… va re-amintesc, avem de toate, y compris o Ziua Tatalui 🙂

Father's.Day.2018

P.S. Nu, n-am uitat. Sfarsitul meciului America-Europa urmeaza.

Reclame

… pentru ca, dupa Paris, pe drumul spre Romania, am mai poposit o data in Alsacia. Am petrecut aproape o zi intreaga in Thann, un orasel – de fapt o comuna de 8000 de suflete. Dar o comuna care are una dintre cele mai frumoase catedrale din Alsacia. In felul ei, mai frumoasa decat cea din Strasbourg.

Thann.1

Imaginati-va ca locuiti in, sa zicem, Baia de Cris, si-n centrul comunei aveti o asemenea minunatie.

Thann.2

M-a gazduit si omenit Radu, un medic targu-muresean aciuiat, mai mult sau mai putin provizoriu, in Franta. Am fost ospatat din plin si cu de toate, dar cel mai mare ospat a fost cel intelectual. Cum Radu e cam de-un leat cu mine, am crescut citind mai mult sau mai putin aceleasi carti, vazand aceleasi filme, visand aceleasi visuri post-comuniste. Si, desi (sau tocmai pentru ca) nu impartaseam intru totul aceleasi opinii, chiar in chestiuni fundamentale, precum religia, conversatia a fost una cat se poate de spumoasa, atat la propriu, cat si la figurat, de parca ne-am fi cunoscut de-o viata.

Zice-se ca diavolul se ascunde in detalii. Se prea poate. Dar, tocmai de aceea, tot pe-acolo se mai pot ascunde si sfintii. E suficient sa privesti mai de-aproape catedrala din Thann.

Thann.3

A fost o „incalzire” nesperata pentru reintalnirea cu Clujul.

Scor America vs. Europa: 3 la 5.

(Va urma)


… adevarul e ca Parisul e usor de iubit. E usor de iubit, si pentru ca se lasa usor iubit. Parisul e o curtezana. Pe Pont Neuf (de fapt, cel mai vechi pod din Paris), indragostitii isi agatau lacatele de pod, legenda spunand ca astfel iubirea lor va ramane eterna (cam ca si sarutul sub Puntea Suspinelor din Venetia). Atat de multe lacate se stransesera, incat – spre disperarea indragostitilor – autoritatile au decis sa le taie. Podul risca sa se prabuseasca sub greutatea lacatelor. Era cat pe ce sa spun a iubirii. Si au interzis agatarea altor lacate pe pod. Degeaba. Lacatele au inceput sa reapara.

PA.41

In Place d’Italie, in fata primariei, un cuplu astepta sa se casatoreasca. Ea, gratioasa precum Parisul, o femeie de care te puteai indragosti la prima vedere.

PA.42

El – cum sa spun? – un baiat asa, mai simplu, dupa vorba dupa port. Uitandu-ma la ei cum vorbeau la telefon, fiecare-n legea lui, la doar cateva minute inainte de-a isi uni destinele pe vecie, m-am intrebat cam cat de lunga va fi vecia aceasta pe cale sa se petreaca. N-am sa stiu niciodata. Am flanat mai departe. Nu sta Parisul intr-o casnicie.

PA.43

Parisul stie sa petreaca. De fapt, intreaga Franta. Cat am stat acolo, am mancat, printre altele, pulpa de rata la cuptor, melci si picioare de broasca. Picioarele de broasca – delicioase! – le-am mancat pe undeva pe langa Fantana St. Michel, pe una dintre stradutele asaltate de grupuri de asiatici umbland organizat dupa un ghid cu umbreluta deasurpa capului. Era un restaurantel tinut de catre doi batranei cumsecade, de moda veche, vorbareti si barfitori tot ca odinioara. Am fost acolo doua seri la rand, doar pentru a gusta din sosul preparat de el, dupa o reteta speciala, si pentru a mai asculta povesti despre cum lumea de astazi si-a iesit din tatani.

PA.31

Am ajuns acolo dupa ce-am vazut la Theatre de la Huchette Cantareata Cheala, a lui Eugen Ionesco. Pentru necunoscatori, acolo se joaca, seara de seara, fara intrerupere, din 1957, Cantareata Cheala si Lectia lui Ionesco. E o sala mica, de vreo 50-60 de locuri, dar era arhiplina! M-am simtit bine ca sunt roman. Sa ai o sala plina la reprezentatia cu numarul 18,000 + (da, da, mai bine  de optesprezece mii, n-am retinut cifra exacta), e, orice s-ar spune, o performanta. In plus, atat regia cat si jocul actorilor au fost la inaltime. Absurdul poate fi jucat in diferite feluri, cu diferite intelesuri, iar la cel pe care l-am vazut, marturisesc sincer, nu ma gandisem. Poate de aceea lumea nu se mai satura de Ionesco – pentru ca nu se mai satura de absurd.

