…pentru că trăitul în diaspora prezintă unele avantaje – distanțarea geografică și temporală impune aproape automat o anumită obiectivitate. Nu ești „în mijlocul lucrurilor”, așa că, de fiecare dată cînd te întorci în țară, mai descoperi cîte ceva. Nu sînt nici primul, nici ultimul care constată că, pentru a ajunge cu adevărat acasă, trebuie mai întîi să pleci de-acolo. Dacă nu mă credeți, întrebați orice adolescent. Zilele acestea am ajuns în țară și m-am străduit din răsputeri, ca de fiece dată, să (re)înțeleg societatea românească. Societatea românească, am spus, nu românii. Una-i una, alții-s asta. Și n-am spus nici „poporul” român și nici „națiunea” română.

Din nefericire, noi nu mai sîntem atenți la detalii, chit că tocmai pe-acolo zice-se că s-ar ascunde diavolul. Etimologic, dia-bolus e opusul sim-bolului. Unul separă înțelesurile, celălalt le unește. Pentru vreo două milenii, „națiunea” nu a fost echivalată cu „poporul”. Naționalitatea nu era politizată. Grecii știau că sînt greci, i.e. aceeași națiune, nu perși și nu barbari, dar asta n-a împiedicat Războiul Peloponeziac. Politic vorbind, atenienii și spartanii erau diferiți. Pe partea cealaltă, strămoșii romani, cu imperiul lor, făceau distincția dintre „populus (aveai cetățenia romană, precum Apostolul Pavel) și „nationes” (diferențiate prin limbă, tradiție etc.). Aceiași străbuni ai noștri făceau deosebirea între cum reacționează un om și cum reacționează același om într-o societate. Într-o mulțime. Asta cu mult înainte ca Gustave LeBon să scrie Psihologia mulțimilor.

Bate șaua națiunilor ca să priceapă Putin.

Pentru că aici nu e nici măcar vorba despre români. Aici este vorba despre oameni, în general. Oricine a fost prin Occident va fi remarcat că, odată trecută granița, românii încep să se comporte „ca la carte”: aruncă gunoiul la coș, nu înjură (decît printre dinți) – sînt, pe scurt, europeni get-beget. „Vrem o țară ca afară!” etc. De ce? Ce ne (mai) împiedică să trăim afară ca-nlăuntru? Ne împiedică „societatea” (societas) care e o colecție, nu „poporul” care, teoretic măcar, rămîne mai mult decît colecția individualilor (universitas). Dacă nimeni nu trece strada „pe roșu”, parcă nu-ți vine nici ție și aștepți, răbdător, verdele, chit că nu vine nici o mașină. Dacă nimeni nu aruncă chiștoacele pe jos, parcă nu-ți vine nici ție. (În Blaj, la Orăștie sau la Cluj se aplică; în Capitală mai puțin, deși semne bune are, vorba Plugușorului.) Există însă și un revers al medaliei. Dacă toată lumea fură, parcă te gîdilă degetele. Dacă toată lumea înjură, claxonează și e nervoasă, parcă-ți vine și ție, chiar de-ai fi „icoană-ntr-un altar s-o pui, la închinat”. Iar cu asta, după mai multe avioane, trenuri și autobuze (și cai!) de-a lungul și de-a latul României, am ajuns la ceea ce mi s-a părut în aceste zile definitoriu pentru societatea românească.

Ca societate, sîntem pe repede-încet.

Ca societate, sîntem „pe repede”, iar aici nu vorbesc doar despre corporatiști, avocați, ziariști, politicieni, oameni de afaceri ș.a.m.d. De la șoferul de microbuz care mai oprește de cîteva ori pe traseu pentru a „rezolva probleme” la fostul coleg de facultate care-ți mai explică el (sau ea) cum „se rezolvă” lucrurile, la oamenii care stau pironiți pe terase cu telefonul (deștept!) în mînă, fără să privească împrejur, tot românul face ceva. Ce? Nu e clar, dar ceva se face, ceva se petrece, se rezolvă lucruri. Venit din afară, te simți și prost. Lăsat pe dinafară (sic!). De la vreun amic pe care nu l-ai mai văzut de-o veșnicie și-ai vrea să afli „noutăți” poți afla multe, foarte multe, dar nu ce te-ar interesa cu adevărat, cum ar fi, bunăoară, dacă, ajuns pînă la vîrsta asta, a învățat ceva diferit despre lume și viață. Nu se poate, iar asta nu pentru că n-ar vrea, ci pentru că n-are timp. E ocupat. Face ceva. Aranjează ceva. Rezolvă ceva. E „pe repede”.

Concomitent, societatea românească e „pe încet”. Marin Preda a avut (parțial) dreptate – sîntem un popor de Moromeți. Pe de-o parte, timpul are întotdeauna răbdare cu noi, pe de alta, și noi avem întotdeauna răbdare cu timpul. E o relație asemănătoare cu a păsărilor care se hrănesc cu resturile de mîncare din gura crocodililor – cîștigă toată lumea. În România, întotdeauna este timp. Păcat că nu se poate băga în conserve și vinde. Am deveni, într-un sfîrșit, liderii Europei. Nu, n-o să mă apuc acum să repet poveștile știute, dar, de fiece dată cînd revin în țară, mă uluiește procentajul oamenilor care întîrzie la întîlnire, și nu cu cinci sau zece minute, fără să-și ceară scuze. Ai zice că sîntem o societate de academicieni unde „sfertul academic” intră automat în fișa postului. Și nimeni nu intră în panică! Nu vin la timp factura, autobuzul, trenul, taxiul sau chelnerul? Relaxează-te, „e pe vine”! Cumva se rezolvă. Panichezi. Cum se rezolvă? Dăm niște telefoane. Ne descurcăm. Cumva, se rezolvă. Pe repede-încet.

