… pentru că unele idei pot fi la fel de enervante precum un fir de păr crescut în nas. Știți despre ce vorbesc. Pe astea le smulgi dintr-una, chiar dacă îți dau lacrimile. N-are rost să îți prelungești agonia. Egalitatea e o astfel de idee – sublimă, mirifică, dar lipsește cu desăvîrșire. În numele egalității s-au produs unele dintre cele mai odioase crime din istoria umanității. În tratatul despre politică, Aristotel considera egalitatea prost înțeleasă sursa tuturor relelor și propunea ca alternativă echitatea. Pe scurt, echitatea în viziunea aristoteliană presupune a da egal egalilor și inegal, inegalilor. Sună ofensator pentru urechile noastre egalizatoare? Să ne gîndim: nu ar fi absurd să-l obligi pe copilul Mozart să joace baschet sau pe copilul Ghiță Mureșan să cînte la pian, doar pentru că toți copiii trebuie educați la fel? Nu e nevoie de vreun doctorat pentru a înțelege că nu sîntem egali decît în fața Domnului. Altminteri, sîntem unici – și ne place că sîntem așa: unii mai înalți, alții mai scunzi, unii mai pricepuți la baschet, alții mai pricepuți la pian, și tot așa.

E o binecuvîntare și-un blestem. Să începem cu blestemul. Dante (da, da, Dantele ăla, Alighieri, cu Divina Comedie) pomenește într-un tratat despre monarhia universală, scris pe la 1300 toamna, un blestem deja „vechi”: „Să ai parte de un egal în familie!”. Aproape o jumătate de mileniu mai tîrziu, pe la 1750 primăvara, Rousseau vorbește și el despre blestemul omului modern, divizat împotriva sieși, pentru că trăiește prin comparație: „Cînd se gîndește la ceilalți, se gîndește la sine, iar cînd se gîndește la sine, se gîndește la ceilalți.” Simplu spus, cînd mă gîndesc la alții, mă gîndesc la ei prin comparație cu mine: Sînt mai tînăr? Mai frumos? Mai bogat? Cînt mai bine la pian sau joc mai bine baschet? Etc. Pe de altă parte, cînd mă gîndesc la mine, mă gîndesc, de fapt, la ei: Ce părere au ei despre mine? Ce imagine proiectez? De poet? De prefect? De mafiot? De avocat? Etc. E o competiție pe care n-ai cum s-o cîștigi, de unde și nefericirea omului modern, apud Rousseau. Întotdeauna se va găsi vreunul sau vreuna care să arate mai bine, să cînte mai bine la pian sau să joace baschet mai bine. Nefericirea-i asigurată.

Există însă și o parte plină a paharului. Deși am scris mult despre ei (sau poate de aceea), puritanii nu sînt tocmai apropiați inimii mele – cu o excepție: John Winthrop. Fără să-l fi citit pe Aristotel-păgînul, Winthrop a fost profund influențat de varianta creștinată a Stagiritului – culmea, pe filiera catolică pe care, ca puritan, o repudia. Pe cînd se afla la bordul corabiei Arbella, care avea să-l ducă în Lumea Nouă, a scris Un model de caritate creștină, care începe abrupt, preamărindu-l pe Domnul pentru că a creat oamenii inegali. În ochii puritanului, inegalitatea aceasta e o binecuvîntare, servind atît un scop educațional, cît și unul de stimulare a iubirii intracomunitare. Pe scurt, ne iubim pentru că sîntem diferiți și avem nevoie unii de ceilalți.

