…pentru că, spre deosebire de Istoria cu majusculă, faimoasă pentru ironiile ei, istoriile personale tind să fie mai puțin ironice și mai mult jucăușe. Vestea morții Reginei Elisabeta a II-a m-a prins la New Orleans, la un institut de pe lîngă Tulane University. În urmă cu exact zece ani mă aflam tot la Tulane University, ca visiting professor. Șeful meu de-atunci, să-i spunem Moș Martyn, era un britanic cu plete dalbe și c-o mustață demnă de un ofițer din războaiele cu burii. La un pahar de vorbă, l-am întrebat de cît timp este în America. Trăia aici de mai bine de douăzeci și cinci de ani, însă refuzase să ceară cetățenia americană. De ce? Mi-a răspuns cu toată seriozitatea: „Pentru că sînt un supus loial al Maiestății Sale Regina!”. În engleză, cu accent, replica a sunat și mai impresionant. Martyn era și fumător înrăit – dar fuma doar Pall Mall, pentru că erau singurele țigări englezești care se găseau în New Orleans.

Ultima oară ne-am revăzut acum vreo două săptămîni și ne-am apucat să depănăm amintiri. În urmă cu zece ani tocmai îmi apărea prima carte despre istoria compromisului – o istorie care începea în antichitate și se încheia în Anglia secolului al XVII-lea. După cum era de așteptat, atunci am povestit multe despre Regina Elisabeta I – și tot atunci mi-a venit ideea și pentru cea de a doua carte, o idee la care Martyn a ridicat nițel din stufoasele-i sprîncene britanice. A folosi metafora celor două trupuri ale Reginei/Regelui pentru a explica fondarea poporului american i se va fi părut aproape o blasfemie. La urma urmei, juriștii Reginei Elisabeta I născociseră conceptul celor „două trupuri”, preluat ulterior de către toate monarhiile europene. Conform acestuia, regina (sau regele) are două trupuri – unul fizic și altul politic. Corpul fizic poate suferi accidente, se poate dovedi neputincios, corupt atît la propriu, cît și la figurat ș.a.m.d., dar corpul politic rămîne întotdeauna fără de prihană. Corpul fizic poate muri și poate fi înlocuit, corpul politic, niciodată. De aici și justificarea strigătului „Regele a murit! Trăiască regele!”. Keep calm and carry on.

Cîteva secole și zece ani mai tîrziu, vorbind de astă dată de Elisabeta a II-a, conceptul își păstrează încă utilitatea. La ora la care scriu aceste rînduri, corpul fizic al Reginei este pregătit pentru funeralii naționale. Corpul politic al Reginei, însă, va continua să dăinuie, după cum a făcut-o de secole. Or, cînd continuitatea politică este dublată de o longevitate fizică impresionantă, impactul emoțional este cu atît mai mare. De aici și reacțiile supușilor britanici, deosebite de cele ale publicului larg. Pentru că subitul interes al americanilor sau al românilor (pentru că le urmăresc televiziunile) are prea puțin de-a face cu emoția resimțită de un britanic precum Martyn, care, după o viață întreagă trăită ca supus loial al Maiestății Sale Regina, s-a trezit, aproape de pensie, supusul loial al Maiestății Sale Regele Charles al III-lea.

E o diferență uriașă. Pentru non-britanici, reacția la moartea Reginei nu e cu nimic deosebită față de reacția la moartea, să zicem, a lui Michael Jackson, iar interesul publicului va dura cam tot atît. E vorba despre o fascinație omenească pentru soarta celebrităților, despre care vorbea și Adam Smith în Teoria morală a sentimentelor – o fascinație care nu face distincția între cuplul Harry-Meghan, pe de-o parte, și cuplul William-Kate, pe de alta. Pentru britanici, însă, diferența e de la cer la pămînt. Diferența e dintre „idoli” și „icoane”, cum remarca Andrew Sullivan. Primul cuplu a decis să se „emancipeze” și să trăiască de pe urma celebrității regale fără a-și asuma însă și obligațiile (nu degeaba au trecut în Lumea Nouă); celălalt cuplu și-a luat în serios obligațiile și, foarte probabil, va asigura cu succes continuitatea monarhiei britanice. 

Nu întîmplător monarhia britanică se bucură de o asemenea admirație că nici canadienii, nici australienii, altminteri independenți din toate punctele de vedere, nu vor să renunțe la statutul simbolic de „supuși ai Maiestății Sale”. Pentru că oamenii nu se hrănesc doar cu pîine, ci și cu simboluri. E epitomul conservatorismului de care vorbea Edmund Burke: „Un stat lipsit de mijloacele de a opera unele schimbări e un stat lipsit de mijloacele de a se conserva”. De-a lungul celor 70 de ani de domnie, au avut loc schimbări radicale, dar modificările s-au petrecut aproape pe nesimțite, iar ceremonialul din inima monarhiei britanice a rămas neschimbat. Ați observat caraghioasele peruci purtate de judecători, avocați și procurori în tot Commonwealth-ul? V-ați întrebat de ce britanicii nu au renunțat la ele? V-ați întrebat de ce sala Parlamentului (House of Commons) cu cea mai îndelungată tradiție din istoria lumii, creatorul monarhiei constituționale, rămîne neschimbată secole mai tîrziu, cu aleșii înghesuiți pe aceleași băncuțe și cu distanța dintre Putere și Opoziție la aceleași două lungimi de sabie, pentru a evita duelurile? Sau de ce, într-una dintre ironiile Istoriei cu majusculă, parlamentarii celor mai corupte state se lăfăie astăzi, fiecare, la cîte un birou personal?

Dacă n-ați făcut-o pînă acum, încă nu e timpul pierdut. Pentru că lecțiile Coroanei, în general, și cele ale Reginei, în particular, ne sînt de folos tuturor. După cum am scris prin alte părți, nu doar regii, ci și popoarele au două trupuri. Există poporul înțeles ca o colecție de indivizi, condus după principiul majorității. Acesta e poporul fizic, cel care poate fi corupt, leneș, lesne de manipulat, poporul pe care ne enervăm zilnic din varii motive. Dar mai există și poporul conceptual, înțeles ca un tot ce reprezintă mai mult decît suma părților, poporul ghidat de înțelepciunea de veacuri. Acesta e poporul la care nu te pufnește rîsul cînd îl descrii drept „bun”, „harnic”, „inimos”, „iar noi locului ne ținem, cum am fost așa rămînem”.

Mai mult, fiecare dintre noi are două trupuri, atîta doar că nu ne dăm seama, deși la răstimpuri ne mai încearc-o bănuială. Cînd ne privim în oglindă corpurile îmbătrînite, ne-ntrebăm cum se poate ca în afară să ne fi schimbat în asemenea hal, cîtă vreme pe dinlăuntru ne simțim aceiași. Uite că se poate tocmai pentru că și noi, nu doar regii și popoarele, avem două trupuri. Și dacă, oricîte diete am ține și oricîtă gimnastică am face, cel de-afară e supus corupției, să ne-ngrijim mai abitir de cel dinlăuntru. Dacă nu putem fi regi pe dinafară, să încercăm măcar să fim aristocrați pe dinlăuntru. Keep calm and carry on.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


…pentru că e vară, e soare, așa că e aproape inevitabil să petrecem mai mult sau mai puțin timp pe terasa vreunui birt. Dar cum? Cum îl petrecem? Cum ne petrecem? Ați văzut că la orice birt demn de acest nume personalul aleargă de colo-colo atît de repede încît, dacă încerci să-l urmărești, începe să te ia amețeala. (Mă grăbesc să precizez că nu e nimic peiorativ în apelativul „birt”: pe filieră sîrbo-croată, vine din germană și înseamnă „restaurant”.) Se iau comenzile, se aleargă la bucătărie, se aduc farfuriile, se strîng farfuriile, se curăță mesele, iar printre picături se mai face și conversație amiabilă cu clienții pentru a-i binedispune și a-i fideliza. Simplu spus, oamenii aceia aleargă pentru ca noi, clienții, să putem sta. Pentru a ne îngădui să ne tragem sufletul – atît la propriu, cît și la figurat. Acesta este paradoxul birtului – sau ar trebui să fie.

