… stiu ca-n romaneste suna cumva amuzant, ba mai si rimeaza cu „tifla” de la „a da cu tifla”, dar sunt cat se poate de serios: pentru cei care ma cunosc cat de cat, a venit ca o surpriza imensa. Unde pana mai ieri nu ma pricepeam sa fierb un ou, de ceva vreme ma straduiesc ca-n fiecare weekend sa prepar cate o reteta mai … exotica (ce-i drept, mai toate sunt, pentru mine, inca exotice).

Pentru cititorii fideli ai acestui blog, insa, surpriza nu s-ar cuveni sa fie intr-atat de mare. In definitv, cand m-am aflat singur de Paste sau de Thanksgiving, la Yale sau chiar la Houston, am reusit sa fac si curcan pe varza, sa rosesc si ouale cu ceapa, ba chiar sa gatesc ceva miel. Samanta, cum ar veni, era acolo – astepta doar sa inmugureasca.

Thanksgiving.3

Si a. In ultima vreme am gatit cam de toate, de la plachie de peste, la porc cu portocala, de la rizotto cu ciuperci salbatice, la coada de taur 🙂 Majoritatea incercarilor au fost incununate de succes. Esecurile majore au ramas – cumva de inteles – banalii mititei si ficatul de porc. Pare-se ca-n ceea ce ma priveste, normalitatea e mai dificila decat extraordinarul.

plachie.6

oxtails

Astazi am facut tartiflette – o mancare originara, zice-se, de prin Alpi – si a fost un succes de „public” rasunator, cu aplauze la scena deschisa. V-o recomand, pana n-o uit. Nu intru-n detalii tehnice (cei interesati stiu unde sa ma gaseasca; in plus, pe internet exista mai multe variante; eu am ales sa combin doua dintre ele.)

tartiflette.1

Ingredientele de baza sunt cartofii (fierti initial), sunca, ceapa, usturoi, cimbru, creme fraiche, si – aici devine mai piparat (sic) – unul sau doua feluri de branza, pe cat posibil frantuzeasca. Bun, si putin patrunjel, mai mult pentru ratiuni estetice decat de sanatate.

tartiflette.5

tartiflette.6

Nu, nu e de post, si suna ca o invitatie la infarct, dar va asigur (si nu sunt singurul!) ca rezultatul e minunat si te face sa uiti (pentru moment), atat de pacatele spirituale cat si de cele trupesti!

tartiflette.4

tartiflette.3.jpg

Pofta buna!

tartiflette.2

P.S. Cat se poate de serios, sunt deschis oricaror altor sugestii culinare – imi trebuie doar ideea de baza; de-acolo-ncolo am invatat sa ma descurc 🙂

Reclame

… pentru ca uneori lucrurile se aseaza amestecat, dar se aseaza frumos. Bunaoara, de acest 1 Decembrie. Ca intr-un tablou in care un pictor de geniu, sa zicem Salvador Dali,  amesteca de ne-amestecatul, dar, in ciuda logicii normale, rezultatul final are o frumusete de netagaduit.

Sa incepem cu fundalul panzei: vremea, neobisnuit de calda, chiar si pentru Houston – vreo 26-27 C, cu un soare absolut fermecator, de sfarsit de august, strecurat printr-un foietaj de inceput de octombrie.

Prima pata de culoare: bradul de Craciun. Cum anul trecut am umblat de bezmetici prin tot Houstonul, in 10 decembrie, pentru a gasi un brad mai Doamne-ajuta (americanii si-i pun imediat dupa Thanksgiving), anul acesta am zis sa incepem mai devreme. Si-am gasit repede ce cautam. L-am pus in apa si l-am lasat deocamdata afara, pentru a-l impodobi doar dupa ce se strang toti copiii acasa, de pe la scolile lor.

brad.2018.2

A doua pata de culoare: un pui la punga, la propriu, nu la figurat, facut de yours truly 🙂 L-am impanat cu usturoi si unt, l-am umplut cu mar, ceapa, usturoi si rozmarin, l-am uns cu unt si rozmarin si paprica dulce, pe langa alte cele (doar nu va asteptati ca un bucatar care se respecta sa va dea toata reteta! :))

pui.la.punga

Si-n ciuda reticentelor initiale ale publicului (Ancutza si Andrei), rezultatul s-a dovedit a fi la inaltimea asteptarilor.

pui.la.punga.2

Si-acum, pour la bonne bouche, aranjamentul, pentru ca un pranz, zice-se, trebuie sa fie o desfatare a tuturor simturilor: la masa de sub umbrar am asezat niste farfurii patriotice, ca tot era 1 Decembrie! (Tzuica romaneasca 100%, adusa recent de catre Alina, de la Florin, nu apare in fotografie, dar va asigur c-a intregit tabloul cu o alta importanta dimensiune patriotica, deloc de neglijat. Sa fie primita, Florine!)

pui.patriotic

In fine, dar nu in cele din urma, pentru a incheia tabloul unei zile frumoase aidoma unui tablou de Dali, cata vreme puiul se cocea in punga (sau ce fac puii cand sunt intr-o punga, in cuptor, ca de asta nu-s sigur), Andrei a profitat de vremea buna pentru a instala deja pe casa si pe garaj luminile de Craciun.

Rezultatul s-a vazut dupa caderea intunericului.

Dec.18.1

Nu-mi fac iluzii: Ziua de astazi nu se va mai repeta, iar asta nu doar pentru ca maine nu va mai fi 1 Decembrie sau primul centenar romanesc. Ziua de astazi a fost o combinatie unica, aproape imposibila, de factori aparent intamplatori: Vara s-a potrivit cu toamna, Craciunul cu 1 Decembrie, iar puiul la punga cu tricolorul Romaniei, sub un umbrar, undeva, pe langa Golful Mexic.

Dec.18.3

Sa nu uitam, insa; asa s-a intamplat si Marea Unire din 1918, in pofida tuturor probabilitatilor. Vorba sarbilor, dupa ce-au doborat bombardierul „invizibil” al americanilor: „Iertati-ne, n-am stiu ca e imposibil!