Poate dinlăuntru nu se vede, dar, din afară, ce surprinde în România e numărul uriaș de case de pariuri și de farmacii. Nimic nu e întîmplător. Casele de pariuri sînt „pe repede”, farmaciile sînt „pe încet”. Noroc și fatalitate. Nu degeaba societatea românească rîvnește deopotrivă la libertatea „pe repede” și la autoritarismul „pe încet”. Nu degeaba ne place atît orașul, cu strada-ngustă unde gustă omul viața mai din plin, dar și traiul la țară, unde aeru-i curat și bărbatul e bărbat (aici se cuveneau niște ghilimele, dar în societatea românească nu se „poartă” mofturi din astea, altminteri n-am mai avea prim-miniștri și judecători ca la CCR). Sîntem europeni, dar și Putin ăla va fi avînd dreptatea lui. Despre chinezi nici nu mai vorbim. Ca societate, avem abilitatea de-a admira și disprețui concomitent pe oricine și orice, inclusiv pe noi înșine.

Observați, rogu-vă, că aici nu este vorba despre vreo balansare aristoteliană între extreme, de vreun mesotes. Nu. Dacă e să rămînem în acest registru, mai potrivită ar fi expresia coincidentia oppositorum, coincidența contrariilor despre care vorbesc, printre alții, alchimiștii – acei nebuni frumoși ai Evului Mediu, care-l fascinau pe Jung și care susțineau, printre altele, că pot transforma plumbul în aur. Noi n-am avut alchimiști, pentru că n-am avut nevoie. Noi sîntem o societate de alchimiști. Să transformi plumbul în aur e o nimica toată. Noi putem face din rahat bici. Care să și puște.

Pe repede, dar încet.

NOTA: Textul a aparut in Dilema Veche din 23-29 iunie 2022.


NOTA: Fiind pe drumuri luna trecuta, am ramas dator cu cateva texte din Dilema Veche. Iata-le:

…pentru că printre avantajele vîrstei înaintate (greu de crezut, dar există și așa ceva) se numără și oportunitatea de-a constata, pe propria-ți piele, adevărurile înțelepciunii populare, gen „sîngele apă nu se face”, „așchia nu sare departe de trunchi” ș.a.m.d. Dacă se-ntîmplă să ai și mai mulți copii și-apuci să le supraviețuiești adolescenței, înveți tot pe propria-ți piele că „uciderea tatălui” e un soi de ritual de la care nu face nimeni excepție. Manifestările sînt variate – de la remarci benigne precum „habar n-ai despre ce vorbești” la mai dureroasele „ești un tîmpit depășit de vremuri”, cu toate arpegiile de rigoare. Partea bună a acestui ritual e că se termină la fel de repede precum a început. Adolescentul se desprinde de sub autoritatea paternă și-și începe propriul proces de maturizare, iar părintele răsuflă și el ușurat c-a (mai) reușit să supraviețuiască (încă) unei rebeliuni acneice.

În politică, însă, ritualurile de „ucidere a tatălui” devin mai complicate – iar asta dintr-un motiv cît se poate de simplu: tatăl, prin definiție, nu e democratic. Tatăl trebuie „ucis” pentru că autoritatea lui nu e negociabilă. Or, în politică, tot prin definiție, totul e (sau s-ar cuveni să fie) negociabil. Dacă nu-ți place negoțul, te faci artist, călugăr sau terorist, pentru că-n zonele astea îți poți permite să nu negociezi, ba dimpotrivă, îți poți apăra principiile cu prețul vieții (tale sau a altora). În România, însă, acest sacrificiu altminteri ritualic a căpătat conotații mioritice. Carnale, aproape. Simbolistica alunecă, încet, dar sigur, spre concretețe. Chiar dacă „tatăl” vreunui partid politic nu este ucis la propriu, figurativul începe să aibă miros de pușcărie. Numele de Adrian Năstase vă spune ceva? Dar Dragnea? (Despre miniștri, parlamentari, frați și surori, nu mai pomenim.)

Nu mă-nțelegeți greșit. Nu încerc să le găsesc scuze și departe de mine gîndul de-a le plînge de milă. Constat doar că „tații politici” au o soartă mai nefericită decît „tații biologici”. Dacă uciderea simbolică a tatălui biologic sfîrșește de multe ori într-o afecțiune trainică, cea a tatălui politic e mai degrabă un drum cu un singur sens. Nici pomeneală de redescoperirea vreunei afecțiuni ascunse – dimpotrivă. Văduvit de propriile progenituri politice, proaspătul tată ucis-mai-mult-sau-mai-puțin-simbolic se mai iluzionează o vreme că dispariția-i (întotdeauna) prematură va fi resimțită într-atît de dureros încît reîntoarcerea sa va fi implorată cu lacrimi, la scenă deschisă. Odată risipită și această fantezie, părintele politic, care poate fi foarte bine și mama Viorica Vasilica Dăncilă, renunță și-și denunță primii nou-născuți, în speranța că alți copii politici, dintr-o altă generație, vor da dovadă de mai multă recunoștință. Proaspetele generații vor sări din brațele copilăriei iubitoare, peste rebeliunea adolescentină, direct în brațele afecțiunii mature. Iar asta nu se întîmplă niciodată. Dacă nu mă credeți, întrebați-l pe Victor Ponta sau pe Traian Băsescu.

Să nu uităm însă că românul nu s-a născut om politic. Românul s-a născut, cum știm cu toții, mai întîi de toate, poet. Or, pentru un poet, uciderea tatălui e deja un ritual plictisitor, banal și ultracunoscut. Pentru un poet, uciderea tatălui e mic-burgheză, precum spălatul pe dinți sau tăiatul unghiilor. Pentru poeții politici singura formă de ucidere cît de cît interesantă este sinuciderea. A fost cazul lui Nicușor Dan. Este cazul lui Dacian Cioloș. Mi se va reproșa că amestec nepermis merele cu perele (chit că sînt fructe), dat fiind că Nicușor Dan a făcut ce-a făcut și-a ajuns în fruntea Primăriei Capitalei, pe cînd Dacian Cioloș a renunțat la conducerea partidului după doar cîteva luni de șefie, iar acum a renunțat chiar la partid cu totul, de bunăvoie și nesilit de nimeni. N-a mai așteptat să fie ucis, ci le-a luat-o tuturor adversarilor politici înainte: s-a sinucis!

