…deși odinioară se foloseau pe scară largă saluturi precum „Vă salut cu respect” sau „Respectele mele!” și chiar mai simpla exclamație „Respect!” rostită cu admirație, eventual amestecată și cu puțină invidie, pentru o realizare sau altă. Pe scurt, respectul era un ingredient de bază al vieții noastre cea de toate zilele. Era precum sarea-n bucate, ceva ce ne dădea gust și poftă de viață deopotrivă. Spuneți drept: cînd ați auzit ultima oară vreuna dintre formulele de mai sus? Vă mai amintiți cînd a fost ultima dată cînd v-ați mai intersectat cu respectul? Dacă da, sînteți printre puținii norocoși. Dacă nu, consolați-vă cu gîndul că de-acum faceți parte dintr-o majoritate covîrșitoare.

Ce s-a întîmplat? Cum, cînd și de ce ne-am pierdut respectul? Răspunsurile, înclin să cred, se găsesc într-un amestec de factori locali și internaționali. Să începem cu explicațiile neaoșe. Recent, am văzut că profesorii aflați în grevă (la ora la care scriu aceste rînduri) cer insistent să fie tratați cu respect. Corectă la o primă vedere, cererea alunecă însă rapid în ridicol, cînd realizezi că „respectul” cerut se traduce prin omenescul, prea omenescul „spor salarial”. Nu că, Doamne ferește, o asemenea cerere n-ar fi justificată, ci pentru că ea pune carul înaintea boilor, atît la propriu, cît și la figurat. Pentru că respectul se și acordă, dar se și cîștigă. Or, ca profesor, a pretinde respect de la niște plagiatori dovediți, prefăcîndu-te că această problemă nu există sau nu e importantă, înseamnă să te umpli singur și de bunăvoie de ridicol. Cine să respecte Educația? Lucian Bode? Cel care, după ce-a fost dovedit, negru pe alb, că a plagiat masiv în lucrarea „de doctorat”, care, oricum, nu aduce nici o contribuție majoră în planul cercetării, a fost recent spălat de către Comisia Națională de Etică, cu explicația ridicolă „deși n-a folosit ghilimele, n-a plagiat”? Cui și de ce să acord respectul? Acord respect lui Dacian Dragoș, care și-a dat demisia din funcția de conducător al acestei comisii, în semn de protest, acord respect Universității „Babeș-Bolyai“ care și-a făcut datoria, dar restului? Dar turmei de struți care-și doresc să fie tratați cu respectul datorat profesorilor? Sau ministrului Bode?

Ce să mai spunem de cel care-l ține drăgăstos în brațe, pentru că cine se-aseamănă se-adună, coloana vertebrală a moralității de cauciuc, Nicolae Ciucă, plagiator dovedit și el, ascuns după pulpana unei procuraturi obediente? Respect? Pentru cel care în 2018 declara ritos: „Nu voi face politică. Consider atît de sfîntă onoarea şi demnitatea de a fi fost şeful Statului Major”, doar pentru a-și călca în picioare „sfînta onoare și demnitate” la prima ocazie? Cel care declara miercuri: „Dacă am spus că-mi voi da demisia vineri, îmi voi da demisia vineri”, pentru ca vineri să se răzgîndească folosindu-i ca pretext taman pe cei care-i pretind acum respectul? Cînd singuri nu se respectă pentru că nu își respectă profesia? Cum să-i respecte președintele Iohannis, cel care declara, la fel de ritos precum Ciucă, de-acum ignorata cu nerușinare „toleranță zero pentru plagiat”?

Aș putea continua așa mult și bine, cu respectul acordat românilor „de aur” pe TikTok-ul chinezesc și vizite de curtoazie la ambasada Rusiei, negreșit cu tricolorul pe piept, dar nădăjduiesc c-ați prins ideea de ce, din motive strict neaoșe, respectul ne fuge printre degete precum nisipul. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Fenomenul fiind însă cvasi-universal, o parte din explicații e musai să depășească și ele strîmtul cerc mioritic. Să trecem așadar la următorul nivel, cel – haideți să-i spunem – mai filosofic. Dispariția respectului ca un concept central al vieții civilizate presupune un refuz al ierarhiilor valorice. A respecta pe cineva sau ceva implică o privire pe verticală, de jos în sus, înrudită celei de rușinare. Te rușinezi pentru că nu te-ai ridicat la înălțimea propriilor așteptări sau la înălțimea așteptărilor altora. Din contra, a-ți pierde respectul devine un apanaj al nerușinării, un refuz al verticalității și o îmbrățișare a unei perspective orizontale, egalizatoare. 

Ce a produs această schimbare din ce în ce mai accelerată în ultimii zece, douăzeci de ani? Ce s-a schimbat în întreaga lume în această perioadă? Au apărut noile media sociale – de la deja uitatul de-acum MySpace la deja prăfuitul Facebook, la so-yestarday-ul Instagram, la deja hulitul Twitter, la Snapchat și la, cum spuneam, preferatul de-acum al românilor neaoși, chinezescul TikTok. De ce au accelerat noile media trecerea, începută de multișor, cum observa Tocqueville deja în secolul al XIX-lea, de la perspectiva verticală asupra lumii la cea orizontală? Pentru că fiecare a putut deveni, din „cititor”, „scriitor”, din „receptor”, „autor” ș.a.m.d. Simplificînd din lipsă de spațiu, așa s-a pierdut respectul față de cuvîntul scris, și tot așa s-a pierdut respectul față de o profesie sau alta, o vocație sau alta (în germană, Beruf înseamnă deopotrivă „profesie” și „vocație”). Pînă nu demult, existau profesii „respectabile” – profesia de profesor (sic!), să zicem. Pînă nu demult, se spunea că toți oamenii se pricep doar la două lucruri – la fotbal și la politică. De-acum însă, toată lumea se pricepe la orice: la medicină, la drept, la filosofie, la religie, la teologie, ba chiar și la teofanie, ce mai contează? Toate se găsesc pe Internet, la toate îți poți da și îți dai cu părerea: de la cum se cresc copiii la cum să fii fericit, de la atitudinea corectă față de pisici la mersul pe bicicletă, repararea mașinii de spălat sau viața la țară. De-abia acum am reușit să punem cu adevărat în practică dictonul roman „Nihil humanum a me alienum puto” („Nimic din ceea ce-i omenesc nu-mi este străin” – cum am învățat prin clasa a opta, pe vremea cînd încă se mai respecta limba latină). Să nu uităm, dictonul e născocirea unui fost sclav adus la Roma, Publius Terentius Afer, posibil negru precum Fericitul Augustin, devenit celebru prin scrierea de comedii (și eliberat din acest motiv). Alte vremuri, altă educație! Vremuri în care respectul nu se acorda pe bază de culoare a pielii sau de statut social. Respectul se acorda pe bază de merit.

Vorba olteanului: Fuse, fuse și se duse! Găsitorului, respect!

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

…așa că n-am încotro și va trebui să încep pe ocolite, cu o lungă confesiune: sînt unul dintre acei creștini ortodocși făcuți, iar nu născuți! Nu, n-a trebuit să mă convertesc, fiind botezat imediat după naștere, dar nici dus la biserică n-am fost dus, atît la propriu, cît și la figurat, pînă n-am ajuns tînăr adult. Altele erau vremurile. De bună seamă, ca la toți românii pe-atunci, de Crăciun mîncam porcul, venea Moș Crăciun (nu Gerilă!) cu bradul și primeam colindători, dar „Capra” rămînea mult mai impresionantă cu ciocul acela de lemn care ne speria și ne făcea să rîdem deopotrivă. De Paște, roșeam ouăle, le ciocneam, mîncam mielul și spuneam „Hristos a înviat!“. Un vecin ne aducea și „paștile”. (Aici e musai să fac o digresiune.  Pare-se că noi, românii, sîntem ortodocșii cei mai „democratici”. Obiceiul de a împărți „paștile”, adicătelea un surogat de împărtășanie, la toată lumea, nu există nici în Biserica greacă și nici în cea antiohiană. Te împărtășești, bine, nu, nu. Cînd am încercat să le explic grecilor cum e cu „paștile” la români, s-au… crucit!)

