…or, în lumea de astăzi, amînarea satisfacțiilor („delayed gratification”) e resimțită ca o tortură. Ne-am obișnuit cu satisfacții la un „click” distanță. Apeși pe un buton și-ți poți vedea cunoscuții la celălalt capăt al lumii. În România, diplomele de orice fel se obțin cît ai scoate banii din portofel. În America, îți poți cumpăra mașina visată dimineața în drum spre aprozar, pentru o legătură de pătrunjel. Asta dacă mai mergi pînă la aprozar, în loc să-ți comanzi zarzavaturile prin Internet, să-ți fie aduse la ușă, precum mîncarea de la restaurant. În cinci minute, îți poți cumpăra cam orice îți trece prin minte de pe Amazon Prime, apăsînd un singur buton. Aventurile de o noapte sau sufletele pereche sînt și ele la un „click” distanță pe telefon. Într-atît de mult ne-am obișnuit cu satisfacerea pe loc a dorințelor („instant gratification”), încît cinci minute de așteptare ne scot din minți. De aceea toată lumea visează la 5G – se poate și mai repede!

Ce să mai zicem despre alegeri? Vrem sondaje de opinie, pentru că ne-am dori să știm rezultatele dinainte. În ziua scrutinului, vrem să aflăm participarea la vot, pe categorii de vîrstă, zone geografice, ș.a.m.d., pentru a putea „ghici” în ce direcție se înclină balanța victoriei. Așteptăm, frustrați, închiderea urnelor pentru a afla rezultatele exit-poll-urilor și, implicit, cîștigătorii și perdanții. Atunci, pe loc. Fără amînare. Cu cît miza este mai mare, cu atît cresc suspansul și dorința de „instant gratification”. Și ce miză mai mare decît alegerea președintelui Statelor Unite? Dacă ar fi să ne luăm după sondajele de opinie de pînă acum, anul acesta n-ar trebui să ofere surprize – majoritatea îl dau pe Biden conducînd cu 10 sau chiar 17 procente în preferințele electoratului. Dar, după ce te-ai fript cu ciorba Hillary Clinton, sufli și-n iaurtul Joe Biden, mai ales în Anul Coronavirusului, care a devenit și Anul Satifacțiilor Amînate.

Am amînat alegerile locale, vizitarea rudelor și a prietenilor, călătoriile, mersul la biserică, nunțile și botezurile. Numai înmormîntările n-au putut fi amînate. Colac peste pupăză, americanii se pregătesc acum de o altă frustrare teribilă – amînarea aflării cîștigătorului cursei prezidențiale! Cum s-a ajuns aici, taman în țara care a inventat instant gratification? Simplu: pe un drum pavat din belșug cu bune intenții. Pe fondul creșterii tot mai accelerate a sprijinului public pentru democrația directă, despre care vorbeam acum două săptămîni, ideea votului „prin poștă” a devenit tot mai populară. În 2016, aproximativ 10% din voturi au fost trimise prin poștă. Anul acesta, procentul va fi mult mai mare. De ce să stau la coadă și, poate, să mă infectez?

În nouă state și în Washington DC, 44 de milioane de votanți au primit automat prin poștă buletinele de vot. În alte 34 de state, 117 milioane de alegători pot solicita un buletin de vot trimis prin poștă fără a oferi nici o explicație (boală, incapacitate de deplasare etc.). Situația însă se complică în continuare. În unele state, voturile trimise prin poștă sînt numărăte doar dacă sînt primite pînă în ziua alegerilor (3 noiembrie). În altele, se numără și dacă sînt primite în următoarele zile, dar sînt antedatate. Mai mult: într-un stat-cheie, precum Pennsylvania, numărătoarea voturilor trimise prin poștă va începe doar pe 3 noiembrie, chiar dacă vor fi acceptate și voturile primite în următoarele trei zile. Cît va dura pînă la aflarea rezultatului final în fiecare stat e neclar. În mod tradițional, democrații sînt mai „predispuși” să voteze prin poștă, de aceea susțin cu ardoare metoda, republicanii preferă să stea la coadă. Asta însă nu presupune automat un întîrziat „val albastru” (culoarea democraților), după numărarea ultimului vot. Reagan, bunăoară, a avut parte de un întîrziat „val roșu” (culoarea republicanilor) după numărătoarea voturilor „în absență” (absentee ballots).

În această mare de incertitudini, un lucru e însă sigur, și e sigur pentru că e scris negru pe alb în Constituție. Dacă alegerile pot fi amînate (greu, dar pot) în situații de extremă urgență, mandatul președintelui și cel al vicepreședintelui expiră pe 20 ianuarie, la amiază, indiferent de circumstanțe. Pînă atunci, însă, se mai pot întîmpla multe (și nici măcar nu iau în calcul posibilitatea ca Joe Biden să fie testat pozitiv pentru COVID-19). În mod normal, electorii din fiecare stat ar trebui să se întîlnească în prima luni după a doua miercuri din decembrie (14 decembrie, anul acesta), pentru a-și declara votul pentru un candidat sau altul. Ce s-ar întîmpla, însă, dacă în unele state-cheie numărătoarea continuă, iar cîștigătorul e incert? Legislativul statului ar putea decide electorii, dar decizia va fi contestată de perdanți. Unde? La Curtea Supremă, cum s-a întîmplat în decembrie 2000, cu alegerile din Florida, în runda Bush vs. Gore. Cine controlează Curtea Supremă? Ați ghicit, republicanii!

Ceasul continuă să ticăie. Data de 20 ianuarie se apropie. Ce s-ar întîmpla dacă rezultatul alegerilor va continua să fie incert și nici un candidat nu va avea o majoritate clară de electori?

Alegerea președintelui se va face, conform Constituției, în Camera Reprezentanților (controlată acum, conform Amendamentului 12, de republicani), iar cea a vicepreședintelui, în Senat (posibil controlat de democrați). Puțin probabil, dar teoretic am putea, așadar, sfîrși cu Trump reales ca președinte, dar cu Kamala Harris, vicepreședinte. Așa a fost ales președinte John Quincy Adams în 1824. Atunci, Andrew Jackson, care se considera adevăratul cîștigător, și-a luat jucăriile și și-a creat propriul partid. Democrat. Cu Jackson a început era populismului. Tot el e modelul declarat al lui Trump. De aceea e bine să ai grijă ce-ți dorești. S-ar putea să ți se împlinească.

P.S. Puțină lume realizează că aceste alegeri nu sînt doar între Trump și Biden, ci și între Pence și Harris. Considerînd vîrsta candidaților, posibilitatea ca oricare dintre ei să-și găsească sfîrșitul în timpul mandatului nu e de neglijat. În plus, să mai și zîmbim: sîntem într-un an care se sfîrșește cu 0. Conform Blestemului lui Tecumseh, orice președinte ales într-un an care se termină cu 0 va muri în funcție. Tecumseh era un șef de trib Shawnee, care l-ar fi blestemat pe William H. Harrison, mort de pneumonie, după ce-a fost ales în 1840. Blestemul a „funcționat” fără greș, de atunci și pînă la tentativa eșuată de asasinare a lui Reagan (1980). Printre „victime” se numără Lincoln (1860), F.D. Roosevelt (1940) sau J.F. Kennedy (1960).

Nota: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro


… poate cativa dintre cei mai varstnici sa-si mai aminteasca de povestile cu Nastratin Hogea care mie unuia mi-au delectat copilaria. Poate cineva sa binevoiasca a le re-edita, pentru ca erau un soi de Pateric al copiilor. Multe dintre povestioarele de-acolo mi-au ramas insurubate in minte, si mi le mai amintesc si astazi in diferite ocazii.

Bunaoara povestea asta (de buna seama, redata pe scurt, din memorie): Cica-ntr-o toropita amiaza de vara, taurul comunal se instalase comod in centrul satului si tragea un pui de somn. Era un taur masiv, cu o frunte lata si o pereche uriasa de coarne. La crasma de langa, satenii isi beau cafelele si alungau mustele. Nastratin se uita la taur. Si se uita. Si se mai uita putin.

Va dati seama ce comod s-ar instala cineva intre coarnele alea, ca-ntr-un fotoliu de conducator?

Satenii incep sa rada: „Nastratin, esti nebun! Taurul ala te poate omori intr-o clipita!

Nastratin mustaceste. Mai sta cat mai sta, mai rabda cat mai rabda, dar tentatia se dovedeste mai puternica. Hotarat, se ridica de la masa, merge pana la taur, se aseaza pe fruntea lui, tinandu-se de coarne, cu un oftat si un zambet larg. Satisfactia dureaza doar cateva clipe, pana cand taurul, trezit din somn, realizeaza ce se intampla. Dintr-o zvacnitura sare-n picioare si-l arunca pe Nastratin in praful ulitei, spre amuzamentul satenilor.

Usurel zdruncinat, dar altminteri intreg, Nastratin se ridica din colb, se scutura si le spune:

Radeti voi, radeti, dar macar eu mi-am facut pofta!

Asa si eu cu o masina. Nu orice masina, ci un Subaru. Nu orice Subaru, ci un Subaru Outback. Sa tot fie vreo zece ani de cand ravnesc la una. Nu ma intrebati de ce.

In general, ma intereseaza masinile cam cat ma intereseaza fotbalul (adica defel), atat vreme cat merg fara probleme. (Ceea ce nu inseamna ca nu ma atasez de fiecare, ca le dau nume, si sufar cand, dintr-un motiv sau altul, trebuie sa ma despart de ele. Pe unele le-am parasit eu, altele, m-au parasit ele pe mine.)

Nu ma intrebati de ce, pentru ca mi-e rusine s-o recunosc: Mi-au placut din capul locului reclamele de la Subaru Outback. Imi plac multe reclame, pot sa apreciez oricand o reclama desteapta, dar asta e singura reclama care m-a facut sa-mi doresc „produsul”. Sincer, singura. Nu doar pentru ca e o masina „de teren”, cu tractiune pe toate rotile, inalta, sa poti merge prin toate hartoapele, prin noroi sau pe zapada. Conteaza si asta – asta mi-a hranit visele de umblat hai-hui, de mers la pescuit cu baietii, sau prin desert, s.a.m.d. Dar pe langa asta, mi-a placut motto-ul firmei:

Love. Is what makes a Subaru a Subaru.

Da, stiu, radeti. Radeti voi radeti (si pe buna dreptate), dar macar mi-am facut pofta!

Am tot amanat, dintr-un motiv sau altul, dar n-am incetat sa-mi promit ca, atunci cand ma fac baiat mare si profesor „pe viata”, imi voi ingadui una. Pohta ce-am pohtit.

Mai trebuia sa-i dau un nume. Sa numesti orice – de la un copil, la un caine, la o masina – e o mare responsabilitate. Cititorii de cursa lunga a acestui blog de casa au avut ocazia sa le cunoasca pe Vasilica, pe Gheorghita, si pe Matilda/Mathilde. Ba chiar si despartirile.