PA.16

Adevarul e ca francezii sunt, cum se spune, insetati de cultura. Intr-o seara, pe un post de televiziune, am vazut o emisiune cu filosoful Raphael Enthoven. O emisiune cu public care aplauda entuziasmat, cum aplauda publicul american la Roata Norocului. De la chioscurile de ziare mi-am cumparat o revista de Filosofie! Numarul pe care l-am luat era despre Rau. Am vazut revista si in super-marche-uri, alaturi de magazine istorice, National Geographic, s.a.m.d. In America, ideea de-a vinde o revista de filosofie la supermarket ar starni hohote de ras homerice. E drept, pentru un cunoscator, calitatea mai lasa de dorit, dar nu tocmai asta e rostul „popularizarii culturii”? Pentru a-l citi pe-ndelete pe Platon, sa zicem, trebuie mai intai sa auzi de el.

PA.17

Pentru toate cele de mai sus, America – Europa, 2 la 4!

PA.40

Din pacate pentru Europa, meciul nu se opreste aici. Luna asta se implinesc 50 de ani de la revoltele din ’68. Atunci cand o mana a scris pe zidurile Sorbonei „Dumnezeu a murit – semnat, Nietzsche„. Mai tarziu, cand lucrurile s-au potolit si-au reintrat pe fagasul normal, o alta mana a adaugat „Nietzsche a murit – semnat, Dumnezeu„. Caile Ferate erau in greva, si am ratat la mustata cateva manifestari anarhiste soldate cu masini incendiate, vitrine sparte si alte asemenea.

America – Europa, 3 la 4!

Cultura revoltei de strada, daca se poate violenta, se trage de la Revolutia Franceza. Revolutia celor Sans-Culottes.

PA.15

Plimbandu-te prin Paris, admirandu-i catedralele, parcurile, si castelele nu poti sa nu te gandesti ca revoltatii astia traiesc, iertata-mi fie vorba, precum capusele, sugand de cateva sute de ani pe urma monarhiei si a imperiului. Comunistii, socialistii si anarhistii francezi – nu putini! – isi permit ce-si permit pentru ca inaintea lor au fost altii care-au cladit. Nimeni nu vine la Paris pentru revoltati. Toata lumea vine pentru ce a mai ramas din monarhie si din imperiu.

PA.35

Et pour l’amour, bien sûr .

PA.27


… stiu, n-am mai scris de multisor, dar aveti a ma ierta. Nu e chiar lesne sa schimbi – si tot pe fuga – atatea fusuri orare, tari, orase, impresii. Ba chiar si bani 🙂 – dolari, franci elvetieni, euro, lei.

PA.8

Astazi, despre Parismon premier amour! Aici, ca arbitru, s-ar putea sa fiu partinitor. Am iubit Parisul cu muuult inainte de a-l vedea pentru intaia oara. Cred ca l-am iubit de cand am inceput sa invat franceza, de pe la trei ani. Cred si acum ca limba franceza e cea mai frumoasa limba ca sonoritate, are un je ne sais quoi, pe care nici o alta limba nu-l are.  I-am invatat nu atat istoria cat istorioarele, i-am cunoscut nu atat capodoperele cat stradutele, nu atat regii si filosofii, cat sansonetele.

PA.4

Am visat Parisul inainte de a-l cunoaste.

PA.1

Iar cand l-am cunoscut nu m-a dezamagit.

Am avut norocul de-a merge la Paris de suficiente ori pentru a ma „plictisi” de el. Stati! Inainte de-a ridica, mustratori, din sprancene, ingaduiti-mi sa va explic ce inteleg prin „plictiseala” in acest context. Ca-n orice amor, a te indragosti e usor. Iubirea, insa, se cladeste abia atunci cand fluturii au inceput sa oboseasca a mai falfai, cand intervine obsinuinta, cand intervine, cu alte cuvinte, „plictiseala”.