În liceu, am început cu toții să descoperim respectul pentru tradițiile creștine: mergeam la colindat – că se dădea de băut pe gratis – și mergeam la Înviere – că ne lăsau și părinții, și milițienii să stăm toată noaptea pe-afară. Cimitirul din Brad vedea în noaptea aceea multe și nu foarte sfinte! Prima oară cînd am deschis Biblia, a fost ca să verific niște pasaje la care făcea referire Erich von Däniken, în cartea Amintiri despre viitor, în care „explică” cum, în toate religiile, zeii nu erau altceva decît extratereștrii. A fost nevoie de un profesor extraordinar de filosofie în liceu, Ludovic Notaros, căruia îi port veșnică recunoștință, pentru a începe să-mi pun întrebări mai serioase. Normal, pe lîngă filosofie, am început să caut răspunsuri și-n religii. Erau greu de găsit cărți din astea pe vremea lui Ceaușescu, dar nu imposibil. Fie aveai o „relație” la cineva care lucra la Fondul Interzis de la Biblioteca Universitară din Cluj, fie mai cumpărai sau primeai fotocopii sau cărți dactilografiate pe sub masă, la propriu, nu la figurat, în cofetăria Arizona din Cluj. Așa am ajuns la Yoga lui Patanjali, la budismul zen, la Dao De Jing, Cartea tibetană a morților, Confucius, Lao Zi ș.a.m.d. Apăruse și Istoria religiilor a lui Mircea Eliade. După ’89 a fost mai simplu. Genul acesta se găsea pe toate tarabele. De la Yoga am ajuns, via scriitorul Vasile Andru, la Rugăciunea inimii, de acolo la Filocalii, și uite-așa am ajuns să merg la biserică, ba chiar și să-i iau interviu unui viitor sfînt: Părintele Dumitru Stăniloae! Restul e istorie.

Îmi cer iertare dacă v-am plictisit cu o confesiune atît de „amănunțită”, dar aș vrea să se înțeleagă că nu am absolut nimic împotriva nici unei religii, în general, și nici a budismului sau a lui Dalai Lama, în particular. (În treacăt fie spus, liderul spiritual al budiștilor are un frate care trăiește în Bloomington, Indiana, unde însuși Dalai Lama a venit, pe cînd îmi făceam doctoratul.) Mai mult, am așteptat, răbdătoriu, o lună întreagă, pentru a fi sigur că nu trag concluzii pripite. Din păcate, nu m-am înșelat. Dacă e să fie acuzat cineva de judecăți părtinitoare, acela n-ar trebui să fiu eu. 

Iată faptele: pe 28 februarie, într-un templu din Dharamshala, liderul budiștilor din întreaga lume a participat la sărbătorirea a vreo 120 de copii care terminaseră un program de „dezvoltare a abilităților” sponsorizat de către Fundația M3M, „brațul filantropic” al companiei imobiliare M3M Group. În martie, fundația cu pricina a publicat fotografii și clipuri de la eveniment. Într-unul dintre ele, Dalai Lama îi cere unui copil să-l pupe pe obraz. Copilul o face, ba îl mai și îmbrățișează. Ținîndu-l de mînă, Dalai Lama îi spune „Cred că și aici” și-l sărută pe buze. Pe urmă, liderul spiritual își lipește fruntea de cea a copilului și spune: „Și suge-mi limba!”. Nu e o exagerare, se vede și se aude cînd spune: „Suge-mi limba!!!”. Și și-o scoate să i-o arate! Copilașul, fîstîcit, scoate și el puțin limba. Din public se aud rîsete. Secvența cu pricina a devenit virală pe Internet pe la început de aprilie, inclusiv în România, iar pe 10, în fața valului de indignare, „biroul” lui Dalai Lama a transmis scuzele liderului, „pentru durerea pe care cuvintele lui ar fi putut s-o provoace” și spune că îi place să „glumească chiar și în public”! (De-atunci mă tot întreb cum glumește în privat.) Sfîrșit. De atunci, de o lună încheiată încoace, nimic. În spațiul public internațional și românesc e o liniște de-ți poți asculta gîndurile.

Taman aceste gînduri m-au făcut să admir decența de care a dat dovadă o lume întreagă în fața acestui incident, altminteri – s-o recunoaștem – destul de… scandalos. (Și nu, nu, suptul limbii nu e vreo năstrușnică tradiție budistă!) După șocul inițial, scuzele au fost acceptate și lumea și-a văzut de-ale ei. N-a comentat răutăcios faptul că nimeni din publicul altminteri numeros – majoritatea, probabil, fiind părinții „absolvenților” – nu s-a șocat, ba dimpotrivă, unii au chicotit la propunerea „șugubeață” a liderului spiritual. O asemenea înfrînare morală și discretă decență într-o lume altminteri repezită să judece aspru pe oricine și orice e de admirat și încurajat.

Dar tot aceste gînduri m-au făcut să mă-ntreb ce s-ar fi întîmplat dacă – Doamne ferește! – Papa sau vreun cardinal s-ar fi apucat să fie la fel de „glumeți” cu vreun băiețandru de altar la vreo festivitate desfășurată într-o catedrală. Mai rău: ce s-ar fi întîmplat dacă vreun preot de pe la noi ar fi fost surprins într-o ipostază asemănătoare, în biserică sau la școala din sat? Dar, dacă vreun prelat ar fi ispitit să facă sau să spună așa ceva, cîți ar trece de la gînd la faptă, știind că sînt priviți de cîteva sute de oameni și filmați pentru un public de milioane? Și cîți din public ar chicoti nestînjeniți? Aveți așadar a mă ierta dacă, păcătosul de mine, am impresia că lumea de astăzi, în ciuda apelurilor insistente la toleranță, ecumenism și eclectism religios, folosește dubla măsură atunci cînd vine vorba despre religii. Dacă e să ne luăm după evidențe, vor fi fiind toate religiile egale, dar unele sînt mai egale decît altele. 

Unora nu li se îngăduie nici să clipească în front, altora le este permis și iertat orice. Unele sînt copii de trupă, altele – Dl. Goe, scuipat să nu se deoache: „Cu ce nu-i șade lui bine? adăogă tanti Mița, și-l scuipă și dumneaei și-l sărută”.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

…deși am mai spus-o: dacă Anglia și Franța ar fi fost echipe de fotbal, iar eu aș fi fost microbist, în copilărie aș fi ținut cu Franța, după cum unii țineau cu Steaua sau cu Dinamo. Cu franceza și Parisul a fost dragoste la prima vedere, coup de foudre, cu engleza a început mai degrabă ca un mariaj de conveniență. Regretatul scriitor Marcel Petrișor obișnuia să spună că franceza e limbă de salon (nu degeaba se folosește și acum atît în restaurantele „cu pretenții”, cît și în cazinourile de lux – les jeux son faits, rien ne va plus), pe cînd engleza a fost și va rămîne o limbă de negustori. În tinerețe, ajunsesem să vorbesc franceza fluent, iar engleza puțin mai bine decît Tarzan cînd s-a întîlnit cu Jane. Acum, chiar dacă înțeleg în continuare franceza, la vorbit mă descurc mai bine cu engleza. După cum se-ntîmplă de multe ori și-n viață, confruntată cu realitatea socialismului militant francez, coup de foudre, ca tot fulgerul, a venit, a lovit și s-a dus, spre deosebire de mariajul de conveniență, care s-a metamorfozat într-o adevărată admirație, dacă nu de-a dreptul iubire. 

