…și nu, nu e vorba, după cum v-ați putea aștepta, despre federalizarea României, vreo reșapare a de-acum uitatului Sabin Gherman, cu al său „M-am săturat de România!”, sau de-un suspin nostalgic după vreun ardelenism idilic în care lupii se cuibăreau pe lîngă miei, ba nici iarbă că mai mîncau. Nicidecum. E vorba despre cum și, mai ales, dacă lecția istorică a confruntărilor dintre federaliști și antifederaliști în Statele Unite poate fi aplicată, pe ici-colea, în România de astăzi, bunăoară în cazul plagiatului grosolan al lui Lucian Bode. Înțeleptul ne-a învățat, însă, să ne apropiem încet de miezul plăcerilor, așa c-aveți, rogu-vă, puțintică răbdare.

Pentru necunoscători, mult-lăudata (pe bună dreptate) Constituție americană e la a doua încercare. Cînd, după doar cîțiva ani, au realizat că Articolele Confederației nu funcționează cum ar trebui, americanii de bună-credință au început să difere în privința soluțiilor: unii susțineau că lucrurile pot fi îndreptate cu niște modificări mai mult sau mai puțin drastice, alții, că nici pomeneală – cîrpăcelile erau pierdere de vreme, fiind nevoie de o nouă Constituție, regîndită din temelii, pe alte principii. Pe scurt și ad litteram, confruntarea a fost între Statele unite și statele Unite. 

Inițial, prima tabără a fost numită și s-a autointitulat a „federaliștilor”, pentru că menținea statele la temelia uniunii – și avea de partea ei majoritatea populației. A doua tabără era cea a „naționaliștilor”, pentru că puneau accentul pe uniune, nu pe state – și era o minoritate. Ambele părți încercau să găsească soluția corectă, ambele erau conduse de oameni care citau nonșalant din Aristotel și Polybios, Locke și Montesquieu. În ambele tabere se găseau oameni cu reputații consolidate din timpul Războiului de Independență. Tabăra minoritară, însă, controla mai multe ziare și avea de partea ei mai multe nume grele. Printr-o manevră spectaculoasă de PR, a reușit, în doar cîteva luni, să se reintituleze ca tabăra federaliștilor, lipind pe adversarii politici eticheta de antifederaliști, spre disperarea celor din urmă. Și, după cum era de așteptat, tabăra „anti” a pierdut în cele din urmă în fața taberei „pro”.

Ceea ce ne interesează pe noi acum e ceea ce s-a întîmplat după. Ei bine, după, nu s-a întîmplat nimic. Asta e știrea bombă! Spre surprinderea istoricilor, antifederaliștii nu s-au înfuriat că federaliștii au reușit să manipuleze opinia publică. Au recunoscut starea de fapt și și-au declarat sprijinul pentru noua Constituție, cel puțin pînă la proba contrarie (care n-a mai venit). Altfel spus, au pus interesul comun înaintea frustrărilor personale, altminteri întemeiate. Dac-ar fi procedat altfel, continuînd să caute (și să găsească, fără doar și poate) noduri în papură noii Constituții, n-ar fi obținut decît o păguboasă refragmentare a opiniei publice. Iată o lecție pe care s-ar cuveni s-o învățăm și noi, cît mai repede: fără opinia publică de partea ei, o victorie, oricît de dreaptă, nu valorează multe parale.

Pentru că, în ciuda criticilor primite de unde te-ai aștepta mai puțin, decizia de plagiat a Universității „Babeș-Bolyai“ în cazul Bode asta a fost – o victorie. Cîtă vreme ministrul de Interne folosește hiperbole tîmpițele atunci cînd vorbește despre „arderi pe rug”, îngăduiți-mi și mie să vorbesc despre o victorie pentru viitorul României. Fără hiperbole. Peștele de la cap se-mpute. Nu e nici un secret că m-am implicat în lupta antiplagiat încă de cînd revista Nature mi-a cerut părerea despre plagiatul lui Victor Ponta. De cîteva ori am făcut-o chiar și în paginile Dilemei vechi. De-acum, nu mai e un secret nici că am acceptat să particip la lucrările Comisiei de Etică de la UBB însărcinată cu analiza plagiatului lui Lucian Bode, în urma semnalărilor Emiliei Șercan. Nădăjduiesc, așadar, că vorbesc în cunoștință de cauză cînd spun că multe dintre criticile aduse comisiei sînt exagerate, iar suspiciunile de rea-credință, nefondate atît de-o parte, cît și de cealaltă. Ca ziarist, vorbesc din afară. Ca membru al lumii academice, dinăuntru.

Cred că de-acum „părțile” sînt clare. Nu mă refer la cei care, în ciuda evidențelor strigătoare la cer, neagă plagiatul lui Bode, îi găsesc scuze sau îl ignoră ca-n păpușoi, precum președintele Iohannis, inițiatorul „României educate“, sau noul ministru al Educației, Ligia Deca, pe vremuri coordonatoarea Coaliției pentru Universități Curate. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Precum în cazul federaliștilor și antifederaliștilor, vorbesc aici despre părțile „de bună-credință” (o expresie devalorizată, dar corectă) – adicătelea de cei care recunosc plagiatul, dar diferă cu privire la felul în care a fost combătut.

A te trezi cu un picior în fiecare tabără, ca să nu zic luntre, e o binecuvîntare și un blestem. Un blestem, pentru că toată lumea te privește cu suspiciune. Dintr-o dată, nu mai ești „de-al nostru”. Dintr-o dată, „te-ai dat cu ceilalți”. Dar și o binecuvîntare, pentru că ai șansa de-a te pune în pielea fiecăruia și-a înțelege astfel că nu e vorba de nici o rea-credință, doar despre o proastă comunicare, grav afectată de lipsa reciprocă a încrederii. Mai întîi de toate, nu există vreun interes politic de a-l menține sau de a-l da jos pe Bode și nimeni nu face jocul nici unui partid. Nu fiți naivi. Jocurile politice în general și Bode în particular erau prea mici pentru a reprezenta vreo miză. Mai apoi, e teribil de frustrant să vezi cîte bariere legislative sînt puse în fața unui proces de acest gen, altminteri simplu ca bună ziua: aia nu poți face, ailaltă nu poți zice, iar ultima, ați ghicit, se va interpreta greșit. Nu degeaba refugiul „bărbătesc” al tuturor plagiatorilor români rămîne Justiția care, în mod normal, n-ar trebui să se amestece în lumea universitară. A fost rezultatul perfect? Nici pe departe! Dar a fost un uriaș pas înainte.

