… nu „cum laude„, nu „magna cum laude„, ci „summa cum laude„!

Andrei.BA.2

Si-atunci cum sa nu te lauzi cu Andrei? 🙂


… cum ar zice Arghezi. Pentru ca o carte online e si nu e o carte. O poti citi, ba chiar ii poti vedea coperta, dar pana n-o tii in mana, pana nu-ti infigi degetele intre paginile ei, precum Toma Necredinciosul in coastele lui Iisus, parca nu e „adevarata”.

Compromise.American.Founding

Ieri, Cambridge University Press a binevoit sa-mi trimita, intr-un final, exemplarele gratuite. CUP e o editura minunata, dar scumpa. Cand o carte face aproape o suta de dolari, te gandesti de doua ori inainte de-a scoate banul din buzunar. Cartea cere sacrificii. Editiile urmatoare, insa, sunt mai accesibile.

Ceea ce ma face mai optimist cu a doua venire 🙂


… si-mi cer scuze celor care nu stapanesc limba engleza, dar expresia in romaneste suna usurel stupid: „omul mai multor palarii„. In engleza, insa, se refera la cineva care poate juca mai multe roluri, e bun in mai multe capacitati – si ca pescar, sa zicem, dar si ca poet sau ca fizician. Ei bine, Alec, care astazi a implinit 21 de ani, is a man of many hats, dupa cum demonstreaza, fara putinta de tagada, si fotografia asta din copilarie, proaspat redescoperita de Ana, la Orastie.

Alec.hats

Intre timp, omul a mai crescut, dar n-a renuntat la obiceiul de-a purta mai multe palarii 🙂 La scoala, a fost dintotdeauna bun la toate materiile. Stiu ca orice cioara isi lauda puiul, dar in cazul asta vorbim strict despre fapte. In toti anii de scoala (pana acum), Alec nu a luat mai putin de „A”. Cred ca a avut vreo doi-trei de „A-„, care l-au infuriat teribil, dar cam asta a fost. In plus, e bun si la tamplarie, si mestereste de toate: scaune, mese, cufere, etc. Dreptu-i are si gene bune pe partea asta, de la un bunic si de la un strabunic. Pescuieste de mic, si colectioneaza de mic orice fel de vechituri, de la suruburi ruginite la te miri ce, dar dupa aceea face cum face si le da o intrebuintare mai mult sau mai putin artistica. Si cu asta ajungem la palaria mai stramta 🙂 Desi se straduieste, la capitolul muzica si pictura, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

Palarii si palarii. La multi ani, Alec! Keep running!

BB.50

Mai sunt inca multe piscuri de cucerit, si nu stii niciodata care palarie va fi mai potrivita pentru fiecare urcus. De aceea e bine sa ai cat mai multe.

BB.20

 


… dar nu va lasati inselati de tiltu. N-are nicio legatura cu faimoasa expresie kantiana, „cerul instelat deasupra noastra, si legea morala in noi.” Adica are, insa e una mai piezisa 🙂 Va provoc s-o descoperiti singuri. A inceput simplu: la un moment dat simti nevoia sa iesi din rutina. Sa pleci. Sa traiesti, fie si doar pentru cateva zile, fara internet, fara social media, fara televizor. Ba – aici incepi sa ai niste indoieli cand sunt peste 40 C afara – si fara aer conditionat. Fara alte griji in afara de unde iti vei pune cortul. Nici macar daca vrei prinde ceva sau nu, desi mergi, declarativ, la pescuit. De buna seama, cand mergi cu prietenii sau chiar cu proprii tai baieti (cum am facut acum), ceva competitie e musai sa existe, dar e doar parte din distractie. Cine prinde primul peste, cine pe cel mai mare, cel mai frumos, s.am.d., are tot dreptul sa-i ia pe ailalti peste picior, sa-i „invete” cum sa faca, pentru ca si asta-i o arta :)) Aici nu mai exista nici prieteni, nici copii sau parinti. Sarcasmele sunt permise oricui. Intra, ca sa zicem asa, in fisa postului. Si fiecare isi asteapta, rabdator, randul, cu mana pe undita.