Ce-i drept, englezii au fost dintotdeauna ex-centrici – și nu doar la propriu, ca insula de la marginea Europei. Nu spun nici o noutate. Poetul roman Virgiliu, nimeni altul decît autorul Eneidei, citat cu mîndrie națională de către Sir Edward Coke, constituționalist din secolul al XVII-lea, observa că „britanicii sînt cu totul diferiți față de restul lumii”, iar Montesquieu nota și el că Anglia cu greu poate fi asemănată restului Europei. (Din lipsă de spațiu, nu voi face aci distincția dintre „Anglia” și „Marea Britanie”, din care Anglia reprezintă doar o parte.) Lăsînd la o parte impresiile subiective atît ale localnicilor, cît și pe cele ale vizitatorilor, cîteva diferențe obiective față de restul Europei sînt lesne de identificat: printre altele, Magna Carta, precursoarea cu secole a ideii drepturilor omului, Biserica Anglicană, care a complicat problema religioasă oricum spinoasă după fractura catolici-protestanți, dar și stabilitatea istorică și importanța Parlamentului spre deosebire de orice instituție asemănătoare de pe continent (États généraux în Franța, Dieta poloneză ș.a.m.d.). Această din urmă instituție a fost și cea care, paradoxal, a asigurat pe termen lung longevitatea și stabilitatea monarhiei britanice, omorînd-o mai întîi.

A fost o lecție dură, atît pentru regalitate, cît și pentru popor. Mai întîi, a fost nevoie să se dea cu capul de perete – metaforic vorbind. La propriu, și l-au tăiat – mai exact, l-au decapitat pe Charles I-ul în 1649, în urma unui devastator război civil între suporterii Parlamentului și cei ai regelui. Cu un drum, englezii au rămas și fără rege, dar și fără capul Bisericii (așa au apărut episcopalienii, dar asta ar fi o altă poveste). Au constatat repejor că inflamările astea de moment n-aduc nimic bun. Cu Cromwell la cîrmă, au nimerit din lac în puț, așa că s-au întors, de bunăvoie și nesiliți de nimeni, la monarhie, chemîndu-l pe tron pe Charles al II-lea, fiul decapitatului, refugiat în Franța și educat acolo de către Hobbes. Lecția, însă, nu fusese încă învățată. A fost nevoie de Glorioasa Revoluție (1688), care l-a adus pe tron pe William al III-lea, pentru ca ambele părți să admită că romanii avuseseră, totuși, dreptate: Festina lente! Dacă te grăbești încet, devii prima monarhie constituțională și, totodată, cea mai de succes din istorie.

Înveți pe propria-ți piele că oamenii au nevoie de constanță, de simboluri neschimbate și de povești împărtășite, pentru a rezista atît ca indivizi, cît și ca popoare – iar asta cu atît mai mult cu cît lumea din jur se schimbă tot mai repede și pare a o lua complet razna. De ce sînt oamenii gata să moară pentru un steag pînă-n ziua de azi? Taman într-un timp „ieșit din țîțîni”, cum i se părea Hamletului shakespearian încă de la 1600, încrederea că te mai poți baza pe ceva ce este și va rămîne neschimbat e pur și simplu odihnitoare. Fascinantă de-a dreptul! Recunoașteți că sînteți, ca toți turiștii din Marea Britanie, fascinați de perucile englezești, de Garda Regală și de căciulile lor care altminteri ar stîrni râsul. Ca și „fustițele” scoțiene (kilt-urile), care, cumva, reușesc să nu fie caraghioase, ci să impună respect.

La fel și Piatra Destinului – scoțiană și ea. Cînd vezi o piatră de 125 de kilograme cărată cu tot fastul și cu onoruri militare de la Edinburgh la Westminster pentru încoronarea lui Charles al III-lea ai de ales: fie te pufnește rîsul și crezi că oameni în toată firea au luat-o razna, fie îți dai seama că asiști la o tradiție care nu are cum să nu-ți impună respectul. Pietrei cu pricina i se mai spune și „Perna lui Iacov” – piatra pe care Iacov ar fi folosit-o drept pernă cînd a visat scara care ajungea pînă la cer, pe care urcau și coborau îngerii (Geneza 28:10-19; vezi și Ioan 1:51). Legenda spune c-a fost adusă din Țara Sfîntă și-a fost folosită la întronarea regilor Scoției încă din secolul al IV-lea. Consemnată istoric e „doar” de la 1057, dar a fost preluată de către regii Marii Britanii după cucerirea Scoției, în 1603. Furată de către un grup de studenți scoțieni în 1950, a fost rapid recuperată, dar, într-un semn de bunăvoință al premierului John Mayor, recedată Scoției în 1996, cu o condiție. Să fie readusă sub tronul de la Westminster la fiecare nouă încoronare. Chapeau! – cum ar zice coup de foudre.

Nevoia de constanță nu se aplică doar monarhiei. Dacă n-ai rege, îl înlocuiești cu o Constituție. După cum recunoștea Alexander Addison în 1791, în recent înființatele Statele Unite ale Americii, „omul are nevoie de un idol. Idolul nostru politic trebuie să fie Constituția și legile. La fel precum Chivotul Legămîntului la evrei, trebuie să fie ferite de atingerile profane”. Și n-au mai schimbat-o, spre deosebire de francezi, care-s deja pe la a 14-a Constituție! Nevoia de constanță se aplică și oamenilor. Mie, unuia, cel puțin. Bătut de vîntul istoriei de-a lungul și de-a latul planetei, mi-am dezvoltat propria tehnică de supraviețuire. În orice loc din lume unde rămîn mai mult de cîteva zile, îmi fac obiceiuri la care țin cu sfințenie: merg în aceleași locuri, comand aceleași lucruri, stau la aceeași masă, pe același scaun, dacă se poate. Cînd nu mai trebuie nici să spun ce vreau pentru a fi servit, se cheamă că mi-am creat (încă) o ancoră. Ancorele sînt bune la casa omului. Contrar părerilor din ziua de azi, ancorele nu te împiedică să zbori. Te împiedică doar s-o iei complet razna.  

Aceste ancore nu sînt altceva decît pietrele destinului. Grele fiind, te lasă să plutești.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

…cînd, după înfrîngerea Comunei din Paris, Eugène Pottier scria, în 1871, Internaționala – imnul de luptă al proletariatului – nu anticipa nici succesul poemului și, cu siguranță, nici ironiile acestui succes. Pînă cînd Pierre Degeyter (De Geyter) nu i-a compus muzica, în 1889, poemul cu pricina a rămas cvasi-necunoscut, iar la acea dată Pottier murise deja de vreo doi ani, autoexilat încă din 1873 în America, la New York, inima capitalismului. Asta ar fi prima ironie. Cîntecul a devenit popular după ce a fost adoptat de către A Doua Internațională, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, dar s-a internaționalizat cu adevărat doar după ce-a fost adoptat ca imn al noii Uniuni Sovietice. Între timp, paternitatea muzicii i-a fost furată lui Pierre de către fratele său, Adolphe, și-a fost recîștigată, în Justiție, de-abia în 1922, cînd Pierre avea 74 de ani. Rămîne încă disputată. Oricum, alții s-au îmbogățit de pe urma drepturilor de autor – a doua ironie a unei Internaționale a proletariatului anarhist.

A treia ironie, însă, rămîne, deocamdată cel puțin, și „culmea ironiilor, de rîsul copiilor”, vorba lui Păstorel Teodoreanu. Că Uniunea Sovietică s-a prăbușit sub povara propriei incompetențe sau că mult-așteptata unire a proletarilor din toate țările s-a transformat doar într-o frustrantă înfrățire a birocraților din toate țările sînt lucruri bine știute, așteptate și, prin urmare, cîtuși de puțin ironice în adevăratul sens al cuvîntului. Ironia ironiilor este că Internaționala s-a internaționalizat abia după înfrîngerea comunismului, prin sporirea exponențială, de la o zi la alta, în țările capitaliste, a fascinației cu un vers-cheie – începutul cunoscutului refren. În traducerea românească, versul sună cumva mai blajin, mai mioritic: „Hai la lupta cea mare!”. Culmea e că și o variantă englezească e tot cumva mai „moale”: „It’s the last call” („E ultima chemare”). Ceva mai „bătăioasă” e versiunea „Tis the final combat”, mai fidelă  originalului francez: „C’est la lutte finale!” („Este lupta/bătălia finală!”). (Înțeleg că rușii au „dublat miza”: „E lupta decisivă și finală!” – ceea ce-mi pare ușurel redundant, dar cum nu mă pricep la rusă, mă opresc aici.)