În aceste condiții, a găsi în comunicat posibile chițibușerii juridice de care plagiatorul ar putea încerca să se folosească, sugerînd și oareșicare intenționalități malefice, echivalează cu a oferi de bunăvoie și nesilit de nimeni o pușcă gata încărcată inamicului. Teoria a prins la o parte a opiniei publice, altminteri nu m-aș fi trezit cu telefoane și e-mail-uri de reproș c-am acceptat să semnez un asemenea comunicat. Și e păcat. Mare păcat. O altă întrebare pusă la începutul convenției de la Philadelphia a fost și asta: „Vrem să ne conducem după opinia publică sau vrem s-o conducem?”. Din fericire, acolo și atunci a cîștigat a doua variantă. Dar aici și acum?

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche http://www.dilemaveche.ro


…pentru că de revelion multă lume va fi luat hotărîri majore și își va fi făcut promisiuni ferme pentru anul care-ncepe. Pînă la un punct, aceste New Year’s resolutions, cum le-ar zice americanu’, sînt de înțeles. Avem nevoie de repere, oricît de convenționale. Pe noi, postmodernii, ne fascinează tot mai mult cifrele. Într-o lume care ne apare din ce în ce mai absurdă, cifrele ne oferă iluzia stabilității, a certitudinii. Cînd nu mai ești sigur care ți-e rostul pe lume, e reconfortant să știi că 2 + 3 = 5. Cînd lumea se dezvrăjește, cum zicea Max Weber, și timpul pare a-și fi ieșit din țîțîni, vorba lui Hamlet, îți poți găsi mîngîierea fie în lumea vrăjitorului Harry Potter, fie în cea a abacului sofisticat, cunoscut și sub numele de computer. Nu visezi că vei slăbi făcînd mai multă mișcare, ci mergînd 10.000 de pași zilnic. Fix 10.000, pentru că e o cifră rotundă. Și-atunci e normal să nu te lași de fumat pe 31 decembrie, ci de la 1 ianuarie. Și uite-așa, hotărîrile de Anul Nou ne întrețin iluzia că putem controla viitorul, că sîntem stăpînii timpului și, implicit, ai propriului destin. 

Stăpîni, stăpîni, dar, pare-se, nu putem lua orice fel de decizii. Pentru a (re)folosi exemplele de mai sus, încă n-am auzit pe nimeni luînd hotărîrea ca, de la 1 ianuarie, să se apuce de fumat sau să-și propună să se mai îngrașe zece kilograme pînă la sfîrșitul anului, mîncînd zilnic o porție zdravănă de slănină. N-am auzit de nimeni care, la cumpăna dintre ani, să izbească de pămînt paharul cu apă și să-și jure că va bea numai alcool după miezul nopții, chit că, teoretic vorbind, nu ar exista nici o piedică în acest sens. Am auzit doar de oameni care, într-o formă sau alta, își propun să lupte împotriva unor ispite. Nici liderii politici nu sînt scutiți de asemenea „obligații” în mesajele lor de Anul Nou. Ați auzit vreodată vreun politician promițînd că la anul va face tot posibilul să sporească de zece ori corupția sau că va încuraja și mai abitir cultul personalității? Pare-se că sîntem, cu mic, cu mare, condamnați la decizii sănătoase, de bun-simț, decizii de care nu s-ar rușina nici părinții, nici copiii, nici medicii, nici pacifiștii, nici duhovnicii, nici nimeni. De Anul Nou ne condamnăm singuri, de bunăvoie și nesiliți de nimeni, la bunătate și înțelepciune.

Pe urmă, ne mai trece. Unora mai repede, altora mai tîrziu, entuziasmul de la revelion începe să ni se tocească. La ora la care citiți aceste rînduri, unora dintre noi le va fi trecut deja. Nici o problemă. Că aceste New Year’s resolutions par a fi făcute taman pentru a fi încălcate e un fapt acceptat tacit și pe jumătate iertat din capul locului. Dar, fie că reușim să ne ținem de hotărîrile luate, fie că nu, cîteva învățăminte tot putem trage. Mai întîi, constatarea optimistă: dacă e să ne luăm după calitatea și scopul deciziilor luate din proprie inițiativă de Anul Nou, putem zice că sîntem, de la natură, înclinați spre bunătate. Ne dorim, mai mult sau mai puțin instinctiv, doar lucruri bune. Cumva, însă, și aparent tot de la natură, una vorbim, alta fumăm, vorba lui Arghezi (zice-se). „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvîrșesc”, constata deja Apostolul Pavel (Romani 7:19). Iată o lectură obligatorie pentru toți entuziaștii hotărîrilor de Anul Nou, pentru a înțelege mai bine la ce se înhamă: „Căci nu săvîrșesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc” (Romani 7:15).

La o primă vedere s-ar putea crede că Apostolul e complet neputincios în fața unor constrîngeri exterioare, un soi de marionetă ale cărei mădulare sînt trase fără împotrivire de către sforile păcatului. Degeaba ar vrea să meargă la dreapta, pentru că răul îl trage la stînga. Degeaba vrea să se ridice, că păcatul îl silește să se coboare ș.a.m.d. Legea păcatului se înfruntă cu legea minții și cîștigă (Romani 7:23). La o privire mai atentă, însă, același apostol se dovedește perfect capabil să reziste oricăror ispite, îmbrățișează celibatul și face față tuturor încercărilor prin care trece în misiunea sa de „apostol al neamurilor”. Altminteri nici n-ar fi putut avea succes în Atena, printre epicurienii și stoicii pentru care menirea filosofiei era să te învețe cum să-ți rînduiești bine viața (Acte 17). „Una vorbim, alta fumăm” era de neconceput, pentru că e absurd să-ți furi singur căciula. Una e să îi păcălești pe alții, alta să te păcălești singur.

Și-atunci? Cum facem să ne ținem de ceea ce vrem la nivel declarativ? De bună seamă, o discuție amănunțită pe acest subiect ar depăși limitele acestui text, însă cîteva observații ajutătoare putem încerca. Mai întîi, că voința trebuie să-și cunoască putința. Nu degeaba la intrarea la Oracolul din Delphi prima inscripție era „Cunoaște-te pe tine însuți”. Pentru filosofia greacă, această cunoaștere era începutul a toată înțelepciunea. Stoicul Epictet, bunăoară, le recomanda învățăceilor să-și ajusteze dorința de a-și controla poftele în funcție de putința fiecăruia la momentul respectiv. Înfrînarea, spunea el, aidoma sportului, presupune antrenament susținut. Anduranță. Fără un antrenament dur, pe termen lung, te poți prezenta la Olimpiadă doar pentru a te face de rușine (metafora îi aparține). Sufletul nu trebuie îmbrîncit sau amenințat, pentru că îmbrîncelile, în acest caz, nu rezolvă nimic. E nevoie de înghiontiri. 