Două secole mai tîrziu, Alexis de Tocqueville vorbește despre cele două impulsuri spre egalitate sădite în inima omului: unul orientat în sus, care-l face pe om să încerce măcar să-i imite pe cei mai buni, și unul orientat în jos, care-l face pe om să-i coboare pe toți la nivelul său. Pe acesta din urmă, Tocqueville îl numește un „instinct depravat” care-i face pe oameni să prefere egalitatea în sclavie inegalității în libertate. Am spus „egalitatea în sclavie”? Păi, taman acesta era argumentul central al celui mai flamboaiant apărător al instituției sclaviei, George Fitzhugh, un soi de Salvador Dalí al taberei pro-sclavagiste, chitit să impresioneze și să șocheze cu orice preț. Fitzhugh nu avea sclavi, era sărac, citea constant literatura aboliționistă, a călătorit în Nord să se întîlnească cu Harriett Beecher Stowe, autoarea Colibei unchiului Tom, dar s-a întors și mai convins că are dreptate: egalitatea e promovată de către capitaliștii veroși (din Nord), pentru a profita de pe urma celor mai slabi – negri, femei, copii etc. Pentru că atîta vreme cît sîntem toți egali, cei mai slabi nu pot invoca dreptul la nici un fel de protecție. E competiția în care „cel mai bun cîștigă”. Muncitorii albi din Nord ar trăi mai bine dacă ar fi sclavii cuiva decît sclavii societății, adică ai nimănui. Între socialismul căruia nu-i pasă de proprietatea privată și capitalismul căruia nu-i pasă de oameni, sclavagismul reușește să împace capra cu varza. (În treacăt fie spus, termenul „sociologie” apare pentru prima oară peste Ocean în două cărți pro-sclavagism. Mă tot întreb dacă amicii sociologi sînt conștienți de asta.)

Vi se pare un argument aberant? Este! Dar cum istoria are ironiile ei, argumentul e reciclat acum de grupări precum „Occupy Wall Street” care denunță capitalismul, și/sau militează pentru introducerea unei egalități împotriva naturii. La celălalt capăt al spectrului, avem mișcările identitare, începînd cu „Black Lives Matter”, care cere drepturi speciale pentru grupul pe care-l reprezintă. Și aici problema are rădăcini vechi în istoria Americii. Cînd, după Războiul Civil, s-a propus în sfîrșit extinderea dreptului la vot, doi buni prieteni au ajuns să se certe. Ca o susținătoare a drepturilor femeilor, Elizabeth Cady Stanton era asociată și cu mișcarea aboliționistă, unde unul dintre lideri era Frederick Douglass. Cum nimeni nu-și imagina că Congresul va accepta extinderea dreptului de vot la ambele categorii, întrebarea s-a pus: cine „merită” mai mult? Douglass a susținut că negrii, cîtă vreme femeile (albe) au un cuvînt de spus prin bărbații și frații lor. Stanton a susținut că femeile, pentru că ele sînt educate și știu ce votează, spre deosebire de negrii analfabeți care vor deveni masă de manevră. După cum știm, a cîștigat Douglass, iar femeile mai aveau să aștepte pînă în 1919. Partea bună e că Douglass și Stanton s-au reîmpăcat spre sfîrșitul vieții. Nelămuririle cu privire la egalitate însă persistă.

Propun, prin urmare, să tăiem răul de la rădăcină. Cu egalitatea pre egalitate călcînd, iată porțile echității. Să nu-l forțăm pe Mozart să joace baschet și nici pe Ghiță Mureșan să cînte la pian.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche (www.dilemaveche.ro)


… adica pe un site creat de catre o mana de masteranzi si doctoranzi entuziasti, in incercarea de a oferi un spatiu „ganditului impreuna”. Cum sa-i refuzi cand te roaga sa contribui (chiar daca nu prea ai timp)?:) Nu i-am. Ceea ce n-am fost informat (cum ar fi fost frumos) e ca raspundeam „umar la umar” cu Baconschi. Dar a gresi e … tinereste (sic)


…și-atunci, chiar dacă nu vă voi recita Plugușorul și nici omătul nu e prea mare (în țară, că-n Houston nu se pune problema), îngăduiți-mi să rămîn optimist și să cred că semne bune anul are! Ce-i drept, „semnele” diferă de la o lume la alta. Într-o societate bazată pe agricultură, semnele sînt altele decît într-una bazată pe Internet și pe noile media. În prima, „omătul mare” chiar sugera „semne bune, de belșug pentru brazda de sub plug”. În cea de-a doua, un film „de Hollywood” (nu e), care se termină catastrofal taman de Crăciun, poate fi un semn de deșteptare a păpușarilor care, vrem, nu vrem, controlează în bună măsură opinia publică – cea pe care se bazează societățile contemporane. În ziua de azi, fără a cîștiga opinia publică, nu poți face nimic. Cu opinia publică de partea ta, poți face totul. Sau nu?