PA.7

Nu poti cunoaste – si, deci, nici iubi – cu adevarat un om sau un oras pana nu te-ai „plictisit” de el. Cand te plictisesti de-un oras, nu te mai repezi, ca orice disperat de turist, sa „vezi Luvru” (n-ai cum sa-l vezi daca nu-i aloci macar o saptamana; cu alte cuvinte, daca nu apuci sa te „plictisesti” de el), Turnul Eiffel, Notre Dame, Sacre Coeur sau mai stiu eu ce.

PA.12

De-abia cand te plictisesti de Paris, de-abia atunci incepi sa-l vezi cu adevarat. Ai timp sa „flanezi”, sa pierzi vremea pe vreo terasa, privind spectacolul strazii, sa fii atent la detalii. Bunaoara, ca la metroul din Paris, dar si in multe alte locuri, nu sunt rampe pentru handicapati (am vazut femei carandu-si in brate caruciorul; pe una dintre ele am si ajutat-o – celelalte erau insotite :); sau ca, spre deosebire de alte orase, aici zdrobitoarea majoritate a chelnerilor sunt barbati (in atentia doamnelor, de obicei tineri, aratosi, amabili si connoisseurs). PA.33

La o iubita de care te-ai plictisit, gasesti intotdeauna ceva care te surprinde – un zambet la care nu te-ai fi asteptat taman atunci, un nou rid fermecator, un gest de tandrete care te ia prin surprindere, in locurile cele mai familiare. In Paris, in locurile cele mai familiare, gasesti inca strazi pe care inca nu le-ai mai vazut, un nou graffiti, un alt bistro.

PA.13

Personal, m-am bucurat ca pana si in ziua de astazi, daca faci doar cativa pasi dincolo de potecile batute de sute de turisti, ai, in continuare, Parisul „tau”.

Doar cateva exemple, ca nu vreau sa „le stric” inocenta.

In spate la Sacre Coeur, de-acolo de unde incepe Montmartre-ul adevarat, nu era nimeni. Nimeni!

PA.11

Si, daca tot veni vorba, putin mai jos de infernal-de-aglomeratul Place du Tertre, pe partea dreapta, e Chez Plumeau (va rog frumos, nu imprastiati zvonul, ca se aglomereaza si asta), de unde ai si o priveliste a Parisului pe care din Place du Tertre doar ti-o poti imagina.

PA.6

Lumea se inghesuie la Luvru si Palais Royale, dar nimeni nu hoinareste prin Jardin des Tuileries.

PA.22

PA.23

Catedrala St Germain l’Auxerrois, aproape la fel de frumoasa ca Notre Dame, e aproape pustie.

PA.29

La fel si cheiurile Senei, de cele mai multe ori.

PA.19

Turistul alearga in turma, si nici parizianul nu are toata ziua timp de zabava.

PA.30

(Va urma, pentru ca Parisul nu merita doar o liturghie :))

 

 

 


… din Lausanne (Elvetia) pana la Mulhouse (Franta), aveam de schimbat trei trenuri – ambele legaturi la o distanta de zece minute intre sosirea orimului tren si plecarea celui de-al doilea. Ca roman, si inca unul care de-abia ce petrecuse vreo opt extra-ore in Paris din motiv de conexiuni ratate, am fost usurel ingrijorat de timpi: „Credeti ca n-o sa pierd legaturile?” – am intrebat si-n gara, si cativa organizatori. Oamenii s-au uitat la mine intelegatori si mi-au explicat cu blandete: „E Elvetia. De Franta nu putem baga mana-n foc. Acolo sunt greve.”

COL.3

Si-a fost Elvetia. Daca scria pe bilet ca trenul pleaca la si 13 minute, pleca la si 13 minute. Daca zicea ca ajunge la si 17 minute, ajungea la si 17 minute. In plus, se putea fuma pe peron si nimeni, dar nimeni, nu mi-a cerut biletul la control pe nici unul dintre trenuri. Un sistem bazat pe incredere, liniste si bun simt. De vorbit, cand se vorbea, se vorbea in soapta, ca-n biserica.

De la Basel la Mullhouse, trenul face doar douazecisicinci de minute, dar a avut o intarziere de trei minute (drept e, oamenii si-au cerut scuze).

LA.9

Elvetia – Franta: 1 – 0.

Pe urma, insa, am vazut orasul vechi din Colmar. Nefiind industrializat, precum Mulhouse, ar fi scapat de bombardamentele Aliatilor din Al Doilea Razboi Mondial. Doamne-ajuta, pentru ca e o superbenie.