Aici e-aici: cum să-ți înghiontești, eficient, sufletul? Aparent doar paradoxal, păcălindu-l încă o dată. Păcălindu-i păcălirea. Ispita rea care păcălește voința bună poate fi păcălită la rîndul ei, folosind, vorba unui amic din tinerețe, „tehnica delfinului”. Pentru că delfinul nu se dresează cu amenințări și pedepse, ci, dimpotrivă, cu pește. În ziua de astăzi, politicienii și oamenii de afaceri, deopotrivă, vorbesc despre „nudging”, dar ideea este aceeași – nu forțezi oamenii să voteze X, să mănînce verdețuri în loc de carne sau să-și cumpere ultimul model de iPhone, pentru că-ntotdeauna vor găsi mijloace de a scăpa de obligații. Le dai, în schimb, un ghiont gentil și-i încurajezi să voteze X, să rîvnească la verdețuri sau să simtă că nu mai pot trăi fără ultimul model de iPhone. Folosind aceeași metodă, pofta rea poate fi înlocuită cu pofta bună. 

Pentru că nu doar oamenii sînt slabi de îngeri, ci și ispitele. Și ispitele sînt slabe de înger. Și ispitele pot fi ispitite. Nu degeaba același Apostol Pavel mărturisea: „Cînd sînt slab, atunci sînt tare” (2 Corinteni 12:10).

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


… ca vita de vie de Santa Marie! La anul si la multi ani!


…pentru că nu degeaba (sic!), în această perioadă a anului, tema inutilității pare mai importantă decît oricînd, mai cu seamă în România. Pentru că-n România, decembrie nu e doar ultima lună din an, luna Crăciunului sau luna cadourilor, ca-n atîtea alte țări. Decembrie este, de bună seamă, și toate acestea, dar și mai mult decît atît. În treacăt fie spus, în America, fiecare stat are nu doar un „motto” oficial, ci și o „poreclă”, o pasăre a statului, un cîntec al statului etc. În Texas, bunăoară, motto-ul oficial (pe care nu-l știe nimeni) e „prietenie” („friendship“), porecla, știută de toată lumea, căci inscripționată pe plăcuțele de înmatriculare ale mașinilor, e „The Lone Star State”, floarea oficială e un soi de „albăstrea” („bluebonnet”), pasărea statului e mierla nordului (Northern mockingbird) ș.a.m.d. Există chiar și un animal al fiecărui stat și un copac al fiecărui stat. Ce nu există e o lună a statului (poate și pentru că e greu să împarți 12 la 50). Iată o bună oportunitate pentru ca românii s-o ia înaintea americanilor, declarînd oficial luna decembrie „luna României“!

Avem de ce. Pe de o parte, 1 Decembrie e Ziua Națională a României, ziua Marii Uniri, ziua oficială de naștere a țării, în 1918, botezată în sîngele Primului Război Mondial. (Să nu mai rîdem de americani – așa „noi” cum sînt, SUA sînt, oficial, mai „vechi” decît România cu vreun secol și jumătate.) Pe de altă parte, tot în decembrie, dar 1989, România a renăscut, botezată atunci în sîngele scurs pe străzile din Timișoara, București, Cluj ș.a.m.d. Vărsare inutilă de sînge nevinovat, cum s-a tot spus? Fără doar și poate! Dar o inutilitate fără de care eu n-aș fi putut scrie aceste rînduri, iar dumneavoastră nu le-ați fi putut citi. O inutilitate necesară, altfel spus, precum Marea Adunare de la Alba Iulia. De ce inutilă? Pentru că evenimentul a fost strict simbolic, după cum simbolică a fost și alegerea locului de întîlnire. E limpede că nu „toți românii” s-au adunat acolo să-și dea acordul, chit că, din punctul de vedere al reprezentativității, sutele de români nu se compară cu cei treizeci și nouă (39!) de semnatari ai draftului Constituției SUA care afirmau din start că vorbesc în numele întregului popor american: We the People! [fără virgulă, în original].

În lumea de astăzi, simbolurile și utilitatea par a se afla, din nefericire, la cuțite. Expresia „strict simbolic” a ajuns echivalentă cu „apă de ploaie” sau „frecție la un picior de lemn” – o pierdere de vreme. Ce mai poate face „strictul simbolic” în fața goanei nestăvilite după utilitate și eficiență? Totul – de la carieră la vacanțe și de la măritiș la înmormîntări – stă sub semnul vitezei și al eficientizării. La ce bun să ne mai pierdem vremea cu simbolurile? Și totuși, după cum observă John Stuart Mill, născut iar nu făcut utilitarian (la propriu, pentru cei ce știu despre experimentul lui Bentham), utilitatea e, în definitiv, o chestiune de opinie, de simbolistică. Ce e mai util? Să-l asculți pe Bach sau să mergi „la sală”? Să citești Iliada, eventual în greaca veche, sau să înveți programarea pe computer? 

Citesc în aceste zile comentarii îngrijorate despre „risipa de electricitate” provocată de tîrgurile de Crăciun din mai toate orașele țării. De asta ne arde nouă, atît la propriu, cît și la figurat, acum, cînd criza energetică și prețul kilowattului au devenit chestiuni de securitate națională? Alte voci (uneori aceleași), mai puțin contabile și mai mult ecologiste, se îngrijorează de soarta brazilor „sacrificați” în această perioadă a anului – și pentru ce? Religioși sau nu, chiar nu știm că „pomii de Crăciun” sînt o „invenție” germană relativ modernă, deși unii spun chiar păgînă, popularizată de-abia în secolul al XIX-lea de Regina Victoria și-al ei consort neamț, Albert? Nu sînt toate aceste practici, „strict simbolice”, nu doar inutile, ci și „dăunătoare” de-a dreptul? 