Pare-se că pînă și „establishment-ul” regizoral și actoricesc din SUA începe să înțeleagă că s-a sărit calul și-atunci bate șaua ca să priceapă iapa (sic!).  Nu mă voi apuca să fac cronica filmului Don’t Look Up! (Nu te uita-n sus!), pentru că despre el este vorba, dar trebuie să împărtășesc cîteva detalii, pentru necunoscători. Pe scurt, o cometă uriașă e pe cale de a lovi Pămîntul, ucigînd orice formă de viață. Însă lumea-n general și America în particular e prea ocupată cu spectacolul superficial pentru a lua în serios amenințarea, în ciuda dovezilor astronomilor (Leonardo DiCaprio și Jennifer Lawrence). Mărturisesc că începutul filmului (dar și destul de multe secvențe de pe traseu) a fost departe de-a mă entuziasma. Dimpotrivă, mi s-a părut ușurel absurd să combați superficialitatea contemporană cu o altă superficialitate. Avem o Madame President (Meryl Streep) care e varianta feminină a lui Donald Trump, de o evidență strigătoare la cer, y compris un fiu mai tîmpițel, „Don’t look up!” rimează perfect cu „Lock her up!” (sloganul lui Trump), niște capitaliști veroși ș.a.m.d.

Simbolistica începe însă să se complice relativ repejor spre surprinderea oricăruia familiarizat cît de cît cu politicile și ideologiile atît din filmele americane, cît și din viața de zi cu zi. Sînt luați la refec, pe rînd, un „cuplu” celebru de la o emisiune matinală de succes pe televiziunile americane (ABC: în film, „ea” e Cate Blanchett), un alt cuplu la fel de celebru din industria muzicală („ea” e Ariana Grande, „el” e sosia unui rapper celebru al cărui nume l-am uitat), un miliardar veșnic fericit, stăpînul noilor tehnologii etc. Trimiterile la COVID și la încălzirea planetei, ba chiar și la Armageddon-ul cu Bruce Willis, pentru cei care și-l mai amintesc, sînt și ele obvioase ș.a.m.d.

Pe scurt, filmul lui Adam McKay (omul care de fapt contează, chiar dacă n-ați auzit de el) se înfruptă cu pofta sarcasmului de la stînga la dreapta. Înțeleg că majoritatea comentatorilor, ba chiar și a actorilor, au înțeles „mesajul” ca pe unul pro-știința Covid și ecologist. Desigur, orice operă de artă e un fel de test Rorschach, al petelor de cerneală în care fiecare vede ce vrea subconștientul să vadă. Dar replica „Screw the manatees and just look up!” (pe care n-o traduc aci din varii motive) ar fi mai greu de explicat din această perspectivă. Vorba ceea, după o primă impresie, McKay se dovedește că n-are mamă, n-are tată, parcă l-ar fi născut o mătușă.

Îngăduiți-mi și mie, așadar, să îl interpretez în „cheia” care-mi pare deopotrivă cea mai coerentă și, aparent paradoxal, cea mai optimistă, mai cu seamă la început de an. De murit, murim cu toții! A încerca să uităm acest fapt, cît se poate de științific, a încerca să ne ascundem după degetele unei ipocrizii politicoase e o atitudine cît se poate de… neștiințifică. A-ți imagina că poți nega realitatea dacă-ți tot repeți că ești fericit și totul va fi bine în lumea aceasta înseamnă să-ți furi singur căciula, cum explica, tot științific, Fericitul Augustin în Cetatea lui Dumnezeu, pe la 410, toamna, fără a face apel la Scriptură. Pe la 2021, iarna, astronomul interpretat de către Leonardo DiCaprio strigă și el, în prime-TV, cam același lucru. Te scarpini în creștetul capului și te-ntrebi: cam cîte mii de ani mai exact au trecut de cînd Ecleziastul a zis că „nu e nimic nou sub soare”?