Dec.18.2

 


… Centenare maniacal-depresive

 

… desi, daca stam sa ne gandim, nu e nimic surprinzator: un centenar e o aniversare, iar aniversarile tind sa fie maniacal-depresive, de la aniversarea zilei de nastere a unui om, la aniversarea zilei de nastere a unei tari. E normal. Istoria ne face maniacal-depresivi. Dupa cum observa Machiavelli in Cartea a Doua a Discursurilor despre Livy, dintotdeauna oamenii si-au preamarit trecutul si si-au criticat prezentul, chiar daca nu neaparat din motive intemeiate. Avem, zice florentinul, o parere proasta despre prezent, laudam trecutul, si ne punem sperantele in viitor. De ce trecutul ne apare in culori roz, prin comparatie cu prezentul? – se intreaba Machiavelli, si ofera mai multe posibile raspunsuri.

Mai intai, pentru ca istoria e scrisa de invingatori, or invingatorii au tendinta de a vari sub pres orice le-ar putea afecta, intr-un fel sau altul, imaginea. Mai apoi, pentru ca nu mai putem simti cu adevarat toate sentimentele negative atat de prezente in urma cu zeci, sute sau mii de ani. Poate c-am fost negru de suparare la 21 de ani, stiu asta, dar de simtit, nu mai pot simti supararea. O pot doar gandi. Imi pot imagina ca dacii au suferit cand i-au cucerit romanii, dar sa resimt cu adevarat suferinta dacilor, nu pot. In fine, dar nu in cele din urma, pe masura ce imbatraneste, omul incepe, automat, sa-si aminteasca tot mai cu placere, de anii tineretii. Asta il face, fara sa realizeze cauza, sa transfere toate “timpurile bune” in trecut si sa acuze prezentul de toate relele posibile. De aici si expresia repetata nostalgic si cu incapatanare de la o generatie la alta: “Ehe, pe vremea mea …”

In cazul nostru, al romanilor, situatia e exacerbata de faptul ca – haideti s-o recunoastem! – nu suntem un popor optimist. Dar nici un popor pesimist nu suntem. Suntem un popor mioritic – prin urmare, un popor maniacal-depresiv. Vorba lui Caragiale: Simtim enorm si vedem monstruos. Pendulam cu o constanta demna de cauze mai bune intre “suntem cei mai drepti si mai viteji dintre traci”, locuitori constant ai Gradinii Maicii Domnului, prin ale caror vine curge un sange de Traian, si “suntem un popor de lenesi si mincinosi”, “avem o tara frumoasa, pacat ca-i locuita”. Romanica, nu Romania. Si suntem sinceri de fiecare data. E, asadar, mai mult decat normal sa fim maniacal-depresivi cand vine vorba despre centenarul Marii Uniri: Ce-am fost si ce-am ajuns! O tara in care copiii cresc cu gandul plecarii, o tara macinata de coruptie de sus pana jos, si de la stanga la dreapta, incapabila sa organizeze macar niste festivitati mai Doamne-ajuta. Nu-i de mirare ca-n romaneste expresia “mai Doamne-ajuta” echivaleaza cu “cat de cat bine”, “tot e ceva” (cu subtextul ca mai ajuta si Domnul, ca macar are “materialul clientului” cu care sa lucreze; tot e ceva mai bine decat nimic).

Prin contrast, americanii sunt, “de la natura”, optimisti, pentru ca sunt, de la nastere, un popor de imigranti. Or nu-ti parasesti tara de bastina, prietenii, poate chiar si familia, pentru a te stramuta intr-un loc strain daca nu ai fi fi convins ca “acolo” iti va fi mai bine. E, daca vreti, un soi de selectie naturala: esti optimist sau pieri. Aceasta selectie naturala e dublata si intarita de o cultura centrata pe optimism, binele invinge raul, the underdog, cel napastuit de soarta va fi, intr-un final, victorios, in ciuda incercarilor la care este supus. E ideea centrala a tuturor filmelor de la Hollywood, incepand cu filmele mute ale lui Charlie Chaplin, si terminand cu Avatar, Harry Potter sau Razboiul Stelelor.

In ciuda aparentelor, nu e o idee cu totul totului straina nici noua, romanilor. Daca ne gandim la toate povestile de-odinioara, de la Praslea la Pacala, si de la Povestea Porcului la Danila Prepeleac, toti eroii porneau de jos, uneori chiar foarte de jos, doar pentru a sfarsi imparati, casatoriti cu Ileana Cosanzeana, sau – poate si mai uluitor – invingandu-l si umilindu-l pe diavol. Danila Prepeleac, bunaoara, un nimen-n drum, se dovedeste mai al dracu’ decat dracu’ insusi. Ce poti cere mai mult in materie de optimism?

La centenar, avem mai multa nevoie de Danila Prepeleac, decat avem nevoie de Miorita.

N-ar strica, asadar, sa ne uitam la americani, sa vedem cum si-au sarbatorit ei cele doua centenarii. Daca nu de altceva, macar pentru ca au deja de doua ori mai multa experienta decat noi cand vine vorba de asemenea aniversari. Sa ne gandim: noi “de la Rim ne tragem”, noi “locului ne tinem, cum am fost asa ramanem”. Americanii sunt un popor de “venituri” din toate colturile lumii. Noi, inradacinati. Ei, dezradacinati. Cu toate astea, ei au sarbatorit deja doua centenarii si sunt aproape de jumatatea drumului pentru a-l sarbatori pe al treilea. Noi inca ne scarpinam in crestet, gandindu-ne cum sa-l sarbatorim, mai de Doamne-ajuta, pe primul.