Propun însă ca, înainte de-a ne lăsa purtați de-asemenea indignări justițiare și de-a acuza de crime împotriva naturii o fundație caritabilă doar pentru că dăruiește familiilor nevoiașe, în loc de mîncare, brazi de Crăciun, să ne gîndim pentru o clipă taman la cei cărora le plîngem de milă. Nu credeți că luminile din tîrgurile de Crăciun sau un brad pe care să-l împodobească și lîngă care să poată colinda le pot face viața mai frumoasă, chiar dacă nu le pot potoli foamea? Mă întreb uneori dacă nu cumva calcule utilitare asemănătoare i-au împiedicat pe unii să meargă pînă la Alba Iulia în 1918 sau să iasă în stradă în Decembrie ’89. Că n-avea rost. Ar fi fost – nu-i așa? – doar niște amărîte gesturi „strict simbolice”. Strict simbolică a fost și spălarea cu mir a picioarelor Mîntuitorului, după cum, vigilent, a observat imediat Iuda Iscariotul. Iuda contabilul a calculat că banii obținuți din vînzarea mirului ar fi putut ajuta un număr semnificativ de nevoiași. Astfel, mirul și-ar fi dovedit utilitatea, în loc să fie risipit pe simboluri. Nu întîmplător nu obosesc s-o repet: etimologic vorbind, simbolul (symbolon) e opusul… diavolului (diaballein). Primul unește, al doilea desparte.

Eugène Ionesco, în Journal en miettes, dacă nu mă-nșeală memoria, spune că „arta este absolut inutilă, dar acest inutil este absolut necesar”. La fel și simbolurile. Și ce lună mai încărcată de simboluri decît luna decembrie la români avem? N-ar fi util, așadar, s-o recunoaștem ca atare? Luna inutilității necesare la români! Luna aceasta să nu ne sfiim să facem risipă de gesturi simbolice și, aparent, inutile! Să aprindem lumînări pentru morții din Decembrie ’89, să ne împodobim brazii de Crăciun, să ne facem unii altora cadouri copilărești, să hoinărim fără rost (flâner, ar spune francezul) pe străzile luminate din belșug, să ne zîmbim și să ne dăm binețe, chiar dacă nu ne cunoaștem (sau în ciuda faptului), să ne aruncăm banii pe cîteva castane coapte și, mai ales, să ne colindăm cum știm mai bine: „Astăzi S-a născut, Cel făr’ de-nceput… Lăudați și cîntați și vă bucurați! La anul și la mulți ani!”.

P.S. Pentru a rămîne „ancorat în meandrele concretului”, mărturisesc că m-am simțit răzbunat auzindu-i pe unii revoltați că le-a fost înșelată încrederea în fair-play-ul și cinstea unor parteneri occidentali cînd a fost vorba de intrarea României în Schengen. Acum înțelegeți de ce ne revoltam noi cînd plagiați voi? Doare, nu-i așa? Pe „minciuni și nedreptate nu se poate construi nimic măreț”, nu-i așa? Acum înțelegeți? Doare?

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro


…și nu, nu e vorba de vreo alternativă la centaur, sirenă, struțocămilă sau elefantul-țînțar. Oricît de fantastice la prima vedere, aceste creaturi rămîn fundamental simple. Grecii au luat un cal, i-au retezat capul și-au adăugat un tors și-un cap de om; la fel au procedat cu sirena, înlocuind calul cu peștele – simplu ca bună ziua; ceva mai subtil, Dimitrie Cantemir și-a imaginat „cămila nepăsărită și pășirea necămilită, căriia unii, alcătuindu-i numele, Struțocămilă îi dzic”, așadar, o ființă care nu e și-și, precum centaurul sau sirena, ci mai degrabă nici-nici – nici întru totul struț, nici tocmai cămilăgenial în felul lui, Salvador Dalí a realizat că ispitirile Sfîntului Anton, oricît de amenințător-nărăvașe (vezi armăsarul din prim-plan) sau impresionante prin placiditate (vezi elefanții domesticiți, care-l urmează disciplinați, precum patimile cuibărite confortabil în suflet), nu se reazemă decît pe niște picioare de țînțari atunci cînd li se opune crucea. Dar, în toate aceste cazuri, oricît de fabuloase, avem de-a face doar cu amestecuri de aparențe, nu de esențe. Partea de sus a centaurului, bunăoară, face ce face omul și rămîne om, cîtă vreme partea de jos face ce face calul, rămînînd, așadar, cal.

Vulturul-furnică, însă, intră într-o altă categorie. Aici nu se mai amestecă aparențele, ci esențele. Vulturul-furnică nu e jumătate vultur și jumătate furnică. Nu arată (și) ca o furnică. Arată ca un vultur. Poate zbura ca un vultur, dar are comportament de furnică. Așa l-a caracterizat, bunăoară, Marchizul de Custine (1790-1857) pe țarul Rusiei, Nicolae I, în cartea Rusia în 1839 – o încercare de-a reface în Rusia performanța lui Tocqueville din America. Țarul, a constatat marchizul, poate „zbura” aidoma vulturului deasupra vastei întinderi a imperiului, supraveghindu-l dintr-o privire, dar se comportă precum o insectă, afundîndu-se cu plăcere în cele mai neînsemnate detalii ale vastei sale administrații. Nicolae I se îngropa, precum furnica, în meschinele măruntaie ale detaliilor mundane, văduvindu-se astfel, de bunăvoie și nesilit de nimeni, de acea „privire de ansamblu” („the big picture”, cum i-ar spune americanul) fără de care nimic cu adevărat important nu poate fi dus la bun sfîrșit. Refuzînd transcendența, țarul a ales trivialitatea. Ceea ce-a urmat pentru Rusia se cunoaște și, de n-ar fi, nu s-ar povesti pînă-n ziua de astăzi în Ucraina. 

Dar nu despre Nicolae I sau despre Rusia e vorba acum – mai ales acum, cînd e atît de lesne să-i găsești Rusiei defectele, că nu mai are nici un haz intelectual. Mai interesanți acum sîntem noi, ăștia cu pretenții de complexități sufletești. Cum o știu însă deopotrivă alpiniștii și scafandrii, scriitorii sau poeții, schimbările bruște de altitudine sînt la fel de periculoase, atît în sus, cît și în jos. Să rămînem, așadar, precauți și să trecem pentru moment de la Rusia țaristă doar la România penelisto-pesedistă. O schimbare de subiect treptată, blîndă, fără zguduiri majore, potrivită naturelurilor simțitoare. Cum funcționează, în contextul acestei guvernări, modelul vulturului-furnică? De un’ să-ncepem? 