Colorado.19.3

Nu va mai tin cu sufletul la gura: weekendul trecut am fost cu baietii la pescuit, cu canoea, pe Colorado River – un loc unde nu mai fusesem niciodata. [Nota: A nu se confunda acest Colorado River cu cel care ajunge pana in Mexic. Asta e unul mai mic – totusi al 18-lea ca lungime din US – si cel mai lung rau care incepe si se termina in Texas – vreo 862 de mile]. Desi doar vreo 20 de minute de condus de Austin, era in mjlocul lui nowhere, intr-un satuc cu doar 532 de locuitori. Stiu cifra exacta, pentru ca soferul camionetei rapciuogase care ne-a carat canoea ne-a spus; se nascuse si traise toata viata acolo. Proprietarul „afacerii” era un batranel hippie – ati intalnit genul: tot cu „plete”, desi sunt chei pe jumatate din cap, si au parul alb.

Colorado.19.4

A fost foarte bucuros cand ne-a vazut. Mi-a spus ca, foarte probabil, vom fi singurii lui clienti pentru intreaga luna august. Nu ma prea mir. „Sediul” era intr-o casa in paragina care statea sa se darame (de altfel am si semnat hartiile afara, pe pridvor, usa fiind inchisa c-un lacat), nu stia daca la magazinul aflat efectiv la 20 de metri de „sediul firmei” se vindeau sau nu rame, ca nu mai intrase in magazin de 10 ani (!), s.a.m.d.. Am fost si eu bucuros. Cand merg pe rau, nu-mi place „inghesuiala”. Nu vreau zeci de canoe, de plute, caiace sau mai stiu eu ce. Vreau liniste si pace. Vreau singuratate. Si-am avut. In doua zile am intalnit doar … trei grupuri!

Colorado.19.15

Ne-a placut Colorado River si l-am declarat in topul primelor trei rauri ca preferinte – si, credeti-ma, am fost cu baietii, de cand au invatat sa mearga, pe cateva zeci de rauri si lacuri. A fost cald, cum spuneam, dar puteam sari in apa cand nu mai puteam suferi caldura, puteam inota si pescui dupa pofta inimii.

Colorado.19.8

Iar in materie de pescuit, am avut fiecare momentul „de glorie”, dupa cum se poate constata.

Colorado.19.1

Colorado.19.2

Colorado.19.9

[Nota: Pentru cei mai slabi de inger, tin sa precizez ca – vorba discalimer-ului din filme – niciun animal nu a fost ucis in cursul acestor „filmari”. Nu va lasati derutati de sangele care mai apare ici, colo. Pestii au fost raniti, dar au supravietuit si-au fost eliberati.]

Ba, pentru a pune cireasa absurdului pe tortul unei aventuri reusite, la un moment dat am gasit niste scaune roz (!) asezate frumos pe cateva lespezi de piatra. I-ar fi placut pana si lui Eugen Ionesco. Asa ceva nu se poate nascoci.

Colorado.19.13

Dar toate astea au fost, sa nu uitam, pentru cerul instelat deasupra noastra. Am facut focul pe o insulita in mijlocul raului, putin mai mare decat cortul, dar cu o apa perfecta si pentru pescuit si pentru inotat.

Colorado.19.5.jpg

Si-am povestit pana spre dimineata despre toate, despre lume si viata, despre Dumnezeu, si Iov, si Eclesiastul, despre literatura si filme si jocuri video si dragoste si despre rostul lucrurilor.

Colorado.19.6

Nu, cu tot riscul de-a va dezamagi, trebuie sa recunosc ca n-am ajuns la nicio concluzie majora, in afara celei de-a ne lua un cort mai mic si mai usor :))

Dar nu asta e rostul dormitului sub cerul instelat deasupra noastra?


… si-atunci, cu tot riscul de a va dezamagi, acesta nu este un alt comentariu despre cazul de la Caracal. Ce-i prea mult nu-i sanatos. Oricat de tragic si de sufleteste devastator, cazul de la Caracal a luat-o, mediatic vorbind, razna. Acesta e un comentariu despre un fenomen de masa catusi de putin violent (desi, uneori, se mai ajunge si acolo), deloc spectaculos, in aparenta chiar benign, dar, in realitate, indraznesc s-o spun, mult mai periculos pentru societate decat orice crima, oricat de scandaloasa, mai periculos decat orice accident cu zeci sau sute de morti.