A ști cum să stai e mai mult decît o artă – e o necesitate. Cînd Aristotel spunea că fermierii sau artizanii sînt cetățeni, dar nu chiar, n-o făcea pentru că i-ar fi disprețuit sau i-ar fi considerat mai proști, ci pentru că, lucrînd de dimineață pînă seara, nu aveau timp de stat. Nu aveau timp liber, deci nu mai aveau timp nici de politică și nu-și permiteau nici răgazul contemplației. Or, omul e o ființă politică (Aristotel) pentru că, după cum spunea și Epictet, „este ființa care iubește contemplația”. Paradoxal? Cînd cel care avea să devină Fericitul Augustin trece printr-o serie de crize personale, el renunță la predarea retoricii (o profesiune extrem de bine remunerată pe-atunci) și se retrage din lume împreună cu cîțiva prieteni, la o vilă în Cassiciacum, pentru a practica… contemplația. După cum singur mărturisește în Confesiuni, această decizie avea să se dovedească esențială pentru convertirea ulterioară la creștinism. 

De bună seamă, nu toată lumea are la dispoziție o vilă (și prieteni predispuși la contemplație), dar toată lumea își poate îngădui la răstimpuri să zăbovească pe terasa vreunui birt, cu sau fără amici. Merităm cu toții cîteva momente de contemplație – a spectacolului străzii, a oamenilor de la celelalte mese, a amintirilor din tinerețe (où sont les neiges d’antan?), a vreunei ipoteze mai mult sau mai puțin inspirate, lansată de vreun tovarăș de bere supărat pe lume și viață. Pînă nu demult, o viață bună consta tocmai în găsirea echilibrului ideal dintre vita contemplativa și vita activa. Dar a fi exclusiv activ în ziua de astăzi a devenit un ideal care nu iartă nici o vîrstă. Pe vremuri, bătrînețea era vîrsta odihnei, a contemplativității. Te așezai pe o băncuță în fața porții și te uitai la spectacolul de pe uliță ca la teatru. Nu degeaba „teatrul” și „teoria” au o etimologie comună –theoria, adică privire sau contemplație. Acum, însă, și vîrstnicii trebuie să fie activi, să facă sport, să se implice. Să fie zvăpăiați. Cu alte cuvinte, să se agite, cu sau fără rost. Cu sau fără cap.

Nici la terasă nu mai știm să stăm așa cum se cuvine, tihnit. Am ieșit din mentalitatea birtului de-odinioară și-am intrat în mentalitatea bistroului care, zice-se, și-ar trage numele de la soldații ruși care au ocupat Parisul după războaiele napoleoniene și cereau să fie serviți „bîstro”, adică „repede“ (se non è vero, è ben trovato). Ironia face ca tocmai francezii să fie cei care au ridicat la rang de artă băutul unui degetar de cafea într-o oră. Noi, însă, nu sîntem francezi. Precum soldații ruși, noi nu mai avem răbdare. Dacă sîntem înconjurați de comeseni, nu mai conversăm, ci ne certăm. Ne răstim fără să ne mai ascultăm, după cum ne-au învățat talk-show-urile de la televiziunile românești. Dacă sîntem singuri, ne găsim de lucru cu telefonul „deștept”. De ce? De frica de-a fi singuri. 

Cînd în centrul Clujului, în Piața Unirii (Matei Corvin), au început să apară terasele precum ciupercile după ploaie, mi-am întrebat amicii de ce sînt prețurile atît de piperate și de ce ne-am așeza acolo, în loc să alegem un loc mai ferit și mai liniștit, cu prețuri mai rezonabile. „Pentru că”, mi-au răspuns sfătos, „aici nu stai pentru a bea cafea sau bere. Aici stai pentru a fi văzut, or asta costă.” A sta pe terasă nu pentru a vedea, ci pentru a fi văzut e o altă formă de a fugi de singurătate. Pentru c-am uitat ce-nseamnă tihna, nu mai știm cum să ne bucurăm nici împreună și nici singuri. Pe terase, personalul aleargă, dar aleargă cu rost. Noi, clienții, ne-am așezat la mese, dar sîntem mai agitați decît ei – și fără rost. Statul cu ochii-n telefon și permanenta mișcare a degetelor pe ecran, pentru a sări de la un „feed” la altul, fără a zăbovi la fiecare mai mult de cîteva secunde, nu sînt decît o altă formă de-a fugi de noi înșine. Din noi înșine. O altă formă de-a trăi în afara noastră. 

Se căinează gălăgios restrîngerea sau chiar dispariția vieții private în ziua de astăzi, uitîndu-se că renunțarea la viața privată nu e opera vreunui Big Brother, ci a fiecăruia dintre noi – o armată de small brothers speriați de singurătate și de perspectiva de-a rămîne singuri cu gîndurile lor. Iar asta nu pentru că-n fiecare dintre noi s-ar ascunde vreun ucigaș în serie ale cărui dorințe secrete ne-ar înspăimînta, ci pentru că, dimpotrivă, ne-am plictisit de noi înșine. De banalitatea noastră cea de toate zilele. Iaca paradoxul: cu cît mai tare ni se spune că trebuie să învățăm să ne iubim pe noi înșine, cu atît mai mult ne înstrăinăm de noi înșine. Și-atunci ne refugiem în afară, care cum putem, care cu un cont pe Instagram, care cu o mașină „bengoasă” sau c-o pereche de blugi sfîșiați „cu artă”.

S-ar putea crede că renunțarea la privat și trăitul în ochii publicului ar putea întări viața publică. Res-publica. După cum, însă, putem constata cu ochiul liber, nu e nici pe departe cazul. Dimpotrivă. Cu cît mai abitir trăim în public, cu atît mai debilă devine viața noastră publică. Iaca, așadar, și ultimul paradox al zilei: nu mai știm cum să ne gestionăm vita activa, pentru că ne-am pierdut deprinderea unei vita contemplativa. Nu mai știm cum să trăim bine împreună, pentru că nu mai știm cum să trăim bine singuri. Mai în glumă, mai în serios, putem conchide că nu mai știm cum să facem politică pentru că nu mai știm cum să stăm, în tihnă, pe terasa vreunui birt.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


… acolo am lasat, ceru-albastru si copilaria mea! 🙂 Pentru „necunoscatori” (a se citi tineri), era un cantecel de Mihai Constntinescu:

Glumesc, desigur. Dar cititorii (foarte) fideli ai acestui blog isi vor mai fi amintind ca acum zece ani, am fost visiting professor la Tulane, New Orleans.

… atunci

Soarta a vrut sa ma intorc anul acesta tot la New Orleans, si tot la Tulane, de asta data ca fellow la Murphy Institute.

Intre timp, ne-am mai schimbat 🙂

Recunoasteti personajele? Doua din trei sunt prezente in ambele fotografii. Pana si palaria e alta – dar seamana 🙂


…și-atunci, cu tot riscul de-a fi acuzat de paralelisme desuete, îndrăznesc să folosesc încă o dată comparația om – națiune. Dacă pînă și Hobbes, „tătucul” liberalismului clasic, nu se putea abține de la folosirea metaforei „corpului politic” (întorcînd-o pe dos, ce-i drept, dar asta ar fi o altă poveste), poate că asemănările dintre oameni și națiuni merită explorate în continuare. Și nu voi intra acum pe nisipurile mișcătoare ale întrebărilor de genul „Ce e aceea o națiune?”, ba chiar „Ce e omul?”. Pentru „națiune”, mă voi mulțumi cu definiția lui Benedict Anderson, conform căruia națiunea e o comunitate „imaginată, dar nu imaginară”. Dacă n-ar fi imaginată, n-ar exista. Dacă ar fi imaginară, oamenii nu s-ar ucide și n-ar fi gata să moară pentru ea pînă-n ziua de azi. Întrebați-i pe ucraineni. Cît despre om, voi folosi de-astă dată o definiție de-a lui Epictet (chit că autorul inițial se pierde, probabil, în negura timpurilor): „Omul este singurul animal care roșește” (Discursuri, Cartea a III-a, cap. VII). Altfel spus, omul e singura creatură care se poate rușina. Teoretic.