După cum observa recent politologul Ivan Krastev, președintele Centrului pentru Strategii Liberale din Sofia (printre altele), într-un editorial din Financial Times, expresia „la lutte finale” pare să fi devenit între timp „refrenul” democrațiilor de-a lungul și de-a latul planetei. De la Trump, care declara că lupta electorală pentru Casa Albă e „lupta finală” pentru salvarea Americii, pînă la activiștii ecologiști care declară că soarta planetei atîrnă în balanță „acum ori niciodată”, și de la ceea ce se întîmplă în aceste zile în Israel la alegerile din Turcia sau Bulgaria (am putea lesne adăuga și România pe listă), toate aceste confruntări politice, atît din stradă, cît și de la tribună, sînt prezentate în termenii „luptei finale”, în logica „acum sau niciodată”, „totul sau nimic”, „la bal sau la spital”, „în rai sau în iad”! 

Încă din secolul al XIX-lea, Alexis de Tocqueville sugera că democrația are nevoie de „dramă” pentru a menține trează atenția electoratului. Dar, constată Krastev, pînă de curînd, această retorică era folosită doar în campaniile electorale. Odată cunoscute rezultatele, redevenea limpede că nici dracii nu-s chiar atît de negri, nici îngerii chiar așa de albi, și că soluțiile de compromis sînt deopotrivă necesare și posibile. Acum, însă, nu mai există perioade de pauză, de gîndire la rece, de aflat soluții concrete. În toate democrațiile liberale se trăiește într-o înfierbîntată și perpetuă „luptă finală” – „din nou un refren greșit”, conchide Krastev.

E o culme a ironiilor pentru că e o ironie „matrioșka”, una în care încap alte ironii, mai mari sau mai mici. Observați, rogu-vă, că regimurile mai mult sau mai puțin totalitare sînt mai degrabă imune în fața acestei retorici. Au folosit-o și auzit-o de atîtea ori, încît și-a pierdut puterea de mobilizare a maselor. A ajuns o vorbă goală, o „aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor” (1 Corinteni 13). Ironic, nu? Mai observați că, în enumerarea de mai sus, nu am menționat protestele violente din Franța legate de creșterea vîrstei de pensionare. Nu am făcut-o intenționat, pentru c-am vrut să „save the best for last”, cum ar zice americanul, sau să păstrez exemplul drept cireașa de pe tort, cum ar zice românul. Toți cei care mă cunosc știu că Franța rămîne prima mea iubire și că sînt înamorat de limba franceză. Asta, însă, nu face decît să-mi sporească disperarea și dezamăgirea văzînd cu cîtă furie, începînd de la Revoluție încoace, francezii se încăpățînează să-și taie singuri craca istorică de sub picioare. E singura țară din Europa care, trăind în bună măsură de pe urma istoriei, continuă să lupte violent în stradă împotriva ei. „C’est la lutte finale”, într-adevăr! 

Pe cînd, acum vreo 14 ani, mă aflam în Franța pentru un masterat în științe politice, am simpatizat cu suferința profesorului meu de geopolitică. Cătrănit că franceza își pierduse supremația culturală în fața englezei, omul îl acuza pe Napoleon pentru că vînduse Louisiana americanilor. „Altminteri”, îmi argumenta el la o cană cu vin, „poate că acum în America se vorbea franceza și-atunci Internetul ar fi fost și el tot în franceză! Și-atunci franceza ar fi și astăzi lingua franca.” Mă întreb dacă ar mai gusta acum ironia că „la lutte finale” a reușit să se internaționalizeze înaintea lui „last call”.

Tupilat însă cel mai adînc în această matrioșka a ironiilor, rămîne… creștinismul – umbră peste care mulți s-au străduit și se străduiesc în continuare să sară, de parcă cineva ar putea sări peste propria-i umbră. Pare-se că Walter Benjamin avea dreptate – propulsat de progres înainte, cu aripile deschise, îngerul istoriei rămîne întors cu fața spre trecut. Ce altceva este imagistica „luptei finale” dacă nu doar un „plagiat” grosolan al Armaghedonului biblic? O „maimuțăreală” a lui, cum ar spune Părintele Scrima? Dar pînă atunci, pînă la Războiul Sfîrșitului Lumii (Mario Vargas Llosa), mai avem de așteptat. Propun așadar, ca democrați, să ne conservăm energiile armaghedonice și să nu le risipim în bătăliile astea politice mai mari sau mai mici, de zi cu zi. Lumea n-a început și nu se sfîrșește cu noi. 

Hristos a înviat!

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

… ca din mormant iertare a rasarit!

Sfantul Ioan Gura de Aur (Chrisostomul) – in romaneste:

„De este cineva binecredincios si iubitor de Dumnezeu, sa se bucure de acest praznic frumos si luminat. De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se, intru bucuria Domnului sau. De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum rasplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintai, sa-si primeasca astazi plata cea dreapta. De a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca.

De a ajuns cineva dupa ceasul al saselea, sa nu se indoiasca, nicidecum, caci cu nimic nu va fi pagubit. De a intarziat cineva pana in ceasul al noualea, sa se apropie, nicidecum indoindu-se. De a ajuns cineva abia in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din pricina intarzierii, caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel de pe urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintai; si pe cel de pe urma miluieste, si pe cel dintai mangaie; si aceluia plateste, si acestuia daruieste; si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si lucrul il pretuieste, si vointa o lauda.

Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru; si cei dintai, si cei de al doilea, luati plata. Bogatii si saracii impreuna bucurati-va. Cei ce v-ati infranat si cei lenesi, cinstiti ziua. Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi. Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este mult, nimeni sa nu iasa flamand. Gustati toti din ospatul credintei; impartasiti-va toti din bogatia bunatatii. Sa nu se planga nimeni de lipsa, ca s-a aratat Imparatia cea de obste. Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate, ca din mormant iertare a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de ea. Pradat-a iadul Cel ce S-a pogorat in iad; umplutu-l-a de amaraciune, fiindca a gustat din trupul Lui. Si aceasta mai inainte intelegand-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amarat, intimpinandu-Te pe Tine jos: amaratu-s-a ca s-a stricat. S-a amarat, ca a fost batjocorit; s-a amarat, ca a fost omorat; s-a amarat, ca s-a surpat; s-a amarat, ca a fost legat. A primit un trup si de Dumnezeu a fost lovit. A primit pamant si s-a intalnit cu cerul. A primit ceea ce vedea si a cazut prin ceea ce nu vedea. Unde-ti este, moarte, boldul? Unde-ti este, iadule, biruinta? Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos si au cazut diavolii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata stapaneste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa; ca Hristos, sculandu-Se din morti, incepatura celor adormiti S-a facut. Lui se cuvine slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin.”

… in engleza:

If any man be devout and love God, let him enjoy this fair and radiant triumphal feast. If any man be a wise servant, let him rejoicing enter into the joy of his Lord. If any have labored long in fasting, let him now receive his recompense. If any have wrought from the first hour, let him today receive his just reward. If any have come at the third hour, let him with thankfulness keep the feast. If any have arrived at the sixth hour, let him have no misgivings; because he shall in nowise be deprived thereof. If any have delayed until the ninth hour, let him draw near, fearing nothing. If any have tarried even until the eleventh hour, let him, also, be not alarmed at his tardiness; for the Lord, who is jealous of his honor, will accept the last even as the first; he gives rest unto him who comes at the eleventh hour, even as unto him who has wrought from the first hour.

