt cartier. Alta lume. Aici, da, aici puteai intalni milionari – de preferinta hipsters. Totul facut sa-ti sugereze „intoarcerea la natura”, de la carucioarele verzi, la pungile de hartie, la laditele din lemn frumos imbinate. Ordine si disciplina, curatenie, bonuri de ordine la carne, paine, etc. Toate organice, pestii prinsi „in the wild”, vitele hranite cu iarba, putin gluten si altele daunatoare sanatatii.

Targ.2

Oamenii civilizati, isi dadeau intaietate cand isi ciocneau carucioarele, multi cu vreo cafea de 5 dolari in mana, sau vreun smoothy organic (asta e ceva mai „piparat”). Nu era insa aceeasi leneveala ca dincolo. Vanzatorii se miscau eficient, nimeni n-avea timp de stat la povesti, si, oricum, nimeni nu se cunostea cu nimeni. Ii infratea dorinta de intoarcere la natura, de a trai simplu, de a salva planeta si de a respinge consumerismul. Asta costa al naibii de mult.

Targ.1

Aceleasi produse pe care dincolo le gaseai aruncate la gramada, aici stateau organizate si ambalate frumos, doar ca la pret triplu. Ce-i drept, dincolo nu aveau fineturi precum lapte de migdale. Dar nici astia nu aveau ceaiuri pentru vindecarea infertilitatii 🙂

Va las pe dumneavoastra sa va alegeti targul. Eu, unul, mi l-am ales.

 

 

Reclame

… pentru ca totul incepe si se termina in Romania. (Doar nu credeati ca las o poveste neterminata :)) [Nota: Cand veti vedea ca las o poveste neterminata, sa stiti ca am murit. Dar chiar si atunci, povestea continua in alta parte. Imi cer, insa, scuze pentru intarziere – am avut proiecte mai urgente pe cap in ultima vreme, si-n plus nu va facusem nici o promisiune cu privire la data ultimului episod.]

Cluj

Daca Parisul e usor de iubit, Clujul e musai de iubit. N-ai cum sa iti uiti iubirea tineretilor. N-o sa va mint acum, de dragul unei metafore, sa va spun ca acolo m-am indragostit prima oara, sarutat prima oara, sau mai stiu eu ce. Acolo insa mi-am petrecut cam toata tineretea, cu tot ceea ce presupune asta – si a presupus prea multe pentru a fi enumerate aici 🙂

Catedrala Sf. Mihail, continua sa domine orasul de pe la 1100 toamna, si de aproape …

Cluj.2018.2

… si de departe.

Cluj.2018.4

Scor de etapa (cu factorul subiectiv inclus) America – Europa: 3-6.

Centrul Clujului e din ce in ce mai frumos. Nu insa si cartierele inconjuratoare. Pentru ca asta e una dintre problemele recurente din Romania: fatada e singura care conteaza. Forma, nu fondul. V-as putea da nenumarate exemple, dar n-are nici un rost sa ne deprimam reciproc 🙂 Intr-un miez de noapte au inceput sa-mi bubuie ferestrele de la hotelul situat peste Somes. Am iesit pe balcon, sa vad ce se intampla. Erau focuri de artificiii superbe, in centrul Clujului. Cum nu era nici o sarbatoare, am intrebat mai multi cunoscuti ce s-a serbat. Raspunsurile au fost identice: „Ei, va fi fost ceva zi de nastere. Asa e moda la bogatii de acum!” Spus asa, cu resemnare. Am fost naucit. Asemenea focuri de artificii n-am vazut in America decat de 4 iulie. Astea costa mult.

Cluj.2018.3

In America e invers. Putina lume pune mare pret pe aparente. Uitati-va cum se imbraca pana si miliardarii, in tricou si blugi. Bun, acolo s-a picat in cealalta extrema. Nu e nimic de mandrie sa vii in slapi la scoala. Ideal ar fi sa le poti imbina pe amandoua. Dar, daca e sa aleg, voi alege intotdeauna fondul in fata formei. America – Europa: 4-6.