Practic, constat tot mai des că există atît oameni, cît și națiuni ce par complet străine conceptului de rușine. Cînd schimbi relativ la scurt timp peisajul geografic, te vezi nevoit să accepți evidența – ceva se schimbă și-n peisajul mental al societăților pe care le întîlnești. De bună seamă, nu toți francezii, grecii, italienii sau românii sînt la fel, dar ar fi la fel de absurd să negi că există o prevalentă atitudine mentală în toate aceste națiuni. E o prevalență care se vede, la propriu, cu ochiul liber, în nivelul de trai și în practicile predominante la unii sau la alții. De fapt, la națiuni se vede chiar mai lesne decît la oameni. Dacă, bunăoară, întîlnești un grup de români care, la o coadă pentru bilete de intrare pe Acropole, comentează, fără economii de decibeli, „Ce p…a mea stăm noi la coada asta, ca proștii?” (dar stau), e clar că ai de-a face cu niște nerușinați. Dar de ce fel? În absența detaliilor, e greu de spus dacă fac parte dintre nerușinații „de la natură”, născuți cu organul moral al rușinării atrofiat, sau dintre nerușinații „compensatorii”, care se iluzionează că pot să-și mascheze complexele de inferioritate cu un machiaj gros de înjurături și comportament agresiv. La națiuni e mai ușor de făcut deosebirea: dacă n-are a se lăuda cu nici o realizare extraordinară în istorie, dar e coruptă, săracă, cu multe motorete și magazine de ceasuri la tot pasul, e limpede că ai de-a face c-o națiune nerușinată „din născare”. După cum n-are un trecut cu care să se mîndrească, n-are nici un viitor la care să aibă ambiția să ajungă.

Indiferent însă dacă vorbim despre oameni sau despre națiuni „nerușinate din născare”, această categorie, oricît de deranjantă, e totodată și cea mai plictisitoare intelectual. Nu te provoacă, nu te pune pe gînduri. Doar este. Ca monarhiile ereditare pentru Machiavelli. Mult mai interesante sînt națiunile fie ele rușinate sau nerușinate din motive, să le spunem,„istorice”. Pentru că, spre deosebire de nerușinați, nici oamenii și nici națiunile nu se pot naște rușinate. Pentru a te rușina e nevoie, mai întîi de toate, de un prag moral de la care te-ai îndepărtat sau la care nu poți ajunge, dar rîvnești. Cu alte cuvinte, pentru rușinare e nevoie de gîndire. Un anumit nivel de dezvoltare. Nu degeaba ni se spune că Adam și Eva erau goi, dar nerușinați pînă n-au cunoscut deosebirea dintre bine și rău. Exemplul cel mai la îndemînă? Ca națiune, nemții s-au rușinat după ce-au aflat ororile pentru care s-au făcut responsabili în al Doilea Război Mondial. Rușii nu s-au rușinat, pentru că s-au considerat, atunci ca și acum, nu agresori, ci victime.

Periplurile din această vară mă fac să avansez, cu titlu de ipoteză, posibilitatea că bunăstarea unei națiuni, ca și bunăstarea omului, depinde de disponibilitatea spre rușinare. Cu alte cuvinte, spre un ideal de la care te-ai îndepărtat sau la care încă n-ai ajuns. O națiune rușinată e o națiune ambițioasă, o națiune care simte că are ceva de reparat sau ceva de demonstrat. Germanii, deja pomeniți, sau japonezii sînt națiuni care încă mai simt că au ceva de reparat. Americanii, pe de altă parte, sînt o națiune tînără, care încă mai simte că are ceva de demonstrat pentru a compensa absența tradiției (orice s-ar spune, curcanul de Thanksgiving nu se compară cu Magna Carta). Tot la capitolul „mai avem de demonstrat” ar intra și țările nordice. Aici, însă, spre deosebire de nerușinarea „din născare”, intervine posibilitatea alegerii. Adicătelea, disponibilitatea pentru asumarea responsabilității. În exemplele de mai sus, națiunile și-au asumat „responsabilitatea”. La fel, națiunile care au avut realizări istorice extraordinare, gen Franța sau Anglia, dar care, în ultima vreme, și-au pierdut mult din fosta glorie, însă continuă să se zbată să ajungă ce-au fost și mai mult decît atît. Aceste națiuni, precum oamenii rușinați de propriile (s)căderi, nu încearcă să găsească țapi ispășitori și vinovății precum viața la Milan Kundera, „întotdeauna în altă parte”. Niciodată în oglindă.

De cealaltă parte, avem oamenii și națiunile cu realizări incontestabile, dar care au ales să trăiască înfruptîndu-se din trecut, blamînd problemele prezentului pe seama altora, „întotdeauna în altă parte”, și resemnați cu privire la viitor. Ce-ar fi Egiptul fără piramide? Ce s-ar face Grecia fără ruinele ei? Dar Italia? Ca și cum, să zicem, dacă m-ar fi luat în brațe și m-ar fi pupat Einstein, sau aș fi cîștigat olimpiada la română în clasa a șasea, n-aș mai avea nimic de demonstrat mai departe și aș trăi capitalizînd amintirea acelui eveniment. Interesant de constatat, cu cît mai îndepărtate la scara istoriei sînt realizările, cu atît mai săracă și mai coruptă națiunea acum, cu atît mai multe motorete în loc de mașini, magazine de ceasuri și de telefoane mobile, cu atît mai mare poftă-n turism „de-a da țeapă” și de-a te îmbogăți peste noapte, în loc să-ți clădești averea încet, dar sigur. Pentru că nimic nu e sigur într-o astfel de țară. Și nimic nu e sigur pentru că nimeni nu (mai) are încredere în nimeni. Or, această neîncredere generalizată este terenul pe care înfloresc nerușinarea individuală și cea colectivă.

Observați, rogu-vă, că n-am comentat nimic despre națiunea română.

NOTA: Textul a aparaut si Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


NOTA: Fiind pe drumuri in ultimele saptamani, am uitat sa mai postez si pe-aici. Scuze!

…pentru că, dacă-n Apocalipsă apare un Antihrist pe care mulți îl cred și-l urmează, putem specula c-ar exista pentru unii și-o credință într-o anti-apocalipsă. Să nu ne pripim, însă. S-o luăm cătinel, pornind de la fapte.

Fapt: de la trimiterea scrisorii deschise rectorilor universităților românești și Ministerului Educației referitoare la protecția atît tacită, cît și fățișă a plagiatului în România, au trecut mai bine de două săptămîni. (Scrisoarea poate fi citită și în ediția online a Dilemei vechi, și pe pagina de Facebook a revistei. Acolo găsiți și un link unde puteți semna, declarîndu-vă susținerea. Repet: orice semnătură în plus înseamnă un melc în minus.) 

Fapt: singurul rector care a reacționat imediat, declarîndu-și susținerea, a fost Daniel David, de la Universitatea „Babeș-Bolyai“. Rectorii de la universitățile din București, Iași, Timișoara sau Craiova – nimic.1 Tăcere-n păpușoi. Poate nu degeaba UBB apare pe primul loc dintre toate universitățile românești în toate topurile internaționale.

Fapt: pînă la data de 31 iulie, scrisoarea adunase peste 240 de semnături de susținere, din toate colțurile lumii, inclusiv aceea a profesorului Gheorghe Solcan, membru CNATDCU. Mulțumiri tuturor și fiecăruia în parte! Din păcate, chiar și o examinare sumară a listei dezvăluie o „anomalie” statistică: numărul semnatarilor de la UBB îl depășește de la distanță pe cel al semnatarilor de la București sau Iași, iar dinspre Timișoara și Craiova nu a venit decît o liniște strigătoare la cer.2 Dacă așa arată „fruntea țării” și, respectiv, „m-a făcut mama isteț, măi Leano”, mai bine trîntim de pămînt căciula de-astrahan și ne-o călcăm în picioare. Se cheamă că o majoritate covîrșitoare a universitarilor din România urmărește cu fidelitate semnalele de la rectorat. Concluzia? Toți rectorii români sînt olteni: cin’ se ia cu rectorul rău, să-l păzească Dumnezeu, că e şarpe de dudău, d-ăl galbin şi muşcă rău, măi Leano!