Nu e nimic rusinos in a invata de la altii. Tocmai pentru ca ne tragem din romani, s-ar cuveni sa le continuam traditia. Daca imperiul roman a supravietuit mai bine de o 1500 de ani (pana la caderea Constantinopolului, nu cea a Romei), e pentru ca romanii au avut intelepciunea sa stie ca nu sunt cei mai intelepti. Si sa nu le fie rusine sa invete. I-au cucerit, bunaoara, pe greci, dar le-au adoptat cultura, zeii si filosofia. Atena a ramas capital filosofica a imperiului, iar Marc Aurelius, Imparatul Romei, si-a scris Meditatiile in greaca, nu in latina! De unde si vorba romaneasca: Prostul, daca nu-i fudul, parca nici nu-i prost destul.” Asta ar fi o dovada ca “de la Rim ne tragem”.

Sa-nvatam, asadar.

In 1876, americanii serbau primul centenar – o suta de ani de la semnarea Declaratiei de Independenta.

Prima lectie: Vorba lui Machiavelli – trecutul castiga intotdeauna competitia cu prezentul. Declaratia de Independenta n-a fost nici pe departe intr-atat de faimoasa la vremea respectiva, in 1776. Dupa adoptarea ei, in urmatorii doi ani, n-a fost mentionata nici macar o singura data in vreunul dintre actele adoptate de catre Congresul American. Popularitatea ei a crescut in timp, la fel ca si cea a faimoasei Gettysburg Address, a lui Lincoln, unde, dupa cum scria Garry Wills, presedintele Americii a realizat “cel mai indraznet act de prestidigitatie in aer liber” (“the most daring acts of an open-air sleight-of-hands”), topind in noua Constitutie Declaratia de Independenta. “Oamenii”, zice Wills, “au plecat de acolo sub un cer schimbat, intr-o cu totul alta America.” Fara macar sa-si dea seama. Asa se (re)scrie uneori istoria – in 272 de cuvinte. Nici 1 Decembrie 1918 n-a fost chiar atat de emotionant pentru toata lumea atunci, cum ni-l imaginam noi acum.

A doua lectie: “If you dream, dream big!” (Daca visezi, viseaza indraznet/la scara mare!) Ideea unei expozitii universale, la Philadelphia, la o scara nemavazuta pana atunci, a pornit, cu … zece ani inainte (!), in 1866, de la John L. Campbell, profesor de matematica si filosofie. Carcotasi au fost destui: ca nu se vor gasi destui bani, ca nu vor participa destul de multe tari pentru a justifica apelativul “international”, ca nu vor fi suficienti vizitatori pentru a recupera investitia, si-n fine, ca americanii ar iesi rau prin comparatie cu exponatele altor tari. Cu toate acestea, un grup de entuziasti a reusit sa urneasca proiectul, s-au gasit si banii si resursele, primaria a lucrat cu guvernul federal, statul cu investitorii privati, pavilionul principal a fost cea mai mare cladire din lume la acea vreme, iar Expozitia de la Philadelphia a fost, dupa toate standardele, un succes imens, care a lasat o lume intreaga cu gura cascata de admiratie. If you dream, dream big.

A treia lectie: Un centenar reusit nu presupune automat ca totu-i vis si armonie, coruptia a fost eradicata, si tot poporul danseaza Hora Unirii (vezi si lectia Numarul 1). Centenarul a fost sarbatorit sub presedintia lui Ulysses S. Grant, eroul Razboiului Civil. Grant s-a dovedit la fel de naiv ca presedinte precum inaintea razboiului, cand era doar un alcoolic ratat si un afacerist falit. A patronat, fara sa vrea, un sistem profund corupt, desi personal a intrat in faliment. Bolnav de cancer, s-a incapatanta sa-si termine memoriile, care, dupa moartea lui, s-au vandut atat de bine incat i-au reimbogatit familia. Pare-se ca omul stia putine, dar bune. Spre sfarsitul aceluiasi an (1876), dupa incheierea festivitatilor, au avut loc cele mai contestate alegeri din istoria SUA. republicanul Rutheford B. Hayes a castigat, dupa multe negocieri care mai pe sub masa, care mai la vedere, presedintia, in fata democratului Samuel Tilden, la o diferenta de … un singur vot electoral. Pretul a fost retragerea trupelor din Sud si sfarsitul Reconstructiei. Mai exact, reinceperea persecutiei fostilor sclavi. Simplu spus, sarbatorirea primului centenar al SUA a fost un hamburger tipic: o chiftea gustoasa intre doua felii de paine uscata.

A patra lectie a venit o alta suta de ani mai tarziu, in 1976: Ai un centenar, foloseste-l! Ca si la primul, pregatirile au inceput … cu zece ani mai devreme, in 1966, cand a fost infiintata o comisie speciala insarcinata cu pregatirea unei expozitii cel putin la fel de grandioase ca aceea din 1876. Intre timp, insa, au inceput framantarile legate de Drepturile Civile (Civil Rights), protestele impotriva razboiului fin Vietnam, revolutia sexuala, lupte de strada, asasinari, Watergate, o criza economica severa, etc.. Statele Unite pareau pe punctul de a se destrama inca o data. S-a renuntat la organizarea unei singure expozitii grandioase si s-a adoptat solutia descentralizarii (cam ca in Romania acum): o serie de evenimente locale, organizate cu suport federal, pe toata durata anului 1976. S-au emis si monezi aniversare (cee ace s-ar fi putut face si in Romania.) Presedinte era Gerald Ford, singurul om din istoria SUA care a ocupat atat pozitia de vice-presedinte cat si pe aceea de presedinte fara a fi fost ales in niciuna dintre ele. Ford a folosit prilejul pentru a incerca – si reusi, in buna masura – sa reunifice poporul american in jurul respectului pentru valorile traditionale, drepturi individuale, libertate, si respectarea demnitatii omului. Pe urma, a pierdut alegerile (ce-i drept, la mustata, dupa ce-l invinsese in alegerile primare pe … Ronald Reagan) in fata lui Jimmy Carter. Maurul si-a facut datoria, maurul poate sa plece.