And he shows mercy upon the last, and cares for the first; and to the one he gives, and upon the other he bestows gifts. And he both accepts the deeds, and welcomes the intention, and honors the acts and praises the offering. Wherefore, enter you all into the joy of your Lord; and receive your reward, both the first, and likewise the second. You rich and poor together, hold high festival. You sober and you heedless, honor the day. Rejoice today, both you who have fasted and you who have disregarded the fast. The table is full-laden; feast ye all sumptuously. The calf is fatted; let no one go hungry away.

Enjoy ye all the feast of faith: Receive ye all the riches of loving-kindness. let no one bewail his poverty, for the universal kingdom has been revealed. Let no one weep for his iniquities, for pardon has shown forth from the grave. Let no one fear death, for the Savior’s death has set us free. He that was held prisoner of it has annihilated it. By descending into Hell, He made Hell captive. He embittered it when it tasted of His flesh. And Isaiah, foretelling this, did cry: Hell, said he, was embittered, when it encountered Thee in the lower regions. It was embittered, for it was abolished. It was embittered, for it was mocked. It was embittered, for it was slain. It was embittered, for it was overthrown. It was embittered, for it was fettered in chains. It took a body, and met God face to face. It took earth, and encountered Heaven. It took that which was seen, and fell upon the unseen.

O Death, where is your sting? O Hell, where is your victory? Christ is risen, and you are overthrown. Christ is risen, and the demons are fallen. Christ is risen, and the angels rejoice. Christ is risen, and life reigns. Christ is risen, and not one dead remains in the grave. For Christ, being risen from the dead, is become the first fruits of those who have fallen asleep. To Him be glory and dominion unto ages of ages. Amen.

…et, pour la bonne bouche, si in franceza:

Que tout homme pieux et ami de Dieu jouisse de cette belle et lumineuse solennité.

Tout serviteur fidèle, qu’il entre avec allégresse dans la joie de son Seigneur.

Celui qui a porté le poids du jeûne, qu’il vienne maintenant toucher son denier.

Celui qui a travaillé depuis la première heure, qu’il reçoive aujourd’hui le juste salaire.

Celui qui est venu après la troisième heure, qu’il célèbre la fête dans l’action de grâce.

Celui qui est arrivé après la sixième heure, qu’il n’ait aucun doute, il ne sera pas lésé.

Si quelqu’un a tardé jusqu’à la neuvième heure, qu’il approche sans hésiter.

S’il a traîné jusqu’à la onzième heure, qu’il n’ait pas honte de sa lenteur,

car le Maître est généreux,

il reçoit le dernier comme le premier;

il accorde le repos à l’ouvrier de la onzième heure comme à celui de la première.

Il fait miséricorde à celui-là, et comble celui-ci.

Il donne à l’un, il fait grâce à l’autre.

Il accueille les oeuvres, il apprécie le jugement ; il honore l’action et loue l’intention.

Aussi, entrez tous dans la joie de notre Seigneur.

Premiers et derniers, recevez le salaire.

Riches et pauvres, chantez en choeur tous ensemble.

Les vigilants comme les nonchalants, honorez ce jour.

Vous qui avez jeûné, et vous qui ne l’avez point fait, réjouissez-vous aujourd’hui.

La table est prête, mangez-en tous ; le veau gras est servi, que nul ne s’en retourne à jeun.

Jouissez tous du banquet de la foi.

Que nul ne déplore sa pauvreté car le Royaume est apparu pour tous.

Que nul ne se lamente sur ses fautes, car le pardon s’est levé du tombeau.

Que nul ne craigne la mort, car la mort du Sauveur nous a libérés.

Il a détruit la mort, celui qu’elle avait étreint.

Il a dépouillé l’enfer, celui qui est descendu aux enfers.

Il l’a rempli d’amertume, pour avoir goûté de sa chair.

Isaïe l’avait prédit en disant :

„l’enfer fut rempli d’amertume lorsqu’il t’a rencontré”;

rempli d’amertume, car il a été joué;

bouleversé, car il fut mis à mort ; bouleversé, car il fut anéanti.

Consterné, car il saisit un corps et trouva un Dieu.

Il prit de la terre et rencontra le ciel.

Il saisit ce qu’il voyait, et tomba sur celui qu’il ne voyait pas.

O mort, où est ton aiguillon ?

Enfer, où est ta victoire.

Le Christ est ressuscité et tu as été terrassé.

Le Christ est ressuscité et les anges sont dans la joie.

Le Christ est ressuscité et voici que règne la vie.

Le Christ est ressuscité, et plus un mort au tombeau,

car le Christ est ressuscité des morts, prémices de ceux qui se sont endormis.

A lui, gloire et puissance dans les siècles des siècles Amen.

Iar anul acesta, hai sa fie si-n germana:

Osterpredigt des Johannes Chrysostomos

Wer fromm und gottesfürchtig ist, labe sich an diesem schönen strahlenden Fest.
Wer ein getreuer Knecht ist, gehe fröhlich ein zu seines Herrn Freuden.
Wer sich im Fasten verzehrt hat, empfange jetzt seinen Dinar.
Wer von der ersten Stunde an gearbeitet hat, empfange heute seinen gerechten Lohn.
Wer um die dritte Stunde gekommen ist, feiere mit Danken.
Wer um die sechste Stunde gekommen ist, zweifle nicht. Er wird nichts einbüßen.
Wer nach der neunten Stunde gekommen ist, trete herzu ohne Zaudern und Furcht.
Wer um die elfte Stunde gekommen ist, fürchte sich nicht ob seines späten Kommens.
Denn der Herr ist großzügig, er empfängt den Letzten wie den Ersten.

Er lässt den Arbeiter der elften Stunde zur Ruhe eingehen wie den der ersten Stunde.
Er erbarmt sich des Letzten und sorgt für den Ersten. Jenem gibt er, und diesem schenkt er
Die Werke nimmt er an und begrüßt den Entschluss. Die Tat ehrt er, und die Absicht lobt er.
So geht ein, alle, zu eures Herrn Freuden!

Empfangt euren Lohn, die Ersten wie die Letzten! Reiche und Arme, jubelt miteinander!
Ausdauernde und Achtlose, ehrt diesen Tag!
Wer die Fasten gehalten, und wer sie vermieden, freue sich heute!
Der Tisch ist gedeckt, tretet alle herzu und tut euch gütlich
Das gemästete Kalb ist bereit, niemand gehe hungrig von dannen.
Jeder erquicke sich am Gastmahl des Glaubens.
Jeder genieße den Reichtum seiner Güte.

Niemand beklage seine Armut, denn das Reich ist allen erschienen.
Niemand beweine seine Schuld, denn Vergebung leuchtet vom Grabe.
Niemand fürchte den Tod, denn des Erlösers Tod hat uns befreit.
Er hat den Tod vernichtet, von dem er umfangen war.
Er hat die Hölle gefangen geführt, in die er hinabfuhr
Er erzürnte sie, der er sein Fleisch zu kosten gab.

Jesaja weissagt und spricht:
Die Hölle ward betrübt, als sie dich gewahrte.
Sie ward betrübt, denn sie ward zu Spott.
Sie ward betrübt, denn sie ward vernichtet.
Sie ward betrübt, denn sie ward gestürzt
Sie ward betrübt, denn sie ward gefesselt.

Die Hölle nahm einen Leib und begegnete Gott.
Sie nahm Erde und traf auf den Himmel.
Sie nahm das Sichtbare und fiel durch das Unsichtbare.

O Tod, wo ist dein Stachel? O Hölle, wo ist dein Sieg?
Christ ist erstanden, und du bist gestürzt
Christ ist erstanden, und die Dämonen sind gefallen.
Christ ist erstanden, und die Engel frohlocken.
Christ ist erstanden, und das Leben ist Sieger.
Christ ist erstanden, und leer sind die Gräber.