Pare-se că ideea unui sfîrșit al lumii a fost dintotdeauna mai „atractivă” decît cea a sfîrșitului individual, prin urmare și mai eficientă cînd e vorba de-a suna deșteptarea la realitate. Morțile personale, private, astea ale fiecăruia dintre noi, nu sînt nici pe departe suficient de spectaculoase pentru a ne atrage atenția asupra a ceea ce contează cu adevărat – stabilirea priorităților. Contează mai mult viața romanțioasă a cîntăreței care vrea să salveze lamantinii (manatees), pentru că asta dă bine, asta se cere? Telefonul „deștept” care îți ghicește stările sufletești și îți trimite videoclipuri amuzante cu pisici și găini pentru a te binedispune? Comentariile de pe social media și stupizeniile înșirate pe bandă rulantă la televiziuni? Sau cometa care te va ucide cu siguranță?

În ce direcție merită cu adevărat să te uiți? În sus, la cer, sau în jos, la telefonul deștept? Bătălia mediatică dintre cele două sloganuri – „Just look up!” („Doar uită-te-n sus!”) versus „Don’t look up!” („Nu te uita-n sus!”) – e înduioșătoare în simplitatea ei, dar surprinde totodată o realitate înfricoșătoare: astăzi, mai mult decît oricînd, cu rațiunea nu mai faci nimic. Astăzi, mai mult decît oricînd, contează numai manipularea grosolană a emoțiilor. Mai apoi, degeaba te uiți în sus, dacă o faci doar pentru a te speria de realitate. Kant vorbea despre „cerul înstelat deasupra noastră și legea morală din noi”, dar cine mai știe astăzi de Kant? Și despre ce fel de „cer înstelat” vorbim? Cel cu Steaua sau cel cu cometa?

Înclin să cred că premiera filmului nu a fost stabilită din întîmplare taman de Crăciun. Dimpotrivă, cred că a fost încă o invitație transparentă la a face paralela dintre Steaua care a vestit Nașterea și cometa care a vestit moartea. Pentru că, la urma urmei, urma care scapă turma, cometa e viața. Viața te omoară – ăsta e un fapt științific. Faptele nu pot fi schimbate, înțelesul lor, însă, da. Și tocmai de aceea (aproape) sfîrșitul filmului e o reconciliere a științei cu credința și o reîntoarcere la cuminecarea cu cei dragi. Ca o Taină Mare. Iar cine nu înțelege, să nu înțeleagă.

P.S. Pentru cei care vor să vadă filmul: a nu se rata P.S.-ul (sic!). Pentru că da, e un film cu P.S., iar referința biblică e din nou cît se poate de transparentă.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro


… sa pastram traditia. Pour les connoisseurs, doua dintre cele trei au fost o provocare – le-am incercat pentru prima oara 🙂

La Anu’ si la multi ani!


… dintre ani. Pentru ca vine o vreme cand oamenii cedeaza variilor presiuni la care sunt supusi si iau decizia eroica de-a mai returna o parte dintre cartile imprumutate de la biblioteca, unele de cativa ani buni (asta e unul dintre avantajele de-a fi profesor – poti, practic, tine cartile imprumutate cu anii).

Problema nu ar fi atat cartile in sine, ci faptul ca trebuie sa le „cureti” de toate semnele pe care le-ai folosit pentru a-ti reaminti pasajele mai importante, care sa-ti fie de folos. Credeti-ma, operatiunea ia foarte mult timp. Si vorbim aici de maxim 10% dintre cartile folosite anul care aproape a trecut.