Cluj.2018.1

Iar dupa Cluj, am fost la Orastie. Frumos si acolo.

Orastie.2018

Am tinut chiar si o conferinta despre „Povestea Porcului” (o stiti de pe acest blog) si, trebuie sa recunosc, am fost placut de doua ori. O data, de cati oameni din Orastie s-au aratat interesati de un subiect – haideti s-o recunoastem! – putintel exotic intr-un oras de provincie. Si-a doua oara, de calitatea intrebarilor/comentariilor pe care le-am primit la sfarsit. Chapeau!

Orastie.Conferinta.2018

Ba am vazut si un graffiti suficient de interesant pentru a ierta o usoara greseala gramaticala (mi s-a mai intamplat si mie). E plina Romania de oameni destepti.

Orastie.poet.2018

Am fost si la Brad, sa-mi pup ursii din copilarie. Ma asteptau, fideli, ca intotdeauna.

Brad.ursi.2018

Nu te poti pune de-a curmezisul memoriei afective: America – Europa: 4 – 7.

Si totusi: in Romania, desi lucrurile se misca in directia buna, pe dinafara, pe dinlauntru, mare lucru nu s-a schimbat. Nimeni, nici macar oamenii pe care-i consideram „seriosi” nu s-au prezentat la intalnirile stabilite la timp. M-am intalnit cu cateva zeci de oameni. Unul singur (o femeie, daca asta conteaza) s-a prezentat la timp. Restul, au intarziat intre 15 si 45 de minute! Cum, uneori, aveam intalnirile stabilite pe ore, de la 2 la 3 cu X, de la 3:15 la 5 cu Y, s.a.m.d., initial am intrat in panica. Ma gandeam ca, din cauza intarzierii lui X, nu voi mai avea timp sa ajung la timp la intalnirea cu Y. Treptat, am inceput sa ma relaxez. Y va intarzia cu certitudine.

Iar cu asta ajungem la fondul problemei: gestionarea timpului la europeni. Francezii spuneau ca „punctualitatea e politetea regilor„. Daca-i asa, (aproape) toti regii s-au mutat in America. Una e sa pierzi timpul pentru ca asa vrei – asta e o arta – si alta sa-l pierzi cand, chipurile, nu vrei. Aici, inclin sa cred, se afla radacina tuturor neajunsurilor. Daca nu respecti timpul altuia, nu respecti timpul. Punct. Or, daca nu respecti timpul, nu mai esti capabil nici sa vezi „the big picture„. Iti lipseste viziunea de ansamblu atat asupra propriei vieti, cat si asupra societatii in care traiesti. Esti bun la descurcareala si atat.

Ro.2018

Asta e surprinzator, daca te gandesti ca Romania e o societate inca agricola. Or, in agricultura, daca nu ai „the big picture, daca nu te gandesti cu un an, ba chiar doi sau trei in avans, „ce plantez la primavara, cata samanta imi trebuie, cum rotesc culturile, cum imi iau precautii daca ploua sau daca nu„, s.a.m.d., nu prea ai cum sa supravietuiesti. Nici porumbul, nici graul, nici cartofii nu cresc cu un „click”. O stie orice taran. In agricultura nu merge cu „merge si asa” (sic). E nevoie de planificare, de munca sustinuta, de-a lungul unui an sau a mai multora. Lucrurile trebuie facute la timp. Nu poti zice, „bai, las’ ca ud maine„, ca-ti mor lubenitele.