Fapt: pînă la ora la care scriu aceste rînduri, nu am cunoștință de nici un ziarist care să-i fi confruntat direct pe destinatarii inițiali ai scrisorii – rectorii marilor universități și, respectiv, ministrul Educației. (Dacă există sau vor exista pînă la apariția acestui text, îmi cer anticipat scuze.) Spre lauda lor, o mînă de ziariști l-au confruntat pe Sorin Cîmpeanu sau pe purtătorul de cuvînt al Guvernului, dar aceste interpelări au fost legate strict de posibila desființare a CNATDCU și de și mai probabila albire a plagiatului premierului Ciucă. N-am auzit ca vreun ziarist din Capitală sau din provincie să întrebe ministrul sau pe vreun rector ce părere au despre intervenția universitarilor străini.

Fapt: după publicarea textului intitulat „Melcii români“, doi dintre oamenii la care țineam și care au refuzat să semneze invocînd diferite motive s-au ofuscat și mi-au comunicat în termeni tăioși că, de-acum înainte, nu mai avem ce discuta. Cum mi-am permis să-i numesc „melci”, „aceste creaturi unsuroase și alunecoase”? Culmea, cei doi sînt admiratori declarați ai lui Socrate, despre care au scris nu puține pagini, așa c-am încercat să-l readuc în discuție. Degeaba. Cum ar veni, mi-e drag Socrate, dar și mai mult mă irită să fiu făcut melc. Pare-se c-atunci cînd vine vorba de melci, una vorbim, altă fumăm. Vestea bună, totuși, ar fi că aceste două cazuri au rămas izolate.

Acestea fiind faptele, ar fi păcat să ne oprim aici. Se cuvine să trecem dincolo de episodul singular – în acest caz, reacțiile (sau absența lor) la scrisoarea cu pricina – pentru a căuta o explicație mai cuprinzătoare, atît la propriu, cît și la figurat. În definitiv, sindromul melcului care-și cară în spinare propria-i temniță a unei nenumite frici, fiindu-și deopotrivă gardian și prizonier, e mult mai răspîndit. Toți ne-am întîlnit cu el într-o situație sau alta, ba poate chiar i-am căzut victime. Să observăm mai întîi că puțini sînt aceia care vor recunoaște cinstit „nu mă bag, pentru că n-am chef să-mi asum niște riscuri (nedefinite)”. Cum spuneam, asta presupune o anumită doză de curaj. Îmi recunosc condiția. Cei mai mulți melci, însă, își vor găsi varii motive, pentru a se scuza nu atît în ochii altora, cît mai ales în propriii ochi. În ochii „observatorului imparțial”, cum zicea Adam Smith în Teoria sentimentelor morale, sau, dacă preferați, ai greierașului Jiminy, conștiința lui Pinocchio, din desenul animat cu același nume. Greu de crezut, dar remușcătura duhului lăuntric, cum o numea James Joyce, funcționează pînă-n ziua de azi. Asta e un semn bun.

Mai puțin încurajatoare, dar relevantă e, însă, ținta ofuscării. În metafora melcului ce-și cară de bunăvoie temnița în spinare, ceea ce deranjează nu e, cum ar fi de așteptat, cochilia, deși ea e simbolul fricii difuze care te ține prizonier. Ceea ce deranjează e melcul, o creatură „unsuroasă și alunecoasă”. Paradoxal, metafora limacșilor din vremea comunismului – creaturi la fel de unsuroase și alunecoase, tîrîndu-se în interiorul unei cochilii totalitare – nu deranjează. De ce? Păi, pentru că limacși eram, pe-atunci, cu toții – sau aproape. Bașca, aveam o scuză cît se poate de solidă, atît la propriu, cît și la figurat. Cîți se pot lăuda c-au spart cochilia Securității? A fi însă melc în ziua de astăzi e o alegere personală. Personală!

Iar cu asta ajungem la scuza scuzelor – la anti-apocalipsa melcilor. Știm că „apocalipsă” înseamnă „dezvăluire”, „scoatere de sub obroc”. Și mai știm că, la sfîrșitul sfîrșitului, binele învinge răul. Hristos îl învinge pe Antihrist. Fiara pierde războiul. Or, atît dez-văluirea, cît și acest „happy ending” dau bătăi de cap melcilor. Pe de-o parte, pentru că, odată ce ești obișnuit cu cochilia-n spinare, nu vrei să te trezești „dezbrăcat”, dez-văluit. Nu mai ai unde te ascunde de tine însuți. Ești condamnat să te privești în oglindă. Pe de cealaltă parte, dacă binele învinge răul, ca melc ți se trage de sub picioare taman scuza scuzelor – aceea conform căreia „e inutil, așa e lumea, n-o s-o schimb eu, astăzi. Și nici tu. Nimeni n-o poate schimba. Va rămîne așa, în veacul vecilor. Nu sînt melc. Sînt realist”.

Și-atunci cum să-i placă melcului apocalipsa? „O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3:15-16).

NOTA 2: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


…pentru că, mărturisesc spăsit, pînă de curînd n-am avut idee de numărul melcilor români aciuiați prin universitățile occidentale. Și, după cum voi explica mai jos, nu sînt singurul care a suferit ceea ce s-ar putea denumi „șocul melcilor”. Vedeam profesori universitari și cercetători, oameni inteligenți cu care era o plăcere să conversezi cîte-n lună și-n stele. Vedeam oameni care trăiau prin și pentru idei, intelectuali revoltați de prostie și de nedreptate, indiferent dacă o vedeau la Washington D.C., la Paris sau la București, la primarul din Dăbulenii din Deal sau la anarhistul care dă foc la mașini și sparge magazine în numele unor nobile idealuri la Vancouver. Vedeam doar oameni cu principii, nu melci.

Rapid, mi-am găsit și o scuză pentru această cecitate față de clasa Gastropode, încrengătura Mollusca, în variantă românească. Zice-se că Părintele Cleopa ar fi spus: „Domnii mei, cînd eşti la oraş, diavolul vine sub diferite chipuri: un prieten, o carte, o femeie, un duşman; cînd eşti în singurătate, vine personal”. Avînd în vedere cîți ani a petrecut în singurătate, eu zic că-l putem crede pe cuvînt. Extrapolînd, într-o societate liberă, melcii sînt mai greu de depistat, iar într-o societate totalitară, cum a fost comunismul, nu existau melci, doar limacși – tot o moluscă gastropodă, dar una fără cochilie. Cu rare excepții, pe vremea aceea, ne tîram cu toții printr-o imensă cochilie. Nu avea nimeni nevoie de-o cochilie personală, la purtător.

Decembrie ’89 a însemnat pentru apariția melcilor cam ce-a reprezentat presupusul meteorit din Golful Mexic pentru extincția dinozaurilor și succesul mamiferelor. Limacșii au dispărut, fiind înlocuiți, peste noapte, de către melci. În absența aparatului represiv, frica și-a pierdut concretețea, dar nu și influența asupra comportamentelor. „Lasă, că știm noi!” Ce? „Mai bine nu te bagi, că nu se știe!” Ce? „Fii atent ce vorbești în public! Crezi că nu se află?” Ce? Nu contează! E o frică difuză, pe care e greu să pui degetul. Impersonală de-acum, pentru că nu Securitatea, turnătorul X sau tovarășul Y mai sînt astăzi amenințarea, ci niște nenumiți „ei”, „sistemul”, „nu se știe pe cine deranjezi”, „pleac-ai noștri, vin ai noștri” ș.a.m.d. O cochilie invizibilă, dar nu mai puțin apăsătoare. Ceea ce melcii români cară în spinare nu e o casă, ci o temniță. Fiecare își cară propria închisoare a fricii, fiecare își este deopotrivă temnicer și victimă.