A cincea lectie: Sa nu ramai captiv trecutului! La festivitatile din 1976 au participat si Regina Elizabeta a II-a dimpreuna cu Printul Phillip. Vizita de stat a inclus vizitarea, la bordul yahtului regal Britannia, a Washington D.C., Philadelphia, dar si a statelor cheie in Razboiul de Independenta: Virginia, Massachussets, New York si Connecticut. Mai mult, in Philadelphia, cuplul regal a facut cadou statului american o copie fidela a faimosului Liberty Bell (Clopotul Libertatii), turnat la aceeasi topitorie ca si originalul, cu inscriptia: “Pentru poporul Statelor Unite, de la poporul britanic, 4 iulie 1976. LET FREEDOM RING!” (“Lasati libertatea sa sune/cante!”). Sa nu uitam: Americanii sarbatoreau 200 de ani de la semnarea Declaratiei de Independenta fata de … Marea Britanie! Iata ce inseamna sa stii sa-ti asumi, cu gratie regala, trecutul. Vorba ceea: Cine are urechi de auzit, sa auda, iar cine nu intelege, sa nu inteleaga!

Toate aceste lectii s-ar cuveni sa poata reduce atitudinea generalizat maniacalo-depresiva vis-à-vis de centenar pana la cote rezonabile. Dar, daca toate astea nu sunt de ajuns, si avem nevoie de ceva mai mult pentru a ne mobiliza si a iesi din ceea ce ne pare a fi mlastina prezentului, sa mai aruncam inca o privire in trecut. La urma urmelor, Machiavelli mai ofera inca o posibila explicatie pentru venerarea trecutului. Uneori, spune el, trecutul a fost intr-adevar glorios, iar prezentul meschin si dezamagitor. Poate ca am cazut, cu adevarat din rai, si continuam sa ne prabusim – din Raiul cel mare, dar si din alte raiuri, mai mici, mai lumesti. Poate ca ar trebui cu adevarat sa ne invatam din istorie.

Ca roman-american, incerc sa balansez atitudinea maniacal-depresiva cu optimismul. Ce-ti doresc eu tie, tara mea de dor? La trecutu-ti mare, mare viitor! Vorba americanului: If you dream, dream big! La multi ani!

NOTA: Textul a aparut si in revista Sinteza, Nr. 58


… iar anuntul vine cu o veste buna si una rea. Vestea buna: bunicile pe care le cunoasteti, blande si bune, nu s-au pierdut. Vestea proasta: s-a pierdut, insa, bunica generica, pastratoarea bunului simt. Si nu doar in Romania, ci mai peste tot in lume. Peste tot in lume, disparitia bunicii generice e o pierdere ireparabila. Cand se pierde bunica generica, lumea o ia razna, iar timpul isi iese din tatani, vorba lui Hamlet.

Cine l-a citit pe Hegel stie ca bunica generica are intotdeauna dreptate. Traditiile, daca sunt traditii care au rezistat sute sau mii de ani, trebuie, cu necesitate, zice Hegel, sa contina in ele, mai mult sau mai putin mascat, urma rationalitatii. A Duhului (Geist) care se manifesta prin istorie. A le rade in nas e lesne. E faza adolescentina a negatiei. Pana aici merge mai toata lumea. A incerca sa le intelegi, e greu. A incerca sa le schimbi in directia potrivita e inevitabil, dar presupune o intelepciune la care putini au acces, si putini ar fi dispusi sa ii urmeze. Daca nu stii ce si cum sa schimbi, sfarsesti cu Revolutia Franceza si ghilotina, comunismul, nazismul, sau alte incercari, mai delicate dar mai periculoase, tocmai pentru ca aparent mai nevinovate, de a schimba natura umana.

Dupa cum stim toti cei care au trait atat sub comunism cat si intr-o societate libera, morcovul e mai persuasiv decat batul.

A evita extremele, de-o parte sau de alta, se numeste bun-simt. [Nota: Bunul-simt romanesc, se traduce in engleza prin “common sense”/”simtul comun”. Din punctul asta de vedere, romana e mai exacta decat engleza: nu orice simt “comun”, e si “bun”.]

Pe aceasta bunica am pierdut-o. Pe bunica bunului simt, care nu era “intelectuala”, nu-l citise pe Hegel, dar stia instinctiv, pentru ca asa fusese crescuta, sa evite extremele din orice parte ar fi venit ele. Inclusiv din partea “tolerantei”. Pentru ca pana si toleranta poate deveni “arama sunatoare sau chimvav rasunator”. Acum, toata lumea citeste totul si intelege nimic. Cu ochii pe ecrane, am scapat-o din priviri pe bunica.

Cum e posibil asa ceva? Cum se poate pierde o bunica intr-atat de importanta? Cand se pierd, bunicile bune si blande se pierd pentru ca si-au pierdut mintile. Pleaca la piata cu un gand pe care il pierd undeva, pe drum, cum isi mai pierd si drumul inapoi spre acasa, dimpreuna cu toate amintirile despre cei dragi, mai putin cea a primei iubiri, dac-au fost intr-atat de norocoase incat s-o aiba. Bunica generica, insa, e cu totul totului o alta poveste. Bunica generica nu se pierde. Pe bunica generica o pierdem noi. Noi suntem cei care ne pierdem mintile, noi ne pierdem gandul cu care am pornit la drum, noi suntem cei care ne pierdem amintirile despre toti cei dragi, mai putin cea a primei iubiri, dac-am fost suficient de norocosi s-o avem. Noi, nu bunica generica, ne trezim in mijlocul unei piete galagioase, plina de zarzavagii, cu o legatura de ceapa in mana, uitandu-ne nedumeriti si panicati de jur imprejur. Noi ne-am pierdut drumul inapoi spre acasa. Noi ne-am pierdut bunica, nu bunica s-a pierdut de noi.

Si-atunci lumea o ia razna, iar timpul isi iese din tatani.

Asta se intampla periodic, nimic nou sub soare. Si, de fiece data, rezultatul e catastrofal. Pierderea bunicii generice e urmata de razboaie civile, razboaie mondiale, razboaie de strada, si cate si mai cate. Pana acum, insa, ne recuperam bunica generica intr-un timp relativ scurt – doi, trei, cinci ani. Hai, zece. Hai, cincizeci. Piata galagioasa, plina de zarzavagii, era mai mica, si, chiar daca ne invarteam prin ea ca bezmeticii, omorandu-ne unii pe altii cu o legatura de ceapa in mana, la un moment dat dadeam si peste bunica. Dadeam peste bunul simt. Ne reveneam, cum se spune, in simtiri. In simtirile bune.