Poate intelegeti de ce plagiarismul imi ridica usurel tensiunea:)


… mila Domnului sa fie!

Laudati si cantati si va bucurati!

La Anul si la multi ani!


… aschiile

23dec.21

… zice-se ca nu sar departe de trunchi. Iarna aceasta baietii au mers singuri in munti (pe langa Boise, pentru cei interesati). Cu zapada pana la brau si temperaturi mult sub zero grade, in mjlocul lui nowhere. Doar cu un cort. Ideea de baza nu e ca doar au supravietuit, dar s-au mai si distrat tremurand.

Ingaduiti-mi sa ma umflu nitzel in penele mele de tata.

Ba chiar au apucat de-au facut niste poze artistice.

Sa fie primit! La anul si la multi ani!


…pentru că tot mi s-a reproșat în ultima vreme că nu scriu despre problemele zilei și c-am pierdut contactul cu realitatea, voi încerca măcar acum, spre sfîrșitul anului, să îndrept ce se mai poate îndrepta la acest capitol. Nu știu alții cum sînt, vorba lui Ion Creangă, dar eu, cînd mă gîndesc la realitatea cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, mă cuprinde o ușoară amețeală, braț la braț c-o ușoară invidie față de cei care pot vorbi despre asta fără emoții, de parcă în realitate (sic!) ar ști exact cum stă treaba.

I-auzi una! O știre Reuters de acum vreo două săptămîni ne informa că s-a stabilit un nou preț record pentru cumpărarea de pămînt virtual într-o realitate – ați ghicit – virtuală, un metavers denumit Decentraland (cum ar veni, Pămîntul descentralizat): echivalentul a vreo două milioane și jumătate de dolari pentru un teren care ar ocupa cam cît un teren de baschet, în realitatea asta, cea de toate zilele. În engleză, știrea sună și mai bine: „Virtual real estate land plot sells for record 2.4 million”Virtual real estate! Pentru necunoscători, aceste lumi virtuale, dintre care Decentraland e doar ultima pe principiul democrației directe, imită, fiecare după puteri și tehnologie, pe cea reală: cumperi, vinzi, vizitezi muzee, faci expoziții de modă, dar cireașa de pe tort rămîne (zic eu, necunoscătorul) avatarul.

Avatarul e adevărata ispită – cea care-i face pe niște oameni altminteri reali să-și petreacă uneori mai bine de jumătate din viață într-o lume virtuală. De ce? Pentru că avatarul ești tu, așa cum ai vrea să fi fost! Nu-ți place numele pe care ți l-au dat părinții? Îl schimbi! Ești mititel și ochelarist, cum sînt eu? Dacă te deranjează asta, îți faci un avatar de om înalt, c-o privire de vultur! Ești femeie, dar te simți bărbat (sau invers)? Dai un click și-ți schimbi sexul (virtual)! Nu-ți place țara în care trăiești sau viața-n general? Le schimbi, cum ți-ai schimba ciorapii. Această posibilitate de a te re-crea după chipul și asemănarea nu a lui Dumnezeu, ci a ideii tale despre eul ideal pare să fie irezistibilă! Să ridice două degete cine n-a fost niciodată ispitit de posibilitatea lui „Ce-ar fi fost dacă…?”.

Dar problema zilei de astăzi nu e ispita. De milenii, oamenii visează la „Ce-ar fi fost dacă…?”, cu rezultate cînd mai bune, cînd catastrofale. Pînă de curînd, însă, pîrdalnica de realitate îi forța să își ajusteze dorințele. Oricît de mult ți-ai fi dorit să zbori precum Superman, n-aveai cum. Trebuia să iei avionul. Acum, în realitatea virtuală, o poți face de unul singur, ca păsările. Pînă mai ieri, oricît de mult ți-ai fi dorit să rămîi pururi tînăr și ferice, biologia și oglinda te obligau să accepți că îmbătrînești. Acum îți pare că-ți poți îngădui să ignori orice restricții reale, refugiindu-te în lumea virtuală. Lumea virtuală, metaversul, îți promite tinerețea fără de bătrînețe și viața fără de moarte.