Dar, cînd mă refer la „șocul melcilor”, nu mă refer la cei care și-au trăit majoritatea vieții sub comunism. Acolo, cochilia e întrucîtva scuzabilă. Decenii la rînd, le-a tot crescut și s-a consolidat pe dinlăuntru. Era cochilia de afară, împărtășită cu toată lumea, și mai era cochilia dinlăuntru, a fiecăruia. Oamenii aceștia ajunseseră să-și cenzureze singuri propriile gînduri, că vorbele și le cenzurau de multișor. După căderea comunismului, rămași fără cochilia exterioară, au înlocuit-o, aproape automat, cu cea dinlăuntru. S-au întors, cum s-ar zice, pe dos. Fără o cochilie se simțeau – și încă se mai simt – expuși pericolelor. Cunosc oameni care mă avertizează cu toată seriozitatea pînă-n ziua de azi să am grijă ce vorbesc la telefon, chit că ofurile pe care le împărtășesc mi-au fost deja publicate prin mass-media sau urmează să-mi fie.

Bunăoară oful acesta, cu numărul șocant de melci românești aciuiați prin universitățile occidentale, despre care scriu chiar acum. Nu i-aș fi recunoscut ca atare în veacul vecilor, dacă n-ar fi fost episodul cu semnarea scrisorii deschise adresată universităților românești și Ministerului Educației referitoare la protecția atît tacită, cît și fățișă a plagiatului în România. (Scrisoarea poate fi citită și în ediția online a Dilemei vechi, și pe pagina de Facebook a revistei. Acolo găsiți și un link unde puteți semna, declarîndu-vă susținerea. Orice semnătură în plus înseamnă un melc în minus.) Ideea unui protest „din străinătate” a început în țară, în urma discuțiilor unui grup de universitari români corecți, exasperați de creșterea subită a numărului de respingeri venite de la revistele academice și de la editurile științifice de reputație internațională. Scopul scrisorii este, pe de o parte, să tragă un semnal de alarmă, pe de alta, să facă niște propuneri concrete și să trezească nițel din amorțire opinia publică românească. Simplu, s-ar crede.

Cu o mînă de amici, români și străini, am purces așadar plini de entuziasm la strîngerea de semnături, fiecare dintre noi invitîndu-și mai întîi cunoscuții. (Ca universitar român în străinătate e practic imposibil să nu ajungi să cunoști direct măcar o duzină de alți universitari români, din toate domeniile.) Entuziasmul inițial ni s-a transformat rapid într-un adevărat șoc, cînd am constatat cu groază (sic!) diferența dintre reacțiile colegilor străini la care am apelat și ale celor români. Dacă la primii rata de acceptare a invitației de susținere a demersului a fost de 9 din 10, la românii „din diaspora” a pendulat între 1 din 6 și 1 din 10! Fără nici o exagerare. Am făcut schimb de informații, pentru că nu ne venea să credem, și-am constatat că-n toate cazurile refuzurile au fost motivate cam în același fel: 1) „E un demers inutil. Vremea scrisorilor de protest a trecutNu se mai poate face nimic”. Și-atunci, ca universitari români, vă puneți cearceafu-n cap și vă îndreptați în liniște spre cimitir, pentru a nu stîrni panică, vorba bancului de pe vremea limacșilor; 2) „Eu aș semna, dar nu sînt de acord cu formulările x, y și z” (niciodată aceleași); „Mi-aș călca pe conștiință (sic!) dac-aș face-o”; 3) „Nu ți se pare că ne umflăm în pene cam mult? Haide să ne vedem lungul nasului!”.

Personal, am avut parte de un singur refuz justificat sec prin „Nu mă bag, că nu vreau să-mi bat cuie-n talpă”, dar am înțeles că ar mai fost cîteva la fel de sincere. Oamenii ăia merită oareșcare simpatie – măcar știu că sînt melci. Își asumă statutul și nu încearcă să-și găsească justificări sofisticate precum autocenzura din universitățile americane. Ceea ce mă îngrijorează la această largă categorie nu e ipocrizia – în fond, un păcat omenesc. Ceea ce mă îngrijorează e autoiluzionarea. Oamenii ăștia refuză să-și vadă cochilia. Refuză să-și recunoască statutul de melci. Or, recunoașterea păcatului e începutul a toată eliberarea. Știe el diavolul ce știe.

În faimoasa carte Partea diavolului (tradusă și-n românește), Denis de Rougemont scrie așa: „Dacă țineți cu tot dinadinsul să-l prindeți [pe diavol – n.m.], am să vă spun unde-l veți găsi cu cea mai mare siguranță: în fotoliul în care sînteți așezat dumneavoastră”.

Orice semnătură în plus e un melc mai puțin.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


NOTA: Scrisoarea a fost trimisa vineri, 15 iulieatat rectorilor marilor universitati din Romania cat si Ministrului Educatiei, dar, pana la aceasta ora, singurul rector care a raspuns si si-a exprimat sustinerea este Daniel David (Universitatea Babes-Boylai). Iar asta in conditiile in care Ministerul Educatiei a lansat in dezbatere publica proiectul de modificare a Legilor invatamantului preuniversitar si universitar. Si tacerea e un raspuns.

Plagiatul la români: Îngrijorări și propuneri
Scrisoare deschisă adresată universităților românești și Ministerului Educației

Ca profesori și cercetători la universități și institute de specialitate din America de Nord și Europa Occidentală alături de colegi din România, urmărim cu maximă îngrijorare și crescândă dezamăgire atât imixtiunea agresivă a politicului în etica academică prin recenta protecție legală a plagiatului și plagiatorilor, cât și, cu notabile excepții, absența unor reacții din partea celor direct afectați – Ministerul Educației și universitaățile românești. Fenomenul este periculos pentru că afectează întregul sistem educațional și, implicit, întreaga societate românească.

Pe termen scurt, victimele din prima linie sunt universitarii români cinstiți care încearcă să își publice lucrările în revistele academice și editurile științifice recunoscute internațional. În ultima vreme, România și-a dobândit în Occident reputația defel măgulitoare de țara în care plagiatul e protejat de către stat, așa că cercetările lor sunt percepute aproape automat, ca suspecte. Este nedrept pentru cei direct afectați și este nedrept pentru întreaga societate.

Când nu ignoră complet fenomenul, atenția publică se focalizează aproape exclusiv pe cazurile de plagiat ale persoanelor cu mare vizibilitate și funcții publice – premieri, miniștri, magistrați, etc – și doar pe lucrările de doctorat. Această tendință este parțial de înțeles, dar presupune totodată că alte cazuri de plagiat, ale unor nume mai puțin cunoscute, multe din universități, sunt trecute cu vederea. De asemenea, cazuri evidente de plagiat în reviste științifice, cărți sau capitole de carte sunt ignorate, deși sunt la fel de scandaloase precum cele din lucrările de doctorat.

Pentru asanarea acestei mlaștini etice credem că este nevoie de o abordare complexă, care să includă o componentă preventivă și una reparativă, cu soluții implementabile pe termen scurt, dar și cu schimbări structurale pe termen lung. În cele ce urmează oferim doar câteva sugestii și exemple pentru a porni o mult-prea-necesară conversație.

Bunăoară, o abordare preventivă ușor de implementat pe termen scurt ar putea presupune ca toate universitățile românești să-și încurajeze și, evident, ajute studenții doctoranzi să își ia în co-tutelă îndrumători de doctorat de la universități din străinătate, cum unele universități au început deja să facă, deși mai degrabă sporadic. În afara faptului că doctoranzii ar beneficia de pe urma unui nou nivel de expertiză, un doctorat în co-tutelă ar încuraja o muncă de cercetare corectă și o calitate mai bună a tezei. Pe termen lung, universitățile care vor implementa într-un mod sistematic această strategie vor avea doar de profitat de pe urma unei bune reputații atât la nivel național cât și internațional.