De-asta data, insa, piata si-a pierdut definitia. Limitele. Piata si-a pierdut hotarele. Sansele noastre de a ne regasi bunica generica si bunul simt s-au redus drastic. Retelele de socializare si noua media nu mai au nici un hotar la care sa se opreasca. Prin urmare, sunt ne-hotarate (sic). Ca urmare, bombardati fiind cu informatii dintre cele mai contradictorii, nu ne mai ramane decat a fi ne-hotarati. Fara hotar. Fara limite.

Aparent doar paradoxal, aceasta ne-hotarare ne face si mai hotarati. Mai indarjiti unii impotriva celorlalti. Explicatia e, in fond, simpla daca nu ne-am fi pierdut bunica bunului simt: Orice om are nevoie de niste repere. Orice om, la orice varsta, are nevoie de un ursulet de plus (stiu, metafora nu mai spune nimic generatiilor mai tinere, dar va asigur ca imi pup si astazi cei doi ursuleti din plus de fiece data cand ajung la Brad; ii las, insa acolo; ala e locul lor). “Ursuletul de plus” poate fi orice identitate pe care o imbratisam patimas: politica, religioasa, etnica, rasiala, sexuala, culturala, etc. Problema nu e “ursuletul”. Fara ursuleti nu se poate. Problema e cand nu ai decat un ursulet , o singura identitate, si esti dispus, mai mult sau mai putin figurativ, sa-l aperi cu orice pret. Calcand in picioare, preventiv, toti ceilalti ursuleti de plus, imbratisati, la fel de nehotarat – deci la fel de patimas – de catre altii.

Ursuletul de plus e legatura de ceapa pe care-o tinem in mana, in mijlocul pietii plina de zarzavagii, uitandu-ne, complet dezorientati, in jur.

Avem ursuletul, avem legatura de ceapa, si ne-ntrebam de ce nu suntem multumiti? Pentru ca ne-am pierdut drumul inapoi spre casa.

Aveti a ma ierta, dar mi-e un dor napraznic de bunica.

NOTA: Textul a aparut si pe http://www.contributors.ro Vezi AICI


… „frumusetea desertului„, zicea Micul Print al lui  Antoine de Saint-Exupéry, „e ca ascunde, pe undeva, o fantana„. O oaza. Iar desertul asta n-a facut exceptie. Mai spre seara am ajuns si la ea. A fost ca si cum ai trece, intr-o clipta, dintr-o lume intr-alta. Pe o raza de cateva zeci de metri, un paraias pe care altminteri nici nu l-ai baga in seama, hranea o adevarata padure.

BB.30

Pentru a ajunge sa-l vezi, trebuia insa sa te mai cateri pe niste stanci. Paraiasul acela mutase odinioara muntii din loc. Si padurile. Sculptand fete. La propriu.

BB.31

BB.7

Am gasit chiar si niste fructe care aduceau a coacaze, dar cum nu eram chiar la capatul puterilor, nu le-am gustat; daca nu e pe viata si pe moarte, unele fructe pot ramane oprite 🙂

BB.43

Pe drumul de intoarcere, ne-am impartit in doua grupuri: Aia mai tineri au strans lemne de foc, cat sa ajunga pentru cateva nopti, si le-au carat cu spinarea. (Cum in desert nu gasesti oaze la tot pasul, nici lemne de foc nu gasesti.) Aia mai batrani s-au multumit sa dea indicatii pretioase si au fost mandri ca s-au carat singuri si cateva bete mai subtirele, pentru aprins focul 🙂  E nevoie si de asa ceva. La urma urmelor, nu poti porni focul direct cu busteni, nu-i asa? Asta pe vremuri se numea diviziunea muncii 🙂BB.12

Adevarul e ca, pe cat e de greu e de pornit un foc in jungla, pe atat e de lesne de pornit unul in desert, mai ales cand bate un vant care-ti zboara clopul de pe cap. Din fericire, pericolul de incendiu e, aici, exclus. Pietrele nu ard.

BB.13

Oricine s-a incumetat la drumetii mai mult sau mai putin primitive stie ca momentul culminant e focul de la sfarsitul zilei, cand frigi un carnat, incalzesti o supa, dar mai cu seama stai la povesti. Iar cand stai la povesti cu feciorii tai asa, ca baietii, despre lume si viata, mai in gluma, mai in serios, pe luna plina, cu cerul instelat deasupra voastra (si legea morala in voi, vorba lui Kant), e si mai frumos.

BB.14

BB.15

A doua zi a fost marea incercare – un drum de vreo 12 kilometri dus-intors pana la Fresno West Rim – o vale de cativa kilometri latime, intre doua lanturi muntoase. Am pornit de dimineata, inainte ca temperatura sa ajunga la apogeu, dar pana sa gasim inceputul cararii, se facuse deja 10 dimineata. In grade Celsius, asta se traducea pe la vreo 37. Inceputul a fost relativ lesne, mai mult sau mai putin plat, printre cactusi mai mult sau mai putin monotoni. Dupa vreun ceas, insa, terenul a inceput sa se schimbe, sa se valureasca de la un pas la celalalt, pana cand urcusurile si coborasurile au inceput sa devina tot mai abrupte, iar muschii de la picioare sa planga la unison. (Va reamintesc ca la un bocanc imi pierdusem „talpa principala”, a doua incepuse sa se gaureasca si simteam fierbinteala pietrelor, in vreme ce schiopatam, de voie, de nevoie.)

BB.35

Alec a gasit un bat lung, pe care l-a purtat ca stindard si motivator.