Denn Christus ist geworden der Erstling unter denen, die da schlafen,
da er ist auferstanden von den Toten.
Ihm sei Lob und Preis von Ewigkeit zu Ewigkeit. AMEN.

CHRlSTUS IST AUFERSTANDEN, ER IST WAHRHAFTIG AUFERSTANDEN!

…pentru că, după ce, în urmă cu două săptămîni, am vorbit despre diferențele dintre conducătorii „oilor” – păstori, tătuci și influenseri – a sosit timpul să discutăm puțin și despre diferențele dintre turme. Dintre noi, oile, oricît de deranjant ar suna acest apelativ. Am văzut că, pe de-o parte, ne putem maturiza; putem trece de la statutul de „mielușei” la cel de „oițe” și, eventual, chiar la cel de „oi”. Ceea ce, însă, e mai puțin limpede e dacă, în acest caz, maturizarea reprezintă, cu necesitate, un avantaj. Pe de-o parte, am putea argumenta că trecerea de la statutul de „mielușel” la cel de „oaie” e însoțită de o sporire a înțelepciunii, a acelei phronesis, cum îi spuneau vechii greci înțelepciunii practice. Pe de altă parte, aceeași schimbare poate fi interpretată totodată mai degrabă ca o pierdere a inocenței. La urma urmei (urma care scapă turma?), nu de pomană mielul e mai fraged, atît la propriu, cît și la figurat; atît la masa pascală fizică, cît și la cea spirituală. Am văzut, acum două săptămîni, bunăoară, cum maturizarea oilor s-a însoțit, istoric, de o rebeliune împotriva păstorilor, dublată de o uniformizare ce-a făcut posibilă apariția „tătucilor” în societățile de masă (comunismul și fascismul). 

De bună seamă, mai există și o alternativă cu totului tot optimistă – dobîndim și înțelepciune și nu ne pierdem nici inocența –, și una chiar pesimistă, în care nu dobîndim nici înțelepciune și ne pierdem și inocența. Să analizăm, așadar, faptele, pentru a vedea cum stăm – ca spirit de turmă. Încheiam episodul trecut cu o constatare: plictisiți de uniformizare, am început să căutăm cu frenezie „autenticitatea”, ceea ce ne-a aruncat direct în brațele influenserilor de toate felurile. Asistăm, în aceste zile, la uniformizarea unicității. Ce ne învață asta despre noi înșine? Pînă nu demult, ne revoltam la gîndul că am putea fi obligați să urmăm pe cineva, pe oricine, ca oile. Era o revoltă generalizată împotriva oricărei autorități, îndrituită sau nu, de la părinți și profesori la preoți și conducătorii politici. Cu asta am rămas. N-o să ne lăsăm noi prostiți de ideile lor perimate și de încercările lor patetice de-a ne îndruma pe calea cea dreaptă, de-a ne învăța deosebirea dintre bine și rău – cu alte cuvinte, de-a încerca să ne influențeze viețile! Asta nu! Noi ne lăsăm influențați doar de către cei care ne spun, din capul locului, că asta intenționează să facă! Să ne influențeze! Asta e meseria lui/ei declarată – de influenser(ă)! Cînd are un influenser succes? Cînd are mulți urmăritori, zeci și sute de mii de oameni care, de bunăvoie și nesiliți de nimeni, acceptă să se lase influențați de persoana în cauză! De ce are mulți urmăritori? Păi, pentru că are succes! Circularitatea logicii nu mai sperie, pentru că logica nu mai contează. 

Influenserul ne influențează să ce? Cu siguranță, nu să deosebim binele de rău, sau cum să ne dezvoltăm înțelepciunea practică de a ști ce se cuvine să faci într-o situație sau alta – că asta l-ar include automat pe lista „nefrecventabililor”. Pentru a afla răspunsul la această întrebare, să răspundem mai întîi la o alta: cine îl plătește pe influenser să fie influenser? Că nu îl plătim noi, oile, și nici statul, ca pe „influențatorii” de modă veche, pomeniți mai sus – profesori, preoți sau oameni politici. Îi plătesc firmele care vor să-și promoveze produsele la cît mai mulți fraieri. Simplu și la obiect. Nu sînt plătiți să ne învețe ceva, ci să ne convingă ce să cumpărăm! Și uite-așa, pe nesimțite, am învățat să nu mai credem în Moș Crăciun, ci într-o anumită marcă de șampon. Nu în învierea morților, ci în beneficiile ultimului model de smart watch. Nu mai iubim înțelepciunea (filo-sofia), ci o iubim pe Contesa Digitală, ba chiar și pe frații Tate. Uneori, concomitent.

Îmi veți reproșa că exagerez, că nu e dracul (care drac?) chiar atît de negru, că astea sînt prostioare mai mult sau mai puțin nevinovate, fără impact la scară mare. Ne amuzăm și noi, dimpreună cu ei, nu îi luăm chiar în serios. M-aș bucura din toată inima dacă ați avea dreptate, dar pîrdalnica de realitate se încăpățînează să vă contrazică. Altminteri cum vă explicați procesul de infantilizare accelerată, manifestat pe diferite planuri, în felurite feluri? Astăzi, ni se spune că adolescența e perioada cea mai vulnerabilă la anxietăți de tot felul, vîrsta la care nu mai ești nici copil, dar nici adult, de unde și creșterea alarmantă a depresiilor și sinuciderilor la această categorie de vîrstă. Odinioară, dacă vă mai amintiți, adolescența era, dimpotrivă, perioada cea mai frumoasă din viață pentru că erai, deopotrivă, și copil, și adult. Diferența de perspectivă e între „nici-nici” și „și-și”. Asta pe de-o parte. Pe de alta, adulții visează să rămînă pururi tineri, iar asta nu pentru c-au ajuns să dea, cum se spune, în mintea copiilor, ci pentru că, la rîndul lor, sînt dezamăgiți de realitate și-și caută viitorul într-un trecut care nu mai există. De aici și frenezia francezilor (și nu numai) de-a refuza realitatea – se trăiește mai mult, se fac mai puțini copii, și-atunci nu mai sînt bani pentru a susține sistemul actual de pensii. Contează? Ei, aș! Precum zice Conu Leonida, „să dea, că de aia e stat”! De unde? E treaba lui! Ajută că dai foc motocicletelor și trotinetelor celor săraci (că ăia bogați au limuzine)? Că singurii care suferă de pe urma asta sînt taman cei obidiți, adică „ai tăi”, pentru care, declarativ, te lupți? Nu, în realitate, dar realitatea nu mai contează, contează „senzațiile”! Avem senzația că facem ceva! Prin comparație, dansul paparudelor pentru a aduce ploaia era ceva mai rațional.

Observați, rogu-vă, că, în acest caz, infantilizarea nu e opusul maturizării, ci apanajul ei! Infantilizarea nu ne ajută nici să cîștigăm înțelepciunea și nici să ne (re)dobîndim inocența. Procesul de infantilizare nu ne frăgezește, ca să spunem așa, nici fizic și nici spiritual. Dimpotrivă. Ne face tot mai „ațoși”, tot mai greu de mestecat, tot mai puturoși, tot mai vulnerabili la realitatea de care încercăm să scăpăm, de parc-am putea sări peste propria umbră. Or, influenserii tocmai asta fac – ne vînd iluzia unor realități virtuale, ceea ce face realitatea asta, de zi cu zi, din ce în ce mai greu de suportat. Vorba lui Eugène Ionesco: „Luați un cerc, mîngîiați-l, va deveni vicios!”. Mai contează? Be-eee!

P.S. Vă mai mirați că filmul care a cîștigat Oscarul anul acesta se numește Everything Everywhere All at Once (Totul Oriunde și Deodată)? Fără virgule, adicătelea fără întrerupere și pauză de tras sufletul?