Nu sînt Mafalda, mi-e practic imposibil să cuantific impactul pe care această decizie îl va avea pe scena politică românească. La o primă vedere, s-ar putea spune că Dacian Cioloș face jocurile PSD și PNL, adicătelea ale „Serviciilor”, cum li se mai spune din prea multe lene intelectuală. Doar partidele „serioase”, „cu vechime”, au tot spus că hipsterii ăștia de la USR+ nu se pot înțelege nici între ei, darămite cu alții. Nu doar că sînt „toxici” pentru orice posibilă coaliție, dar se mai canibalizează cu frenezie – ce dovadă mai bună vreți? La a doua vedere, cea mai optimist-visătoare, viitorul partid REPER ar putea deveni adevăratul reper al politicii românești, un exemplu de urmat pentru oricine are pretenții la a sălta politica românească de pe malurile Dîmboviței pînă pe cele ale Atlanticului, cum visează Macron, cu al său partid pan-european de centru.

Dacă ar fi să ne luăm după regulile prea bine cunoscute ale Realpolitik, oricine își imaginează că varianta a doua ar fi una viabilă se îmbată cu apă rece. Dovada cea mai bună că nu ai stofă de lider politic, de „tată”, dacă preferați, e că pleci la supărare. Cînd „copiii politici” pe care i-ai născut și crescut pînă la adolescență nu te mai ascultă și se revoltă împotriva ta. Cu alte cuvinte, cînd pici testul „uciderii tatălui”. De unde va fi fiind el acum, e foarte probabil că Churchill se distrează teribil de supărările lui Dacian Cioloș. La viața lui, omul a văzut trădări mult mai serioase, cu consecințe mult mai dramatice. Pe de altă parte, să nu uităm că același om a schimbat de două ori taberele politice, cu justificarea „unii își schimbă partidele de dragul principiilor, alții își schimbă principiile de dragul partidului”.

Același Winston Churchill avea niște supărări și cu nemții. Sînt însă convins că ar fi fost complet de acord cu Hölderlin: „În chip poetic locuiește omul pe acest pămînt”. Și ar fi adăugat: „Iar politicienii sînt și ei oameni. Credeți-mă pe cuvînt”.

NOTA: Aparut in Dilema Veche – 9-15 iunie 2022.


…pentru că e lesne să ne lăsăm înșelați de aparențe. Tehnic vorbind, deși pe locul patru în preferințele juriului, Ucraina a cîștigat cu surle și trîmbițe votul popular la Eurovision 2022. Așa că la anul, dacă situația „de pe teren” o va îngădui, va fi țara-gazdă a Eurovision 2023. Teoretic și practic, însă, Ucraina a pierdut – și a făcut-o rușinos de-a dreptul. Nu mă refer acum la calitatea muzicală a cîntecului Ștefania sau la performanță artistică a Orchestrei Kalush (ambele îndoielnice, dacă mă întrebați, dar de gustibus non disputandum). Nu ele fac obiectul acestui verdict care altminteri poate părea nedrept sau răutăcios de-a dreptul în contextul invaziei rusești.

Miza e mult mai mare. S-a spus că războiul din Ucraina e mai mult decît un război între două țări – e un război între două viziuni morale, între două înțelegeri opuse ale lumii, ale victoriei și înfrîngerii, ale binelui și răului. Dacă e așa, atunci Ucraina a cîștigat deja războiul cu Rusia chiar dacă, tehnic vorbind, încă l-ar putea pierde (puțin probabil). Dar, taman din aceeași cauză, a pierdut (fără să-și dea seama) competiția de la Eurovision, chiar dacă, tehnic vorbind, a cîștigat-o. Și s-a bucurat în loc să se rușineze.

Liderul trupei, Oleg Psiuk, s-a declarat mîndru c-a încălcat cu tupeu regulile concursului, care interzic orice referințe politice, însă nu s-a indignat cîtuși de puțin că n-a fost penalizat pentru asta. Pentru că una e să încalci fățiș o regulă și să-ți asumi deschis consecințele – se numește „nesupunere civică”. E, pînă la urmă, indiferent de justețea cauzei, un act de eroism care merită admirație. Cu totul altceva e să o faci știind prea bine că, din varii motive, nu vei avea nimic de suferit, ba dimpotrivă – se numește „inelul lui Gyges” (vezi Republica lui Platon) sau, mai simplu, tupeu, ca să folosesc un termen blînd. Președintele Zelenski s-a grăbit și el nu doar să felicite „curajul” trupei cîștigătoare, dar și să declare că „Muzica noastră cucerește Europa!”, legînd victoria de la Eurovision de viitoarea victorie a Ucrainei în război.

Asta se cheamă să amesteci nepermis borcanele. Dacă izbînda Ucrainei în fața Rusiei mi-ar umple inima de bucurie, succesul de la Eurovision mi-a umplut-o de o tristețe melancolică. Cît de mult îți poți fura singur căciula, fie ca artist, fie ca președinte în vremuri de război, pentru a-ți imagina, chiar și pentru o clipă, că e o victorie cinstită? O victorie pe bune și nu una din milă? Că rezultatul e o dovadă a calității muzicii ucrainene care, iată, „cucerește Europa”? Cît de mult te poți minți singur mimînd un act de rebeliune fățișă, dar știind foarte bine că EBU (European Broadcast Union) nu va descalifica trupa pentru declarația politică, ba dimpotrivă, va „înțelege sentimentele pentru Ucraina din aceste zile”, considerînd că-n aceste condiții declarațiile sînt „umanitare, nu politice”?

Nu sînt naiv. Înțeleg prea bine că războiul, mai ales în ziua de astăzi, e și unul de „imagine” și că opinia publică europeană contează, iar asta a fost oportunitatea de a avea un public de douăzeci de milioane. Înțeleg și că Oleg Psiuk nu putea să le spună privitorilor, precum Birlic în Titanic Vals, „Fraților, nu mă votați!”. Putea, însă  odată mesajul transmis, inimile europene cucerite și victoria populară asigurată , să renunțe, cu grație și demnitate, la premiul întîi, invocînd taman acest val de popularitate față de Ucraina care n-are absolut nimic de-a face cu performanța artistică. „Mulțumim, dar nu-l merităm – noi vrem să cîștigăm cinstit”, ar fi putut spune, iar Zelenski ar fi putut avea un discurs pregătit pe această temă (cîtă vreme rezultatul era într-atît de previzibil). Mi se va reaminti că „la război ca la război” și că-n aceste condiții totul e permis, ca-n dragoste. Încercați însă să vă imaginați pentru o clipă impactul uriaș pe care un asemenea discurs, contraintuitiv și neașteptat, l-ar fi avut nu doar în Europa, ci în lumea întreagă. Să fi văzut atunci dragostea revărsată din toate colțurile lumii!