BB.45

Traseul era marcat ca fiind unul „relativ usor”, cu doar doua canioane mai importante de urcat si de coborat. Dupa vreo doua ore de mers, fiind deja usurel la capatul puterilor, am ajuns la unul dintre canioanele „relativ usoare”. Va las pe dumneavoastra sa stabiliti daca sa cobori si sa urci (de doua ori!) asa ceva, la vreo 44 C, dupa doua ore de mers prin desert, cu doar cateva guri de apa, e „relativ usor„. Si, pentru a face „drumetia” si mai grea, aici nu mai aveai nici un strop de umbra si nici o piatra mai Doamne-ajuta pe care sa-ti mai odihnesti dosul. (Incercati dumneavoastra sa va asezati direct pe pietris, cand va tremura picioarele de oboseala, sub un soare arzator.) Vorba baietilor: „Relativ usor la ce? La antrenamentele Beretelor Verzi? Cum o fi un traseu relativ greu?” Am mai citit o data indicatiile de pe harta. Ziceau cam asa: „La sfarsitul drumului, veti constata ca tot efortul va fi recompensat de privelistea din varf.” Am inceput sa radem. Trebuia sa fi citit printre randuri. Era, insa, prea tarziu pentru a mai da inapoi.

BB.49

Cumva, am ajuns in varf. Le-am dat dreptate. Privelistea era magnifica, iar fotografiile nu pot decat aproxima realitatea. Nu mai ai nevoie nici de stele pentru a te simti insignifiant la scara planetei, daramite a universului. Sub picioarele noastre se casca un hau de sute de metri. De cealalta parte a vaii, la cativa kilometri distanta, se inalta celalalt perete al Rim-ului. Prin mijlocul vaii, serpuia, cu incapatanare, un rau.

BB.38

Baietii au insistat sa reproduca ridicarea steagului la Iwo Jima, agatand basmaua lui Alec la capatul batului carat pana in varf. In definitiv, ambele momente au fost regizate.

BB.18

Iwo.Jima

A urmat reproducerea ridicarii steagului pe Reichstag, in intepretarea lui Alec, pentru mine, dureros de aproape de marginea haului.

BB.20

Fara ceasuri (pentru cunoscatori :))

reichstag.flag

A fost frumos, dar, ca pe Everest, n-am putut petrece prea mult timp in varf. Trebuia sa ne mai si intoarcem, si inca in crucea zilei si a caldurii.

Aceleasi canioane, doar ca pe invers. Aceeasi muschi, doar ca mai obositi decat niciodata. Aceeasi sticla de apa, din ce in ce mai goala. Oprirea nu era o solutie, decat daca te uitai dupa una definitiva.

BB.48

Alec a preluat conducerea, cu batul kilometric. „Oamenii au nevoie de simboluri. Simbolurile motiveaza,” ne-a zis. Ne-a motivat, ca nu aveam incotro. Cand am ajuns la masina, imi tiuiau urechile, si de-abia daca mai puteam pune un picior inaintea celuilalt. Terminasem cu totii si ultima gura de apa de vreo douazeci de minute si aveam gura atat de uscata ca nu mai puteam vorbi. Din fericire, stiam ca lasasem in masina un cooler cu gheata deja topita, dar o bere inca rece in el. Basca, aerul conditionat din masina. Marturisesc spasit, acesti doi factori au fost mai motivanti decat orice simbol.

BB.44

La vederea masinii, am mai gasit cumva puterea de-a recita – nu glumesc catusi de putin, si am martori! – din „Daca” (If), a lui Rudyard Keepling (pentru necunoscatori, printre alte texte faimoase, autorul „Cartilor Junglei„). In romaneste am recitat:

De poti sili nerv, inima si vana
Sa te slujeasca dupa ce-au apus,
Si piept sa tii cand nu mai e stapana
Decat Vointa, ce le striga: ‘Sus! ‘

In original:

If you can force your heart and nerve and sinew
    To serve your turn long after they are gone,   
And so hold on when there is nothing in you
    Except the Will which says to them: ‘Hold on!’

Tanda pe manda, am facut-o si pe asta. Cum n-am fost in viata mea la doctor decat pentru o apendicita perforata, am considerat aceasta incercare examenul fizic anual.

[A meritat. Mi-am reamintit de ce imi place jungla – pentru ca-mi place desertul. Si de ce-mi place desertul – pentru ca-mi place jungla. Imi plac extremele, pentru ca se ating. Totodata, mi-am reamintit cat de periculos, din toate punctele de vedere, e mersul acesta pe sarma de contact dintre cele doua. Un asemenea mers, privit de afara, pare totuna cu mersul mic-burghez, printr-un parc.]

Seara ne-am petrecut-o jucand carti (i-am invatat pe baieti whist), ascultandu-l pe Andrei cantand la chitara, povestind cate-n luna si-n stele, privind focul si vorbind despre Psihanaliza focului a lui Gaston Bachelard. Focul dezleaga limba. Cred ca-n aceste zile am aflat mai multe unii despre altii decat in ultimii doi ani.

BB.28

A doua zi, am strans cortul, iar Alec a tinut mortis sa reproduca un moment celebru din Forrest Gump. Asta e: ne hranim cu imagini care hranesc realitatea care hraneste imaginile.  „I think I’m pretty tired. I think I’ll go home now.” /”Cred ca sunt cam obosit. Ma gandesc ca acum sa merg acasa.” (Nota: Pentru nerabdatori, replica e pe la minutul 6).

BB.50

Zis si facut.

P.S. Bonus, pentru cunoscatori. Atata doar ca noi n-am avut cai.


… despre cat de bine m-am simtit in jungla Amazonului, v-am mai tot povestit. A sosit si timpul desertului. Poate parea paradoxal sa te indragostesti deopotriva de jungla si de desert, dar, daca stai bine sa te gandesti, nu e nimic surprinzator: coincidentia oppositorum – un concept care-l uneste pe Heraclit cu Nicolas Cusanus, sau pe Mircea Eliade cu Carl Gustav Jung (cei doi avand, de altfel, o relatie apropiata). Un concept intalnit in mai toate religiile, de la crestinism la taoism si sufism, in toate experientele mistice si-n orice gandire dialectica demna de acest nume (Marx nu se numara aici).