Un fenomen de masa despre care nu vorbeste nimeni. Atentia e in alta parte. In magie, asta se numeste sleigh of hand: Iti distrag atentia cu baloane colorate, ca sa pot scoate iepurele din palarie.

In lume se petrec zilnic lucruri oribile: fetite violate, criminali in serie, atacuri cu acid sulfuric, psihopati care deschid focul la un liceu sau la un film doar pentru placerea de a deveni vedete de cateva zile, oameni care sechestreaza alti oameni pentru zeci de ani in cartiere altminteri cat se poate de linistite si de onorabile, fara ca vecinii sa suspecteze nimic, poduri care se prabusesc din senin, cu masini pe ele, pentru ca nu mai fusesera renovate, autobuze pline de copii nevinovati care cad in vreo prapastie din vina soferului sau a unei revizii tehnice gresite, cluburi de noapte care iau foc, iar oamenii mor calcandu-se, unii pe altii in picioare, din cauza unor false certificate de inspectie, si cate si mai cate. Oribil. Socant. Terifiant. Devastator. Si, va rog sa retineti, aici nu vorbim despre dezastrele naturale – cutremure, tornade, tsunami, s.a.m.d.. Acele evenimente, la fel de dramatice, intra intr-o alta categorie. Aici, controlul oamenilor e mai putin posibil, desi si aici se vorbeste despre noi masuri de alarma, de evacuare, etc. E de inteles: ca oameni, incercam sa controlam totul. Si-atunci, in situatii dramatice in care vina e limpede una omeneasca – o birocratie stupida, incompetenta, o lege idoata, sa zicem, ne revoltam. Si e normal. E normal sa folosesti o asemenea tragedie pentru a schimba ce se poate schimba – legislatia, o administratie corupta, deci incompetenta, sau chiar un guvern. Cu putin noroc, poate chiar educatia.

Pentru ca societatea e ca un peste – de la cap se impute. Iar capul oricarei societati, o stim de la greci incoace, e educatia. De la educatie se impute societatea. Cand vorbea despre Iluminism, Kant se intreba “cine educa educatorii ?” Pai, in Romania, oameni cu doctorate plagiate. Impostori. Lichele, Incompetenti. Oamenii astia pregatesc, la randul lor, oameni aidoma, care vor educa aidoma student si elevi. Pana aici, sa incerci sa aduci in centrul atentiei subiectul, e normal.

Ceea ce nu e normal, insa, e isteria publica, alimentata dincolo de orice limite, de catre mass media. Ceea ce nu e normal e ca fiecare se simte indrituit sa-si dea cu parerea, sa injure, sa arate cu degetul, sa faca spume la gura de indignare. Nu e normal ca toata lumea sa incerce sa “profite”, constient sau nu, pentru a iesi in evidenta sau pentru a trage spuza pe turta lui/ei. Isteriile colective nu sunt niciodata sanatoase pentru societate, din cel putin trei motive.

Primul pericol: O isterie colectiva e un foc care se alimenteaza din sine insusi (cum se intampla la marile incendii – focul devine un soi de Ouroboros, sarpele care-si inghite coada; focul se hraneste pre sine, din sine). Nu mai are importanta cat de de bun simt e parerea pe care o ai. Opinia ta, buna sau rea, interesata sau nu, va alimenta isteria colectiva. Daca esti responsabil si-ti pasa, tine-ti gura! La o corrida, taurul e excitat de fluturarea capei rosii (pare-se ca, de fapt, culoarea nu conteaza, dar asta nu e important aici; aici e importanta metafora). Ataca din reflex si, de cele mai multe ori, sfarseste ucis. Dar nu intotdeauna. La corrida traditionala, taurul mai are o sansa: poate rani sau poate ucide el toreadorul. Pentru ca exista un toreador! In corrida noilor mass media, ne construim singuri capa rosie, si singuri ne-o fluturam prin fata ochilor. Singuri ne atacam. Suntem deopotriva taur si toreador. Nu avem cum castiga. De fapt, nu mai suntem nici macar taur. Suntem lup. O corrida cu lup, in care lupul e deopotriva atacatorul si toreadorul. Iar cu asta ajungem la pericolul numarul doi.