Hai, din 2018: „Consider atît de sfîntă onoarea și demnitatea de a fi fost șeful Statului Major al Apărării încît, indiferent de ceea ce mi s-ar propune, nu voi face altceva. (…) Nu voi face politică“, spunea atunci Nicolae Ciucă. „Sfînta onoare și demnitate” vulturești au dispărut peste noapte, roase de furnicarul politicii românești. Dacă țara te vrea furnică… Furnică, să trăiți! E o tradiție. Fostului președinte al PNL, Florin Cîțu, dacă vi-l mai amintiți, i-au trebuit doar acele mistice 40 de zile pentru a trece de la vulturescul „Cît sînt eu președinte al PNL nu vom face alianţă cu PSD. Sînt un politician atipic, eu nu mint” la mai mundanul „Dacă reușim să facem o guvernare stabilă cu PSD, e OK. Am găsit multe lucruri care să ne unească”.Operația a reușit, pacientul a murit. Furnica a învins. Măreața coaliție PNL-PSD, menită să salveze țara cu o viziune atotcuprinzătoare, a devenit, fără fasoane, conform însuși președintelui PSD, „coaliția lui Nicu și Marcel”. Mă și mir de familiaritatea lui Marcel – n-a aflat țăranul că Nicu are doctorat, ca și Lucică, de la Interne? Mai glumim și noi, ca furnicile. 

Dacă ne mulțumim doar cu privitul în oglindă, n-ajută – acolo arătăm, cu toții, ca vulturii. Credeți că Marcel, Nicu sau Lucică văd în oglindă altceva decît acvile? Aparențele fiind așadar înșelătoare, se cuvine să ne uităm mai atent la comportamente. Ce caracterizează comportamentul furnicii? Hărnicia! – vă veți grăbi probabil să răspundeți, cu gîndul la cunoscuta fabulă „Greierele și furnica“. Să nu ne pripim însă, pentru că miza e prea mare. În ce fel și mai ales unde se manifestă hărnicia furnicii? Numai și numai în furnicar. În mușuroi, pentru mușuroi, cu mușuroiul. Furnica e harnică numai și numai prin imitație. Am putea chiar spune că e harnică la imitație. Iubește imitația. Prin comparație, a văzut cineva vreodată un mușuroi de greieri?

Și-acum să fim cinstiți și să recunoaștem: nu ne hărnicim noi în mușuroi, pentru mușuroi și cu mușuroiul, iar toate astea în căutarea autenticității? Nu ne uităm noi la aceleași filme? Nu ascultăm aceleași muzici? Nu sîntem conectați la aceleași rețele sociale? Nu ne străduim noi să fim în pas cu moda, cu toate modele – de la cele vestimentare sau culinare la stiluri de viață, vacanțe, ceasuri inteligente, religii sau psihoterapeuți? Se vorbește mult în ultima vreme despre polarizarea societății, dar nu este această polarizare tot o consecință a mentalității de mușuroi? Pentru că nici de sfădit sau de înjurat nu ne mai putem sfădi sau înjura fără un grup care să ne împărtășească opiniile. Sîntem creștini ortodocși pentru că e la modă, și sîntem atei pentru că și asta e la modă. Facem cinci mii de pași pe zi pentru că e la modă și mîncăm fasole cu ciolan și mici pentru că așa e tradiția. Ne facem cruce c-așa fac toți și mergem la psihoterapeut pentru că nu sîntem la fel ca ăia care-și fac cruce. 

Arătăm ca vulturii și ne comportăm ca furnicile.

Știți de ce americanii nu împărtășesc admirația europenilor pentru furnici? Pentru că au oroare de termite – furnicile acelea care, pe nevăzute și neauzite, îți pot roade casa pe dinlăuntru pînă o fac praf și pulbere. Iaca o hărnicie devastatoare atît la propriu, cît și la figurat. N-aveți încă pe ceas aplicația cu Eminescu? „Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pămîntul nostru mușunoaie de furnici. / Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați / Ne succedem generații și ne credem minunați.” Vulturi.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


… oriunde te-ai afla!


…chiar dacă e un lucru acceptat axiomatic: „Interesul poartă fesul”. Scurt, rimat și la obiect. Orice român va înțelege din această zicală că, în pofida aparențelor înșelătoare, cu parfum oriental („fesul” – vorba ceea, „n-am găsit altă rimă”), omul se lasă întotdeauna ghidat de interesul personal. În engleză, asta s-ar numi „self-interest” și e considerat motorul capitalismului. Sună egoist, la opusul virtuților clasice, precum generozitatea, dar și al celor creștine, precum lepădarea de sine. Cu toate acestea, cei care au auzit de „mîna invizibilă a pieței” au auzit cu siguranță și de Adam Smith și de faimoasa sa carte The Wealth of Nations (Bogăția națiunilor). Teoria acestuia ar fi că, aparent paradoxal, dacă fiecare fes s-ar lăsa purtat în afaceri de către interesul personal, societatea, per ansamblul ei, n-ar avea decît de cîștigat. Poate de aici și faptul că, în engleză, „interest” mai înseamnă și „dobînda” la credite.

În zilele… unora dintre noi (din obișnuință, era cît pe ce să zic „în zilele noastre”), mai precis în 1977, Albert Hirschman publica o carte mai puțin celebră, dar una pe care-o recomand călduros: Pasiunile și interesele: argumente politice pentru capitalism înaintea triumfului acestuia (The Passions and the Interests: Political Arguments for Capitalism before Its Triumph). Hirschman arăta, cu citate convingătoare, împrăștiate pe cîteva secole, cum interesul personal a ajuns să înlocuiască, încet, dar sigur, mulțimea pasiunilor omenești. Dacă pasiunile sînt numeroase, cu variațiuni semnificative și ierarhizări diferite de la om la om, deci dificil de anticipat, interesul personal se află la intersecția pasiunilor cu raționalitatea, lesne de înțeles și de anticipat în majoritatea cazurilor. Simplu spus, ca regulă generală, oamenii nu-și dau singuri foc la valiză, ci încearcă să-și maximizeze beneficiile. Ce mai tura-vura, au descoperit și occidentalii ceea ce noi știam încă de pe vremea otomanilor: interesul poartă fesul.