Uneori dureaza zile sau chiar saptamani, pentru ca nu te poti arunca asa, cu capul inainte. Trebuie s-o simti, sa-i cunosti carcaterul, sa-i inveti hachitele. Ei bine, de data asta a durat mai putin de 24 de ore: Geisha! (Sau Gheisa, cum preferati.) Dragoste la prima vedere. E pe jumatate japoneza, e frumoasa, dar si cumva agresiva, ca un samurai :). Nu-i nici mare, dar nici mica, numai buna de iubita – vorba lui Eminescu. Si e desteapta. Si, precum o gheisa, e educata sa iubeasca. Pentru ca numai naivii isi imagineaza ca dragostea nu presupune educatie in arta iubirii.

Tot ce-mi mai ramane de sperat acum e ca bucuria mea va dura ceva mai mult decat cea a lui Nastratin, comod instalat intre coarnele taurului.


…iar asta pentru că oceanele sînt săbii cu două tăișuri – deopotrivă o binecuvîntare și un blestem. Pe de o parte, întîrzie, chiar și în ziua de astăzi, propagarea rapidă a unor aberații. Le dau răgaz să își mai domolească inflamările meteorice. Pe de alta, întîrzie și difuzarea ideilor bune. Le răpesc din prospețime și le diluează. Pînă traversează oceanele, indiferent în ce direcție, ideile bune încep să se transforme din vin în spirt, dacă nu se acresc de-a dreptul. Cum ziceam: un blestem și o binecuvîntare. Pe de o parte, oceanele întîrzie viteza de reacție. Ca-n bancul cu ardeleanul plecat la vînătoare de melci: „Pîîîn-am ridicat toporul, pîîînă l-am lăsat să cadă, melcul «țuști!» dup-o piatră”. Pe de alta, taman această latență face posibilă o anumită detașare benefică pentru o perspectivă mai corectă și mai odihnitoare. Fără bruiajul agitației de moment.

La ce bun să mă agit pentru rezultatul alegerilor locale? La ora la care scriu aceste rînduri, încă n-au avut loc. La ora la care dumneavoastră veți citi aceste rînduri, rezultatele vor fi fiind nu doar știute, ci și interpretate și răsucite pe toate părțile. Așa că mai bine vă scriu despre un fenomen care încă n-a trecut oceanul, dar, precum zmeul, și-a trimis deja buzduganul – fenomenul diversității impuse. Ca români, oceanul ne oferă răgazul de a ne pregăti din timp. Pentru a înțelege mai bine fenomenul diversității impuse, să facem o comparație ajutătoare. Să comparăm, așadar, diversitatea cu arta, pentru că, la urma urmelor – urma care scapă turma –, ce este arta dacă nu o celebrare nesfîrșită a diversității? Să folosim arta ca pe o lupă pentru a înțelege mai bine capcanele diversității impuse.

Cititorii mai tineri vor fi uitat o dezbatere care a marcat secolul trecut – cea dintre adepții artei cu tendință și cei ai artei pentru artă. Că arta a fost folosită dintotdeauna în scopuri mai mult sau mai puțin ideologice, nu e nici un secret. Lumea va încerca întotdeauna să folosească arta „pentru ceva”. Pînă de curînd, însă, aceste încercări de înregimentare a artei se făceau mai cu fereală, cu puțină stînjeneală instinctivă. Primii care-au preamărit și teoretizat importanța artei „cu tendință” au fost neo-marxiștii. Filozofia, după cum declara Marx în Teza a XI-a despre Feuerbach, era menită nu să interpreteze, ci să schimbe lumea. De bună seamă că și arta trebuia înregimentată în acest proiect transformator. Rezultatele se cunosc, dar ele nu par să-i demoralizeze pe toți. Precum în cazul comunismului, încă se mai caută „variante îmbunătățite”, atît la stînga, cît și la dreapta capitalist-consumeristă. Istoria, însă, pare să le dea dreptate adepților artei pentru artă. Arta de dragul artei, ca bun în sine, nu „pentru altceva”. S-au scris cîteva biblioteci pe tema asta, însă mie-mi pare că Eugène Ionesco a rezumat-o cel mai bine: „Arta este absolut inutilă, dar acest inutil este absolut necesar”.

Așa și cu diversitatea. Și ea e absolut inutilă, dar absolut necesară. John Stuart Mill, bunăoară, susținea că una dintre explicațiile pentru care Europa – în definitiv, o biată peninsulă a Asiei – a ajuns să influențeze decisiv o întreagă planetă a fost tocmai diversitatea concentrată pe un teritoriu restrîns. Studiile de genetică arată și ele că o populație „amestecată genetic” are mai multe șanse de supraviețuire decît una care își menține „puritatea”. Iar iubitorii de frumos pot confirma asta chiar și în absența studiilor de specialitate. Pînă aici, toate bune și frumoase. Problema, ca și în cazul artei, intervine în momentul în care diversitatea e impusă cu anasîna. Cînd i se vîră pe gît societății, cu forța. Cu tendință. Ca și cum l-ai trezi pe Beethoven din somn și i-ai spune: „Băi, Ludwig, ia apucă-te matale și compune un imn al Europei!”. Credeți că, pe jumătate adormit fiind, Beethoven va compune Simfonia a IX-a?

De curînd, Academia Americană de Film a anunțat că, pentru a se califica la Oscarul „Cel mai bun film al anului”, o peliculă va trebui să respecte patru standarde de „diversitate impusă”, atît în film, cît și pe platourile de filmare (regizor, scenarist, echipa tehnică). Bieții regizori români, oricît de străluciți vor fi fiind, au pierdut pînă și speranța teoretică de-a cîștiga Oscarul pentru cel mai bun film (străin), că-n România n-ai de unde scoate atîta diversitate, oricît de adînc ai săpa pentru ea. În Statele Unite, diversitatea a devenit, de cîțiva ani buni, o mantră în sine, repetată cu rost și (mai ales) fără, indiferent de situație. Declarațiile de diversitate („diversity statements”) sînt deja regula pentru ca un candidat să fie admis la echivalentul de peste Ocean al facultăților de Drept. (În America, pentru a fi admis la Law School, trebuie să ai deja o diplomă de colegiu, să treci un test, iar la sfîrșit vei obține titlul de J.D., doctor în jurisprudență.) Vrei, nu vrei, bea, Grigore, agheazma diversității! Ca unul care a scris multe scrisori de recomandare pentru candidații la Drept, dar a crescut și sub comunism, simpatizez cu eforturile multora de a-și descoperi pe undeva, cumva, niște „origini sănătoase”, adicătelea „diverse”. Ce te faci dacă ai crescut într-o familie normală, n-ai fost abuzat de părinți și nu ești minoritar în vreun fel?

Universitatea din Houston e, conform statisticilor, cea mai diversă universitate din Statele Unite. Nici un grup – etnic, rasial sau religios – nu e majoritar: nici negrii (africani sau americani, că e o diferență), nici latino (mexicani sau sud-americani – e o altă diferență), nici albii, nici arabii sau indienii, nici evreii (ortodocși sau liberali), nici creștinii (protestanți sau catolici), nici musulmanii (sunniți sau șiiți). Nici, nici, nici. Datorită acestei diversități nici nu ne confruntăm cu problemele cu care au de-a face alte universități, unde există majorități și minorități bine definite. E o binecuvîntare de care ne bucurăm din întîmplare: cum Houston e un oraș bazat pe trei mari „industrii” – NASA, medicină și petrol –, aici vin oameni din toate colțurile planetei rotunde. Asta, însă, nu mai pare suficient. Pentru a intra „în rîndul lumii”, am înființat și noi „cursuri de diversitate și incluziune”.

Cum ar veni, în America, învățăm să ne scremem, de unde pînă acum ne venea. Cum ar veni, ne constipăm de bunăvoie, după care luăm laxative. Pentru că pînă și ideile se digeră diferit de o parte și de alta a oceanelor. Și nu vorbesc aici doar de Atlantic. Stați să vedeți Pacificul!

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche.


…deși, de bună seamă, nu doar telefoanele sînt deștepte (smart) în ziua de azi. Pe lîngă smartphones, avem televizoare smart, frigidere smart, mașini smart, aspiratoare smart, și cîte și mai cîte. Zică însă cine ce-o zice, „deștept ca aspiratorul” sună mai puțin măgulitor decît „deștept ca telefonul”. Alegerea e totuși grea, pentru că, pare-se, toate aparatele din jurul nostru s-au deșteptat peste noapte, iar răutăcioșii ar putea susține că inteligența tehnicii crește invers proporțional cu cea a oamenilor. Din fericire, în România, a apărut primul canal de „social television”, dedicat oamenilor smart. Am răsuflat ușurat. Iată, mi-am zis, s-au deșteptat și românii, după cum le cerea, de atîta amar de ani, imnul național! În cursa dintre aparatură și oameni, avem și noi, în sfîrșit, o șansă! Am prins din urmă telefoanele și aspiratoarele. Am ajuns și noi smart. Pentru a fi corecți pînă la capăt, să precizăm că nu toți românii sînt smart – publicul-țintă declarat al noului post e unul restrîns: Smartul (așa i se zice) e educat, cu un minimum de confort material. Smartul face parte, așadar, dintr-o minoritate de elită. Asta, însă, nu trebuie să ne demoralizeze. În definitiv, nici aspiratoarele nu sînt toate smart. Mai există și unele împinse cu mîna. Concurența dintre om și aparat e, așadar, cinstită. Ba, dacă stăm să ne gîndim bine, grație noului canal TV, smartul poate dobîndi un avantaj față de aspirator, pentru că, declară părintele fondator, „primul nostru obiectiv este să îi creăm smartului o conștiință de sine” – ceva ce, pînă una-alta, un aspirator smart nici nu visează (sper). „Cum altfel decît să îi generăm gînduri?” Poate părea paradoxal ca un om smart să nu aibă nici conștiință de sine și nici gînduri, dar nici telefoanele n-au, iar asta nu le împiedică să fie smart. Au însă mai puțin noroc decît oamenii, pentru că n-au influenseri. În prima zi de emisie a postului, o domnișoară (doamnă?) influenseră era revoltată că legislația românească nu îi permite guvernului să plătească influenserii pentru a… influența (sic!) percepția și comportamentul românilor în vreme de pandemie, cum a făcut-o, bunăoară, guvernul Marii Britanii. Ehei, cum s-ar fi schimbat lucrurile! „Dar de ce nu o faceți pro bono? Gratis?” – a întrebat-o, candid, unul dintre moderatori. După expresia confuzată și zîmbetul nedumerit al influenserei (influenseriței?), era limpede că un asemenea gînd nu îi fusese încă generat în nici un fel, iar de-acum era prea tîrziu. Întrebarea a rămas fără răspuns.

Pentru necunoscători, un „influencer” e o profesie foarte lucrativă, cu o singură condiție – să ai foarte mulți „followers”, persoane care să-ți urmărească toate postările pe diferite platforme media: Facebook (pentru „dinozauri” deja), Instagram, TikTok, YouTube, vlog-uri ș,a.m.d. În românește, traducerea ar fi „influențatori” sau „manipulatori”, dar cuvintele astea vin cu oareșcari conotații negative. „Influenser” sună mai bine, mai smart. Teoretic vorbind, a fi un influențator de opinii nu e nimic rău. Toți încercăm să fim influențatori, toți încercăm să ne manipulăm unii pe alții. Părinții încearcă să-și influențeze copiii, dascălii – elevii, preoții – credincioșii, scriitorii – cititorii, politicienii – electoratul ș.a.m.d. Eu, acum, încerc să vă influențez pe dumneavoastră. Dumneavoastră veți încerca să vă influențați cunoscuții și șefii. Și tot așa. În diferite proporții, sîntem cu toții manipulați și manipulatori.