Asa e si-n viata. Daca iti lipseste viziunea generala asupra ceea ce vrei sa faci cu ea, risti sa ramai si fara cartofi, si fara lubenite. Iti lipseste motivatia necesara pentru a planta acum, uda maine, pentru a putea culege peste un an sau zece. Americanii au expresia „deadline”. Deadline-ul nu e doar „termenul limita”. E linia pe care, daca nu ai atins-o la timp, esti mort. Dead. Din acest punct de vedere, americanii sunt, intr-adevar, mai tarani decat europenii. Dar asa au ajuns, in mai putin de 400 de ani, ca, dintr-o mana de Puritani pierduti prin salbaticie, sa fie „farul lumii”, ca ne place, ca nu. Niste tarani-regi.

Scor final, cu toata strangerea de inima a europeanului ce sunt: America – Europa: 10 – 7.

Asta nu inseamna ca e un knock-out. Europa se mai poate ridica. Eu, unul, ii tin pumnii. 10, 9, 8, 7 …

Happy 4th of July!

steag.2

 


… va re-amintesc, avem de toate, y compris o Ziua Tatalui 🙂

Father's.Day.2018

P.S. Nu, n-am uitat. Sfarsitul meciului America-Europa urmeaza.


… pentru ca, dupa Paris, pe drumul spre Romania, am mai poposit o data in Alsacia. Am petrecut aproape o zi intreaga in Thann, un orasel – de fapt o comuna de 8000 de suflete. Dar o comuna care are una dintre cele mai frumoase catedrale din Alsacia. In felul ei, mai frumoasa decat cea din Strasbourg.

Thann.1

Imaginati-va ca locuiti in, sa zicem, Baia de Cris, si-n centrul comunei aveti o asemenea minunatie.

Thann.2

M-a gazduit si omenit Radu, un medic targu-muresean aciuiat, mai mult sau mai putin provizoriu, in Franta. Am fost ospatat din plin si cu de toate, dar cel mai mare ospat a fost cel intelectual. Cum Radu e cam de-un leat cu mine, am crescut citind mai mult sau mai putin aceleasi carti, vazand aceleasi filme, visand aceleasi visuri post-comuniste. Si, desi (sau tocmai pentru ca) nu impartaseam intru totul aceleasi opinii, chiar in chestiuni fundamentale, precum religia, conversatia a fost una cat se poate de spumoasa, atat la propriu, cat si la figurat, de parca ne-am fi cunoscut de-o viata.

Zice-se ca diavolul se ascunde in detalii. Se prea poate. Dar, tocmai de aceea, tot pe-acolo se mai pot ascunde si sfintii. E suficient sa privesti mai de-aproape catedrala din Thann.

Thann.3

A fost o „incalzire” nesperata pentru reintalnirea cu Clujul.

Scor America vs. Europa: 3 la 5.

(Va urma)


… adevarul e ca Parisul e usor de iubit. E usor de iubit, si pentru ca se lasa usor iubit. Parisul e o curtezana. Pe Pont Neuf (de fapt, cel mai vechi pod din Paris), indragostitii isi agatau lacatele de pod, legenda spunand ca astfel iubirea lor va ramane eterna (cam ca si sarutul sub Puntea Suspinelor din Venetia). Atat de multe lacate se stransesera, incat – spre disperarea indragostitilor – autoritatile au decis sa le taie. Podul risca sa se prabuseasca sub greutatea lacatelor. Era cat pe ce sa spun a iubirii. Si au interzis agatarea altor lacate pe pod. Degeaba. Lacatele au inceput sa reapara.

PA.41

In Place d’Italie, in fata primariei, un cuplu astepta sa se casatoreasca. Ea, gratioasa precum Parisul, o femeie de care te puteai indragosti la prima vedere.

PA.42

El – cum sa spun? – un baiat asa, mai simplu, dupa vorba dupa port. Uitandu-ma la ei cum vorbeau la telefon, fiecare-n legea lui, la doar cateva minute inainte de-a isi uni destinele pe vecie, m-am intrebat cam cat de lunga va fi vecia aceasta pe cale sa se petreaca. N-am sa stiu niciodata. Am flanat mai departe. Nu sta Parisul intr-o casnicie.