Din păcate, s-a dovedit încă o dată că e mai lesne să reziști bățului decît cîntecului de sirenă al morcovului. Să lupți cu arma-n mînă la Azovstal e mai lesne decît s-o faci cu microfonul în Italia. Cum spuneam, miza e mult mai mare. În orice domeniu, în bătălia dintre băț și morcov, bățul cîștigă doar pe termen scurt, iar morcovul, pe termen lung. Morcovul e cu adevărat periculos, nu bățul – și de aceea Putin va pierde războiul. Asta explică deopotrivă eșecul oricărui regim totalitar și succesul democrațiilor liberale. Vă vine sau nu să credeți, sîntem programați, atît genetic, cît și biblic, pentru libertate – reală sau imaginară, n-are importanță. Pînă și Étienne de La Boétie, autorul Servituții voluntare, a înțeles paradoxul (dar asta ar fi o altă discuție). Frica de băț are limite. Atracția morcovului e insidioasă și nu obosește. Am cunoscut oameni curajoși sub comunism care-au început să șchioapete moral în fața ispitelor democratice, iar aici mă introduc mai întîi pe mine, chiar dacă trebuie să scot din ecuație „curajul sub comunism”.

În America, unde morcovul e mai dulce, ispita e și ea, de bună seamă, mai mare. E o tradiție. Toată lumea va fi auzit de Boston Tea Party, cînd un grup de așa-ziși patrioți s-au strecurat la bordul unei nave britanice, aruncînd, în semn de protest pentru noua taxă impusă, ceaiul în ocean. Ceea ce se trece lesne cu vederea e faptul că „protestatarii” erau deghizați în „indieni” (cum le spuneau pe atunci), ba încă unii din tribul care avea cea mai proastă reputație în Boston. Cu alte cuvinte, au fugit și ei de responsabilitate, ba încă și aruncînd vina pe alții. Aia n-a fost nesupunere civică, aia a fost lașitate. Cînd în academie se intră pe criterii care au prea puțin de-a face cu meritul, competența întregii societăți e pusă-n pericol. E lesne să te minți c-ai fost ales pentru că ești cel/cea mai bun(ă), dar ți-ai fura singur căciula (în fine, pălăria, în Texas). Mărturisesc că, spre deosebire de liderul trupei Kalush, m-aș simți umilit dacă aș afla c-am fost ales pentru că sînt est-european și asigur „diversitatea” departamentului, fiind pe deasupra și heterosexual, și ortodox. Despre politica în care se votează pe criterii care n-au de-a face cîtuși de puțin cu orice fel de competențe nu mai vorbesc, că v-aș plictisi, deși n-ar trebui. Repet: o miză mai serioasă ar fi greu de găsit.

De ce? Pentru că războaiele sînt de două feluri – văzute și nevăzute. De aia!

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro



…așa că mă văd nevoit să încep prin a-mi cere scuze atît de la cunoscătorii „mișcării woke”, cît și de la necunoscători. De la primii, pentru că le voi irosi timpul repetînd știute, de la ceilalți pentru că le voi spune prea puține despre un fenomen care a explodat, uneori literalmente, în America ultimilor ani. „Woke” e un cuvînt „inventat”, o derivație afro-americană a mai clasicului „awake” („trezit”, „deșteptat”). Introdus în Oxford English Dictionary de-abia în 2017, a ajuns să însemne atenție la rasismul sistemic, supremația albă, injustiția socială, opresiunea LGBTQ și-n general cam tot ceea ce, în opinia unora, face America insuportabilă (cu excepția celor care se înghesuie să intre în țară, legal sau nu, că de ieșit nu iese nimeni). Strigătul de luptă? „We need to stay angry and to stay woke!” („Trebuie să rămînem furioși și să rămînem treji!”) Aparent, fără furie, nu există nici „deșteptare”.

Nu e prima „deșteptare” din istoria Statelor Unite și, foarte probabil, nu va fi nici ultima. Prima Mare Deșteptare (First Great Awakening) a început în colonii pe la 1740, ca o reacție la dispariția puritanismului. Văduviți de o identitate locală solidă (puritanii constituiau comunități teologico-politice), americanii dădeau năvală să asculte predicatori înflăcărați care știau ce „butoane” să apese pentru a crea adevărate isterii în masă. În unele cazuri, oamenii se sinucideau pe capete după un asemenea eveniment – unii, convinși că iadul îi așteaptă oricum, alții, dimpotrivă, convinși că, salvați fiind, raiul e nerăbdător să-i primească. Au urmat și alte „awakenings”, de intensități și amplori diferite. Religia, ca și natura, are oroare de vid.

Joshua Mitchell, de la Georgetown University, a publicat recent o carte – American Awakening: Identity Politics and Other Afflictions of Our Time (Deșteptarea Americii: Politicile identitare și alte suferințe ale vremurilor de azi) – în care dezvoltă taman această idee. Pe scurt, el susține că politicile identitare nu reprezintă decît o manifestare distorsionată a spiritului religios. Gîndim în continuare în termeni de inocenți și păcătoși, numai că acum atît inocenții, cît și păcătoșii sînt cum sînt nu pentru că au „făcut” ceva bun sau ceva rău, ci pentru că aparțin unui anumit grup. Unele identități – rasiale, sexuale etc. – sînt, prin definiție, inocente, altele – începînd cu bărbatul alb heterosexual – sînt, tot prin definiție, păcătoase. Ar fi un soi de întoarcere la Vechiul Testament, unde nu doar Cain e „însemnat”, ci și toți urmașii lui, urmașii lui Isac se deosebesc de urmașii lui Ismail ș.a.m.d. Meritele (sau păcatele) personale ajung să nu mai conteze. Ne naștem cu toții „însemnați” – „predestinați”, dacă preferați –, atîta doar că destinul nu mai e cunoscut doar de Dumnezeu, ci a devenit vizibil pentru ochiul pămîntean. Cerurile s-au mutat pe pămînt.