Al doilea pericol: Poate fi sintetizat simplu – Petrica si lupul. Totul a devenit in ziua de astazi breaking news. Totul ne isterizeaza. La fiecare tragedie fiecare se simte obligat sa isi dea cu parerea. Nu c-ar vrea, Doamne fereste!, dar e invitat, intr-un fel sau altul, si-atunci cum sa refuze? Daca nu esti invitat de o televiziune, esti invitat de vreun ziar sau de catre un site de stiri. Daca nu, te invita interesele personale sau de partid. Daca nu, atunci prietenii pe Facebook sau alte social media la care esti membru. Nu prea mai ai cum sa rezisti tuturor acestor invitatii, venite din toate partile. Or, in aceasta cacofonie a datului cu parerea, nu mai are importanta cum, tragedia cu pricina trece in planul doi. Nu are cum sa n-o faca. Mesajul, oricare ar fi acela, se dilueaza pana la disparitie. Nu poti asculta Sonata Lunii concomitent cu Michael Jackson, Wagner, Ghita manelistul (scuze, nu-mi vine niciun nume in minte) si Loredana Groza. Cand vorbea despre presa americana, pe la 1835 toamna, Alexis de Tocqueville spunea ca numarul mare de ziare reprezinta deopotriva o slabiciune si o putere formindabila. O slabiciune, pentru ca in aceasta cacofonie de opinii, niciuna in particular nu mai conteaza. Dar si o putere, pentru ca luate impreuna, toate aceste voci manipuleaza sau controleaza intreaga opinie publica. Si-atunci, cand toata lumea striga “lupul! lupul! lupul!” si totul devine breaking news, nimic nu mai este breaking news. Suntem deopotriva Petrica si lupul si taranii din sat. Iar cu asta ajungem si la pericolul numarul trei.

Al treilea pericol: Daca tot l-am folosit pe Tocqueville, sa-l mai folosim inca o data. Tot el spunea ca una dintre problemele majore ale democratiilor e inabilitatea lor de a se concentra pe termen lung pe orice proiect. Se inflameaza usor, se indigneaza lesne, pornesc proiecte de schimbare, dar le abandoneaza la fel de usor, atentia fiindu-le (dis)trasa de catre o noua criza. (Tocqueville dadea exemplu reforma penitenciarelor in SUA, dar le avem si noi pe ale noastre.) Democratia traieste in mijlocul lupilor de tot felul. Omoara un lup, apare un nou lup, am putea spune. Lupii nu se mai termina. Traim intr-o corrida fara de sfarsit. Daca nu e drama din Caracal, e canicula, daca nu e canicula, e un autobuz rasturnat, arestarea vreunui politician, silicoanele vreunei vedete – toate sunt breaking news. La toate lumea se isterizeaza, isi da cu parerea, se cheama specialistii, psihologii, criminalistii si oamenii de pe strada. Sa ne gandim: Ce s-a  mai intamplat cu legislatia dupa Colectiv? Mai intereseaza pe cineva?

Poate ar trebui regandita zicala: Cine alearga dupa mai multi lupi, nu prinde niciunul! Olé!


… pentru ca infantilismul e una, infantilizarea, alta. Una e sa fii copil nevinovat, alta e sa vrei sa te intorci, constient sau nu, la varsta inocentei, la balauri si Feti Frumosi. Dupa ce ai mancat din pomul cunostintei binelui si-al raului, nu-l mai poti vomita. Daca o faci, te infantilizezi. Raiul e inainte, nu inapoi. Pentru un copil e firesc sa-si spuna “numa’ daca Mos Craciun mi-ar aduce o bicicleta rosie, numa’ daca mama s-ar reimpaca cu tata, daca doar as lua zece la matematica, as fi fericit pana la sfarsitul vietii”. Copilul gandeste in idealuri – si e foarte bine c-o face. Fericirea lui depinde de un singur lucru: “Daca numai X s-ar implini, as fi fericit!” Intreaga ecuatie a vietii lui depinde de un singur X. Pentru un adult, insa, asta e o mreaja periculoasa. Cazut in capcana ei, omul ramane prada nemultumirii si disperarii. Se “acreste”.