PA.43

Parisul stie sa petreaca. De fapt, intreaga Franta. Cat am stat acolo, am mancat, printre altele, pulpa de rata la cuptor, melci si picioare de broasca. Picioarele de broasca – delicioase! – le-am mancat pe undeva pe langa Fantana St. Michel, pe una dintre stradutele asaltate de grupuri de asiatici umbland organizat dupa un ghid cu umbreluta deasurpa capului. Era un restaurantel tinut de catre doi batranei cumsecade, de moda veche, vorbareti si barfitori tot ca odinioara. Am fost acolo doua seri la rand, doar pentru a gusta din sosul preparat de el, dupa o reteta speciala, si pentru a mai asculta povesti despre cum lumea de astazi si-a iesit din tatani.

PA.31

Am ajuns acolo dupa ce-am vazut la Theatre de la Huchette Cantareata Cheala, a lui Eugen Ionesco. Pentru necunoscatori, acolo se joaca, seara de seara, fara intrerupere, din 1957, Cantareata Cheala si Lectia lui Ionesco. E o sala mica, de vreo 50-60 de locuri, dar era arhiplina! M-am simtit bine ca sunt roman. Sa ai o sala plina la reprezentatia cu numarul 18,000 + (da, da, mai bine  de optesprezece mii, n-am retinut cifra exacta), e, orice s-ar spune, o performanta. In plus, atat regia cat si jocul actorilor au fost la inaltime. Absurdul poate fi jucat in diferite feluri, cu diferite intelesuri, iar la cel pe care l-am vazut, marturisesc sincer, nu ma gandisem. Poate de aceea lumea nu se mai satura de Ionesco – pentru ca nu se mai satura de absurd.

PA.16

Adevarul e ca francezii sunt, cum se spune, insetati de cultura. Intr-o seara, pe un post de televiziune, am vazut o emisiune cu filosoful Raphael Enthoven. O emisiune cu public care aplauda entuziasmat, cum aplauda publicul american la Roata Norocului. De la chioscurile de ziare mi-am cumparat o revista de Filosofie! Numarul pe care l-am luat era despre Rau. Am vazut revista si in super-marche-uri, alaturi de magazine istorice, National Geographic, s.a.m.d. In America, ideea de-a vinde o revista de filosofie la supermarket ar starni hohote de ras homerice. E drept, pentru un cunoscator, calitatea mai lasa de dorit, dar nu tocmai asta e rostul „popularizarii culturii”? Pentru a-l citi pe-ndelete pe Platon, sa zicem, trebuie mai intai sa auzi de el.

PA.17

Pentru toate cele de mai sus, America – Europa, 2 la 4!

PA.40

Din pacate pentru Europa, meciul nu se opreste aici. Luna asta se implinesc 50 de ani de la revoltele din ’68. Atunci cand o mana a scris pe zidurile Sorbonei „Dumnezeu a murit – semnat, Nietzsche„. Mai tarziu, cand lucrurile s-au potolit si-au reintrat pe fagasul normal, o alta mana a adaugat „Nietzsche a murit – semnat, Dumnezeu„. Caile Ferate erau in greva, si am ratat la mustata cateva manifestari anarhiste soldate cu masini incendiate, vitrine sparte si alte asemenea.

America – Europa, 3 la 4!

Cultura revoltei de strada, daca se poate violenta, se trage de la Revolutia Franceza. Revolutia celor Sans-Culottes.

PA.15

Plimbandu-te prin Paris, admirandu-i catedralele, parcurile, si castelele nu poti sa nu te gandesti ca revoltatii astia traiesc, iertata-mi fie vorba, precum capusele, sugand de cateva sute de ani pe urma monarhiei si a imperiului. Comunistii, socialistii si anarhistii francezi – nu putini! – isi permit ce-si permit pentru ca inaintea lor au fost altii care-au cladit. Nimeni nu vine la Paris pentru revoltati. Toata lumea vine pentru ce a mai ramas din monarhie si din imperiu.