Sau nu?

I-auzi două! O companie elvețiană a inventat o nouă metodă de sinucidere asistată – un soi de coșciug „tipărit” în trei dimensiuni de către un computer, în care te vîri de bunăvoie, apeși pe un buton și mori din lipsă de oxigen și de dioxid de carbon. Capsula cu pricina n-arată defel a coșciug, dimpotrivă. Are un aspect foarte hipster, vine în mai multe modele și poate fi transportată oriunde, la munte, la mare și-n orice împrejurare, cum spunea o reclamă socialistă. Partea cu adevărat „atractivă”, declară inventatorul Philip Nitschke (nu Nietzsche!), ar fi că folosește inteligența artificială pentru a determina dacă persoana cu pricina se „califică”. Simplu spus, un computer îți dă voie (sau nu) să te retragi din viața reală.

Să recapitulăm. Pe de-o parte, noua tehnologie îți permite să ignori neplăcerile realității, prin refugierea într-o lume alternativă, virtuală. Pe de cealaltă parte, aceeași tehnologie îți judecă, pe baza unui chestionar completat online, abilitatea de a mai suporta (sau nu) realitatea, oferindu-ți totodată opțiunea de-a scăpa de ea, refugiindu-te în moarte. Pe de-o parte, ai promisiunea de-a scăpa de constrîngerile realității. Pe de cealaltă parte, ai recunoașterea tacită că de realitate nu poți scăpa, dar și ideea că moartea e tot un soi de „fugă de realitate”. Cum ai da-o, cum ai suci-o, „dușmanul” rămîne același – pîrdalnica de realitate pe care n-o poți controla după pofta inimii.

Iar cu tema controlului ajungem, într-un sfîrșit, și la Miorița din titlu. Dacă vă mai amintiți din școală, balada surprinde avant la lettre ambele aspecte discutate mai sus: avem atît o realitate virtuală, în care Miorița (un avatar?) trage cu urechea la șopotelile ciobanilor rivali și vrea să controleze situația, dar și un soi de prefigurare a capsulei elvețiene. Precum viitorii beneficiari ai ultimei mode în materie de eutanasiere, și ciobănașul nostru are pretenții referitoare la unde și cum să fie îngropat, cu trei feluri de fluierașe (de fag, de os și de soc), la care elvețienii nici n-au visat, dar nu moare de bunăvoie. Spre deosebire de elvețieni, dar și de Miorița, el știe că nu poate controla totul. Oilor li se oferă o variantă virtuală mult mai atractivă („A căzut o stea, / Soarele și luna / Mi-au ținut cununa / Brazi și păltinași / I-am avut nuntași” etc.) decît măicuței bătrîne cu brîul de lînă („Iar la cea măicuță, / Să nu-i spui, drăguță, / Că la nunta mea / A căzut o stea, / Soarele și luna…” ș.a.m.d.). De ce? Pentru că, spre deosebire de oi, măicuța se mai poate lăsa prostită, însă foarte puțin, să zicem de către Moș Crăciun) și a fi prostit (să zicem de către niște plagiatori ajunși în vîrful piramidei politice) e o diferență uriașă – e diferența dintre realitate și realitatea virtuală. E diferența dintre ciobănașul care știe că nu poate controla totul, oricît de mult și-ar dori, și ceilalți ciobani care-și imaginează că ar putea avea controlul dacă și-ar ucide competitorul, c-are oi mai multe, mîndre și cornute. Vrînceanul și ungureanul nu realizează că, procedînd astfel, nu fac decît să intre în turmele pe care încearcă să pună mîna. În turmele care-și imaginează că aleg libere ultima modă în materie de orice (politicieni, blugi sfîșiați, social media, smart gadgets etc.). Iată paradoxul: cu cît încercăm să controlăm mai mult, cu atît mai repede ne transformăm într-o turmă lesne de manipulat. E diferența dintre adevărata voință și iluzoria putință.