Pînă mai ieri, însă, această încercare de influențare avea și un oareșcare fundament rațional, sau măcar aparența acestuia. Părinții încearcă să-și influențeze copiii împărtășindu-le din înțelepciunea lor de viață, profesorii – elevii, printr-o educație care nu se reduce la transmiterea de cunoștințe, politicienii – electoratul, prin programe realiste de guvernare etc. În Eros și Magie în Renaștere, Ioan P. Culianu recuperează o întreagă filozofie a manipulării maselor și indivizilor, descrisă de către Giordano Bruno într-o cărticică mai degrabă obscură, De vinculis in genere (Despre legături, în general). Este – susține, cu dovezi, Culianu – un manual de manipulare mai rafinat și, încăput pe mîini greșite, infinit mai periculos decît Prințul lui Machiavelli. Dar pînă și Manipulatorul lui Bruno, care operează cu „fantasme”, în buna tradiție neo-platoniciană, are grijă ca imaginile generate să aibă un corespondent în realitate. Mai mult, i se cere să renunțe la orice egoism sau interes personal. Cu alte cuvinte, manipulatorului i se cere să înceapă prin a se manipula pe sine însuși întru beneficiul altora.

Nu mai e cazul acum. Influenserii de astăzi nu mai au nimic în comun cu influențatorii „pe stil vechi” – părinți, profesori, preoți, scriitori, artiști. (În treacăt fie spus, Culianu compara stupiditatea ineficientă a propagandei sovietice cu subtilitatea eficientă a mass-media occidentale, decenii bune înainte de apariția noilor social media.) Astăzi, pentru a fi influenser, nu trebuie să te mai pricepi la nimic. Greu e doar începutul, pentru că, odată atins un prag critic (să zicem, o sută de mii de followers), restul te vor urmări pentru că ești deja faimos. Ca pe surorile Kardashian, faimoase pentru… faima de care se bucură. Ce anume postezi pentru a-ți atrage prima sută de mii de „urmăritori” e treaba ta. Orice tîmpenie care atrage click-uri e bine primită. Nimeni nu te întreabă cum ai făcut nici primul milion de dolari, nici prima sută de mii de followers. În nici un caz companiile care te plătesc pentru a le face reclamă. Ai devenit influenser. Nu influențator, influenser.

În celebra alegorie a peșterii din Republica lui Platon, personajul principal pare a fi filozoful-rege. La o citire mai atentă, însă, întregul dialog pare a fi mai degrabă menit educării corecte a viitorilor păpușari, cei în sarcina cărora intră manipularea umbrelor. Aici, în jurul focului care nu e nici soarele de afară, dar nici bezna peșterii, se dă „bătaia peștelui”. Aici, la mijlocul drumului dintre filozoful-rege și prizonieri. Miza, s-o recunoaștem, e uriașă, atît la nivelul societății, cît și al sufletului. Din moment ce de manipulare nu avem cum scăpa, e crucial să putem face diferența dintre manipularea bună și cea nocivă. Dintre influențatori și influenseri. Lăsați telefoanele și aspiratoarele să fie smart! De la noi s-ar cuveni să avem alte pretenții. Îi urez noului post succes, dar să nu-l uite nici pe Socrate: „Tot ceea ce știu e că nu știu nimic“.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche: https://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/desteptii-ca-telefoanele-si-influenserii


…și-atunci aveți a-mi îngădui să mă văicăresc și eu puțin, ca tot omul. Îngăduiți-mi să mă văicăresc despre văicăreală. Sînt primul care s-o recunoască: cuvîntul în limba română are conotații mai puțin măgulitoare, dar altul mai bun n-avem pentru tendința de a ne plînge soarta. Tînguire, jeluire sau lamentație sună și mai aiurea. Văicăreala pare a face parte din firea omului. Dacă e să ne luăm după Biblie, din firea omului căzut, pentru că nici despre Adam, nici despre Eva nu ni se spune că s-ar fi plîns cînd au primit pedeapsa cumplită a izgonirii din Eden. Primul personaj veterotestamentar despre care aflăm că s-a văicărit este Cain, după ce-l ucide pe Abel, cînd află blestemul lui Dumnezeu: „Pedeapsa e prea mare ca s-o pot suferi” (Facerea 4:13). E o văicăreală ca la piață, negustorească („mă lași falit, iei mîncarea de la gura copilașilor”), dar una care, tot ca la piață, dă oareșce rezultate. Cain primește asigurări că nimeni n-o să-l omoare, pentru că de-acum e în-semnat.

Vedem că văicăreala vine într-o gamă variată de forme. Nu toate văicărelile sînt negustorești, și nu orice tîrguială presupune văicăreala. (Cînd Avraam se tîrguiește cu Dumnezeu pentru soarta Sodomei, ajungînd de la cincizeci la doar zece drepți ca o condiție pentru cruțarea cetății, nu se văicărește. Că talentele lui de negociator nu scapă Sodoma de la distrugere, e o altă poveste.) Una e, să zicem, văicăreala israeliților în pustie, cînd se ridică împotriva lui Moise și Aaron (Exodul 16: 2-3), alta e văicăreala nedumerit-disperată a lui Iov („De ce n-am murit în pîntecele mamei mele?”, Iov 3:11). Despre acestea, însă, și alte variante de văicăreală, cu o altă ocazie.

Văicăreala despre care mă voi văicări astăzi e văicăreala-condițională. Văicăreala lui „dacă doar…”. Dacă doar s-ar rezolva problema X, viața ar fi minunată. Prezentul e dezamăgitor pentru că am avut ghinion. Nu degeaba avem atîtea cîntece pe această temă: „Cînd s-o-mpărțit norocu’, / Fost-am eu dus la lucru” sau „Cine are noroc, are / Pune piatra și răsare / Dar eu semăn busuioc / Și nu răsare deloc”. Dar „dacă doar”, viața mea ar fi cu totul alta. S-o recunoaștem: toți am căzut victime văicărelii-condiționale într-un moment sau altul.

Începem încă din copilărie: dacă doar mi-ar cumpăra mama înghețată sau smartphone, dacă doar nu m-ar scoate la tablă tocmai astăzi. Continuăm în adolescență: dacă doar m-ar iubi Marioara (sau Vasile), dacă doar aș scăpa de acnee, dacă doar aș intra la facultate. Și o ținem așa toată viața, cu mize cînd frivole, cînd de-a dreptul dramatice: de la „dacă doar m-aș fi născut într-o altă familie, sau într-o altă țară, dacă doar aș putea da timpul înapoi” la „dacă doar mi-aș putea plăti întreținerea, dacă doar nu mi-aș pierde slujba”, sau chiar „dacă doar aș scăpa de cancer, dacă doar aș apuca să-mi mai văd copiii încă o dată”. Atunci, totul ar fi vis și armonie. Dacă doar…

Nu, văicăreala nu e un fenomen tipic românesc – să nu ne văicărim și de asta. E un fenomen… omenesc (n-am găsit altă rimă). În Imagine, bunăoară, John Lennon ne cînta cum dacă doar n-ar mai fi nici rai, nici iad, nici țări, nici religii, nici proprietate privată, atunci toate s-ar rezolva de la sine, pentru că n-am mai avea pentru ce muri (că n-am mai avea nici pentru ce trăi, e o observație ignorată cu nonșalanță; nici John Lennon nu era perfect.) If only… Si seulement… Wenn nur… E o văicăreală periculoasă: nu doar simplifică problema existențială, reducînd-o la unul sau cîțiva factori perturbatori, dar ne și îndepărtează de prezent. Prezentul ne nemulțumește … veșnic (sic). Nu degeaba Machiavelli observa că oamenii sînt întotdeauna dezamăgiți de prezent, înfrumusețează trecutul și-și pun speranțele în viitor. E rețeta sigură pentru o stare de permanentă morocăneală, dacă nu de-a dreptul de depresie.

Există însă și vești bune! Nu e nevoie să vă cheltuiți banii pe ședințe de psihoterapie în care să vă disecați amintirile din copilărie, nici pe cărți de self-help sau mindfulness (pentru amorțirea văicărelilor mai rafinate). E suficient puțin Hegel. În prefața la Filozofia Dreptului, Hegel citează o frază din Esop, mai întîi în greacă, apoi în latină: „Hic Rhodus, hic saltus”. În fabula grecului e vorba despre un atlet care se laudă mulțimii cum, pe cînd se afla pe insula Rhodos, a reușit o săritură uluitoare și poate aduce martori care să-i confirme performanța. Lăudăroșenia îi este curmată brusc de un neavenit, care-i spune să nu-și bată capul cu martorii: „Aici e Rhodos, aici sari!”. Rhodos nu e nici în trecut, nici în viitor, ci aici și acum. Hic et nunc. (Marx îl va plagia – prost – pe Hegel pînă și cu această expresie, dar asta e o altă poveste.)

Replica se potrivește mănușă argumentului hegelian, care se opune vehement văicărelii condiționale și scuzelor de genul „dacă doar”. Pentru Hegel, această tehnică de escapism e mai mult sau mai puțin jalnică. Nimeni nu poate sări nici peste propria-i umbra, nici peste trecut, nici peste prezent. Nu există „dacă doar”. „Dacă doar” e o încercare, sortită din capul locului eșecului, de a scăpa de un prezent care nemulțumește. Or, spune Hegel, aici e buba: prezentul n-are de ce să ne dezamăgească, pentru că prezentul e tot ceea ce avem pentru a înțelege lumea și pe noi înșine. Prezentul e taman așa cum trebuie să fie… acum. Ceea ce e actual (prezentul) e rațional, iar ceea ce e rațional e actual. Raționalul nu poate fi înțeles în absența actualului, nici actualul în absența raționalului. De aceea și Dumnezeu se întrupează, se particularizează, se lasă pipăit – și crucificat. Nu există „dacă doar” nu l-am fi crucificat pe Iisus. Ca om, în grădina Ghetsimani, nu e nici El entuziasmat de ceea ce știe că va urma, dar tot ca om știe și că trebuie să facă voia Tatălui (Marcu 14:35-6). Ca om, și El se simte abandonat pe Cruce („Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46). Dar ca Dumnezeu, știe de la început ceea ce trebuie să se întîmple. Numai împăcînd raționalul cu actualul, spune filozoful german, putem să ne bucurăm de prezent. Pentru că, mai scrie el, într-unul dintre puținele sale pusee poetice, rațiunea (Logosul, Cuvîntul) e trandafirul din crucea prezentului.