COL.12

E o excursie in timp. Mult timp. Marea majoritate a caselor, strazilor, catedralei Dominicane, etc, sunt de pe la 1470, toamna, si 1680, primavara. Si tot acolo e casa lui Bartholdi, creatorul Statuii Libertatii, din New York. America si Franta, Franta si Germania, vin de se leaga in Alsacia. Si se leaga fumos, printr-un tarte flambee, bunaoara.

COL.13

Aici, toata lumea castiga. America vs. Europa: 1 – 2.

COL.4

In aceeasi zi, insa, am trimis trei emailuri. Unul, unui profesor francez care vroia sa ne intalnim la Paris, celelalte doua unor profesori americani, unul de la Yale, celalalt de la mine, de la Houston. Si-n aceeasi zi am primit un email din America, atentionandu-ma, ca mai am doar o spatamana pana sa trimit comentariul la un articol pe care ma angasem sa-l recenzez pentru un jurnal de specialitate. Profesorii americani mi-au raspuns la emailuri intr-un interval de o jumatate de ora, chit ca acolo era doar 7-8 dimineata. Raspunsul profesorului francez il mai astept inca, desi au trecut aproape doua zile. Recenzia e gata, o trimit maine.

COL.8

Dar e 1 Mai muncitoresc, sarbatoare inventata de sindicalistii americani, de care, in America, nu mai stie acum nimeni, nimic.

Vorba unei prietene, „c’est la vie, toujours parsiva” 🙂

COL.10

America vs. Europa: 2 – 2.

(Va urma – competitia continua)


… inaintea cinei, insa, a fost pranzul (sic!). Servit in campus. Campusul Universitatii din Lausanne e nou, de prin anii ’70, desi universitatea are cateva sute ani vechime, prin urmare la fel de urat precum cel al Universitatii din Houston, construit prin anii ’30 : cladiri functionale, cu toate cele necesare si moderne, dar niste paralelipipede de beton si sticla, fara pic din farmecul cladirilor si campusurilor de odinioara, de la Princeton, la Harvard sau Yale. Sau chiar si Indiana University – Bloomington. Pozitia, insa, e unica – din nou, pe malul lacului Leman, cu Alpii francezi, acoperiti de zapada, in fata.

LA.6

Mancarea, la fel, absolut exceptionala, cu atat mai mult cu cat vorbim aici de un restaurant de „campus universitar”. Nu intru in detaliile cu vitei, sosuri si hamsii, din  doua motive. Primul, pentru ca nu vreau sa va fac pofta. Al doilea, pentru ca nu ma pricep :)) Nu sunt, din fire, sofisticat, ba dimpotriva. Am avut, insa, norocul, de-a lungul vietii, de-a manca la restaurante care mai de care mai faimoase, pe unde-a mancat Regina Angliei sau nu-stiu-ce-presedinti, y compris ai SUA, dar „vitelul cu hamsii” intra cu siguranta in Top 10.

Masa de seara – cum altfel? tot pe malul lacului, cu vedere spre Alpii francezi – o alta experienta. Aici un coleg, bosniac crescut ca adolescent in Elevtia, partea italiana, cu scoala facuta in partea franceza, un doctorat in Germania si-un fellowship la Princeton, s-a dovedit mai francez decat toti francezii. Repet: nu intru-n detalii. Cele mai bune mancaruri raman tot cele traditionale, oricate linii artistice de ciocalata tragi pe langa ele. Dar trebuie sa stii sa-ti iei o bere la inceput, locala, de apero (asta e o mica blasfemie, dar una care – am descoperit cu placuta surprindere – nu e chiar rusinoasa; dupa ce mi-am comandat una, jumatate dintre colegi au indraznit si ei), pe urma, normal, sa asortezi vinul etc. Dar sa iei un platou de branzeturi inainte de desert, pe urma un espresso, putin inainte de miezul noptii, asta e ceva ce pana si un taran ca mine poate sa aprecieze. „And the digestive?” intreb, ca taranul. „The digestive comes after coffee.” Vine dupa cafea. Asa a si fost – o grappa locala 🙂

Nu degeaba „savoir-vivre” e o expresie frantuzeasca.

Oamenii astia vorbeau toti intre trei si cinci limbi: franceza, engleza, germana + sarbeste, ruseste, ungureste, italiana, spaniola, sau te miri ce dialect din Africa de Sud (nu glumesc catusi de putin!) Asta, ca romano-american, care vorbeste doar engleza, franceza si roamana, m-am simtit usurel handicapat.