În ceea ce privește abordarea reparativă, ce presupune penalizarea, într-un fel sau altul, a cazurilor de plagiat deja dovedite, o soluție pe termen scurt ar putea-o reprezenta pur și simplu reacția publică a universităților românești în toate cazurile de abdicare flagrantă de la standardele eticii universitare. Chiar dacă momentan universitățile românești nu pot anula doctoratele plagiate, protejate prin lege (!), ele pot în continuare penaliza toate cazurile de plagiat din revistele științifice, cărți, sau capitole de carte, refuzând sau anulând publicarea lucrărilor plagiate, mergând pana la desfacerea contractului de muncă. a celor prinși în flagrant delict. O asemenea atitudine publică de toleranță zero venită din partea mai multor universități ar trimite un mesaj puternic cu reverberații care ar depăși sfera universitară. De exemplu, Colegiul Noua Europă sau Editura Universității București au recunoscut deja cazuri de plagiat din lucrarile publicate sub egida lor și le-au eliminat imediat, anunțând public și motivul. Pentru revistele științifice și editurile din România, o asemenea atitudine nu poate decât să le sporească prestigiul și, implicit pe termen lung, calitatea lucrărilor publicate.

De bună seamă, soluția structurală, pe termen lung, nu poate fi obținută decât prin modificarea legislației, dar acest lucru nu e posibil decât în condițiile în care universitățile, revistele științifice și editurile românești vor reuși să creeze un val de indignare în opinia publică împotriva legilor și practicilor din ziua de azi. Credem că doar presiunea crescândă venită din partea opiniei publice îi poate convinge pe politicieni să renunțe la acest sistem profund corupt, adoptând o nouă legislație, atât de necesară pentru însănătoșirea vieții universitare dar și a întregii societăți românești.

Schimbarea opiniei publice, crucială pentru schimbările pe termen lung, nu se poate face nici cu atitudini defetiste, gen “e o cauză pierdută” și nici cu “eroisme de culise”. Îi invităm pe toți cei care cred în principiile și ideile de mai sus să ni se alăture public, semnând alături de noi această scrisoare, utilizând link-ul de mai jos.

Da CLICK mai jos

Suporteri Anti-Plagiat

Cine A Mai Semnat

Anna Abalkina, Research Fellow, Freie Universität Berlin, Germany

John Arblaster, Assistant Professor of the History of Spirituality in the Low Countries, Ruusbroec Institute, University of Antwerp, Belgium

Monica Brinzei, Research Director, Deputy Director of IRHT, CNRS, France

Monica Ciobanu, Professor of Criminal Justice, SUNY Plattsburgh, USA

Roland Clark, Reader in Modern European History, Department of History, University of Liverpool, UK

Michael V. Dougherty, Professor of Philosophy, Ohio Dominican University, USA

Dragos Duicu, Maître de conférences, Faculté de Philosophie, Institut Catholique de Toulouse, France

Russell L. Friedman, Professor, Institute of Philosophy, KU Leuven, Belgium

Alin Fumurescu, Associate Professor, Department of Political Science, University of Houston, Fellow Murphy Institute, USA

Ana Fumurescu, Researcher, Department of History, University of Pittsburgh, USA

Guy Guldentops, Researcher, University of Cologne, Germany

Pernille Harsting, formerly Associate Professor of Rhetoric, Örebro University, Sweden

Rudolf B. Hein, Professor of Moral Theology, PTH Münster, Germany

Tincuta Heinzel, Senior Lecturer, School of Design and Creative Arts, Loughborough University, UK

Joshua P. Hochschild, Professor of Philosophy, Mount St. Mary’s University, Maryland, USA

Robert T. Ives, Associate Professor of Special Education, founder of the “Research in Romania” program, University of Nevada, Reno, USA

Andrei Manolescu, Professor, Department of Engineering, Reykjavik University, Iceland

Gheorghe Pașcalău, Postdoctoral Researcher, Institute of Philosophy, KU Leuven, Belgium

Jenny Pelletier, Postdoctoral Researcher, Department of Philosophy, Linguistics and Theory of Science, University of Gothenburg, Sweden

Martin Pickavé, Professor, Department of Philosophy, University of Toronto, Canada

Giorgio Pini, Professor, Philosophy Department, Fordham University, USA

Mihail Popescu, Professor of Medical Informatics, University of Missouri, Columbia, USA

Chris Schabel, Professor, University of Cyprus/CNRS-Paris, Cyprus/France

Anna Marisa Schoen, Postdoctoral Fellow, Department of Political Science, Duke University, USA

Claudia Serban, Maître de conférences, Department of Philosophy, Université Toulouse Jean Jaurès, France

Carlos Steel, Professor Emeritus, Institute of Philosophy, KU Leuven, Belgium

Catalin Stefanescu, Professorial Lecturer, Department of Finance and Real Estate, Kogod School of Business, American University, USA

Irina Stefanescu, Principal Economist at the Federal Reserve Board, Washington D.C., USA

Tudor D. Stanescu, Professor, Department of Physics and Astronomy, University of West Virginia, USA

Mark Thakkar, Honorary Research Fellow, University of St Andrews, UK

Anya Topolski, Associate Professor in Ethics and Political Philosophy, Radboud University, The Netherlands

Anca Vasiliu, Directrice de recherche, CNRS/Université de Sorbonne, France

Debora Weber-Wulff, Professor, University of Applied Sciences HTW Berlin, Germany

English version

Romanian Plagiarism: Concerns and Proposals

Open Letter Addressed to all Romanian Universities and to the Minister of Education

As professors and researchers at various universities and scholarly institutions in North America and Western Europe, we observe with deep concern and increasing disappointment both the aggressive intervention of politics into academic ethics through the newly implemented legal protection of plagiarism and plagiarists, and, with a few notable exceptions, the absence of any reaction from those directly affected by the current state of things – the Minister of Education and Romanian universities. This is a dangerous phenomenon that is detrimental to the entire educational system and, in consequence, to the entire Romanian society.

In the short term, the principal victims are those honest Romanian scholars who attempt to publish their work in internationally recognized academic journals and with internationally recognized publishers. Lately, Romania has acquired the undesirable reputation of a country in which plagiarism is protected by the state and, as such, therefore the research of Romanian academics is ignored almost by default, as inherently suspicious. This situation is unfair to honest scholars, and it is unfair for the whole of society.

When public opinion does not entirely ignore the phenomenon, its attention is focused almost exclusively on the cases of plagiarism involving public figures in office – prime ministers, cabinet ministers, members of the judiciary – and only on doctoral dissertations. This to a certain extent is understandable, but it means that lesser-known names, in particular from Romanian universities, fall under the radar. It also means that other blatant cases of plagiarism in academic journals, monographs, and book chapters are mostly ignored, even though they are equally outrageous.

We believe that draining this ethical swamp requires a multi-faceted approach, with a preemptive and a reparatory component, as well as short-term and long-term solutions. What follows are just a few suggestions and examples, intended as a starting point to a much-needed conversation.

For example, a preemptive approach easy to implement in short term could be for all major universities to encourage and assist their doctoral students to have as co-advisor a reputed foreign scholar, as some Romanian universities have just started doing, although mostly sporadically. Besides benefitting from a new level of expertise, such practice would encourage honest research endeavors and would ensure a higher quality of academic work. In the long run, the universities systematically implementing this strategy will benefit from their increased reputation, both nationally and internationally.

As for the reparative approach, which presupposes some form of penalty in case of proven cases of plagiarism, a short-term solution could entail, at its most basic, a public-facing reaction from the Romanian universities in all cases of blatant departure from the standards of academic ethics. Even as of now the Romanian universities cannot nullify plagiarized doctoral dissertations, which are legally protected (!), they still have the ability to penalize all other cases of plagiarism in academic journals, monographs, and book chapters, refusing or cancelling publication of such plagiarized works and firing or breaking contracts with those guilty of plagiarism. A public policy of zero-tolerance would send a powerful message that would echo beyond the academic world. For example, the New Europe College and Bucharest University Press have already acknowledged cases of plagiarism in their published works and retracted them, publicly announcing the reason. For all Romanian academic journals and publishing houses such an attitude can only enhance their reputation and, implicitly in the long run, the quality of their publications.