La anul și la mulți ani!

P.S. Știu că nu mă va crede nimeni, dar mă simt dator să vă spun că, în realitate, textul a fost scris înainte de a citi ultimul Dosar din Dilema veche, dedicat acestui subiect.

NOTA: Textul a aparut – ati ghicit! – si in Dilema Veche: http://www.dilemaveche.ro


… 54

19dec.21

…la o primă vedere, alegerea pare simplă. Pe de-o parte îi ai pe neofilii însetați de noutate, orice noutate, numai nouă să fie (sic!). Neofilul, ai spune, e tipul care se pune la coadă de la patru dimineața în fața magazinului Apple (uneori vine de cu seara, că are sac de dormit) pentru a-și cumpăra ultimul model de smartphone (13? 14?), nu pentru că celălalt (12) nu mai e bun, ci pentru că nu mai e nou. Ai fi tentat să crezi că asta ar fi dovada incontestabilă că zic și oamenii ăia ceva, iar telefoanele devin mai deștepte („smart”) mult mai repede decît oamenii. Neofilul, ai crede, e adolescentul, întîrziat sau nu, care-și cumpără ultima jucărie, căreia îi spune „gadget”, că sună mai… nou („cool”), vorbește cu laptop-ul și cu luminile din casă, cu frigiderul, ceasul, televizorul ș.a.m.d., iar asta (avertisment onest pentru neofobi), nu pentru că i-ar fi luat Dumnezeu mințile (cum ar zice neofobii), ci pentru că toate astea sînt „deștepte” („smart”), așa că le zici ce să facă și ele fac. Asta cînd nu-ți spun ele ce să faci tu de dimineața pînă seara, cît să alergi, cîți pași mai ai de făcut, care ți-e pulsul, glicemia, cum mai merge bursa, ce muzică să asculți, ce cărți să citești și, dacă tot ai vorbit cu Mărioara despre locuințe, ce-ar fi să-ți cumperi o casă nouă?

E, așadar, neofilia legată de vîrstă? Nu chiar! Tot neofil e și bărbatul care ar vrea tot timpul o altă femeie, una mai „nouă”, o mașină mai „bengoasă”, decapotabilă poate, iar exemplele ar putea continua, însă tocmai am realizat că folosesc, foarte incorect politic, doar genul masculin. Pentru a contrabalansa argumentul, să observam că și orice doamnă care se străduiește să fie în pas cu moda, chiar dacă asta presupune blugii rupți sau cizme cu tălpile cît o cărămidă, e o neofilă. Neofili erau și vikingii, dar și Cousteau. Neofil e și cel care-și petrece viața pe rețelele sociale, de teamă să nu-i scape vreo noutate (FOMO – Fear of Missing Out), dar și orice om de știință, curios să împingă înțelegerea măcar cu un milimetru mai departe. America e o țară prin definiție „neofilă”, dat fiind c-a fost fondată așa cum o știm, să fiu iertat, de către noii-veniți în ultimele sute de ani, nu de către neofobii băștinași. Nimic surprinzător așadar că e plină de neofili și neofile, de toate vîrstele, etniile, rasele și sexele (că mai nou sînt mai mult de două). Neofilii americani umblă în pantaloni scurți și cămăși înflorate la optzeci de ani, dar tot ei testează și posibilitatea de a salva planeta de un asteroid folosind o rachetă ce pare desprinsă dintr-un film de science-fiction.