Sa ne gandim, noi pre noi insine. E teribil de ispititior: Daca doar m-ar iubi Marioara, daca doar m-ar primi la slujba asta, daca doar n-as mai avea cancer, daca doar as fi putin mai inalt sau putin mai slab, daca doar nu m-ar mai durea maseaua, daca doar asa avea o casa sau o masina, daca doar mi-ar intra copilul la facultate, daca doar … atunci as fi fericit. Daca doar as putea trai intr-o poveste sau intr-un video game. Dar nu pot. Pentru ca traiesc in aceasta lume. Exist (ex –ist, ar fi zis Heidegger; sunt in – afara). Or, o stim cel putin de la Platon incoace, tot ceea ce e “adus in existenta” e supus coruptiei, degradarii, si-n ultima instanta, inexistentei. Din existenta intri si iesi. N-ai cum sa ramai, sa te instalezi confortabil in ea, pe vecie. E un “interval”, ar fi zis Noica.

Nu e nevoie, insa, sa apelam la “nume”. E suficient sa apelam la bunul simt. “Numa’ daca”, “if only”, “wenn nur”, “si seulement” e deopotriva o naluca si un drog functional la toate nivelurile, de la cele mai banale – “dati-mi o bere pe caldura asta!” – pana la cele mai “existentiale” – daca m-as fi nascut in alta tara, daca aveam alti parinti, daca mergeam la un alt liceu, etc. If only. Wenn nur. Si seulement. E o naluca, pentru ca are – ca toate nalucile – o forma reala. Dar, ca si  nalucile, nu poti pune mana pe ele. Exercitiul devine frustrant. Da, daca n-ai mai avea cancer sau daca te-ar iubi Marioara, ai fi mai fericit. Nu e nicio indoiala. Dar, ca si un drog, nu va fi niciodata suficient pentru a-ti asigura fericirea. Cand scapi de cancer, poti ramane somer, sau te poate parasi Marioara, satula de atata boala. Cand te iubeste Marioara, poti face un cancer, si-atunci iubirea Marioarei s-ar putea sa nu-ti mai fie suficienta pentru a te tine fericit.

Si tot asa.

Dar, daca bunul simt iti spune ca “numa’ daca” e o capcana, o mreaja, cum se face de ne varam cu totii, de buna-voie si nesiliti de nimeni in ea, intr-o stupida devalmasie? Explicatia, inclin sa cred, sunt noile media. Sa ne intelegem: noile media nu sunt un alt X. Nu e, “daca numa’ n-am mai avea Facebook, Snapchat, sau Instagram”, n-am mai avea aceasta problema. Cum spuneam de la bun inceput, inapoi nu se mai poate merge. Raiul e inainte, nu inapoi. Avem, insa, exemple dupa care ne putem lua: inaintea internetului a fost scrisul! Nu tiparul (care a fost o “bomba” la fel de mare precum internetul), ci scrisul. Da, scrisul!

Nu mai avem incotro, trebuie sa apelam la “nume”. In dialogul platonician Phaedrus – un dialog despre iubire si retorica (sic!) – Socrate se arata ingrijorat de aparitia internetului – pardon! – a scrisului!  De ce? Pentru ca, simplu spus, scrisul e accesibil oricui, or asta, sustine Socrate, nu e folositor oricui. Nici internetul nu e. Nici noile media. Dar – si aici intervine speranta – Platon isi exprima aceste ingrijorari … in scris! Vorba bancului din perioada comunista (“Cine l-a omorat pe Ghandi? Indienii! Cine l-a omorat pe Kennedy? Americanii!): Vedeti, tovarasi, vedeti ca se poate? Cum?

Intorcandu-ne .. la “nume”. Haideti sa ne intelegem: nu e nicio rusine sa faci apel la “nume”. Rusinea apare pentru ca societatea contemporana e “antrenata” sa respinga aristocratia. Pentru necunoscatori, “aristoi” erau cei mai buni. Elitele. Dar informatia asta s-a pierdut undeva, pe parcursul proletar. Si-acum: Hegel ne re-aminteste – in Introducerea la Filosofia Dreptului – un proverb datand din Grecia antica: “Hic Rhodus, hic salta!”. Simplu spus, aici esti, asta e situatia, cu asta trebuie sa te confrunti. Nu exista “numa’ daca”, “if only”, “wenn nur”, “si seulement. Exista  doar “hic et nunc”. Aici si acum.