2008-06-23 16.41.39

Asta e – contrariile se ating.

BB.29

Cu excesul ei de vitalitate, jungla te inghite in maruntaiele ei. Te simti, cum spuneam, precum inlauntrul unei femei, deopotriva protejat ca un fat neputincios, si dominator ca un amant. Asa si-n desert, doar ca pe invers: aici te simti dominat de uscaciune si de o aspra monotonie. Realizezi, insa, totodata ca esti printre putinele vietati, la propriu, care indraznesc sa sfideze absenta vietii. Tu si cateva lighioane catalogate mai degraba la partea de jos a vietuitoarelor – serpi, scorpioni, soparle, paianjeni. (Pe langa putinele oaze, mai sunt si iepuri de desert, cateva vaci „longhorns”, obisnuite sa supravietuisca mancand cateva smocuri de iarba uscata, dar si pume, obisnuite sa sara la beregata vreunei prade mai mult sau mai putin scheletice.)

BB.22

Atat jungla cat si desertul sunt excese ale naturii. Frumoase pentru ca sunt excese, fie in plus, fie in minus. Or, excesele te silesc sa fii autentic. Nici aici, nici dincolo nu mai ai nici unde sa te ascunzi de tine insuti. Atat in jungla cat si in desert esti, asadar, invaluit intr-o oglinda.

2008-06-22 10.22.12

2008-06-26 23.32.14

Atat in jungla Amazonului cat si in desertul Big Band State Ranch Park, eram complet despartiti de lume. (Din punctul asta de vedere, nu era nicio diferenta fata de urcusul din Sierra Nevada sau de canioanele din Death Valley – unde, dupa cum cititorii fideli ai acetui blog isi vor mai fi amintind, am fost acum cativa ani. Pe acolo, insa, sansele de a mai trece cineva erau considerabil mai crescute.)

Indiferent de ce s-ar fi intamplat, nu exista telefon, internet, sau orice alta modalitate de a cere ajutor. Atat in desert cat si in jungla eram doar cativa oameni singuri in mjlocul unei naturi lesne de catalogat drept ostila. Ce-i drept, in jungla am stat mai mult si am ajuns pana unde omul alb nu mai pusese piciorul. In acest desert, de la capatul de sud-vest al Texasului, marginit de Mexic si Rio Grande, eram, oficial, intr-un „parc”.

BB.23

Dar, dupa cum ne-au avertizat cei doi rangers, eram singurii care urmau sa haladuiasca printr-un desert cu o suprafata de vreo 100 de kilometri patrati. Nici un alt american n-a considerat normal sa mearga in desert in toiul verii texane. Eram, dupa cum zice si „sloganul” parcului, „On the other side of nowhere„. De cealalta parte a niciunde-ului.

BB.46

De cealalta parte a niciunde-ului ai sansa sa te redescoperi. Si, cu un drum, sa-ti cunosti tovarasii de calatorie – in acest caz, baietii mei, Andrei si Alec. Or, ca om, vreau sa cunosc oameni pusi in situatii extreme. Dar, ca tata, sunt mult mai interesat in a-mi cunoaste baietii – amandoi deja tineri barbati.

BB.39

Dupa ce am condus toata noaptea, am ajuns in desert taman la rasaritul soarelui. Semn bun, pentru ca o asemenea frumusete, ca orice frumusete care-ti taie respiratia, dureaza doar vreo zece minute.

BB.2

Am instalat cortul langa un bolovan pe care l-am numit Don Quijote, pentru ca, dupa cum a observat Andrei, daca-l priveai cu atentie, descopereai la mijloc o fata triunghiulara, fara nas, dar cu barbison.

BB.4

Si tot Andrei a mai observat in stalpii care sustineau sopronul la umbra caruia ne adaposteam, urmele unor insecte incastrate acolo, precum intr-un chihlimbar de lemn, cine stie cum si cine stie cand. Stateam, cum ar veni, la umbra unei istorii capabile sa eternizeze efemerul.

BB.25

Am decis, cat se poate de rational, sa alegem pentru inceput un traseu mai scurt, de „doar” vreo sase kilometri, care ne promitea gasirea a cinci iazuri cu apa, adapostite intre stancile unui canion ingust. Trebuia sa fie un traseu „de incalzire” (sic!). La urma urmelor eram deja obositi dupa o noapte nedormita si doream doar sa ne testam puterile la prima intalnire cu desertul.

BB.41

Inceputul a fost promitator. Am gasit canionul dupa mai putin de o ora de mers. Caldura parea suportabila, gratie unor norisori ce binevoiau sa acopere, la rastimpuri, soarele, iar vederile erau spectaculoase.

BB.6

Desertul, insa, precum jungla, e plin de lebede negre. Aici trebuie sa astepti de-neasteptatul. „Expect the unexpected„, cum ar fi zis Taleb, vreo doua mii de ani si mai bine dupa ce-o zisese Heraclit: „Daca nu astepti de-neasteptatul, nici n-ai sa-l afli.” Dar te poate afla el pe tine. Pentru ca Alec urcase pe peretele opus al canionului, de unde avea o vedere mai buna, ne-am luat dupa el, abandonand traseul. Asa ca a trebuit sa urcam un perete de stanca, si am bajbait destul de mult pana am regasit „cararea”. Folosesc ghilimele, pentru ca „marcajul” consta in gramajoare de pietre, inalte de doua palme, inaltate ici colo, la distante variind intre zece si cincizeci de metri.

BB.40

Am luat-o pe valea unui rau demult uscat, de unde trebuia s-o cotim la un moment dat. Valea uscata o tot cotea, ba la stanga, ba la dreapta, dar dupa o alta ora de mers, era clar ca depasisem punctul de cotitura. Cand talpa unuia dintre bocanci mi s-a desprins cu totul de la caldura, am stiut ca trebuia sa ne intoarcem inainte de a ajunge in Mexic. Nimeni nu poate merge descult prin desert.