Trandafirul din crucea prezentului! Hic Rhodus, hic saltus, susține Hegel, făcînd un joc de cuvinte, poate fi citit și așa: „Aici e trandafirul (Rhodon), aici dansează (salta)!”. Fără „doar dacă”. La fel ca Zorba Grecul.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – https://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/hic-rhodus-hic-saltus-sau-despre-vaicareala-conditionala


…pentru că toate poveștile încep tot cu o poveste. A fost odată, ca niciodată, un amic care mi-a povestit cum, îndrăgostit fiind în adolescență de o mîndră dintr-un alt oraș, își petrecea zilele și nopțile cu ea la telefon. Asta era pe vremea, de mulți uitată, cînd convorbirile interurbane se făceau printr-o „operatoare” care-ți „făcea legătura” și costau de te uscau. Că le mai ascultau și alții era de la sine înțeles. Așa că-ntr-o bună zi, tatăl amicului a pus piciorul în prag, a apăsat furca telefonului (telefonul avea „furcă”!) și-a declarat solemn: „Fiule, prin telefon nu se poate!”.

Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.

Mi-am amintit pățania cu pricina de cînd cu pandemia și cu reconsiderarea educației online. În mediul universitar american, educația „la distanță”, cum îi mai zice, nu e o noutate. Există deja de cîteva decenii, multe universități oferă cursuri online, mai ales pentru masteranzii care au deja o slujbă și n-au timp „de pierdut” conducînd pînă-n campus ca să se așeze cuminți într-un amfiteatru. Time is money. Mai sînt însă și universități online (Phoenix University, bunăoară), pentru profit, dar cu diplome recunoscute oficial, cam la toate nivelurile. Pînă acum cîteva luni, însă, o diplomă obținută la distanță era privită cam ca o diplomă obținută în România la Universitatea Dăbulenii din Deal (scuze anticipate dacă există).

Educația la distanță era echivalată cu distanțarea de educație.

Dar de-acuș – vorba greierașului lui Topîrceanu – zise el c-un glas sfîrșit, ridicînd un picioruș, dar de-acuș s-a isprăvit. De-acuș, predatul de la distanță va deveni norma, nu excepția, indiferent de pandemie. De ce? Pentru că toți managerii și toți birocrații sînt antrenați să gîndească în același fel și-n comunism, și-n capitalism. Îndemnul „Proletari din toate țările, uniți-vă!” n-a dat rezultatele scontate. Birocrații din toate țările, însă, s-au unit fără să aibă nevoie de nici o mobilizare. I-a unit raționalitatea homo economicus, raționalitatea „omului statistic”, cum îl numea Hannah Arendt. În Condiția umană, publicată în 1958, Arendt spune ceva de genul: „Uniformitatea statistică nu e vreun ideal științific nevinovat. Este nu-prea-secretul ideal politic al societății care, complet imersată în rutina vieții de zi cu zi, nu mai vede nici o problemă în abordarea științifică a propriei existențe”.

Or, pandemia tocmai asta a făcut în 2020 – a oferit o șansă nesperată tehnocraților și statisticienilor din lumea-ntreagă. Sîntem zilnic bombardați de statistici și de experți. Nu fake news, astea-s deja pentru mucoșii care mai cred în bubulii lui Pavel Coruț, ci real news. Un singur exemplu, cît se poate de real: „Experții au stabilit (s.m.) că relaxarea măsurilor de restricție împotriva pandemiei va duce fie la creșterea, fie la scăderea numărului de infectări. Rămîne de văzut (sic!)”. (Nu dau numele autorului panseului, că mi-e rușine de rușinea lui.)

Așa și cu educația online. Pandemie sau nu, cînd îl prinzi pe dumnezeul statisticii de picior nu-i mai dai drumul – statistic vorbind. Cînd realizezi cîți bani economisești dacă nu mai plătești aerul condiționat din cîteva sute de amfiteatre, căldura și curățenia, bibliotecarii etc., „științific” vorbind trebuie să fii idiot (de la grecescul „idiotes” = a nu-ți păsa de binele comun) să nu te aliniezi miilor de specialiști care, peste noaptea pandemică, au descoperit avantajele „schimbării de paradigmă” presupuse de educația „la distanță”.

Într-un amfiteatru, oricît de mare, poți avea un număr finit de studenți. Într-un curs online, însă, poți înscrie, vorba manelei, „fără număr, fără număr”. Iar majoritatea profesorilor n-au nimic împotrivă. Explicațiile diferă – de la părinți în vîrstă la nevoia de a-ți supraveghea copiii care, la rîndul lor, fac școala la distanță, la sfînta comoditate. Mai simplu: de ce să stai în picioare cînd poți sta jos? De ce să stai jos cînd poți sta culcat? De ce să mergi pînă în campus cînd poți preda, în chiloți (sau fără, cum mi-a atras atenția un coleg), de pe vreo plajă exotică, să zicem? Banii sînt tot ăia (deocamdată, dar asta e o altă discuție).

Ce se pierde prin dispariția predării față către față? E ca-n zicala cu „cine azi fură un ou, mîine va fura un bou”. Mai întîi se fură distincția dintre public și privat: pe măsură ce ne „distanțăm social”, intrăm tot mai agresiv în viețile private. De la începutul pandemiei am avut ocazia să intru – virtual, desigur – în casele studenților, să-i văd tolăniți în pat, mîncînd, să le citesc afișele de pe pereți și să le cunosc mai mulți parteneri de viață decît mi-aș fi dorit. Reciproca, sînt sigur, e și ea valabilă.

S-a pierdut spațiul acela, mai mult sau mai puțin imaginar, unde s-au întîlnit dintotdeauna într-un intim tête-à-tête cei care predau cu cei dornici să învețe. Îi putem zice școală, amfiteatru, bibliotecă, chilie, studio, fotoliu sau chiar masa din bucătărie pe care citești scrisoarea lui Machiavelli către Francesco Vettori în care mărturisește cum, aflat în exil, la sfîrșitul zilei, se îmbrăca în hainele cele mai bune pentru a intra, ore în șir, într-un dialog cu autorii morți de mult. „Eu îi întreb, iar ei, în bunătatea lor, îmi răspund… Îmi uit toate grijile. Nu mai sînt înfricoșat de sărăcie sau de moarte. Trăiesc cu totul prin ei.”

Oricine a citit cu adevărat o carte, oricine s-a angajat serios în procesul de educație știe cît de importantă e această intimitate dialogică, tête-à-tête, cu un autor sau cu un profesor. E un drum cu dus și întors, la sfîrșitul căruia există doar învingători. Din nefericire, educația la distanță distruge taman această intimitate. În Phaedrus, un dialog despre dragoste, retorică și scriitură, Socratele lui Platon se arată îngijorat de apariția scrisului. Cînd scrii o carte (sau un text pentru Dilema veche), nu știi cine te va citi. Nu-ți poți ajusta spunerile în funcție de reacțiile celuilalt. Nu-ți poți plia argumentele și emoțiile în funcție de reacțiile celuilalt, cum o poți face, bunăoară, într-o relație de dragoste sau cînd vorbești în public.

La urma urmei, urma care scapă turma, tatăl amicului meu înțelesese, acum cîteva decenii, ceea ce experții de astăzi au uitat. Îl știa pe Platon chiar fără să-l citească: „Tată, prin telefon nu se poate!”.

P.S. Am păstrat veștile bune pentru sfîrșit: Socratele lui Platon își manifesta îngrijorarea față de pericolele scrisului în scris! Dar despre soluția găsită de Platon, cu o altă ocazie.

NOTA: Textul a aparut si in Dilemaveche.ro


…cu alte cuvinte, rușinea de odinioară nu mai potrivește cu cea de azi. Societățile tradiționale se bazau cu toatele pe o cultură a rușinii. Toți și toate se învîrteau în jurul rușinii. Viața și moartea se învîrteau în jurul rușinii. Exemplele sînt prea numeroase pentru a fi trecute amănunțit în revistă. De la cultură japoneză, unde era preferabil să îți faci seppuku decît să îți pierzi onoarea, la sinuciderea lui Decebal, pentru a evita rușinea de-a fi dus la Roma drept captură de război. De la Socrate, care a preferat să bea cucută decît să evadeze, de rușine că „legile Atenei” ar putea să-l urmărească și, prinzîndu-l din urmă, să-i „bată obrazul”, la cei 300 de spartani (în realitate mai mulți) care s-au luptat pînă la ultimul cu persanii pentru salvarea întregii Grecii. Pînă și mai pragmaticul Aristotel, cînd s-a autoexilat din Atena pentru a-și salva pielea, și-a justificat opțiunea spunînd că nu a vrut ca Atena să păcătuiască de două ori împotriva filosofiei. Cu alte cuvinte, a ales rușinea exilului pentru a nu face Atena de rușine.

La o scară mai mioritică, oricine a copilărit la țară știe că a ajunge de rîsul satului era formă supremă de a te face de rușine. Singurii excluși de la această cultură a rușinii erau „nebunii satului”. Dar aici nu e vorba despre tipicul contrast între țărani și nobili. Aristocrații aveau „nebunii regelui”, iar grecii pe Diogene Cinicul, cel care se masturba ostentativ în piața publică, declarînd că ar fi minunat dacă și-ar putea satisface pofta pîntecului mîngîindu-și și stomacul în public. Aceștia, însă, erau tolerați doar ca excepțiile care să confirme regulile. Dacă te făceai de rușine și nu erai nebun, părăseai societatea cu pricina și te refugiai la Baden Baden, dacă-ți permiteai. Dacă nu, te mutai de la sat la oraș. Orașul nu mai era parte din lumea tradițională. La oraș îți puteai „pierde urmă”. Și rușinea. Pentru că te anonimizai.

În toate expresiile, rușinea e legată de chip. În românește ești „fără obraz” sau „îți bat obrazul”, în franceză îți „roșește obrazul de rușine” („rougir d’honte”), în engleză îți „pierzi față” („lose face”), în germană vreau să „îmi salvez fața” („mein Gesicht wahren”). De ce? Pentru că chipul e acel ceva care te face unic. Nu amprentele, nu ADN-ul, ci chipul. Chipul te face o persoană diferită de oricare alta. La propriu. Chipul e o mască, dar una care n-are nimic de-a face cu masca din vremea pandemiei sau cu cea folosită de tîlhari pentru a-și ascunde fața. Dimpotrivă. „Persoană” vine, de bună seamă, din latinescul persona, masca purtată de actori, dar nu pentru a-și ascunde chipul, ci pentru a dezvălui identitatea caracterelor interpretate. De aceea în creștinism se vorbește, încă din Evul Mediu, despre Persoanele Sfintei Treimi. Și tot de aceea „chipul” e atît de important. La urmă urmelor, omul a fost făcut „după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu. (Implicațiile sînt fascinante, dar nu-și găsesc locul aici.) Palma peste obraz e cel mai rușinos gest cu putință, pentru că e menit a-ți anihila tocmai această unicitate.