Needless to say, the long-term structural solution can only be reached by modifying the legislation, which will be possible only if universities, academic journals, and publishing houses would succeed in stirring up a wave of public indignation against the current laws and practices. We believe that only the strong pressure from public opinion could persuade Romanian politicians to renounce this deeply corrupted system, and to vote for a new legislation, so necessary for the healing not only of academic life but of the whole of Romanian society.

A change of public opinion, crucial for all long-term changes, will be accomplished neither with a defeatist ‘this-is-a-lost-cause’ attitude, nor with behind-the-scenes heroisms. We invite all who believe in the principles and ideas enumerated above to publicly join us by co-signing this letter, using the link below.

CLICK BELOW

Anti-Plagiarism Supporters

Others Who’ve Signed

P.S. Textul a aparut si pe contributors.ro; http://www.dilemaveche.ro; pressone.ro; edupedu.ro; carfia.unibuc.ro


…pentru că italianul Machiavelli doar crapă ușurel porțile modernității, însă cel care le deschide larg, poftind istoria să năvălească, este englezul Thomas Hobbes. Înjurat și de la stînga, și de la dreapta încă din timpul vieții, Hobbes este departe de-a fi un gînditor politic plăcut, rămînînd totodată unul imposibil de evitat. Cum ai da-o, cum ai suci-o, mai devreme sau mai tîrziu tot de Hobbes te împiedici. Îl poți înjura cît poftești, dar n-ai încotro și trebuie să-i recunoști și meritele. Nimeni n-a înțeles mai bine decît Hobbes importanța dușmanului – atît cel dinlăuntru, cît și cel din afară – în crearea și menținerea oricărei societăți. Dușmanul, spune el, e nu doar bun, ci și necesar la casa omului, pentru că frica păzește bostănăria. Dușmanul, nu dragostea, e liantul care ține oamenii laolaltă în ciuda intereselor divergente. Dușmanul comun pansează o societate bolnavă și-i dă o direcție. Un sens.

Se vorbește mult, bunăoară, despre nostalgia după perioada comunistă, iar degetul acuzator se îndreaptă întotdeauna spre pensionarii care suspină după salariul sigur, jocul de table din fața blocului și portocalele de Crăciun. Asta ar fi nostalgia comunistă. Mai există însă și o altă nostalgie – cea a anticomuniștilor, care-și amintesc cu plăcere de vremurile în care nu conta din ce motive erai anticomunist. Foști legionari și liber-cugetători, foști țărăniști și foști liberali, tineri și bătrîni, eram cu toții uniți în fața dușmanului comun – comunismul. După dispariția dușmanului, anticomunismul s-a fărîmițat în partide și partidulețe. Foștii legionari și liber-cugetătorii și-au amintit de tot ceea ce-i desparte, țărăniștii și liberalii au redezgropat securea războiului, iar conflictul intergenerațional s-a acutizat.

Nu e însă nevoie să ne întoarcem în istorie. Prezentul ne oferă și el exemple cu vîrf și-ndesat. Pe la începutul războiului din Ucraina, scriam în această rubrică despre greșelile pe care Putin le-a făcut pentru că nu l-a citit nici pe Machiavelli și nici pe Hobbes. De atunci, bănuiala n-a făcut decît să mi se tot confirme – lui Putin nu i-a plăcut cartea. Dacă i-ar fi plăcut, acum nu s-ar mira c-a obținut taman pe dos de ceea ce-și dorea. După prăbușirea Uniunii Sovietice, lumea occidentală s-a văzut văduvită de dușman, așa c-a urmat o perioadă de „trîndăveală”, în care au înflorit mai întîi naționalismele de tot felul. Cînd și acestea au devenit ușurel plictisitoare, s-a trecut la dușmăneli interne. A fost începutul politicilor identitare. Atacurile din 11 septembrie 2001 au pus în paranteze aceste dușmăneli mărunțele. Dintr-o dată, lumea occidentală își descoperise un nou dușman de calibru – terorismul islamic. Părea dușmanul perfect, pentru că, spre deosebire de Uniunea Sovietică, ba chiar și de balaurul cu șapte capete, terorismul n-are nici un cap care să fie retezat. Al-Qaeda e o rețea. Nu se termină niciodată. Nu s-o fi terminînd, dar și-a pierdut suflul.

Așa că, în absența unui dușman adevărat, am făcut ce știm noi, occidentalii, mai bine – am reînceput să ne născocim probleme, ne-am făcut privirea roată și-un dușmănel tot ne-am găsit fiecare, unul cu care să ne răfuim zi de vară pînă-n seară. Putin și-a frecat mîinile de bucurie și și-a zis, precum Hitler odinioară: ăștia sînt degenerați, noi n-avem probleme din astea. Și rușii într-adevăr n-au, că le-ajunge Putin. Probleme din astea ai numai cînd te-ai săturat de prea mult bine, nu cînd lupți pentru supraviețuire. Iată, însă, că Putin, de bunăvoie și nesilit de nimeni, a voluntariat pentru postul de dușman vindecător. Confruntat cu concretețea și apropierea războiului din Ucraina, Occidentul a început să-și reamintească ce ne ține pe toți împreună și-a trecut pe planul al doilea ceea ce ne desparte. Cinstiți să fim, nici Biden nu stă prea bine cu lecturile. Se bucură aidoma unui copil căruia i s-a împlinit o dorință-minune, că NATO e mai unită ca niciodată, ba se mai și extinde, și că Uniunea Europeană și-a recăpătat suflul. În fapt, nu e nici un miracol. E… Hobbes.

Dacă ar înțelege principiul dușmanului comun, nici republicanii americani n-ar jubila, nici democrații nu și-ar smulge părul din cap după ce Curtea Supremă, în Dobbs vs. Jackson Women’s Health Organization (2022), a anulat decizia din Roe vs. Wade (1973), referitoare la avort. Cum pot șase oameni (diverși rasial, printre care și o femeie) să decidă pentru un popor întreg? – s-au întrebat democrații. Dar că șapte bărbați albi au putut să decidă în 1973 ca toate statele să legalizeze avortul pînă în săptămîna a 15-a de sarcină nu deranjează. Haideți să ne calmăm. Mai întîi, pentru că decizia nu reprezintă nici un capăt de lume. În Germania, bunăoară, avortul este interzis după săptămîna a 12-a de sarcină, iar în Anglia este în general posibil pentru că se invocă sănătatea mentală a mamei. Mai apoi, pentru că avorturile nu au fost interzise! În loc ca o mînă de oameni să stabilească ce e rău și ce e bine, decizia s-a întors în mîna poporului. Democratic. Ca înainte de 1973, fiecare stat își va stabili condițiile în care avortul este legal. Și, dacă istoria ne învață ceva, e că vom avea o gamă largă de legi referitoare la avort, mergînd de la acceptarea totală, indiferent de vîrsta sarcinei, pînă la interzicerea totală, chiar și în cazuri de viol. C-așa-i în democrație. Nu-ți convine, te urci în mașină și mergi un stat mai încolo.

Altceva mi se pare interesant în această poveste. Tot felicitîndu-se reciproc pentru succesul obținut după decenii de proteste împotriva Roe vs. Wade, republicanii uită că această victorie i-a văduvit totodată de dușmanul comun, unul care ținea laolaltă facțiunile cele mai diverse. Pentru că atunci cînd ai, în teorie, doar două partide mari și late, în practică, înlăuntrul fiecăruia ai o multitudine de partidulețe, cu agende dintre cele mai diferite. Ce pot avea în comun baptiștii sudiști cu libertarienii? Pînă acum, Roe vs. Wade. De-acum încolo? Problematic. Pe de altă parte, democraților această „înfrîngere” le servește de minune, oferindu-le muniție nesperată pentru alegerile din toamnă, unde predicțiile erau departe de a fi roze. Acum, însă, au un numitor comun, un steag în jurul căruia pot strînge rîndurile, indiferent de orientări.