Zicala, însă, poate fi citită și într-o cheie ușurel diferită – una în care fesul este purtat de colo pînă colo de către… curiozitate. Pentru că, să ne reamintim, „interes”, „interesat” și „interesant” au rădăcină comună, iar a fi interesat de ceva presupune a fi curios despre acel „ceva”. Iar „curios” vine din latinescul „cura”, de unde avem și „curativ”. Cum ar veni, curiozitatea e tămăduitoare. Interesant, nu? Mult mai interesantă, însă, mi se pare metamorfoza interesului. Pentru cei de gintă latină, etimologia cuvîntului este cît se poate de limpede: „inter-es” – „inter-est”, „inter-esse” = „a fi între”. Cam ca aristotelicul „mesotes”. Nu e curios? Cum s-a ajuns de la „a fi între” (între ce și ce?) la sensurile din ziua de astăzi? V-ați întrebat vreodată? Dacă nu, de ce nu? Dacă da, ați aflat răspunsul? Dacă faceți parte din cea de-a doua categorie, felicitări, chiar dacă n-ați găsit o soluție care să vă convingă! Mai importantă aici e întrebarea. Dacă v-ați pus-o, faceți parte dintr-o minoritate curioasă din fire. Adicătelea, vă pasă. Nici etimologii n-au căzut de comun acord asupra explicației, deși în general se acceptă că „a fi între” presupune o centralitate, iar centrul e întotdeauna mai important decît periferia.

Mai interesant mi se pare că nu latinii, ci nemții s-au arătat mai interesați de „interes” – poate și pentru că, în germană, așa se și scrie: Interesse. Deloc surprinzător, atît Hegel, cît și Heidegger se arată interesați (nu mă pot abține) de Inter-esse. Să zăbovim, însă, nițel la Hannah Arendt, care găsește și ea cuvîntul fascinant. Ceea ce este-între oameni e de interes pentru toată lumea. Inter-esul, așadar, creează o punte de legătură între om ca individualitate și comunitatea din care face parte, dar o punte care unește și deopotrivă păstrează o distanță între părțile de-unit. Orice relație interumană e, așadar, interesantă, la propriu, pentru că este „între”. 

Odată cu începuturile modernității, însă, ca atîtea alte înțelesuri, și cel al interesului începe să se modifice – și nu neapărat în bine. Cînd, la cumpăna dintre veacurile al XVI-lea și al XVII-lea, Henri, Duce de Rohan, spune că „după cum regii conduc oamenii, interesul îi conduce pe regi”, metamorfoza e aproape împlinită. Urmează un periplu intelectual imposibil de cuprins aici, care-i include, printre alții, pe Hobbes și Marx, Rousseau și Adam Smith. Trecerea de la „interesul personal” în accepțiunea modernă la „interesul național” nu reprezintă, din acest punct de vedere, nici o schimbare. Logica rămîne aceeași – o logică economică. O lege statistică. Apare, susține Arendt, o disciplină de neconceput în afara modernității, o specializare cu o titulatură oximoronică – economia politică, posibilă doar în condițiile uniformizării maselor. Aparent doar paradoxal, încercarea bine intenționată de a lăsa interesul personal să conducă lumea sfîrșește prin a încuraja spiritul de turmă. Atenție, înamoraților de diversitate ca obligație de serviciu și promotorilor dezinhibării de tot felul ca rețetă pentru o tîmpă autenticitate! Drumul spre iad e pavat cu bune intenții și concepte prost înțelese.

Toate bune și frumoase, vor spune, probabil, cîrtitorii de serviciu, dar cu ce ne ajută pe noi toate astea? Rezolvă problema încălzirii la iarnă? Războiul din Ucraina? Nesiguranța zilei de mîine? Cum îmi pot îmbunătăți mie viața toate speculațiile astea etimologic-filosofice? Păi, presupunînd că iadul nu vi se pare o motivație suficient de serioasă, totul depinde de interesul care vă poartă fesul. Dacă încă vă mai imaginați că soluția problemelor cu care vă confruntați o reprezintă o mai bună urmărire și protejare a interesului personal, sînt întru totul de acord cu dumneavoastră. Însă, vorba lui Socrate, pentru a-ți putea urmări interesul personal se cuvine mai întîi de toate să ți-l cunoști cu adevărat, nu doar să ți se pară, altminteri riști să ți-l distrugi cu cele mai bune intenții. 

Mie, unuia, egoist cum sînt și veșnic în căutarea bunăstării, îmi pare că metamorfoza interesului personal de-a lungul veacurilor ne servește o lecție pe cît de simplă, pe-atît de importantă: interesul personal e servit mai bine atunci cînd e ignorat, iar încercarea disperată de-a ne promova unicitatea nu face decît să ne afunde și mai adînc în turmă. 

Dacă nu mă credeți, întrebați-vă prietenii de pe Facebook, Instagram, Twitter, TikTok și ce alte rețele „sociale” vor mai fi fiind. În lumea virtuală.

NOTA: textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


…pentru că mai degrabă devenim atenți cînd ne trage de mînecă vreo cunoștință ocazională decît atunci cînd o face istoria imediată. S-ar zice că-n tot românul zace un mic Mao Zedong care, întrebat ce părere are despre Revoluția Franceză, a răspuns fără să clipească: „E prea devreme ca să mă pot pronunța”. Și noi sîntem convinși că lecții folositoare ne poate da doar istoria îndepărtată – cu cît mai îndepărtată, cu atît mai bine. Istoria de manual. Știrile zilei ne pot stîrni curiozitatea, interesul sau chiar furia, dar de-nvățat nu credem c-avem ce-nvăța de la ceea ce, automat, trecem la rubrica „fapt divers“. Și e păcat. Riscăm să trecem cu vederea lecții folositoare mult timp după ce ecourile zilei de astăzi se vor fi stins.

Să luăm, bunăoară, știrea despre criza energetică despre care tot vorbim de la începutul războiului din Ucraina, o criză folosită de Putin pe post de bau-bau. Ce s-a ales de ea? În doar cîteva luni, imposibilul a devenit realitate: petrolul nu mai reprezintă o amenințare într-atît de înfricoșătoare, rezervele de gaz ale țărilor europene înaintea intrării în iarnă sînt peste 97% din capacitatea de depozitare și vapoarele cu gaz lichefiat sînt ancorate în larg în așteptarea unei oportunități de descărcare. A mai rămas prețul curentului, dar sînt convins că și acesta se va rezolva eventual, cum s-a rezolvat și criza petrolului din anii ’70. Și atunci, criza a fost urmarea a două crize majore – războiul Yom Kippur din 1973 și, respectiv, Revoluția iraniană din 1979. Și atunci, prețul petrolului a fost folosit ca armă. Și atunci, lumea occidentală a suferit. Dar și atunci, ca și acum, lumea occidentală a găsit soluții.