Legătura cu Noul Testament s-ar traduce prin abandonarea logicii economice în favoarea legii iubirii. În definitiv, povestea lui Iisus e povestea refuzului primei logici: Maria și Iosif trebuie să se întoarcă în locurile natale, pentru un „recensămînt” al cărui scop e taxarea întregii populații. Dar pruncul Iisus se naște într-o peșteră, adică în afara „sistemului”. Iuda e îngrijorat de risipirea banilor pentru mir, dar Iisus îl mustră pentru această logică „economică” – ambele atitudini care se regăsesc astăzi în politicile antisistem și în mentalitatea „să se dea, că e de unde”. La urma urmelor, Iisus a săturat mulțimile cu cinci pîini și doi pești. Potrivit lui Mitchell, însă, noile „religii identitare” uită, pe de o parte, că săracii vor fi întotdeauna cu noi, iar, pe de alta, că iertarea păcatelor e temelia creștinismului.

Cititorul iscoditor va fi început deja să bănuiască unde intenționez să ajung cu varianta mioritică a mișcării woke. Avem și noi minorități rasiale și sexuale, inegalități economice și așteptări de „să se dea, că e de unde”. Ba mai mult, să nu ne uităm imnul național: „Deșteaptă-te, române!“. Am putea chiar pretinde că românii erau „woke” avant la lettre și că americanii ne-au furat ideea de sub nas. Nu e vina noastră că rămînem scufundați în somnul cel de moarte, în ciuda îndemnurilor repetate la „deșteptare” pe care ni le dăm unii altora. Vinovați sînt barbarii de tirani. Exploatatorii. Și cu asta ajungem la parfumul inconfundabil mioritic al mișcării de deșteptare la români.

Ca orice protestatar respectabil, și miorița originală se simte ignorată, așa că „iarba nu-i mai place, gura nu-i mai tace”. E suficient să luăm aminte la doi dintre cei mai apreciați formatori de opinie mioritică. Cu pregătiri diferite și cu aparențe cum nu se poate mai diferite, cele două voci se caracterizează prin același stil flamboaiant, voit șocant, justițiar și, mai presus de toate, înamorat de propriile certitudini.

Bunăoară: „În România, nu există nici un om bun care să fie politician”. Judecata se pronunță apăsat și rar, aproape pe silabe, să intre bine în capul publicului. Politicienii români nu reprezintă vreo clasă sau vreo categorie profesională. Ei, ca și hoții, reprezintă o „tagmă”, în care nu se judecă nici cu mintea și nici cu inima, ci cu stomacul. Dixit! Că asemenea „judecăți” nu fac decît să îndepărteze orice om onest de politică și întăresc mentalitatea „woke”, de victimă colectivă, furioasă, dar neputincioasă, nu mai contează. Contează că „le-a zis-o! Verde-n față le-a zis-o!”.

Pentru că iată o altă caracteristică a „deșteptării” mioritice – „curajul” de-a spune lucrurilor pe nume. De obicei, după ce calul plecase. În această versiune, ca-n orice oglindă, judecățile par întoarse pe dos: există doar o persoană deșteaptă, care are întotdeauna dreptate, înconjurată, inevitabil, de săraci cu duhul, manipulați și manipulanți. În această variantă, americanii „au ales calea războiului” pentru a dezarma Rusia! De asta profită, în România, statul paralel militarizat, cel care controlează totul, y compris mișcările de protest. Și, fricoși cum sînt, „intelectualii” (precum cei de la Dilema veche) preferă să se războiască în aceste zile cu Putin, că e mai puțin periculos decît să te războiești cu „Serviciile” care acoperă pînă și plagiatul generalului-premier!

Citești și te crucești! Te crucești, dar măcar înțelegi diferența dintre „progresiștii” americani și cei români. Ne-a fost comunicată și ea „verde-n față”: „În România, o singură schimbare mai este posibilă: din rău în mai rău”. Ei bine, dacă așa arată deșteptarea la români, eu, unul, prefer să mă culc pe-o ureche.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro


… desigur, ca invatator, la orice nivel si in orice domeniu, te bucuri cand „invataceii” nu doar invata dar se si bucura ca o fac. Mai mult, cand isi si dau seama ca o fac.

A propos, n-am inteles niciodata prea bine ‘de unde si pana unde’ (iata o expresie pe nedrept ignorata intr-o lume care nu-si mai recunoaste limitele) vine ideea ca „invatatura trebuie sa para o joaca”. La inceput, da! La inceputul inceputului, invatatura poate sa para o joaca. Mai apoi, insa, totul depinde de cum definim joaca. Sa-l parafrazez pe Wittgenstein, si jocul de sah si ala de septica sunt tot jocuri. Depinde cum le definim. Si fotbalul american e un joc. Serios.

Nu ma pricep catusi de putin la jocul asta (sau la altele), dar stiu ca presupune, in afara talentului, multa disciplina si mult antrenament. Bine, e adevarat, si multi bani, daca te dovedesti foarte bun si ai si fizicul pe masura. Una fara alta nu ajuta.

N-o mai lungesc: Cand un „jucator” sau o „jucatoare” (mai simplu spus, sportivi) incep sa fie fascinati de gandire, se „numara” mult mai mult decat atunci cand vreun „nerd”/”soarece de biblioteca” din nascare o face. E ca si cum Gica Hagi sau Simona Halep ar incepe sa dezbata aprins, cu pasiune, rostul vietii la Platon spre deosebire de Seneca.

Ei bine, am trait-o si pe asta!

Si m-a emotionat pana la lacrimi.


… a iesit un peste mic …

[NOTA: Pentru cunoscatori, imi cer scuze – stiu ca e „oceanul Pa-ci-fic”, dar m-am gandit sa nu mint :). Pentru necunoscatori – sunteti prea tineri. Asa incepea una dintre „numaratorile de excludere” ale copilariei mele, numaratori menite sa stabileasca, prin excludere, cine „sta de baba-oarba”, „sta de sase”, sare primul, etc.]