Nu însă și la oraș. Civilizația urbană e în bună măsură o civilizație liberală (în sensul clasic). Nu întîmplător, Thomas Hobbes, scandalosul proto-părinte al liberalismului clasic, răstoarnă viziunea tradițională cu susu-n jos, declarînd că piatra de temelie a oricărei societăți e frica de moarte și dorința de supraviețuire. După cum recunoaște, cu nerușinare, în Autobiografia sa, „a fost primul care să fugă din Anglia” pentru a-și salva viața, înainte de izbucnirea Războiului Civil. Conform liberalismului clasic, oamenii se nasc liberi, egali și înzestrați de natură cu toate drepturile. De bună seamă, această egalitate nu poate fi gîndită decît în abstract. Egalitatea și unicitatea nu fac casă intelectuală bună, așa că una din cele două trebuie sacrificată. Cînd discutăm despre produsul pe „cap de locuitor”, nu ne gîndim nici la Mărioara, nici la Vasile, ca oameni cu un chip, ne gîndim la ei ca la numere. Nu întîmplător, statistica devine din ce în ce mai importantă. În alegeri, numărăm voturile. Nu cine sau de ce, ci cîți. Ș.a.m.d. Iar orașul e locul perfect pentru a-ți pierde identitatea, atît la propriu, cît și la figurat. Cu cît orașul e mai mare, cu atît mai bine. Cîți dintre noi s-au apucat să-și numească furnicile găsite în mușuroiul din fața casei sau, Doamne ferește, prin bucătărie?

Din Anglia, liberalismul clasic a trecut Atlanticul în Lumea Nouă. Aici însă a dat peste tradiția puritană, care e ceva mai complicată. Cultura rușinii nu s-a dat bătută cu una, cu două. Multă lume a auzit de Alexander Hamilton (măcar de musical-ul care-i poartă numele). Dar mai puțină lume știe că mîna dreapta a lui Washington, artizanul Primei Bănci a Statelor Unite, eminența cenușie a partidului federalist, și-a găsit sfîrșitul într-un duel cu Aaron Burr, al treilea vicepreședinte. Or, ce reprezentau duelurile dacă nu o formă de a-ți risca viața pentru a-ți „repera onoarea”? Dar, chiar și o jumătate de secol mai tîrziu, în timpul Războiului Civil, sute de mii de americani, de ambele părți ale baricadei, se angajau în bătălii masive în care rata de supraviețuire era de sub 50%. De ce? Pentru că plutoanele, companiile ș.a.m.d. erau organizate pe baze geografice. Soldații proveneau din același orășel (în America nu există „sate”, doar „towns” și „cities”), din același „county” (un fel de județ), se cunoșteau între ei, ba, mai mult, familiile lor se cunoașteau între ele, acasă. Și-atunci, decît să-și facă de rușine familiile, preferau să meargă, umăr la umăr, spre o moarte aproape sigură.

În zilele noastre, cultura rușinii la americani are conotații mai practice. Economice. A strînge mîna cuiva cînd faci o afacere încă mai echivalează cu un contract ferm, legal. La fel, orice semnătură, pe orice cec sau orice document – fără notari, fără parafe și zeci de ștampile. Sigur, poți da foarte lesne și o „țeapă”, dar cuvîntul-cheie aici e „O” – o singură țeapă. După ce te-ai făcut de rușine în business, ești terminat ca om de afaceri. Dacă ai plagiat o singură dată, zbori din academie. Cultură americană e una bazată pe încredere. De aceea, spre deosebire de Europa, nimeni nu are nici o problemă în a-și înmîna cartea de credit unor necunoscuți, de la chelneri la vînzătorii de diamante. Oamenii nu vor să se facă de rușine, pentru că de asta depinde supraviețuirea lor economică, dacă nu și cea morală.

Dar atunci întrebarea este cum s-a ajuns în America la aceste veritabile liste ale rușinii, la noile poliții ale gîndirii care i-ar face pe revoluționarii francezi sau pe comuniștii Revoluției Culturale din China să pălească de invidie. Care e diferența dintre rușinarea de odinioară și cea de astăzi? În definitiv, amîndouă se bazează pe regulile de rușinare stabilite de către comunitatea din care faci parte. Diferența, înclin să cred, e între felurile de comunități: cele tradiționale erau bine ancorate în realitate, durabile și ierarhice. Sistemul de valori era acceptat. Cele de astăzi sînt virtuale, volatile și egalitariane. Sistemul de valori e chestionat zi de zi. Cele de ieri puteau fi părăsite, de rușine, fie la propriu, fie prin moarte. Cele de azi nu pot fi părăsite, pentru că se țin ele scai de tine. Internetul nu are frontiere, iar noile media sună precum țăranii lui Coșbuc: „Hristoși să fiți, nu veți scăpa nici în mormînt!”. Nu degeaba vorbim despre „satul” (nu „orașul”) planetar. Nu întîmplător cyberbullying-ul (o altă formă de rușinare) provoacă, la propriu, mai multe victime decît orice formă de bullying din trecut.

Omul modern are o problemă în gestionarea concomitentă a egalității și unicității. Iubim egalitatea, dar urîm pierderea unicității. Egalitatea abstractă, a orășeanului lipsit de rușine, nu ne mai satisface, pentru că ne anonimizează. De aceea, multe dintre întoarcerile de la oraș la țară nu sînt motivate economic, ci cultural sau ideologic. Nu vreau să fiu doar locatarul de la etajul 7, blocul C2, ci Mărioara a lui Vasile a’ Șchiopului. Pe de cealaltă parte, dacă mă declar doar unic, îmi pierd din nou rușinea, pentru că mă consider automat un fel de buric al pămîntului. Și-atunci, soluția paradoxală a contemporaneității constă în exacerbarea paroxistică a politicilor identitare, ca o soluție de împăcare a caprei cu varza. Dacă insist să mi se recunoască politic o identitate „de grup” – etnic, sexual, religios ș.a.m.d. –, pot trăi cu senzația că sînt și unic, dar și egal. Cu cît mai detaliată combinația de unicități, cu atît mai bine.

Astfel, cred că mi-am recîștigat dreptul de a-i judeca pe alții, i.e. de a-i face de rușine în spațiul public. Diferențele minoritare rușinează acum asemănările majoritare. Ca ochelarist le pot bate obrazul celor cu vedere bună. Dar ca ochelarist miop mă pot simți discriminat de către majoritatea ochelariștilor. Iar ca ochelarist miop și astigmat mă pot simți discriminat de către majoritatea ochelariștilor doar miopi, nu și astigmați. Să vă mai spun că sufăr și de hipermetropie?

Iar cu asta ajungem la cuiul lui Pepelea: diferența dintre „a-ți fi rușine”, „a te face de rușine”, „a fi făcut de rușine” și „a-ți fi frică să nu fii făcut de rușine”. Aici creștinismul are multe să ne-nvețe. Dumnezeu ne cere să ne fie rușine pentru păcatele noastre, dar nu vrea să ne fie teamă că vom fi făcuți de rușine. A-ți fi rușine e o formă de a lupta cu mîndria. Dar a-ți fi frică să nu te faci de rușine nu e decît o formă de trufie. Mă interesează mai mult imaginea mea, chipul meu, în ochii altora, decît imaginea mea în propriii mei ochi. Mă interesează mai mult exteriorul, cum sînt văzut, decît interiorul – cum mă văd eu pe mine. Nu chipul care dezvăluie, ci chipul care ascunde, pretinzînd că se dezvăluie.

În Geneză, cuvîntul „rușine” apare doar înaintea păcatului, ca absență: „omul și nevasta lui erau amîndoi goi, și nu le era rușine (Facerea 2, 25). Cuvîntul dispare, însă, cînd te-ai aștepta mai puțin – după ce atît Eva, cît și Adam mușcă din pomul cunoașterii. Atunci „au cunoscut că erau goi” (3,7) și și-au acoperit goliciunea cu șorțuri din frunze de smochin. A-ți fi rușine presupune deci cunoașterea deosebirii dintre bine și rău. Imediat după aceea, aud „glasul Domnului Dumnezeu care umblă prin grădină în răcoarea zilei” (superbă formulă!) (3, 8) și se ascund. De ce se ascund dacă nu mai erau goi, deci nu mai aveau de ce să le fie rușine? Răspunde Adam: de frică. De frica de a nu fi făcuți de rușine pentru neascultare.

Dacă rușinea presupune curaj – curajul de a-ți asuma responsabilitatea pentru greșeala făcută, frica de a fi făcut de rușine, frica de rușinare, dimpotrivă, te face să pasezi responsabilitatea pe umerii altora. Adam pasează responsabilitatea Evei, Eva, șarpelui (3, 12-13) – și sînt pedepsiți în ordinea cauzalității: mai întîi șarpele, pe urmă femeia, pe urmă bărbatul. Vă sună cunoscut? Nu sînt eu de vină pentru ceea ce am făcut rău, ci oricine altcineva – istoria, genele, societatea, părinții. Pe măsură ce frica de a fi făcut de rușine, de rușinare, explodează în zilele noastre (de unde și eficiența alarmantă a bullying-ului), rușinea însăși, prin cunoașterea deosebirii dintre bine și rău, începe să dispară. Deloc surprinzător, dacă binele și răul sînt doar convenții sociale.

În creștinism, diferența dintre „rușine” și „rușinare” e una crucială, la propriu și la figurat. Rușinea vine dinlăuntru, rușinarea, din afarăCreștinismul e deopotrivă o religie a rușinii și una a nerușinării. O religie în care lui Dumnezeu nu îi este rușine să se facă om, să fie bătut, batjocorit, răstignit și omorît. Lui Iisus nu îi e teamă că va fi făcut de rușine. E o religie în care ni se cere să ne fie rușine, dar să nu ne temem că am putea fi rușinați de către altcineva. „De tot cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrînat și păcătos și Fiul Omului Se va rușina de el cînd va veni întru slava Tatălui Său” (Lc 9, 26). Cînd mititelului vameș Zaheu nu îi e teamă că se va face de rușine în ochii oamenilor care-l disprețuiau, urcîndu-se în sicomor, Iisus îi onorează casa și-i iartă păcatele. Iar lui Zaheu îi este rușine.

Vă mai amintiți cum rușinea este intim legată de unicitatea persoanei, de chip, de obraz? Ei bine, în creștinism ni se cere să întoarcem și obrazul celălalt! Ce înseamnă asta? Înseamnă că nimeni altcineva nu ne poate pîngări chipul, nimeni altcineva nu ne poate face de rușine. Nimeni nu ne poate rușina, doar noi înșine. Mă fac de rușine, dar nu pot fi făcut de rușine. Și-ar fi păcat să ne lăsăm rușinați de alții. Păcat atît la propriu, cît și la figurat.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/rusinea-de-acasa-nu-se-potriveste-cu-cea-din-tirg


…pentru că pe Statele Unite trebuie să stai cu ochii ca pe butelie. Pentru neștiutori, în comunism, expresia „a sta cu ochii pe X ca pe butelie“ însemna menținerea unei atenții neabătute asupra lui X. Butelia pentru aragaz era un obiect extrem de prețios și de volatil: greu de obținut, ușor de pierdut. Trebuia să intri pe liste lungi de așteptare, iar cînd mașina cu butelii se oprea pentru cinci minute între blocuri cu sute de locatari, nu trebuia ratată cu nici un preț. Mai bine absentai nemotivat de la serviciu. Existau chiar hoți specializați în furtul de butelii. Îți spărgeau casa nu pentru bani sau bijuterii, ci pentru butelie. Fără carte puteai avea parte. Fără butelie, ba.