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

… pentru ca asa trebuia sa raspunda soldatul roman cand i se intampla sa fie laudat de catre vreun ofiter pentru oarescare fapte “de vitejie”: “Servesc Patria!” Folosesc “vitejia” intre ghilimele, pentru ca, pe vremea lui Ceausescu, trageam cu gloante oarbe:  la saptesprezece ani am tras cu Kalasnikovul, cu PSL-ul, cu mitraliera de 14, cu TT-ul, cu AG-ul si ce se mai gasea prin ograda unitatii din Zalau. De la infanterie am fost trecut la “operatiuni speciale” (parca asa le zicea – ni s-a spus ca suntem “trupe de commando”), dar toamna culegeam porumb pe langa Satu Mare, ceea ce, simteam de pe-atunci, nu ma califica automat la statutul de Mihai Viteazul. Am crescut, in schimb, cu povesti de vitejie, de la Harap Alb la Ahile, si de la Ioan Voda cel Cumplit la Ecaterina Teodoroiu. Ma visam sarind din transee strigand, “Inainte, baieti! Sunteti cu mine!” Iar, in somn, “baietii” ma urmau. Aveti a ma ierta, asadar, daca intampin dificultati insurmontabile, incercand sa mi-i imaginez pe alde Nicolae Ciuca sau Lucian Bode trecand prin foc, prin fum si mii de baionete, intru apararea patriei si a democratiei, ba chiar insufletind, prin curajul personal, armate intregi. Nu stiu cum se face, dar oamenii, astia, lipsiti pana si de curajul de a-si da demisia, ajung in pozitii de conducere, ba ne mai si explica si de ce merita.

De ce merita? De ce merita oamenii astia pensii speciale de la 45 sau 50 de ani? Pentru ca si-au facut, daca si-au facut, meseria! Meseria, nu datoria! Datoria de roman si-ar face-o voluntarii care s-ar duce sa-si apere tara. Datoria de roman si-o fac cei care isi fac studiile pe cinstite. Meseria de militar si-o fac aia care-s platiti pentru asta! Aud, in aceste zile, cum s-ar depopula armata romana fara pensiile speciale! Pe coridoarele Parlamentului se striga: “Daca va iubiti tara, nu va atingeti de pensile militarilor, ca n-o sa mai aiba cine sa bage obuzul pe teava!” Pardon? Toti acesti viteji striga in gura mare ca sunt gata sa-si sacrifice vietile nu pentru patrie ci pentru … pensia speciala? O si vad, cu ochii mintii, pe Ecaterina Teodoroiu strigand din transee, “Dupa mine, baieti, dar numai daca ne dau astia pensii speciale! Altminteri, la loc comanda!” Magistratul nu ar mai fi dispus sa serveasca Justitia daca nu are pensie speciala? Pai de ce sa ne oprim aici? Profesorul sa fie platit daca merge la ore, chirurgul daca opereaza, electricianul daca iti schimba becul si ciobanul daca paste oile! Pana la 45 de ani – dupa care sa iasa la pensie, ca sa se poata re-angaja la stat!

Astia ne sunt eroii de astazi? Niste plagiatori si niste fameni? Furtul sub 50,000 de euro nu e infractiune? Astia isi iubesc tara? Si nu ne e noua rusine de nerusinarea lor? Cum sa-mi cresc nepotii (copii-s deja adulti si inca mai puteau sa viseze)? Cum sa-i motivez? Daca tragi tare, bunicule, vei ajunge ca … Ciuca? Ca … Bode? Nu credeti c-ar fi un abuz? Ca i-as traumuatiza? C-ar visa urat noaptea? Ar trebui, fara gluma, sa se sesizeze, din oficiu, Protectia Copilului cand oameni din astia apar la televizor inainte de miezul noptii! Sau macar sa ne avertizeze pe burtiera: Urmeaza imagini cu un puternic impact emotional!

P.S. Imi cer scuze colegilor de arme – n-am apucat sa le cer permisiunea de-a le publica fotografia din tinerete, dar nadajduiesc sa ma ierte (medici amandoi). (Neamtu Tiganu e de vina!:))

NOTA: Textul a aparut si pe http://www.contributors.ro

… uitati de Bond – James Bond. Amintiti-va de poet! Muresan. Ion Muresan. Nu sare cu motocicleta peste avioane, nu impusca pe nimeni, si nu stie sa foloseasca nici parasuta si nici parasutele. E sfios. E nesigur. Se balbaie. Il iubesc. Pana si ca geniu e atipic. Ca regula generala, geniile stiu ca sunt genii. Eminescu stia ca e geniu. Nichita Stanescu stia si el. Muri nu stie ca e geniu – altii stiu. Eu stiu. Si de aceea ma bucur ca mi-am implinit toate visurile copilariei: am ajuns si in jungla Amazonului, unde nu mai ajunsese „omul alb”, si-am baut si o bere (metaforica) cu un geniu.

Muresan. Ion Muresan.

P.S. Imaginati-va, fie si pentru o clipa, ca Eminescu v-ar fi recitat, emotionat, la Bolta rece, sa vada cum reactionati, Oda in metru antic, inainte de-a fi publicata. „No? Ce zici?” – m-a intrebat, emotionat, Muri. La Maimuta plangatoare. Ce sa mai si zic? „Nu credeam c-am sa-nvat a muri vreodata …”

…pentru că păstorii, tătucii și influenserii (iartă-mă, limbă română!) au ceva în comun – sînt numiți ca atare pentru că toți conduc cîte-o turmă. Cu adevărat interesante, însă, sînt deosebirile. Pe de o parte, avem deosebirile dintre păstori, tătuci și influenseri – cum, încotro și pentru ce conduc turma. De ele ne vom ocupa în această săptămînă. Pe de altă parte – o parte adesea pe nedrept, dar explicabil ignorată –, avem deosebirile dintre turmele pe care le conduce fiecare. Cum ar veni, spune-mi cine te conduce, ca să-ți spun ce fel de oaie ești. Reciproca e, însă, și ea valabilă: cum e oaia, și păstorul. De turme, însă, ne vom ocupa data viitoare. S-o luăm, așadar, metodic.

La început au fost păstorii. De fapt, ca să fim corecți, la început au fost țăranii, adicătelea Cain. Pe urmă păstorii, adicătelea Abel. Dar, după cum știm, sacrificiile păstorului au fost plăcute Domnului. Cain n-a putut rezista invidiei, în ciuda avertismentelor Domnului, așa că l-a ucis pe Abel. Și-a ucis deopotrivă fratele și păstorul. Degeaba. Din țăran, Cain s-a făcut orășean. A construit prima cetate, Enoh, după numele fiului său. Degeaba. Urmașii acestuia aveau să fie strămoșii celor dintîi nomazi (Iabal), dar și ai celor care-au inventat primele instrumente muzicale (Iubal) și, din același tată, dar altă mamă, primele unelte din bronz și fier (Tubal-Cain). Așa, zice-se, ar fi început civilizația. Degeaba. Adam l-a avut pe Set, care să-l înlocuiască pe Abel. „Lui Set i s-a născut un fiu căruia i-a pus numele Enoş. Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului” (Facerea, 4). Pare-se că, oricum am da-o și oricum am suci-o, civilizația are nevoie de un păstor care s-o îndrume. 

La Platon, păstorul devine filosoful-rege. În Republica, inamicii păstorului, cei care-l ironizează, îl disprețuiesc, ba chiar vor să-l omoare, sînt, pe de-o parte, sofistul Thrasymachus și, pe de altă parte, mulțimea prizonierilor înlănțuiți în peșteră. Cu alte cuvinte, oameni care, pe de-o parte, se cred prea sofisticați pentru a se lăsa păcăliți de idealuri (Thrasymachus), pe de alta, prea mulți de aceeași părere pentru a nu avea dreptate (prizonierii din peșteră). În dialogul cu pricina, cinicul Thrasymachus sugerează că oile sînt proaste și naive, așa că nu realizează că păstorul are grijă de ele doar pentru a le vinde sau pentru a le mînca. Deștept, nu? Nu, răspunde Socrate, pentru că păstorul nu e păstor decît în măsura în care are grijă de oile sale! Altminteri l-am numi „făcător de bani”. La fel, doctorul e doctor nu pentru că e „făcător de bani”, ci pentru că are grijă de cei bolnavi ș.a.m.d. În final, Thrasymachus se rușinează, roșește și… tace!