PA.35

Et pour l’amour, bien sûr .

PA.27


… stiu, n-am mai scris de multisor, dar aveti a ma ierta. Nu e chiar lesne sa schimbi – si tot pe fuga – atatea fusuri orare, tari, orase, impresii. Ba chiar si bani 🙂 – dolari, franci elvetieni, euro, lei.

PA.8

Astazi, despre Parismon premier amour! Aici, ca arbitru, s-ar putea sa fiu partinitor. Am iubit Parisul cu muuult inainte de a-l vedea pentru intaia oara. Cred ca l-am iubit de cand am inceput sa invat franceza, de pe la trei ani. Cred si acum ca limba franceza e cea mai frumoasa limba ca sonoritate, are un je ne sais quoi, pe care nici o alta limba nu-l are.  I-am invatat nu atat istoria cat istorioarele, i-am cunoscut nu atat capodoperele cat stradutele, nu atat regii si filosofii, cat sansonetele.

PA.4

Am visat Parisul inainte de a-l cunoaste.

PA.1

Iar cand l-am cunoscut nu m-a dezamagit.

Am avut norocul de-a merge la Paris de suficiente ori pentru a ma „plictisi” de el. Stati! Inainte de-a ridica, mustratori, din sprancene, ingaduiti-mi sa va explic ce inteleg prin „plictiseala” in acest context. Ca-n orice amor, a te indragosti e usor. Iubirea, insa, se cladeste abia atunci cand fluturii au inceput sa oboseasca a mai falfai, cand intervine obsinuinta, cand intervine, cu alte cuvinte, „plictiseala”.

PA.7

Nu poti cunoaste – si, deci, nici iubi – cu adevarat un om sau un oras pana nu te-ai „plictisit” de el. Cand te plictisesti de-un oras, nu te mai repezi, ca orice disperat de turist, sa „vezi Luvru” (n-ai cum sa-l vezi daca nu-i aloci macar o saptamana; cu alte cuvinte, daca nu apuci sa te „plictisesti” de el), Turnul Eiffel, Notre Dame, Sacre Coeur sau mai stiu eu ce.

PA.12

De-abia cand te plictisesti de Paris, de-abia atunci incepi sa-l vezi cu adevarat. Ai timp sa „flanezi”, sa pierzi vremea pe vreo terasa, privind spectacolul strazii, sa fii atent la detalii. Bunaoara, ca la metroul din Paris, dar si in multe alte locuri, nu sunt rampe pentru handicapati (am vazut femei carandu-si in brate caruciorul; pe una dintre ele am si ajutat-o – celelalte erau insotite :); sau ca, spre deosebire de alte orase, aici zdrobitoarea majoritate a chelnerilor sunt barbati (in atentia doamnelor, de obicei tineri, aratosi, amabili si connoisseurs). PA.33

La o iubita de care te-ai plictisit, gasesti intotdeauna ceva care te surprinde – un zambet la care nu te-ai fi asteptat taman atunci, un nou rid fermecator, un gest de tandrete care te ia prin surprindere, in locurile cele mai familiare. In Paris, in locurile cele mai familiare, gasesti inca strazi pe care inca nu le-ai mai vazut, un nou graffiti, un alt bistro.

PA.13

Personal, m-am bucurat ca pana si in ziua de astazi, daca faci doar cativa pasi dincolo de potecile batute de sute de turisti, ai, in continuare, Parisul „tau”.

Doar cateva exemple, ca nu vreau sa „le stric” inocenta.

In spate la Sacre Coeur, de-acolo de unde incepe Montmartre-ul adevarat, nu era nimeni. Nimeni!

PA.11

Si, daca tot veni vorba, putin mai jos de infernal-de-aglomeratul Place du Tertre, pe partea dreapta, e Chez Plumeau (va rog frumos, nu imprastiati zvonul, ca se aglomereaza si asta), de unde ai si o priveliste a Parisului pe care din Place du Tertre doar ti-o poti imagina.