Ceea ce pînă acum părea incredibil – o Europă cvasi-independentă energetic de Rusia – a devenit realitate nu în cîțiva ani, ci doar în cîteva luni, spre disperarea lui Putin. Vorba aceea: iertați-ne, n-am știut că e imposibil! Am ajuns să ne minunăm singuri. Pînă mai adineauri, dependența energetică de Rusia părea un fapt la fel de inevitabil precum sosirea nopții. Peste noapte, însă, minune mare! Am realizat că se poate și fără! Dacă ar avea o căciulă, Putin și-ar trînti-o, de furie, la pămînt. Se poate și fără Rusia!

Mărturisesc spăsit că Diogene Cinicul, cel care locuia în butoi și umbla cu opaițul aprins ziua-n amiaza mare, chipurile în căutarea unui om, nu se numără printre filosofii mei favoriți. Zică cine ce-o zice, masturbarea în piața publică sau satisfacerea nevoilor fiziologice în același loc pot șoca „audiența” și te pot face faimos chiar în absența TikTok-ului (cum și-a și dorit cu ardoare, potrivit unei versiuni prezentate de Diogene Laertios, dar ignorată de admiratori), însă nu te califică în rîndul filosofilor (știa Hegel ce știa cînd l-a expediat într-un rînd și jumătate). Toate acestea, însă, nu mă împiedică să învăț ceva și de la el, după cum, zice-se, ar fi învățat și el de la un copil. Văzîndu-l cum bea apă din căușul palmei, și-a aruncat imediat paharul, recunoscînd că i-a arătat că se poate trăi și fără.

Iaca o lecție de viață care se cuvine reținută și aplicată – „se poate și fără”. Nu, nu vă cere nimeni să renunțați la, să zicem, hîrtia igienică, doar pentru că se poate și fără. Dar haideți să fim cinstiți și să recunoaștem: cîte „necesități”, cîte „fără de care nu se poate” încep prin a ne face viața mai ușoară (cum au făcut-o, decenii, petrolul și gazele rusești), sfîrșind prin a ne-o complica mult mai tare? „Necesități”, „fără de care nu se poate”, pare-se, pînă nu ne ajunge cuțitul la os. Nu mă apuc să le enumăr, ni le știm fiecare singuri și n-o să ridic tocmai eu primul piatra. Dar n-ar fi bine să prevenim înainte să fim nevoiți să tratăm? Nu e mai bine să aplicăm „lecția energetică”, predată cu forța de către Putin, altei știri recente care a făcut valuri în mass-media? Mă refer la preluarea Twitter de către Elon Musk.

Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Mulți, în frunte cu Joe Biden, s-au arătat îngrijorați de „libertatea” pe care Elon Musk ar putea-o acorda de-acum încolo utilizatorilor. Extremism, dezinformare, manipulare ideologică! Alții, dimpotrivă, s-au speriat de posibilitatea cenzurii și de prea multă putere concentrată în mîinile unui singur om. Este oare etic să îngăduim așa ceva? Unii sînt convinși că Donald Trump își va recîștiga „portavocea” populistă, alții deplîng simpatia de care activista radicală Alexandria Ocasio-Cortez pare a se bucura în ochii noului proprietar al Twitter și văd între cei doi doar tachinări amoroase. După ce-au intrat în panică, unii democrați au început să se bucure. După ce-au chiuit de parc-ar fi obținut o victorie personală, unii republicani au început să se-ntrebe dacă nu cumva au primit încă un cadou otrăvit după decizia Curții Supreme referitoare la avorturi. Nimeni nu știe ce va urma, dar toată lumea e precum petuniile lui Topîrceanu – „Farmec dînd regretelor, / Stau de vorbă între ele: / «Ce ne facem, fetelor?»”. Și toate astea pentru ce? 

Recunoașteți că pînă și istoria îndepărtată are ironiile ei: precum Diogene Cinicul, Elon Musk e însetat după atenția publică și a devenit un adevărat profesionist al manipulării acesteia. De la mașinile trimise în spațiu la „glumele” despre criptomonede care îmbogățesc sau sărăcesc „investitori” peste noapte, la giumbușlucurile din fața camerelor, omul face cu multele mijloace pe care le are la dispoziție ceea ce reușea și vedeta atenienilor cu puținele sale mijloace – rămîne în centrul atenției, fie că e înjurat, fie că e admirat. Dar, dacă publicul ar reacționa precum Diogene și ar realiza că „se poate și fără”, fără Twitter (sau orice altă rețea socială, că veni vorba), „problema” s-ar rezolva de la sine. Pentru că asta e o „problemă” exact în măsura în care o acceptăm ca atare. Ca pe un „dat”. Dar, dacă putem fără Rusia, n-om putea și fără Twitter? Nici că voi ca să mă laud, nici că voi să vă-nspăimînt, dar, ca unul care n-a avut niciodată cont pe vreo rețea socială, vă garantez că se poate și fără. Nu e nici o scofală. De ce să ne pierdem vremea încercînd să ghicim ce va face unul care are monopolul paharelor cînd putem bea și din căușul palmei? 

La ora la care veți citi aceste rînduri, în SUA se vor fi terminat alegerile „midterm”, de la jumătatea mandatului prezidențial. Ca de fiecare dată, atît stînga, cît și dreapta le declară deja de o importanță „istorică”, deși vor sfîrși mai degrabă la categoria „fapt divers”. Dar, după cum tocmai am constatat, asta nu înseamnă că nu avem ce învăța din rezultate. De-abia aștept. Că fără astea chiar nu se poate.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro


… te porti ca romanii.

Happy Halloween!

P.S. Home made all, with a Transylvanian touch 🙂


…deși, de această dată, încerc să mă abțin de la speculații pe tema diferențelor dintre gîndirea într-o limbă lipsită de genuri (engleza, bunăoară) și una în care substantivele sînt feminine, masculine sau neutre. Cum e să trebuiască să-i spui lupoaicei „she-wolf” („ea-lup”), pentru că te constrînge limba? Cu tot riscul de-a fi acuzat de „sexisme” desuete, mie, unuia, mi se pare cel puțin ciudat. Poate nu degeaba ideea că „genurile sînt constructe sociale” a apărut mai întîi în limba engleză – „gender neutral”. (Pe de altă parte, ciudat mi se pare și faptul că „pîinea”, în franceză, e „masculină” – „le pain”. Că doar nu s-o fi născut poporul francez mîncînd direct doar baghete freudiene!) Cert este că, în toate limbile cu genuri pe care le bîigui mai mult sau mai puțin, democrația este „feminină”: în franceză, să n-o mai bîrfesc, „la démocratie”; în italiană, „la democrazia”; în spaniolă, „la democracia”; ba chiar și în germană – semn că nu e o chestiune de gintă latină –, „die Demokratie”. C-așa e democrația ideală – bună, primitoare și iubăreață din fire.