Realitatea e ideala.

Dar noua, oamenilor de rand, realitatea nu ni se pare ideala, pe noi realitatea ne doare, noi avem probeme cu taxele si cu intretinerea, si-atunci? Si-atunci, Fericitul Augustin si-a pus problema asta pe la 400 si ceva, toamna. (La ortodocsi e doar “Fericit”, pentru ca s-ar fi apropiat prea mult de doctrina predestinarii; la catolici e “Sfant”.) Cum sa faci sa iubesti si sa nu suferi? Pentru ca e limpede: persoana iubita, sot, copii, parinti, bunici, etc. te vor“dezamagi”. Iubitul sau iubita va deveni enervanta, se va ingrasa, imbolnavi, va muri, ceva va “face”. Si-aunci: care ar fi solutia, acestea fiind datele problemei? Intram cu totii-n disperare, pentru ca lumea, vorba lui Max Weber, e facuta pentru a ne dezamagi? Weber zice ca trebuie sa fim eroi – cu totii! Sa fii om, inseamna sa fii un erou! Da, lumea te va dezamagi, cu siguranta. Marioara nu te va mai iubi, vei face cancer, copii tai vor face tampenii, s.a.m.d.

Nu va fi nici un “numa’ daca”, “if only”, “wenn nur”, “si seulement”.

Iaca insa si vestea buna (asta inseamna “evanghelia”; vestea buna): Sa iubesti nu lumea, ci lumea de dincolo. Nu fizica, ci meta-fizica. Bun, si concret cum s-ar traduce asta? Simplu! Iubesti meta-fizicul din fizic! Ce e complicat aici? Speranta e rationala: Nu stiu altii cum sunt, dar eu astept viata veacului ce va sa vie.

Cand Iisus isi trimite apostolii in lume sa propovaduiasca vestea cea buna, le spune sa fie “intelepti ca serpii si blanzi ca porumbeii”. Cine are urechi de auzit, sa auda. Iar cine nu intelege, sa nu inteleaga. Ca nu e cu musai pentru toata lumea.

 

 


… desi, in varianta mai „conservatoare”, urarea este „Happy Independence Day!” (Va las pe fiecare sa va imaginati cam care ar fi diferenta :))

Si ce cadou mai frumos as putea face Statelor Unite decat o carte despre fondarea Americii? Una in care sa le strici putin povestea 🙂 Stiti, daca nu altfel, atunci macar din filme, americanilor le plac povestile simple cu „baieti buni” si „baieti rai”. Nimeni nu se indoieste ca in Die Hard, Bruce Willis e baiatul bun. (Recent, lucrurile s-au mai complicat, cu, sa zicem, Breaking Bad :))

Pe scurt, baietii buni: Patriotii, Federalistii, Nordistii. Baietii rai: Loialistii, Antifederalistii, Sudistii. (Fetele sunt intotdeauna bune, indiferent de care parte a baricadei :)) Ei bine, in aceasta carte argumentez ca „baietii buni” si cei „rai” sunt putin mai amestecati, conceptual vorbind. Argumentele teoretice folosite de catre Patrioti pentru justificarea Razboiului de Independenta au fost folosite mai tarziu de catre baietii rai (Antifederalistii si Sudistii), pe cand argumentele Loialistilor rai pentru a se opune independentei, au fost utilizate ulterior de catre baietii buni, aka Federalistii si Nordistii, pentru a pastra intacta Uniunea nou formata.

Cover.Compromise.and.the.American.Founding

Are si istoria ironiile ei.

Compromise and the American Founding_Flyer (1)

Oricum, cartea urmeaza sa apara la Cambridge University Press peste o luna. (Imi pare rau, dar ati ratat promotia de reducere cu 20%. Ati fi putut s-o comandati cu … doar 80 de dolari! :))) Asa, va trebui sa va scobiti prin buzunare dupa o suta intreaga 🙂 Glumesc, de buna seama. Nici eu n-as plati atat pentru vreo carte. Asteptati soft-cover-ul.

Lasand gluma (?) la o parte, istoria fondarii SUA e cu adevarat fascinanta. Merita studiata.

Happy 4th of July!




Categorii

Arhive