La Platon, păstorul devine filosoful-rege. În Republica, inamicii păstorului, cei care-l ironizează, îl disprețuiesc, ba chiar vor să-l omoare, sînt, pe de-o parte, sofistul Thrasymachus și, pe de altă parte, mulțimea prizonierilor înlănțuiți în peșteră. Cu alte cuvinte, oameni care, pe de-o parte, se cred prea sofisticați pentru a se lăsa păcăliți de idealuri (Thrasymachus), pe de alta, prea mulți de aceeași părere pentru a nu avea dreptate (prizonierii din peșteră). În dialogul cu pricina, cinicul Thrasymachus sugerează că oile sînt proaste și naive, așa că nu realizează că păstorul are grijă de ele doar pentru a le vinde sau pentru a le mînca. Deștept, nu? Nu, răspunde Socrate, pentru că păstorul nu e păstor decît în măsura în care are grijă de oile sale! Altminteri l-am numi „făcător de bani”. La fel, doctorul e doctor nu pentru că e „făcător de bani”, ci pentru că are grijă de cei bolnavi ș.a.m.d. În final, Thrasymachus se rușinează, roșește și… tace! 

Și uite-așa ajungem și la cel mai faimos păstor din istorie – la Iisus, deopotrivă Miel pe de-a-ntregul și Păstor pe de-a-ntregul. Numai în Ioan, 21 simbolistica e într-atît de bogată și întrebările într-atît de multe, că n-are cum să nu-ți lase gura hermeneutică apă. Doar așa, cum ar spune francezul (cînd nu dă foc la mașini), pentru „amuse-bouche”, iată cîteva întrebări: Cine era ucenicul iubit de Iisus care-i atrage atenția lui Simon Petru că „necunoscutul” e însuși Domnul? De ce Petru, care-l iubește cel mai tare pe Iisus, nu e nici cel care-l recunoaște și nici cel pe care Domnul îl iubește mai mult? În fine, dar nu în cele din urmă, în ce măsură cele trei lepădări ale lui Petru se oglindesc în cele trei întrebări ale lui Iisus: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești mai mult decît aceștia?”, prima oară, și doar „Mă iubești?” de celelalte două ori? Cele trei răspunsuri ale lui Petru sînt aidoma și sugerează o oareșcare nedumerire: „Da, Doamne, știi că Te iubesc!”. Replicile Păstorului sugerează, în schimb, un anumit crescendo – iar aici limba română pare mai potrivită chiar decît originalul în greacă, pentru simplul motiv că poate găsi diminutive alintătoare chiar și altor diminutive alintătoare – mic, micuț, miculuț, bunăoară. În acest caz, se trece de la „paște mielușeii mei” la „paște oițele mele”, la „paște oile mele”. (În originalul grecesc, ca și-n engleză sau franceză, nu avem decît două „trepte”: miei (arnia/lambs/agneaux) și oi (probata/sheep/brebis). În orice limbă, însă, e limpede că avem de-a face cu o maturizare – a turmei. De reținut.

Urmează secole multe în care metafora păstorului și a turmei sale funcționează fără sincope atît în sfera spirituală, cît și în cea politică. E o metaforă rezilientă, o metaforă care supraviețuiește întregului Ev Mediu, primelor universități, Reformei, ba chiar și modernității timpurii. Hughenoți celebri, precum François Hotman sau Theodore Beza, o folosesc în continuare, neschimbată: „Dacă nu există turmă fără păstor, nici păstor fără turmă nu se poate”. Doar aparent paradoxal, metafora face ce trebuie să facă, chiar și etimologic vorbind – „trece peste” –, astfel că, de la păstor, accentul se mută pe turmă. Păstorul politic începe să fie tras la răspundere de către turmă. Turma își cere – și-și dobîndește – dreptul de a-și alege păstorul. 

Așa apar „tătucii” aleși democratic. Nimic nou sub soare. În Cartea a VIII-a a Republicii, Platon ne spune și de ce: rămasă fără păstor, turma se dezorganizează, devine anarhică. Dintr-o binecuvîntare, libertatea devine un blestem. Lăsate de capul lor, oile rîvnesc cu disperare la un conducător aidoma lor. Așa apare liderul populist, chipurile din popor, pentru popor. Nu întîmplător, zice Tocqueville, uniformizarea, atît la propriu, cît și la figurat, e însoțită automat de centralizare, iar centralizarea, de un tătuc. Nu întîmplător, metafora tătucului o înlocuiește pe cea a păstorului în societățile de mase – comunismul și fascismul. Tocmai de aceea, aceste societăți, deși devastatoare practic, sînt și cele mai plictisitoare teoretic. Toate pietrele cad la fel. Legea gravitației funcționează impecabil pentru toate cele care nu gîndesc. Metaforic vorbind, modernitatea s-a sfîrșit atunci cînd uniformizarea a devenit prea plictisitoare. Cum ar veni, ca anticomuniști, am fost primii hipsteri. Asta pînă cînd hipstereala a devenit normă. Noua uniformă. 

Pe acest fundal au apărut influenserii. Așa le zicem. Așa își zic.  Or asta, în sine, mi se pare fascinant! După ce ne-am revoltat că sîntem conduși „ca oile”, acceptăm acum, de bunăvoie și nesiliți de nimeni, să fim „influențați” de unii care ne spun, verde-n față, cu mîndrie, că asta fac: ne influențează! Iar noi ne simțim măguliți că ni se îngăduie să ne lăsăm influențați!

(va urma)

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

… cata vreme un ziar, precum The Guardian, inca mai are o rubrica intitulata „Poemul Saptamanii”, pilotii mor, cursa continua!

In aceasta saptamana, poemul unui tanar (23? 28 de ani?) scris in noaptea dinaintea executiei (spanzurat, eviscerat si taiat in bucati), in Turnul Londrei, in anul de gratie 1586. Iertare nevorbitorilor de limba engleza, dar n-are rost nici macar sa incerc sa-l traduc. As mai tortura autorul inca o data.

Pentru ceilalti, enjoy!

This week’s poem, popularly known as „Tichborne’s Elegy”, was written either by a terrorist or a Christian martyr, depending on your point of view. Chidiock Tichborne was born into a devout Catholic family in Southampton, circa 1558. His life became increasingly difficult after Elizabeth I made the practice of Catholicism illegal, and he and his father, who had already spent time in prison, found themselves under constant surveillance.

The younger Tichborne joined the conspiracy known as the Babington Plot, which aimed to assassinate Queen Elizabeth I, and replace her with Mary, Queen of Scots. The plot was foiled, and Tichborne arrested. Three of his poems survive, of which this week’s choice is by far the best, and the best-known. It was enclosed with a letter to his wife Agnes, despatched from the Tower of London on the eve of his execution for treason.

Tychbornes Elegie, written with his owne hand in the Tower before his execution

My prime of youth is but a frost of cares,
My feast of joy is but a dish of paine,
My Crop of corne is but a field of tares,
And al my good is but vaine hope of gaine.
The day is past, and yet I saw no sunne,
And now I live, and now my life is done.

My tale was heard, and yet it was not told,
My fruite is falne, & yet my leaves are greene:
My youth is spent, and yet I am not old,
I saw the world, and yet I was not seene.
My thred is cut, and yet it is not spunne,
And now I live, and now my life is done.

I sought my death, and found it in my wombe,
I lookt for life, and saw it was a shade:
I trod the earth, and knew it was my Tombe,
And now I die, and now I was but made.
My glasse is full, and now my glasse is runne,
And now I live, and now my life is done.