Iaca de ce sfătuiesc: Cine n-are dușmani, să-și cumpere! Așa, măcar teoretic, îți alegi dușmanul, nu te alege dușmanul pe tine.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro



…pentru că trăitul în diaspora prezintă unele avantaje – distanțarea geografică și temporală impune aproape automat o anumită obiectivitate. Nu ești „în mijlocul lucrurilor”, așa că, de fiecare dată cînd te întorci în țară, mai descoperi cîte ceva. Nu sînt nici primul, nici ultimul care constată că, pentru a ajunge cu adevărat acasă, trebuie mai întîi să pleci de-acolo. Dacă nu mă credeți, întrebați orice adolescent. Zilele acestea am ajuns în țară și m-am străduit din răsputeri, ca de fiece dată, să (re)înțeleg societatea românească. Societatea românească, am spus, nu românii. Una-i una, alții-s asta. Și n-am spus nici „poporul” român și nici „națiunea” română.

Din nefericire, noi nu mai sîntem atenți la detalii, chit că tocmai pe-acolo zice-se că s-ar ascunde diavolul. Etimologic, dia-bolus e opusul sim-bolului. Unul separă înțelesurile, celălalt le unește. Pentru vreo două milenii, „națiunea” nu a fost echivalată cu „poporul”. Naționalitatea nu era politizată. Grecii știau că sînt greci, i.e. aceeași națiune, nu perși și nu barbari, dar asta n-a împiedicat Războiul Peloponeziac. Politic vorbind, atenienii și spartanii erau diferiți. Pe partea cealaltă, strămoșii romani, cu imperiul lor, făceau distincția dintre „populus (aveai cetățenia romană, precum Apostolul Pavel) și „nationes” (diferențiate prin limbă, tradiție etc.). Aceiași străbuni ai noștri făceau deosebirea între cum reacționează un om și cum reacționează același om într-o societate. Într-o mulțime. Asta cu mult înainte ca Gustave LeBon să scrie Psihologia mulțimilor.

Bate șaua națiunilor ca să priceapă Putin.

Pentru că aici nu e nici măcar vorba despre români. Aici este vorba despre oameni, în general. Oricine a fost prin Occident va fi remarcat că, odată trecută granița, românii încep să se comporte „ca la carte”: aruncă gunoiul la coș, nu înjură (decît printre dinți) – sînt, pe scurt, europeni get-beget. „Vrem o țară ca afară!” etc. De ce? Ce ne (mai) împiedică să trăim afară ca-nlăuntru? Ne împiedică „societatea” (societas) care e o colecție, nu „poporul” care, teoretic măcar, rămîne mai mult decît colecția individualilor (universitas). Dacă nimeni nu trece strada „pe roșu”, parcă nu-ți vine nici ție și aștepți, răbdător, verdele, chit că nu vine nici o mașină. Dacă nimeni nu aruncă chiștoacele pe jos, parcă nu-ți vine nici ție. (În Blaj, la Orăștie sau la Cluj se aplică; în Capitală mai puțin, deși semne bune are, vorba Plugușorului.) Există însă și un revers al medaliei. Dacă toată lumea fură, parcă te gîdilă degetele. Dacă toată lumea înjură, claxonează și e nervoasă, parcă-ți vine și ție, chiar de-ai fi „icoană-ntr-un altar s-o pui, la închinat”. Iar cu asta, după mai multe avioane, trenuri și autobuze (și cai!) de-a lungul și de-a latul României, am ajuns la ceea ce mi s-a părut în aceste zile definitoriu pentru societatea românească.

Ca societate, sîntem pe repede-încet.

Ca societate, sîntem „pe repede”, iar aici nu vorbesc doar despre corporatiști, avocați, ziariști, politicieni, oameni de afaceri ș.a.m.d. De la șoferul de microbuz care mai oprește de cîteva ori pe traseu pentru a „rezolva probleme” la fostul coleg de facultate care-ți mai explică el (sau ea) cum „se rezolvă” lucrurile, la oamenii care stau pironiți pe terase cu telefonul (deștept!) în mînă, fără să privească împrejur, tot românul face ceva. Ce? Nu e clar, dar ceva se face, ceva se petrece, se rezolvă lucruri. Venit din afară, te simți și prost. Lăsat pe dinafară (sic!). De la vreun amic pe care nu l-ai mai văzut de-o veșnicie și-ai vrea să afli „noutăți” poți afla multe, foarte multe, dar nu ce te-ar interesa cu adevărat, cum ar fi, bunăoară, dacă, ajuns pînă la vîrsta asta, a învățat ceva diferit despre lume și viață. Nu se poate, iar asta nu pentru că n-ar vrea, ci pentru că n-are timp. E ocupat. Face ceva. Aranjează ceva. Rezolvă ceva. E „pe repede”.

Concomitent, societatea românească e „pe încet”. Marin Preda a avut (parțial) dreptate – sîntem un popor de Moromeți. Pe de-o parte, timpul are întotdeauna răbdare cu noi, pe de alta, și noi avem întotdeauna răbdare cu timpul. E o relație asemănătoare cu a păsărilor care se hrănesc cu resturile de mîncare din gura crocodililor – cîștigă toată lumea. În România, întotdeauna este timp. Păcat că nu se poate băga în conserve și vinde. Am deveni, într-un sfîrșit, liderii Europei. Nu, n-o să mă apuc acum să repet poveștile știute, dar, de fiece dată cînd revin în țară, mă uluiește procentajul oamenilor care întîrzie la întîlnire, și nu cu cinci sau zece minute, fără să-și ceară scuze. Ai zice că sîntem o societate de academicieni unde „sfertul academic” intră automat în fișa postului. Și nimeni nu intră în panică! Nu vin la timp factura, autobuzul, trenul, taxiul sau chelnerul? Relaxează-te, „e pe vine”! Cumva se rezolvă. Panichezi. Cum se rezolvă? Dăm niște telefoane. Ne descurcăm. Cumva, se rezolvă. Pe repede-încet.

Poate dinlăuntru nu se vede, dar, din afară, ce surprinde în România e numărul uriaș de case de pariuri și de farmacii. Nimic nu e întîmplător. Casele de pariuri sînt „pe repede”, farmaciile sînt „pe încet”. Noroc și fatalitate. Nu degeaba societatea românească rîvnește deopotrivă la libertatea „pe repede” și la autoritarismul „pe încet”. Nu degeaba ne place atît orașul, cu strada-ngustă unde gustă omul viața mai din plin, dar și traiul la țară, unde aeru-i curat și bărbatul e bărbat (aici se cuveneau niște ghilimele, dar în societatea românească nu se „poartă” mofturi din astea, altminteri n-am mai avea prim-miniștri și judecători ca la CCR). Sîntem europeni, dar și Putin ăla va fi avînd dreptatea lui. Despre chinezi nici nu mai vorbim. Ca societate, avem abilitatea de-a admira și disprețui concomitent pe oricine și orice, inclusiv pe noi înșine.

Observați, rogu-vă, că aici nu este vorba despre vreo balansare aristoteliană între extreme, de vreun mesotes. Nu. Dacă e să rămînem în acest registru, mai potrivită ar fi expresia coincidentia oppositorum, coincidența contrariilor despre care vorbesc, printre alții, alchimiștii – acei nebuni frumoși ai Evului Mediu, care-l fascinau pe Jung și care susțineau, printre altele, că pot transforma plumbul în aur. Noi n-am avut alchimiști, pentru că n-am avut nevoie. Noi sîntem o societate de alchimiști. Să transformi plumbul în aur e o nimica toată. Noi putem face din rahat bici. Care să și puște.

Pe repede, dar încet.

NOTA: Textul a aparut in Dilema Veche din 23-29 iunie 2022.




Categorii

Arhive