PA.6

Lumea se inghesuie la Luvru si Palais Royale, dar nimeni nu hoinareste prin Jardin des Tuileries.

PA.22

PA.23

Catedrala St Germain l’Auxerrois, aproape la fel de frumoasa ca Notre Dame, e aproape pustie.

PA.29

La fel si cheiurile Senei, de cele mai multe ori.

PA.19

Turistul alearga in turma, si nici parizianul nu are toata ziua timp de zabava.

PA.30

(Va urma, pentru ca Parisul nu merita doar o liturghie :))

 

 

 


… din Lausanne (Elvetia) pana la Mulhouse (Franta), aveam de schimbat trei trenuri – ambele legaturi la o distanta de zece minute intre sosirea orimului tren si plecarea celui de-al doilea. Ca roman, si inca unul care de-abia ce petrecuse vreo opt extra-ore in Paris din motiv de conexiuni ratate, am fost usurel ingrijorat de timpi: „Credeti ca n-o sa pierd legaturile?” – am intrebat si-n gara, si cativa organizatori. Oamenii s-au uitat la mine intelegatori si mi-au explicat cu blandete: „E Elvetia. De Franta nu putem baga mana-n foc. Acolo sunt greve.”

COL.3

Si-a fost Elvetia. Daca scria pe bilet ca trenul pleaca la si 13 minute, pleca la si 13 minute. Daca zicea ca ajunge la si 17 minute, ajungea la si 17 minute. In plus, se putea fuma pe peron si nimeni, dar nimeni, nu mi-a cerut biletul la control pe nici unul dintre trenuri. Un sistem bazat pe incredere, liniste si bun simt. De vorbit, cand se vorbea, se vorbea in soapta, ca-n biserica.

De la Basel la Mullhouse, trenul face doar douazecisicinci de minute, dar a avut o intarziere de trei minute (drept e, oamenii si-au cerut scuze).

LA.9

Elvetia – Franta: 1 – 0.

Pe urma, insa, am vazut orasul vechi din Colmar. Nefiind industrializat, precum Mulhouse, ar fi scapat de bombardamentele Aliatilor din Al Doilea Razboi Mondial. Doamne-ajuta, pentru ca e o superbenie.

COL.12

E o excursie in timp. Mult timp. Marea majoritate a caselor, strazilor, catedralei Dominicane, etc, sunt de pe la 1470, toamna, si 1680, primavara. Si tot acolo e casa lui Bartholdi, creatorul Statuii Libertatii, din New York. America si Franta, Franta si Germania, vin de se leaga in Alsacia. Si se leaga fumos, printr-un tarte flambee, bunaoara.

COL.13

Aici, toata lumea castiga. America vs. Europa: 1 – 2.

COL.4

In aceeasi zi, insa, am trimis trei emailuri. Unul, unui profesor francez care vroia sa ne intalnim la Paris, celelalte doua unor profesori americani, unul de la Yale, celalalt de la mine, de la Houston. Si-n aceeasi zi am primit un email din America, atentionandu-ma, ca mai am doar o spatamana pana sa trimit comentariul la un articol pe care ma angasem sa-l recenzez pentru un jurnal de specialitate. Profesorii americani mi-au raspuns la emailuri intr-un interval de o jumatate de ora, chit ca acolo era doar 7-8 dimineata. Raspunsul profesorului francez il mai astept inca, desi au trecut aproape doua zile. Recenzia e gata, o trimit maine.

COL.8

Dar e 1 Mai muncitoresc, sarbatoare inventata de sindicalistii americani, de care, in America, nu mai stie acum nimeni, nimic.

Vorba unei prietene, „c’est la vie, toujours parsiva” 🙂

COL.10

America vs. Europa: 2 – 2.

(Va urma – competitia continua)




Categorii