Continua … „Si pe burta lui scria, ‘iesi afara dum-nea-ta’!”

Daca nu v-ati prins, a fost prima zi din viata Sofiei la ocean – contempland nemarginirea cu intelepciune 🙂


…și sînt primul s-o recunosc: titlul ăsta mi-a dat multă bătaie de cap. Puteam foarte bine să înlocuiesc „bumerangul” cu „tancul” sau cu „bomba”, ba chiar să adaug și „nucleară”, pentru că „Bomba nucleară a nazismului” ar fi atras, cu siguranță, mai mulți cititori. Ar fi fost un titlu mai… exploziv, iar exploziile se văd (vînd) cu atît mai bine cu cît sînt mai spectaculoase. Am sfîrșit prin a opta pentru bumerang, pentru că, deși o armă primitivă, cîtuși de puțin spectaculoasă, surprinde cel mai bine ce poate face atunci cînd e prost mînuită – se poate întoarce împotrivă-ți cînd ți-e lumea mai dragă.

La fel ca și cuvintele.

De la începutul războiului din Ucraina am citit multe explicații, unele mai convingătoare decît altele, pentru invocarea „denazificarii” ca principalul motiv al invadării: mentalul colectiv rus ar fi încă traumatizat de agresiunea naziștilor (altminteri băieți buni pîn-atunci, dovadă pactul Molotov-Ribbentrop), așa că, dacă „lumina vine întotdeauna de la Răsărit”, „nazismul vine întotdeauna de la Apus”. Marele Război pentru Apărarea Patriei n-ar fi fost doar unul împotriva Germaniei, ci și unul împotriva Occidentului. Zice-se că-n mass-media rusești, de la revolta Maidanului din 2014 încoace, orice atitudine pro-occidentală e, de la sine înțeles, una cu parfum nazist. Unitățile paramilitare de tip Azov, dar și Garda Națională a Ucrainei, care s-au opus ocupării Donbasului, au fost clasificate automat drept naziste, dovadă „sutele de mii” de naziști cu zvastică tatuată pe braț, președintele evreu Zelenski este și el nazist ș.a.m.d. Azi-mîine, America va fi acuzată și ea de nazism, ba poate chiar și Israelul. Absurd, nu?

Fără doar și poate, dar asta nu înseamnă nici că Putin a inventat folosirea cuvintelor drept armă și nici că rușii sînt singurii vinovați de această practică. Dacă-mi este îngăduit să speculez, înclin să cred că, imediat după piatră și ghioagă, cuvîntul a fost printre primele arme din istoria omenirii, folosite de către oameni împotriva oamenilor. Pentru că – dacă v-a scăpat „detaliul” – piatra, ghioaga, ba chiar și bomba nucleară pot fi folosite ca arme și împotriva animalelor. Cuvintele, nu. Astea sînt apanajul războiului dintre oameni. Doar noi ne putem răni unii pe alții prin cuvinte. A fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, o vreme cînd oamenii se puteau simți „jigniți”. Un cîine sau o vacă nu se vor simți niciodată jigniți dacă le spui „Porcule!”. Ceea ce însă e mai grav e că nici unii oamenii nu se mai simt jigniți, că despre porci nu se pune problema. În definitiv, porcul are anatomia cea mai apropiată de cea a omului, tocmai de aceea îi putem folosi organele pentru transplanturi.

Iertată-mi fie digresiunea – să ne întoarcem la „nazism” și să lămurim două confuzii „populare”. Prima ar fi aceea conform căreia nazismul ar fi o ideologie „de dreapta”. Dacă nazismul e de dreapta, atunci și socialismul e de dreapta, ceea ce mă face să amețesc ideologic mai repede decît de la o vodcă rusească. Pentru că „naziștii” înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decît naționalismul-socialist al muncitorilor germani – NDSAP – Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei. Să ne mai mirăm atunci de popularitatea unei Marine Le Pen în rîndurile „vestelor galbene” franțuzești, etichetată „de dreapta”, dar plătită cu milioane de euro de către Rusia lui Putin? A doua confuzie, cel puțin la fel de răspîndită, e cea dintre „naziști” și „fasciști”. Ce are național-socialismul cu fascismul? Cîți l-au citit pe Mussolini, nu c-ar fi fost în vreun fel un sclipitor corporatist intelectual, dar ca să știm despre ce vorbim?

Pentru că nu știm. Pentru că nu ne dăm seama că ne jucăm nu cu tancuri sau cu bombe nucleare, ci cu arme mult mai periculoase – ne jucăm cu vorbele. „Denazificarea” Ucrainei n-a început cu Putin. N-a început în Rusia. A început acolo unde încep cam toate, și-alea bune, și-alea rele – în Occidentul ăla pe care încă nu-l putem defini. Obama a fost (și este) etichetat de către aripa stupidă a Republicanilor americani drept „nazist”, afișat cu o mustăcioară à la Hitler. Nici aripa stupidă a Democraților americani nu stă mai bine atunci cînd vine vorba despre abuzarea „nazismului”, ca să nu mai vorbim despre „fascismul à la Trump”. Dacă e să te iei după mass-media, în America încă ne decidem dacă sîntem doar „naziști” sau și „fasciști”. Tertium non datur. Îmi făcusem chiar o listă cu articole, declarații  și etichetări „naziste” și/sau „fasciste”. Am renunțat din lipsă de spațiu.

Concluzia, însă, rămîne.

Oricît de cinic ar suna, denazificarea Ucrainei a început cu nazificarea Occidentului. Mai precis, cu joacă de-a nazismul: X e nazist, ba nu, Y este, iar Z e cu siguranță ăl mai nazist dintre naziști! Sau fascist. Whatever. Toate cuvintele devin o apă și-un pămînt. Așa că toate cuvintele devin noroi. Toate cuvintele devin mocirlă. Iar cînd cuvintele se mocirlesc, gîndirea se mocirlește și ea. Iar în urma unei gîndiri mocirlite vine, inevitabil, războiul. Mocirlit, precum cel din Ucraina, precum toate războaiele, chiar și alea „Blitzkrieg”. Iertată-mi fie vorba proastă, dar înclin să cred că la începutul oricărui război, lăuntric sau nu, stau cuvintele.