BB.11

Norocul a facut ca, pe „valea” raului mort, mai cresteau si cativa copaci, la umbra carora iti puteai trage sufletul. Pana si apa avea un gust bun 🙂

BB.47

Eram deja usurel epuizati, apa incepea sa se termine, asa ca ne-am zis sa ne croim drum de-a dreptul prin canion – ce daca trebuia sa ne cataram pe cateva stanci si ne udam pana la brau? Doar ne mai racoream putin, scurtam drumul, si evitam inca un urcus de care eu, cel putin, nu ma mai simteam in stare.

BB.5

Primul catarat si primul iaz cu apa statuta au fost relativ conform asteptarilor. Al doilea catarat, insa, a fost mult mai greu. De-abia dupa ce-am ajuns in varf, am constatat ca, dupa al doilea iaz, mult mai adanc, se inalta un perete de stanca imposibil de urcat fara echipament de alpinist. Trebuia sa facem cale intoarsa.

BB.24

Usor de zis, greu de facut. Cand esti ud, pietrele devin lunecoase, iar bocancii mai degraba te incurca. Din fericire, luasem cu mine o franghie, ca nu se stie niciodata la ce-ti foloseste, chiar si-n desert. Te poate ajuta sa prinzi o lebada neagra. Pe mine m-a ajutat sa nu-mi frang gatul, coborand o stanca abrupta si alunecoasa. (Scuze, am fost prea ocupati atunci cu supravietuirea pentru a mai face si fotografii.) Una peste alta, am pierdut acolo inca o ora, doar pentru a sfarsi urcand, cu chiu cu vai, coama canionului pe care vrusesem sa-l evitam. Lenesul mai mult alearga. („Alearga” aici e un eufemism, de-abia ne mai taram, mai cu seama eu.) Cand am vazut masina, dupa mai bine de patru ore de ratacit prin desert, la peste 40 de grade, a fost de parc-am fi vazut o oaza de verdeata.

BB.36

Adevarata oaza aveam s-o vedem insa de-abia mai spre seara.

(Va urma)

 

 

 

 

 

 


… (si) de aia e bine ca roman in America. Vii dintr-o cultura in care nu stii niciodata la ce sa te astepti. Cand pleci la piata, stii ca socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ. Pleci pregatit pentru orice. Esti tot timpul in garda. Cum v-am mai spus, Houston e orasul care nu se mai termina. Acum cateva zile, am descoperit o zona din downtown de care habar nu aveam, ba chiar si o parte a campusului University of Houston unde nu mai pusesem piciorul (si sunt aici de patru ani!) Asa ca azi am decis sa mergem la o piata la care nu mai fusesem, dar despre care auzisem ca ar fi cu produse „organice”.

Zis si facut. Vreo 30 de kilometri si vreo 25 de minute mai tarziu (sambata, autostrazile sunt destul de libere), iata-ne ajunsi. In the middle of nowhere. Nici o sansa sa intalnesti pe acolo ceva milionari 🙂 Era o piata cu mexicani, pentru mexicani. Jumatate dintre oamenii de acolo nu vorbeau engleza. Nici noi n-am copilarit insa in Martha’s Vineyard, asa ca nici macar n-am ridicat din sprancene. Ba, sa nu mint. Am ridicat, dar de placere.

Targ.5

Fructe si legume proaspete – multe dintre ele pe care nu le mai vazusem nicaieri – la preturi derizorii. Si piersicile aveau parfum de piersici, si rosiile aveau gust.

Targ.6

Partea care mie, unuia, mi s-a parut cea mai fascinanta, n-a fost cea de legume si fructe, ci cea de „targ”, cu de toate, intr-o devalmasie adorabila. Crucifixe din plastic amestecate cu inorogi roz, amulete, fructe uscate, seminte de te miri ce, dulciuri, ba chiar si hartie igienica.

targ.4

Si ceaiuri – ceaiuri care te puteau vindeca de orice, de la alcoolism si impotenta, la infertilitate si diaree. (N-am incercat :))

Targ.3

Lumea relaxata, asa, ca de sambata, plimbandu-se lenesi de la o taraba la alta, sporovaind intre ei si cu vanzatorii, fara nicio graba. Macar un sfert dintre clienti pareau ca se cunosc cu vanzatorii. In orice caz, vorbeau ca si cum s-ar fi cunoscut. Timpul avea rabdare cu oamenii. Oamenii aveau rabdare cu timpul. Vanzatoarea de la casa avea un ceas pe al carui ecran era un Iisus roz. Induiosator.

Dupa ce-am umplut sacosele, am mers la Central Market – o nimica toata de alti vreo 15 kilometri. Tot o piata „organica”, dar alt cartier. Alta lume. Aici, da, aici puteai intalni milionari – de preferinta hipsters. Totul facut sa-ti sugereze „intoarcerea la natura”, de la carucioarele verzi, la pungile de hartie, la laditele din lemn frumos imbinate. Ordine si disciplina, curatenie, bonuri de ordine la carne, paine, etc. Toate organice, pestii prinsi „in the wild”, vitele hranite cu iarba, putin gluten si altele daunatoare sanatatii.

Targ.2

Oamenii civilizati, isi dadeau intaietate cand isi ciocneau carucioarele, multi cu vreo cafea de 5 dolari in mana, sau vreun smoothy organic (asta e ceva mai „piparat”). Nu era insa aceeasi leneveala ca dincolo. Vanzatorii se miscau eficient, nimeni n-avea timp de stat la povesti, si, oricum, nimeni nu se cunostea cu nimeni. Ii infratea dorinta de intoarcere la natura, de a trai simplu, de a salva planeta si de a respinge consumerismul. Asta costa al naibii de mult.

Targ.1

Aceleasi produse pe care dincolo le gaseai aruncate la gramada, aici stateau organizate si ambalate frumos, doar ca la pret triplu. Ce-i drept, dincolo nu aveau fineturi precum lapte de migdale. Dar nici astia nu aveau ceaiuri pentru vindecarea infertilitatii 🙂

Va las pe dumneavoastra sa va alegeti targul. Eu, unul, mi l-am ales.

 

 




Categorii