Ei bine, America e o butelie ce nu trebuie scăpată din ochi, pentru că, de la Alexis de Tocqueville încoace, am văzut cum născocirile americanilor, bune sau rele, sînt preluate, mai mult sau mai puțin distorsionat, în lumea-ntreagă – de la separarea puterilor în stat la iluminatul electric, și de la organizarea campaniilor electorale la Internet. De la consumerism la postmaterialism.

Fenomenul postmaterialismului a fost remarcat de către Ronald Inglehart în The Silent Revolution: Changing Values and Political Styles Among Western Publics încă din 1977. Pe scurt, politologul argumenta, pe baza unor statistici impresionante, că generațiile tinere din țările dezvoltate pun mai puțin accent decît părinții lor pe bunăstarea materială, alegînd să voteze mai degrabă în funcție de valori ce nu trec, ca să zicem așa, prin stomac. Inglehart explica aceste diferențe prin nivelul de trai din copilărie: dacă vîrstnicii crescuseră în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, cu toate privațiunile aferente, ajungînd în anii ’70 la o bunăstare materială greu de imaginat la sfîrșitul anilor ’40, copiii lor crescuseră în mijlocul acestei bunăstări și-ncepuseră să se plictisească. O găseau meschină, sufocantă. Te poți plictisi și de prea multă ciocolată.

Așa au început în America „războaiele culturale“, întrerupte de perioade de pace din ce în ce mai scurte, la schimburile de ștafetă dintre generații, cînd hippioții își tundeau pletele, se întorceau din ashram-uri și își cumpărau case cochete în suburbii, aidoma părinților. Pentru că generațiile sînt precum indivizii – se revoltă în adolescență și se domolesc la maturitate. Sau cam asta obișnuiau să facă pînă la Internet și la noile media, cînd schimbul dintre generații s-a dat peste cap. La propriu. Dacă pînă nu demult, odată trecută rebeliunea tinereții, adulții își întorceau privirea spre înțelepciunea practică (phronesis) care, în cazurile fericite, vine cu experiența vîrstei (vezi instituția Senatului, în varianta clasică), acum bătrî­nii imită moda tinerilor și își cer scuze pentru neputința de „a ține pasul“. De unde și apetența pentru războaiele de orice fel. Pentru că războaiele sînt apanajul tinereții dînd în clocot.

De bună seamă, de la distanță, toate războaiele arată la fel, iar cele „culturale“ nu fac excepție. De la distanță, cele din anii ’60 seamănă cu cele din 2020. Atunci, ca și acum, de la cuvinte s-a trecut la fapte, și de la schimbul de idei la schimbul de cocteiluri Molotov. Atunci, ca și acum, protestatarii au dat foc la mașini, au spart magazine, au mîzgălit și dărîmat statui. Atunci, ca și acum, poliția a intervenit în forță, cu gaze lacrimogene, bastoane generos împărțite și arestări.

Și-atunci, ca și acum, în mijlocul războiului s-a aflat universitatea. Dacă în „întunecatul“ Ev Mediu, universitățile erau spații „de sanctuar“, precum ambasadele de astăzi, în noile războaie culturale ele au devenit locul de început și de sfîrșit al luptelor de stradă. E doar o altă întoarcere cu susu-n jos. Pînă și termenul „război cultural“ e un oximoron. O contradicție în termeni. Războaiele se poartă despre cultură, nu înlăuntrul acesteia, iar combatanții din ambele tabere pot fi suspectați de multe, mai puțin de un bagaj cultural solid. Dar cînd susții că orice cultură e motivată politic, nu te mai miri că politicul îți intră-n casă, cum se miră acum cele peste 150 de personalități din lumea academică și culturală care au semnat deja faimoasa scrisoare din Harper’s Magazine, îngrijorate de restrîngerea libertății de opinie și de cultura excluderii (cancel culture), sub presiunea politicilor identitare postmaterialiste.

Revoluțiile conservatoare, precum cea britanică din 1688 sau cea americană din 1776, s-au încheiat repede, ca un sughiț după care zici „pardon“ și-ți vezi în continuare de cină. În revoluțiile egalitariene, însă, de la cea Franceză la cele comuniste, odată pornit tăvălugul, lucrurile sînt greu de oprit. Revoluția capătă o logică proprie și scapă de sub controlul inițiatorilor. Radicalii atacă moderații. Iar moderații, de stînga sau de dreapta – nu contează –, pier. Revoluțiile își devorează copiii. Cei 150 au fost, încă de a doua zi, acuzați de conservatorism, rasism, transfobie etc., de către foștii tovarăși de arme ideologice.

E doar una dintre multele dovezi că, văzute de aproape, războaiele culturale din anii ’60 nu mai seamănă defel cu cele de azi. Primele erau războaie „de modă veche“ – între conservatori și liberali. Între „rebeli“ și „establishment“. Acum, rebelii de odinioară au devenit establishment-ul și sînt, la rîndul lor, acuzați de pactul cu diavolul – pe Facebook și pe Instagram sau Twitter, folosind tablete Apple. Atîta doar că marile corporații, de la Apple la Facebook și de la Google la Amazon, sînt „liberale“. Incredibilul s-a produs: consumerismul s-a împăcat cu postmaterialismul, și butelia cu ecologia.

Colac peste pupăză, a venit pandemia care ne poate trimite la bal sau la spital, la propriu, dar mai ales la figurat. În SUA a servit drept catalizator, transformînd războiul „rece“ într-o revoluție culturală „fierbinte“ după modelul inițiat de Mao Zedong în 1966. Mao a scăpat Revoluția Culturală din mînă și povestea s-a încheiat tragic, în primul rînd pentru că ideologia nu ține de foame. O poate – și o face – păcăli pentru o vreme. Dar numai șarpele Ouroboros se poate sătura înghițindu-și la nesfîrșit coada. Oamenii nu pot. Și nici corporațiile. Iar pîrdalnica asta de pandemie, care face să ghioraie mațele, ne poate lăsa fără butelie. Or, fără butelie, revoluția postmaterialistă rămîne și fără carte, și fără parte.

NOTA: textul a fost publicat initial pe dilemaveche.ro


SINTEZA: Dragă Alin, trăim în continuare, vremuri interesante. Știu, tu ești de părere că presa le vede mai interesante decât sunt în realitate. Dar trebuie să recunoști, unele fapte, destul de multe, creează un tablou îngrijorător. O criză pandemică ce a făcut milioane de victime, bolnavi și morți, o criză economică extrem de gravă, guverne aflate la ananghie și populații care reacționează excesiv. Cum vezi tu situația acum?

Alin Fumurescu: Mă bucur că ai început întrebarea cu această expresie – „vremuri interesante”. Exista o vorbă veche (a cărei origine s-ar cuveni s-o caut) care spune ceva de genul: „Să te ferească Dumenzeu de vremuri interesante”. Asta a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Pe vremuri lumea caută stabilitate, predictibilitate. Să știi cum îți faci planurile de viață. Machiavelli spunea, în secolul al XVI-lea, că oamenii îi pot ierta unui prinț crimele, câtă vreme le face o singură dată, dar după aceea regulile există și funcționează previzibil. Suntem „biologic” programați să iubim predictibilitatea – de aceea ne și căsătorim. De ce a ajuns multă lume să accepte și comunismul (fără legătură cu căsătoria!), odată trecută perioada terorii din anii’50? Pentru că prin anii ’70, ba chiar și ’80 devenise … predictibil. Făceai X, se întâmpla Y.

Îmi amintesc cum, prin 1984, mă pregăteam să dau admitere la Medicină. Și, adolescent fiind, încercam să mă gândesc la viitor: Dacă intru la Medicină, termin facultatea, îmi găsesc o poziție de medic undeva, poate (cu pile), chiar în orașul natal, Brad, primesc un apartament, îmi cumpăr o Dacie, mă căsătoresc, fac copii care vor merge la facultate, vor primi apartament (cu pile), își vor cumpăra o Dacie … Adolescent fiind, predictibilitatea asta mă înspăimânta. Acum, dacă stau să mă gândesc, generația mea, cea care era încă în adolescență sau imediat după în 1989, a avut un noroc fantastic! Am fost speriați de predictibilitate la vârstă potrivită, în momentul potrivit. De aceea am ieșit pe străzi în ’89, de aceea am făcut Piața Universității, Revista „NU” ș.a.m.d.

Acum, asistăm la o poveste răsturnată cu susul în jos. O poveste „în oglindă”, în care stânga devine dreapta, susul, jos, și marele, mic. Suntem cu toții, o omenire întreagă, Alice în Țara Minunilor. O omenire adolescentină, așteptând o schimbare nedefinită. Or în zilele acestea, nimic nu mai e previzibil. Iar asta – în ciuda declarațiilor oficiale și vaietelor venite dinspre opinia publică pe toate canalele – undeva, în străfunduri, în rărunchi sau în vintre ne … bucură!

Realizez că aceasta e o afirmație scandaloasă, dar adevărul are această tendință – de a fi scandalos. Adevărul, cred eu, e că omenirea s-a cam plictisit. Nu neapărat pentru că trăiește mai bine (chit că și asta e adevărat), ci pentru că a devenit dependentă de stimuli din ce în ce mai puternici. Noile media ne-au obișnuit cu „breaking news”, ceas de ceas, 24/7, cum ar zice americanul. La astea suntem deja imuni. Fete violate ignorate de poliție, împușcări în masă la vreun liceu din America, uragane devastatoare? Cam câte drame (reale) de genul asta poate un creier normal suporta înainte de a deveni complet insensibil? Suntem „drogați” cu știri. Așa că trebuie mărită doza. Constant. Ceas cu ceas. 24/7.

Simplu spus: Cred că am ajuns la punctul la care ne dorim într-atât de tare crizele, încât ni le creăm singuri, doar pentru satisfacția, ușurel perversă, de-a ne putea văicări ulterior. Dacă viețile noastre și-au pierdut sensul mai înalt, e musai – psihologic vorbind – să ne găsim unul. Drogul, în acest caz, sunt știrile. The News. Din acest punct de vedere, hamsterul care aleargă disperat pe o roată încercând să prindă (fără nicio șansă) morcovul atârnat deasupra capului e, într-un fel, mai norocos. Morcovul, măcar, există. Noi alergăm după un morcov care nu există. Noi alergăm pe o roată după un morcov la care doar visăm.

„Realitatea virtuală” e, probabil, cel mai periculos oximoron cu care s-a confruntat omenirea.

 – America are acum statui demolate și magazine devastate, are victime și violențe de stradă. Care sunt după părerea ta cauzele profunde ale revoltei, cărora moartea lui Floyd le-a oferit ocazia să răbufnească?