La o primă vedere, Martin Heidegger n-a avut nimic de împărțit cu George Orwell. (Pentru cine n-a auzit de ei, Doamne-Doamne, în marea Lui bunătate, a inventat Google.) Primul a fost acuzat de nazism, al doilea de socialism (sic!), chit că nici unul nu s-a potrivit „fișei postului”. Au împărtășit însă convingerea despre puterea cuvintelor. Heidegger a spus că „nu omul vorbește o limbă, ci limba îl vorbește pe om”, iar Orwell că nu doar statele totalitare, ci și cele democratice nu fac decît să-și batjocorească propriile cuvinte. Cînd Obama se întreba retoric, prin 2018, cam cît e de greu să declari răspicat că manifestanții din Charlotteville sînt naziști, în ciuda bunelor sale intenții, n-a făcut altceva decît a-i deschide larg ușa lui Putin pentru invadarea Ucrainei.

Exagerez? Dacă da, strict în scop pedagogic, cît să priceapă iapa.

Pentru că nu voi obosi să o repet: nu doar oamenii omoară cuvintele, ci și cuvintele omoară oamenii.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


Sfantul Ioan Gura de Aur (Chrisostomul) – in romaneste:

De este cineva binecredincios si iubitor de Dumnezeu, sa se bucure de acest praznic frumos si luminat. De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se, intru bucuria Domnului sau. De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum rasplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintai, sa-si primeasca astazi plata cea dreapta. De a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca.

De a ajuns cineva dupa ceasul al saselea, sa nu se indoiasca, nicidecum, caci cu nimic nu va fi pagubit. De a intarziat cineva pana in ceasul al noualea, sa se apropie, nicidecum indoindu-se. De a ajuns cineva abia in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din pricina intarzierii, caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel de pe urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintai; si pe cel de pe urma miluieste, si pe cel dintai mangaie; si aceluia plateste, si acestuia daruieste; si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si lucrul il pretuieste, si vointa o lauda.

Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru; si cei dintai, si cei de al doilea, luati plata. Bogatii si saracii impreuna bucurati-va. Cei ce v-ati infranat si cei lenesi, cinstiti ziua. Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi. Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este mult, nimeni sa nu iasa flamand. Gustati toti din ospatul credintei; impartasiti-va toti din bogatia bunatatii. Sa nu se planga nimeni de lipsa, ca s-a aratat Imparatia cea de obste. Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate, ca din mormant iertare a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de ea. Pradat-a iadul Cel ce S-a pogorat in iad; umplutu-l-a de amaraciune, fiindca a gustat din trupul Lui. Si aceasta mai inainte intelegand-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amarat, intimpinandu-Te pe Tine jos: amaratu-s-a ca s-a stricat. S-a amarat, ca a fost batjocorit; s-a amarat, ca a fost omorat; s-a amarat, ca s-a surpat; s-a amarat, ca a fost legat. A primit un trup si de Dumnezeu a fost lovit. A primit pamant si s-a intalnit cu cerul. A primit ceea ce vedea si a cazut prin ceea ce nu vedea. Unde-ti este, moarte, boldul? Unde-ti este, iadule, biruinta? Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos si au cazut diavolii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata stapaneste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa; ca Hristos, sculandu-Se din morti, incepatura celor adormiti S-a facut. Lui se cuvine slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin.”

Ioan.Gura.de.Aur

… in engleza:

If any man be devout and love God, let him enjoy this fair and radiant triumphal feast. If any man be a wise servant, let him rejoicing enter into the joy of his Lord. If any have labored long in fasting, let him now receive his recompense. If any have wrought from the first hour, let him today receive his just reward. If any have come at the third hour, let him with thankfulness keep the feast. If any have arrived at the sixth hour, let him have no misgivings; because he shall in nowise be deprived thereof. If any have delayed until the ninth hour, let him draw near, fearing nothing. If any have tarried even until the eleventh hour, let him, also, be not alarmed at his tardiness; for the Lord, who is jealous of his honor, will accept the last even as the first; he gives rest unto him who comes at the eleventh hour, even as unto him who has wrought from the first hour.

And he shows mercy upon the last, and cares for the first; and to the one he gives, and upon the other he bestows gifts. And he both accepts the deeds, and welcomes the intention, and honors the acts and praises the offering. Wherefore, enter you all into the joy of your Lord; and receive your reward, both the first, and likewise the second. You rich and poor together, hold high festival. You sober and you heedless, honor the day. Rejoice today, both you who have fasted and you who have disregarded the fast. The table is full-laden; feast ye all sumptuously. The calf is fatted; let no one go hungry away.

Enjoy ye all the feast of faith: Receive ye all the riches of loving-kindness. let no one bewail his poverty, for the universal kingdom has been revealed. Let no one weep for his iniquities, for pardon has shown forth from the grave. Let no one fear death, for the Savior’s death has set us free. He that was held prisoner of it has annihilated it. By descending into Hell, He made Hell captive. He embittered it when it tasted of His flesh. And Isaiah, foretelling this, did cry: Hell, said he, was embittered, when it encountered Thee in the lower regions. It was embittered, for it was abolished. It was embittered, for it was mocked. It was embittered, for it was slain. It was embittered, for it was overthrown. It was embittered, for it was fettered in chains. It took a body, and met God face to face. It took earth, and encountered Heaven. It took that which was seen, and fell upon the unseen.

O Death, where is your sting? O Hell, where is your victory? Christ is risen, and you are overthrown. Christ is risen, and the demons are fallen. Christ is risen, and the angels rejoice. Christ is risen, and life reigns. Christ is risen, and not one dead remains in the grave. For Christ, being risen from the dead, is become the first fruits of those who have fallen asleep. To Him be glory and dominion unto ages of ages. Amen.

Ioan.Gura.de.Aur.2

…et, pour la bonne bouche, si in franceza:

Que tout homme pieux et ami de Dieu jouisse de cette belle et lumineuse solennité.

Tout serviteur fidèle, qu’il entre avec allégresse dans la joie de son Seigneur.

Celui qui a porté le poids du jeûne, qu’il vienne maintenant toucher son denier.