Pe drumul inapoi spre hotel am vorbit mult despre diferentele dintre sistemul academic american si cele europene. Din nou fara a intra in detalii tehnice, America e la ani lumina de Europa.

Ca european, mi se frange inima.

Ca american, ma simt umilit.

Nicicum nu-i bine.

Glumesc ?

Pana acum, America vs. Europa – 1 – 1!

(dar va urma …Partida inca se joaca)


Gongul – prima runda! Nu ca asta ar fi un „meci” care, pentru mine, s-ar desfasura pentru intaia oara, dar este primul din acest an. America versus Europa (si cateva tari din Europa, una versus cealalta).

LA.7

Sa-ncepem. Am fost invitat la o conferinta internationala in Lausanne inca de anul trecut. Acum cateva luni ni s-a comunicat data limita pentru a „circula” lucrarile intre toti participantii – 10 aprilie. Fiind o mini-conferinta, un workshop cu vreo 12 participanti, fiecare participant facea cate o prezentare si era comentatorul principal al unui alt participant. Restul comentariilor – la libera alegere. Disciplinat, mi-am trimis prezentarea inca de pe 2 aprilie (lucrasem la ea din decembrie). Organizatoarele, ambele elvetience la origine, dar una profesoara la University of Venice zilele acestea, cealalta in Lausanne, si le-au postat in 10 aprilie. Pana in 15 aprilie, nimeni n-a mai postat nimic. Din 15 pana prin 20 aprilie, au mai postat un olandez, un danez, un irlandez, o nemtoaica si … cam atat. Intre 20 si 23 aprilie au postat restul. In 24 a fost postat ultimul articol.

Conferinta a inceput pe 25 aprilie, la noua dimineata. Si nu s-a enervat nimeni. In afara de mine.

O conferinta programata cu un an inainte.

In Elvetia, tara ceasurilor … elvetiene.

LA.5

Conferinta a mers la fel. Pentru necunoscatori, la fiecare prezentare exista un asa-numit „time-enforcer” („pastratorul timpului„, daca preferati), a carui principala sarcina, in afara prezentarilor generale, este sa anunte cand vorbitorul mai are cinci minute, trei, gata, sa anunte „comentatorul” cat timp mai are,  sa faca o lista cu intrebarile celorlalti participanti, si sa se asigure ca fiecare se incaderaza in timpul delimitat.

Nu e un lucru de saga, nu atunci cand lucrarile se desfasoara zilnic de la 9:00 dimineata la 17:30, cu pauze de 10 minute si una de doua ore, pentru pranz.

LA.2

Oameni destepti, prezentari interesante, intrebarile si criticile asisderea, ce s-a intamplat? „Pastratorul timpului” („pastratoarea„, in prima parte) s-a sfiit sa-i traga pe participanti de maneca – si pe prezentatori, si pe comentatori si pe contribuitorii la Q&A sessions (Questions & Answers – Intrebari & Raspunsuri). I-a tras timid, „mai sunt trei minute” sau „a expirat timpul„, dar oamenii si-a vazut de-ale lor, dupa o scurta inclinare de cap, semn c-au inteles avertismentul. Ce sa le faci? Sa le tai capetele?

LA.4

La sfarsitul ultimei pauze, care din zece minute se transformase din nou in douazeci, trei participante, printre care si „pastratoarea timpului„, mi-au cerut parerea cu privirea la discutia inflacarata pe care tocmai o purtau. Le-am raspuns ca mi-as aduce cu mare placerea contributia la discutie, daca nu am fi „behind the schedule„, intarziati fiind deja cu o ora si jumatate. In doua ore trebuia sa ajungem si la hotel, sa ne schimbam si primenim si sa ajungem si la restaurant, pentru cina.

Ca unul venit din America, cu intarzierile de rigoare pe aeroportul din Paris, si vreo cinci ore dormite din ultimele 48, insistam, nepoliticos, pe punctualitate. Mi s-a reprosat, mai in gluma, mai in serios, ca sunt „tiranic”, dar lumea s-a asezat la masa pentru ultima prezentare. Asa, abia, am reusit cu totii sa ajungem la restaurant, pentru cina, nu pe la 19:30, ci pe la 20:30 („nici o problema, am sunat si am schimbat rezervarea„).

LA.3

Mi s-a parut ca sunt la Portile Orientului.

Scorul primei runde America-Europa? 1-0!

Pe urma, a venit cina 🙂




Categorii