– Să începem cu statuile, pentru că nu putem pune statuile și jefuirea magazinelor în aceeași oală. Prima oală e cea simbolică – cea pe care ți-o construiești singur, învârtind roata și modelând lutul, oala pe care ți-o formezi singur, la propriu (îi dai o formă) – iar pe termen lung e singura care, cred, contează. A doua oală e cea din care mănânci. Asta (importantă și ea, pentru că olarul care moare de foame nu există) contează doar pe termen scurt. Ideal ar fi să putem cu toții mânca doar din oale simbolice, dar acest ideal este imposibil în această viață. Realitatea nu are cum fi ideală, că de aia e realitate.

America – dar nu doar America – nu are un „război cu statuile” de azi, de ieri, cum nici România nu are. Orice statuie e un simbol. Iar „simbolul” e opusul … diavolului („diabolus”). Primul unește înțelesurile, celălalt le desparte. Pentru doi ani am predat la Tulane University, New Orleans. Pentru a ajunge în French Quarter (un cartier faimos pentru întruchiparea mottoului orașului, „laissez les bon temps rouler”, greu de tradus pentru necunoscătorii de franceză), luam de obicei tramvaiul – găsirea unui loc de parcare era un infern. Tramvaiul, de modă veche, cu banchete de lemn, trecea pe la Lee Circle – o piațetă, în mijlocul căreia se afla un obelisc în vârful căruia trona statuia Generalului Reobert E. Lee, comandantul principalei Armate Confederate. Era, ca și tramvaiul, vechi de când lumea, un simbol al orașului, cum ar fi, să zicem, Turnul Eiffel pentru Paris. Ei bine, statuia a fost dată jos acum câțiva ani, pe motiv că glorifica sclavia. Puțină lume, însă, mai știe că Lee era împotriva sclaviei și a secesiunii, ca și-a eliberat toți sclavii înaintea Declarației de Emancipare, sau că, la începutul războiului, Abraham Lincoln i-a oferit comanda tuturor armatelor Nordului. După o zi de gândire a refuzat din motive… simbolice. A declarat că e american pentru că e cetățean al Virginiei, iar dacă „țara” sa, Virginia, a decis să iasă din Uniune, onoarea îl obligă s-o urmeze, împotriva convingerilor personale. Când însă vine vorba despre simboluri, realitatea nu mai contează.

Magazinele devastate sunt o cu totul altă poveste (facem cum facem și tot la povești ajungem; de povești nu putem scăpa): acolo nu mai e vorba despre „oala simbolică”, acolo este vorba despre „oala cu mâncare”. Și cine nu iubește o „masă” gratuită, un televizor, pantofi de fițe ș.a.m.d. ? Ai însă dreptate când sugerezi că există o cauză mai profundă care unește cele două fenomene – discrepanța dintre realitate și ideal, o discrepanță care tinde să fie ignorată în aceste zile. De ce? Pentru că această discrepanță nu există în „realitatea virtuală”. În realitatea virtuală poți muri și învia de câte ori vrei, poți omorî câți inamici ai chef, îți poți alege un avatar care să te facă să arăți precum George Clooney sau Jennifer Aniston (numele sunt, de bună seamă, aleatorii și pot stârni zâmbete), poți trăi într-o casă de vis, deține un iaht de lux ș.a.m.d. Trăiești… ca-n povești. Atâta doar că, în Povestea Porcului, să zicem, copilul, oricât de captivat ar fi de poveste, știe că, în realitate, porcul nu vorbește și nu construiește poduri de aur. Fără să-i explice bunica, înțelege, știe că acestea sunt povești – metafore. Această cunoaștere, această abilitate de deosebire dintre real și ideal începe să dispară în ziua de astăzi. De aici, un întreg set de probleme. „Realitatea virtuală” e, probabil, cel mai periculos oximoron cu care s-a confruntat omenirea.

 – Are America impregnat în ADN-ul ei rasismul, așa cum s-a spus în această perioadă? Cât este vorba de rasism și cât e efectul discrepanței sociale sau alte cauze mai puțin vizibile?

– Să îți răspund cu o întrebare: Sunt ardelenii rasiști când fac bancuri cu olteni? Oltenii, când fac bancuri cu moldovenii? Da! Și nu. Un evreu poate râde la bancurile cu evrei – asta nu îl face antisemit. Fiind și oltean și ardelean, râd cu poftă și la bancurile cu olteni, și la cele cu ardeleni – cu o singura condiție: să fie bancuri bune! (Aș râde și dacă n-aș fi.) Departe de mine gândul de a sugera că rasismul – în America sau aiurea – e doar o glumă. A existat, a fost dramatic, și încă mai există. Mai este, însă, dramatic, mai ales în Statele Unite, unde sunt atât de mulți imigranți și atât de multe minorități? Nu aș fi la fel de sigur. Cum am încercat să explic și-n ultima carte, apărută iarna trecută la Cambridge University Press, Statele Unite sunt o națiune „politică”, nu etnică, nu rasială, nu religioasă. Citiți Declarația de Independență și veți vedea că toate aceste „rădăcini” comune – rasă, religie, limbă ș.a.m.d. nu mai contează când vine vorba de politică. În America, ceea ce contează (sau ar trebui să conteze) este doar dacă ești cetățean sau nu. Atât. Însă lumea nu mai știe carte, deci nici istorie. Facebook și „book” nu sunt același lucru.

Uitați-vă la Imperiul Roman: În trei pagini din Noul Testament, Apostolul Pavel se autoidentifică în trei feluri. Care e ultimul? Cetățean roman! Fericitul Augustin e un alt bun exemplu. Și-a scris autobiografia cu detalii foarte amănunțite, începând de la furatul de pere în copilărie până la copilul „din flori”. Un singur lucru n-a precizat – dacă era alb sau negru (fiind din nordul Africii, e foarte posibil să fi fost negru, după cum apare și în unele icoane). De ce n-a precizat? Pentru că nu interesa pe nimeni! Era cetățean roman.

– Ce ar trebui făcut în materie de politici sociale pentru diminuarea discrepanțelor sociale sau ce eficiență au avut cele de până acum? Ce n-a funcționat?

– Acesta e un subiect la care nu mă pricep, așa că ezit sa-mi dau cu părerea. Iese din aria mea de expertiză. După cum atrăgea atenția și Max Weber, există o diferență între „politici” și „politică”. Eu mă ocup mai mult de politică. Pentru „politici” există departamente speciale. Ceea ce pot spune însă e că „discrepanțele sociale” – sau de orice altă natură – nu au cum să dispară complet. Nici măcar într-o lume ideală n-ar mai fi amuzant să fim toți la fel, fără „discrepanțe”. Nici șah nu poți juca dacă ai aceleași piese, de aceeași culoare, pe o tablă cu pătrățele la fel, că nu mai vezi nici măcar pătrățelele! Tot aud cât de nedreaptă e America și cât de corupt sistemul capitalist american. Așa o fi, dar eu chiar am ajuns în America cu o sută de dolari (de fapt, am plecat spre America cu o sută, am aterizat în America cu 180, mulțumită unui amic), am crescut trei copii, făcut școală, și trăim, zic eu, binișor. Iar asta nu e o metaforă. Ce vreau să spun? Multe nu funcționează cum ar trebui, dar scenariul nu e nici pe departe atât de dramatic precum se vede din România. Daca ar fi, ar trebui să vedem valuri de imigranți americani sau europeni luând cu asalt China. Eu încă n-am văzut.

– Ce rol a jucat și joacă președintele Trump în toată povestea aceasta? Va profita sau va pierde în perspectiva alegerilor viitoare?

– Din nefericire pentru toată lumea, nu doar pentru americani, tare mi-e teamă că Trump va profita de pe urma ultimelor evenimente. Iar aici revenim încă o dată la diferența dintre realitate și mediul virtual. În mediul virtual, un președinte ca Trump nu ar fi existat. În realitate, există. Iar realității nu-i poți da „reset”, că nu e joc pe computer.

– Mișcările de stradă poartă o umbrelă, Antifa, dar care nu este o organizație cu o existență definită, formal asumată. Atunci, ce este? Avem și la Cluj mesaje pe ziduri semnate astfel, mesaje anticapitaliste, desene cu pumni ridicați, așadar, pare destul de răspândită. Dar este ea o mișcare puternică? Cum crezi că va evolua?

– Mișcările de stradă nu poartă umbrela Antifa – sau nu au purtat-o până nu le-a dat-o … Trump! Facem cum facem și revenim în același punct – virtualul a avut dintotdeauna tendința de a se transforma în realitate. Odinioară, însă, virtualul (sau idealul) însemna o lume mai dreaptă, abolirea sclaviei, drepturi egale pentru femei, copii ș.a.m.d. Pentru asta se făceau revoluții, se murea, se tăiau capete la ghilotină. Acum granițele dintre real și virtual s-au amestecat într-atât de mult, încât orice actor poate profita de acest „joc al oglinzilor” pentru a împinge realitatea în direcția dorită. Antifa sau Boogaloo – sau orice altă mișcare de acest gen, promovată pe rețelele de socializare, de la Anonymous la Al Qaeda, și de la Balena Albastră la Tea Party, Occupy, etc (pumnul ridicat era un simbol și în timpul Războiului Civil din Spania) – nu sunt decât aceleași Mării cu alte pălării. Nu neg nici bunele intenții și nici puritatea intențiilor multora dintre suporteri. Reamintesc doar că drumul spre iad e pavat adesea cu bune intenții și că întotdeauna se vor găsi idioți utili pentru cauze mai puțin nobile.

– Revoltele din SUA au dus la reacții în mediul cultural-artistic. Un film celebru a fost oprit de la difuzare pentru a-i fi redefinită prezentarea. Acest lucru a stârnit un val de indignare generală, ce-i drept, mai mult în afara Americii. Ce ecouri crezi că va avea acest tip de „cenzură culturală” în Europa?

– Filmului cu pricina îi zice „Pe aripile vântului” – am ajuns să ne fie teamă până și să îi pronunțăm numele? Îmi ceri să fiu un soi de Mafalda, iar la asta nu mă pricep. Dar, dacă Tocqueville avea dreptate – iar el a fost un soi de Mafalda, pentru că s-a dovedit corect în mai toate pronosticurile făcute pe la 1835, toamna, până acum, America pentru Europa servește rolul buzduganului zmeului din poveste: anunță ce va veni. Iar asta mă îngrijorează. Pentru că orice acțiune are și-o reacțiune. Îți mai amintești de tiribombele copilăriei (acum sunt yo-yo sau așa ceva)? Cu cât mai tare trântești tiribomba într-o direcție, cu atât mai tare va reveni în direcția opusă. Aici deja nici măcar nu mai vorbim de ceva subtilități de filosofie politică. Aici vorbim despre mecanică.

 

Orice interferență a politicului în universitate e imorală din start. Statul nu poate decide nici că doi plus doi fac patru sau cinci, nici că Pământul e rotund sau plat, că se învârte în jurul soarelui sau invers.

– În același timp, la capătul estic al Europei, Senatul României a votat zilele trecute un proiect de lege prin care se interzice instituțiilor de învățământ «activitățile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași». Ești profesor universitar, tu cum vezi acest lucru?