Celui qui a travaillé depuis la première heure, qu’il reçoive aujourd’hui le juste salaire.

Celui qui est venu après la troisième heure, qu’il célèbre la fête dans l’action de grâce.

Celui qui est arrivé après la sixième heure, qu’il n’ait aucun doute, il ne sera pas lésé.

Si quelqu’un a tardé jusqu’à la neuvième heure, qu’il approche sans hésiter.

S’il a traîné jusqu’à la onzième heure, qu’il n’ait pas honte de sa lenteur,

car le Maître est généreux,

il reçoit le dernier comme le premier;

il accorde le repos à l’ouvrier de la onzième heure comme à celui de la première.

Il fait miséricorde à celui-là, et comble celui-ci.

Il donne à l’un, il fait grâce à l’autre.

Il accueille les oeuvres, il apprécie le jugement ; il honore l’action et loue l’intention.

Aussi, entrez tous dans la joie de notre Seigneur.

Premiers et derniers, recevez le salaire.

Riches et pauvres, chantez en choeur tous ensemble.

Les vigilants comme les nonchalants, honorez ce jour.

Vous qui avez jeûné, et vous qui ne l’avez point fait, réjouissez-vous aujourd’hui.

La table est prête, mangez-en tous ; le veau gras est servi, que nul ne s’en retourne à jeun.

Jouissez tous du banquet de la foi.

Que nul ne déplore sa pauvreté car le Royaume est apparu pour tous.

Que nul ne se lamente sur ses fautes, car le pardon s’est levé du tombeau.

Que nul ne craigne la mort, car la mort du Sauveur nous a libérés.

Il a détruit la mort, celui qu’elle avait étreint.

Il a dépouillé l’enfer, celui qui est descendu aux enfers.

Il l’a rempli d’amertume, pour avoir goûté de sa chair.

Isaïe l’avait prédit en disant :

„l’enfer fut rempli d’amertume lorsqu’il t’a rencontré”;

rempli d’amertume, car il a été joué;

bouleversé, car il fut mis à mort ; bouleversé, car il fut anéanti.

Consterné, car il saisit un corps et trouva un Dieu.

Il prit de la terre et rencontra le ciel.

Il saisit ce qu’il voyait, et tomba sur celui qu’il ne voyait pas.

O mort, où est ton aiguillon ?

Enfer, où est ta victoire.

Le Christ est ressuscité et tu as été terrassé.

Le Christ est ressuscité et les anges sont dans la joie.

Le Christ est ressuscité et voici que règne la vie.

Le Christ est ressuscité, et plus un mort au tombeau,

car le Christ est ressuscité des morts, prémices de ceux qui se sont endormis.

A lui, gloire et puissance dans les siècles des siècles Amen.

Iar anul acesta, hai sa fie si-n germana:

Osterpredigt des Johannes Chrysostomos

Wer fromm und gottesfürchtig ist, labe sich an diesem schönen strahlenden Fest.
Wer ein getreuer Knecht ist, gehe fröhlich ein zu seines Herrn Freuden.
Wer sich im Fasten verzehrt hat, empfange jetzt seinen Dinar.
Wer von der ersten Stunde an gearbeitet hat, empfange heute seinen gerechten Lohn.
Wer um die dritte Stunde gekommen ist, feiere mit Danken.
Wer um die sechste Stunde gekommen ist, zweifle nicht. Er wird nichts einbüßen.
Wer nach der neunten Stunde gekommen ist, trete herzu ohne Zaudern und Furcht.
Wer um die elfte Stunde gekommen ist, fürchte sich nicht ob seines späten Kommens.
Denn der Herr ist großzügig, er empfängt den Letzten wie den Ersten.

Er lässt den Arbeiter der elften Stunde zur Ruhe eingehen wie den der ersten Stunde.
Er erbarmt sich des Letzten und sorgt für den Ersten. Jenem gibt er, und diesem schenkt er
Die Werke nimmt er an und begrüßt den Entschluss. Die Tat ehrt er, und die Absicht lobt er.
So geht ein, alle, zu eures Herrn Freuden!

Empfangt euren Lohn, die Ersten wie die Letzten! Reiche und Arme, jubelt miteinander!
Ausdauernde und Achtlose, ehrt diesen Tag!
Wer die Fasten gehalten, und wer sie vermieden, freue sich heute!
Der Tisch ist gedeckt, tretet alle herzu und tut euch gütlich
Das gemästete Kalb ist bereit, niemand gehe hungrig von dannen.
Jeder erquicke sich am Gastmahl des Glaubens.
Jeder genieße den Reichtum seiner Güte.

Niemand beklage seine Armut, denn das Reich ist allen erschienen.
Niemand beweine seine Schuld, denn Vergebung leuchtet vom Grabe.
Niemand fürchte den Tod, denn des Erlösers Tod hat uns befreit.
Er hat den Tod vernichtet, von dem er umfangen war.
Er hat die Hölle gefangen geführt, in die er hinabfuhr
Er erzürnte sie, der er sein Fleisch zu kosten gab.

Jesaja weissagt und spricht:
Die Hölle ward betrübt, als sie dich gewahrte.
Sie ward betrübt, denn sie ward zu Spott.
Sie ward betrübt, denn sie ward vernichtet.
Sie ward betrübt, denn sie ward gestürzt
Sie ward betrübt, denn sie ward gefesselt.

Die Hölle nahm einen Leib und begegnete Gott.
Sie nahm Erde und traf auf den Himmel.
Sie nahm das Sichtbare und fiel durch das Unsichtbare.

O Tod, wo ist dein Stachel? O Hölle, wo ist dein Sieg?
Christ ist erstanden, und du bist gestürzt
Christ ist erstanden, und die Dämonen sind gefallen.
Christ ist erstanden, und die Engel frohlocken.
Christ ist erstanden, und das Leben ist Sieger.
Christ ist erstanden, und leer sind die Gräber.

Denn Christus ist geworden der Erstling unter denen, die da schlafen,
da er ist auferstanden von den Toten.
Ihm sei Lob und Preis von Ewigkeit zu Ewigkeit. AMEN.

CHRlSTUS IST AUFERSTANDEN, ER IST WAHRHAFTIG AUFERSTANDEN!




Categorii

Arhive