Cum spuneam, alegerea între neofilie și neofobie nu e chiar atît de simplă precum pare. După cum neofilii sînt de mai multe feluri, la fel și neofobii. În ochii neofilului, neofobul (sau neofoaba?) e conservatorul par excellence, e Edmund Burke, păstrătorul tradiției, apărătorul monarhiei, al Bisericii și aristocrației, fie ea naturală sau ereditară. Dar tot Burke a susținut că un stat care nu se poate schimba nu are cum să dăinuiască, deci orice fel de conservatorism presupune o serie de corecții succesive. În absența unor studii „științifice” și a unor „date statistice”, ți-ai putea imagina că neofobii sînt antivacciniștii convinși, „pupătorii de moaște”, „tîrîtorii pe coate și pe genunchi”, cei care votează cu AUR și l-au citit din scoarță-n scoarță pe Pavel Coruț (parc-așa îl chema). Neofobi sînt însă și cei care îmbrățișează de vreo trei sute de ani doctrina Iluminismului și a „Scientologiei”, în ciuda dovezilor – total științifice! – că „scientologia” (și nu mă refer aici nici măcar la „Biserica Scientologică”, aia a lui Tom Cruise) e o îndoctrinare la fel de periculoasă ca oricare alta, dacă nu mai periculoasă. Omul cu adevărat „de știință” va fi primul care va recunoaște că milioane de studii „științifice” s-au dovedit a fi complet false, după cum orice statistician respectabil îți va confirma că statistic poți demonstra aproape orice (și nu datorită vreunei rele-credințe). Să nu uităm: tot sub flamura „raționalității” au „luptat” atît revoluționarii francezi, cît și comuniștii, naziștii, suporterii eugeniei ș.a.m.d.

Vorba lui Tocqueville, înainte de-a continua discuția, ar fi mai bine să ne lămurim despre ce vorbim și dacă mai are rost s-o facem. Francezul se referea la alegerea dintre o societate aristocratică, în care îi trăiseră strămoșii, și una chipurile democratică, în care trăia el. Și, după ce trecea în revistă avantajele și dezavantajele fiecăreia, conchidea că, oricum, alegerea a fost făcută de către… providență! Istoria lumii, zicea el, demonstrează mai întîi că mersul spre „egalitatea de condiții” e de neoprit și, mai apoi, că americanii – din varii motive – au „furat”, ca să zicem așa, startul, dar restul lumii le va călca repejor pe urme. Dacă încercăm să rămînem optimiști, am putea aplica aceeași logică alegerii dintre neofilie și neofobie sau – pentru a aduce discuția cu picioarele mai aproape de pămîntul mioritic – dintre vacciniști și antivacciniști, nostalgicii comuniști și nostalgicii legionari, suporterii „dacilor” și cei ai „romanilor”, bunica neofobă care trăiește „bio” fără s-o știe și nepoata neofilă, care plătește bani buni ca să trăiască la fel de „bio” și să salveze planeta ș.a.m.d.

Cînd Moise i-a scos pe evrei din Egipt și i-a dus, cu voia Domnului și mai ocolit, dar i-a dus totuși pînă la marginea Pămîntului Făgăduinței, a fost, fără doar și poate, un neofil. Socrate a fost acuzat, condamnat și ucis (democratic) de către concetățenii atenieni pentru c-ar fi fost neofil (contesta tradițiile și zeii cetății). La fel, Confucius, Buddha, Mahomed, dar și alde Pitagora, Aristotel, Paracelsus, Newton, Darwin, Einstein, Eminescu, Eugène Ionesco, și tot așa pînă la sfîrșitul paginilor din Dilema veche (sic!). Toți neofili la vremea lor, acuzați însă de neofobie de către neofilii pe-stil-nou, după ce au devenit tradiții de sine stătătoare.

În concluzie, înclin să cred că Tocqueville avea dreptate și că vîntul providenței bate într-o singură direcție – cea a neofiliei. Dar tot el observa că, dacă nu mai putem schimba mersul istoriei, o putem, încă, educa. Că, pentru a dăinui pe termen lung și a influența istoria, orice neofilie trebuie să devină, măcar într-o oarecare măsură, o neofobie. Nu degeaba va fi zis Hristos: „Să nu socotiți c-am venit să stric Legea și proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc”.

Călcînd neofilia cu neofilia, iată porțile neofobiei!

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – www.dilemaveche.ro




Categorii

Arhive