– Am fost și-n anii 90 (când nu eram profesor), sunt și acum un suporter al autonomiei universitare – de modă veche. Moda Evului Mediu, cea care a creat universitățile ca pe niște sanctuare ale libertății de gândire și nu numai (te puteai „refugia” într-o universitate, condamnat de crime fiind, iar „statul” nu avea dreptul să te „salte” de acolo; cam ca într-o ambasadă în zilele noastre.) Prin urmare, consider nu doar ilegitimă și imorală, dar și complet inutilă orice încercare a politicului de a dicta academiei orice (și subliniez apăsat aici, „orice”, nu doar acest subiect). De ce ilegitimă? Pentru că fie există autonomie universitară, fie nu. Legea nu depășește, nu are voie să depășească logica binară – ești vinovat sau nu. Tertium non datur. Or nu poți fi vinovat pentru o părere. O doxa. De ce imorală? Pentru că orice interferență a politicului în universitate e imorală din start. Statul nu poate decide nici că doi plus doi fac patru sau cinci, nici că Pământul e rotund sau plat, că se învârte în jurul soarelui sau invers.

Pe vremea când făceam un masterat la Nisa, un profesor de drept constituțional, evreu, bătrân, s-a revoltat împotriva legii de-abia apărute prin care negarea Holocaustului se pedepsește în Franța cu închisoarea. Avusese rude ucise la Auschwitz, dar susținea că această lege deschide poarta „adevărului științific de stat”: statul ne spune dacă Pământul e rotund sau plat, care e viteza luminii, sau dacă există sau nu o diferență între sex și gen. E același principiu, indiferent de subiect. Tocmai de aceea, la autonomia universitară trebuie ținut, ca să spun așa, „cu dinții”, indiferent de păreri.

De ce inutilă? Pentru că nu trebuie să fii John Stuart Mill sau teolog pentru a observa ceea ce știu toți părinții – că există o plăcere a fructului interzis: când nemții au interzis Mein Kampf, după război, mai mulți s-au apucat să-l citească decât înainte. Natura umană nu se schimbă decât în „realitatea virtuală”, în care îți poți alege oricând alt avatar. Astălaltă realitate, de modă veche, tinde să fie încăpățânată. Că ne place, că nu ne place, în realitatea asta trebuie să mai mergem și la toaletă.

– Revenim la vechea distanță între Vest și Est, Vestul se luptă cu ultraprogresiștii și Estul cu ultraconservatorii. Cum vezi evoluția politică / ideologică a României? Există opinii conform cărora terenul ar fi propice, vulnerabil la orice, iar lucrurile pot să o ia în direcții greu de controlat. Din punct de vedere politic, ce poate veni nou? Ce lebădă neagră poate apărea?

– Felicitări! Dacă prin Vest și Est înțelegi Vestul și Estul Europei, cred că ai radiografiat binișor situația. (Daca vorbim despre Statele Unite, aici avem și Est, și Vest; vorba cântecului, „noi aici avem de toate/ și prea mult și nu se poate / și noroi și stele”. În definitiv, SUA e „doar” un altfel de Europă.) Zilele acestea e greu să fii Mafalda, pentru că orice se poate întâmpla. Personal, trebuie să-ți mărturisesc că m-am săturat până peste cap de lebedele negre. Tânjesc după una albă. După puțină normalitate. După vremuri ceva mai puțin interesante, ca să încheiem ciclic, precum romanele lui Rebreanu.

NOTA: Interviul a aparut initial in revista SINTEZA:

https://www.revistasinteza.ro/alin-fumurescu-profesor-de-stiinte-politice-in-sua-america-pentru-europa-serveste-rolul-buzduganului-zmeului-din-poveste-anunta-ce-va-veni


… o mama de 96 ani isi traieste ultimele zile intr-un camin de batrani. Fiul, de 53 de ani, un puternic al zilei, refuza sa o viziteze pe patul de moarte, ba se mai si mandreste public cu asta. Vrea sa dea un exemplu de urmat! Oripilant? Impotriva firii? Nu in vremuri de pandemie. In vremuri de pandemie e un gest de aplaudat, aducator de voturi, altminteri nu s-ar lauda nimeni cu el. Zice-se ca oamenii puternici se inalta calcand pe cadavre. Iar daca printre cadavrele pe care calca se numara si cel al mamei, la propriu, asta e! À la guerre comme à la guerre! La razboi, ca la razboi. Pentru ca ni s-a spus, nu-i asa, ca suntem in razboi cu pandemia, “cu un inamic nevazut, perfid si necrutator”! Si-atunci cum sa ne crutam parintii aflati pe patul de moarte? Se mai zice ca “All’s fair in love and war”. In dragoste si in razboi totul este permis. Dar, daca e de ales intre cele doua, ne invata premierul olandez, Mark Rutte, razboiul o ia inaintea dragostei. Chiar si a dragostei de mama.

Avand de ales intre Lege si Mama, premierul Olandei si liderul Partidului Libertate si Democratie (sic!), a ales Legea. In contextul mai multor incalcari ale masurilor de distantare sociala, a alege sa respecti Legea inainte de a-ti respecta Mama, le poate parea multora (si le pare!) un gest aproape eroic, demn de aplaudat. Ma scarpin in crestet si ma intreb de ce nu l-au aplaudat si pe SS-Obersturmbannführer Adolf Eichmann, inginerul Solutiei Finale, si-n loc de asta au ales sa-l spanzure. Apararea lui Eichmann (era o aparare, nu se lauda cu asta!) a fost aceeasi: “Am decis sa respect legea. Am decis sa respect ordinele.” Hannah Arendt a scris pe tema asta o carte faimoasa, Banalitatea Raului (care i-a atras si o multime de critici). Pe (foarte) scurt, Arendt se astepta sa vada un monstru. In schimb, a intalnit doar un birocrat, ca toti birocratii. I se daduse o sarcina tehnica – sa ucida cati mai multi evrei pe unitatea de timp, acoperind macar o parte din cheltuieli prin munca fortata, sapun, dinti de aur, par, abajururi din piele tatauata, s.a.m.d. Si, ca multi birocrati, Eichmann a incercat sa se achite de sarcina cat mai bine. Gandirea lui Eichmann era instrumentala. “Cum sa rezolv probema asta?” Nu, “de ce sa rezolv problema asta? O fi bine? O fi rau? De ce-ar fi bine? De ce-ar fi rau?” In termenii lui Arendt, acest fel de gandire nu e gandire.

Mi s-ar putea reprosa ca (1) var toti birocratii in aceeasi oala, la gramada, infierand o intreaga categorie profesionala; si (2) ca nu pot compara regimul nazist cu democratia olandeza (Partidul Libertate si Democratie, nu?) Ingaduiti-mi sa ma apar preventiv.

(1)   Departe de mine gandul de a vari toti birocratii in aceeasi oala. Oala aceea, oricat de mare, e inca mica, si, oricat de iritanta, relativ inofensiva in circumstante normale. Ceea ce ma ingrijoreaza e o oala mult mai mare, in care poate intra, cu usurinta, o mare majoritate dintre noi. De ce? Pentru ca gandirea birocratica nu e apanajul birocratilor. Dupa cum faptul de a fi un birocrat nu te impiedica sa-ti pui intrebarea-cheie, DE CE?, la fel, faptul de a nu fi, formal, un birocrat nu te face imun la (non)gandirea birocratica. E plina lumea de birocrati “in civil”.

(2)   Asa e – regimul nazist nu poate fi comparat cu democratia olandeza – asupra acestui punct nu incap discutii. Departe, foarte departe de mine gandul de a face vreo “reductio ad hitlerum”. In fapt, ma orpileaza usurinta cu care, in zilele noastre se lanseaza epitetele de “fascism” si “nazism” (de cele mai multe ori fara a se face vreo deosebire intre cele doua). Dar asta nu inseamna ca raman orb la pericolele tiraniei majoritatii ce pandesc orice democratie, o tiranie exercitata in primul rand asupra gandirii. [Nota: Nu ma mai caznesc sa dau nume, ca si asa sunt acuzat ca folosesc prea multe referinte “culturale” si “ma dau destept”. Ce sa fac daca n-am venit eu cu toate ideile astea? Ma “dau destept” daca recunosc de unde le-am luat, sau daca le prezint ca fiind ale mele?!?]

N-ar fi insa cinstit sa folosesc exemplul Eichmann fara a folosi un contra-exemplu. Sunt mai multe, dar sa ne oprim la cel mai vechi si (nadajduiesc) cel mai cunoscut – Antigona lui Sofocle. Paralela Antigona – Mark Rutte e si mai evidenta. In cazul Eichmann, era vorba “doar” despre respectarea legii cu pretul sacrificarii gandirii. In cazul Antigonei, precum in cel al lui Mark Rutte, e vorba de o alegere mult mai sfasietoare, intre respectarea legii si respectarea valorilor familiale. O alegere nu doar intre non-gandirea instrumentala si gandire, ci si una intre ratiunea utilitarianista si iubire (considerata in zilele noastre irationala, desi Logosul crestin e deopotriva Cuvant, Ratiune, si Dragoste).

Confruntat cu alegerea tragica, Mark Rutte a ales Legea, nu Mama. Intr-o alta tragedie, scrisa acum mai bine de doua mii de ani, Antigona alege Fratele (deja mort), nu Legea. Optimistul din mine ma face sa cred ca, doua mii de ani de aici inainte, Mark Rutte nu se va bucura de aceeasi popularitate precum Antigona.

Bine, bine, mi s-ar putea spune, dar ca premier al Olandei, era responsabilitatea lui Rutte sa ofere un exemplu, oricat de dureros la nivel personal. Va invit sa (re)citi piesa de teatru. Asa a crezut la inceput si Creon, noul lider politic – Legea inaintea Familiei. Cand si-a dat seama ca a gresit, era deja prea tarziu, Intr-o singura zi si-a pierdut nepoata, fiul, si sotia. Si si-a pierdut si puterea. N-a fost aplaudat la scena deschisa. Raul, pe vremea aceea, va fi fost banal – sunt pline povestile grecilor de asasinate, cruzimi si nenumarate rautati – dar nu a fost niciodata popular, ca acum. Dimpotriva. Creon, (terfelit mult prea mult – si pe nedrept, dupa parerea mea – in comentariile din ultimele doua milenii), nu a incercat, precum Eichmann, sa se ascunda sub plapuma lui “am facut ceea ce trebuia sa fac pentru salvarea cetatii”. Si-a asumat toata responsabilitatea cu varf si indesat.

Prea tarziu.

Si pentru mama premierului olandez e prea tarziu. Si pentru fiul sau.

Nu insa si pentru noi.

P.S. Ce ar fi putut face, totusi, Rutte, pentru a-si respecta atat obligatiile fata de tara cat si cele fata de familie? Sa isi dea demisia din functie si, ca persoana particualara, in numele Libertatii si al Democratiei, sa isi viziteze mama pe patul de moarte, acceptand toate penalitatile legii – asta se numeste “civil disobedience”. Si abia atunci ar fi dat un exemplu pe care doar un mare om de stat l-ar putea da. Sacrificandu-se. Pentru mama, pentru olandezi, si pentru noi, astilalti care inca mai avem mame. Si inca ne mai incapatanam sa gandim.

NOTA: Textul a aparut si pe http://www.contributors.ro




Categorii

Arhive