Ei bine, tocmai în această predispoziție iubitoare se ascunde și un mare pericol – unul existențial, cum îi place lui Putin să spună: democrația se îndrăgostește prea ușor de cine nu trebuie. Femeile, în general, tind să se înamoreze de „băieții răi”, cei care beau, fumează, fură, sar la bătaie, ba chiar au făcut și pușcărie. „Băieții buni”, cei care se țin de carte, se piaptănă „cu cărare”, beau apă plată și țin ușa deschisă doamnelor, sînt trecuți, aproape automat, cu vederea. Vă mai amintiți Pe aripile vîntului? Succesul cărții (filmului) se bazează pe un paradox: Scarlett e atrasă de „băiatul bun”, Ashley, dar toți cititorii (privitorii), femei sau bărbați, țin, în secret, cu Rhett, așteaptă cu sufletul la gură și răsuflă ușurați cînd, la sfîrșitul cărții (filmului), eroina se îndrăgostește de „băiatul rău”.

Înainte, însă, de a-mi sări în cap, acuzîndu-mă (încă o dată?) de sexisme de prost-gust, vă anunț că fenomenul e mai mult decît „un fapt de viață” – există studii care îl confirmă și încearcă să îl și explice. Avem, bunăoară, explicația biologiei evoluționiste, care poate fi rezumată simplu: un băiat rău „mustește de testosteron” și te va proteja de alți băieți răi, așa că e vorba de o simplă atracție sexuală și de nevoia (inconștientă) de protecție. Există, însă, și explicațiile mai mult sau mai puțin psihologice: 1) Femeile sînt atrase de încrederea de sine pe care o degajă „băieții răi”, de aerul „puțin-îmi-pasă” (francezii i-ar spune „je-m’en-fichisme”); vă amintiți replica finală a „băiatului rău” din Pe aripile vîntului? „Draga mea, puțin îmi pasă!” Ar fi vorba, așadar, de atracția „libertății”, de absența „constrîngerilor” la care femeile, din nou subconștient, ar fi supuse toată viața. 2) Tot din instinct, de această dată unul matern, femeile încearcă să „salveze băieții răi”. Să le arate „calea dreaptă” și să-i transforme în băieți buni. Și eșuează de fiecare dată.

Observați, rogu-vă, că democrațiile nu se înamorează de tiranii sau de dictaturi, ambele de gen feminin. Prea rele! Nimeni n-ar vrea să emigreze în Coreea de Nord. Învelite însă în haina autoritarismului, tiraniile și dictaturile, y compris cea a proletariatului, se transformă din scorpii în niște familiari „băieți răi”. Răi, dar atractivi. Poate nu întîmplător comunismul, nazismul și fascismul sînt de gen masculin la singular, neutre la plural. De ăștia te poți înamora, chiar fără să vrei. Pentru că democrația e, s-o recunoaștem, ușurel plictisitoare. Griul despre care vorbea Adam Michnik va fi fiind el frumos, dar tot gri rămîne. Nu e palpitant. Da, se trăiește (mai) bine într-o democrație, dar se mai satură omul și de prea mult bine. Vrea senzații tari. N-a fost Hitler ales democratic? N-a fost el văzut ca un apărător al nemților în fața altor „băieți răi”? Nu a călcat el în picioare toate regulile naționale și internaționale? Nu le-a dat el conaționalilor senzații atît de tari că n-au mai putut duce? Dar Mao? Nu i-a fost lui teamă că se îmburghezește spiritul revoluționar, că pînă și comuniștii răi sînt pe cale să devină plictisitor de buni (avea omul un umor involuntar), și-a venit cu măreața idee a Revoluției Culturale, care i-a entuziasmat pe chinezi încă o dată, pînă cînd (ca să-l parafrazez pe Nichita Stănescu), entuziasmînd entuziasmul, au găsit porțile disperării? Dar Putin? Nu vîna și călărea el la bustul gol prin Siberia? Nu era și el sigur pe sine? Nu încalcă și el toate convențiile „puse la cale” de către plictisitorii ăia de „băieți buni” care o țin langa cu tratatele semnate și cu domnia legii? Nu e și el iubit pînă nu mai e? 

„Băieții răi”, însă, nu se găsesc doar în afara democrației, ci și înlăuntrul ei. De ce a fost votat Trump? Berlusconi? De ce e admirat Orbán? Dar să nu ne uităm doar în curțile altora. N-avem și noi, românii, slăbiciunile noastre democratice pentru „băieții răi” ai politichiei românești? Nu ne plac și nouă „bărbații adevărați”? N-am fost noi înamorați de Vadim Tudor? Nu ne plictisește și pe noi „tocilarul” ăla de Nicușor Dan? Nu ne palpită și nouă inimile mai tare cînd îl vedem pe cîte unul veșnic gata să sară la bătaie „în direct”? Haideți să fim cinstiți: nu sîntem nici noi imuni la atracția băieților răi. Ce-i drept, vreme de cîteva mandate l-am preferat pe Ion Iliescu, că era „băiat bun”, dar să nu uităm că Iliescu venea după o perioadă în care ne săturaserăm pînă peste cap de „băieții răi”. Cum spuneam, nici „băieții răi” nu mai sînt atractivi după ce încep să te înfometeze, să te închidă-n casă sau să te lovească cu pumnii și picioarele. De ăștia nu mai rămîi îndrăgostită decît dacă ești masochistă și dependentă de relații abuzive. S-au văzut și se mai văd și cazuri din astea.

Să încheiem, însă, într-o notă optimistă: „băieții răi”, constată biologia evoluționistă, au șanse mari de-a muri repede din cauza stilului de viață, și-atunci cine mai are grijă de progeniturile lor? Iaca de ce, zic oamenii de știință, vor fi fiind femeile atrase de „băieții răi” pentru o pasiune de-o noapte, dar, cînd vine vorba de măritiș, tot inconștient îi vor prefera pe cei „buni”, dintr-un motiv cît se poate de simplu: supraviețuirea genelor. Nu ne rămîne decît să sperăm că teoria funcționează și-n cazul democrațiilor. Și să găsim niște băieți plictisitor de buni.

NOTA: textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro




Categorii

Arhive