…deși trebuie să mărturisesc că ideea mi-a venit urmărind noul serial sud-coreean, The Squid Game, care s-ar traduce prin Jocul calamarului. Cum însă, în mentalul european, „caracatița” are un impact emoțional mult mai mare decît „calamarul”, iar aci nu vorbim despre zoologie, prefer imaginea caracatiței celei a calamarului. În definitiv, cînd vorbesc despre tentaculele corupției, să zicem, europenii cel puțin nu se gîndesc la „calamar”, ci la „caracatiță”. Nu întîmplător, serialului italian de succes și în România despre mafie îi spunea La piovra, nu Il calamaro.

Pentru cei care nu l-au văzut (din cîte înțeleg, serialul sud-coreean poate fi urmărit și-n România), în The Squid Game e vorba despre nici mai mult, nici mai puțin de 456 (patru-cinci-șase) de oameni disperați financiar, care acceptă de bunăvoie și nesiliți de nimeni să intre într-o serie de jocuri „copilărești”, în care însă perdanții nu își pierd (sic!) doar inocența, ci și viețile, în speranța cîștigării unei averi fabuloase. De-ndată ce participanții realizează că se joacă pe viață și pe moarte fără ghilimele și fără metafore, se întîmplă ce era de presupus – se intră în logica instinctului de supraviețuire. În pojghița de civilizație apar imediat primele fisuri, care se adîncesc rapid, pe măsură ce scade numărul participanților și crește suma pusă în joc. Frica de moarte, mînă-n mînă cu lăcomia, funcționează aidoma unui incubator de ouă de Tyrannosaurus Rex. Cojile se sparg, iar dinlăuntrul fiecăruia se ivește monstrul. Creierul reptilian.

Fără a da prea multe detalii, „mesajul” filmului e, la o prima vedere, unul cu accente creștine: „Cînd sînt slab, atunci sînt tare” și „Cei din urmă vor fi cei dintîi”. Ceea ce mi se pare, însă, cu adevărat interesant nu e mesajul, ci „mediul” de comunicare: competitorii sînt îmbrăcați în aceleași uniforme (albastre) și le este interzis să-și folosească numele. Devin egali, dar își pierd identitatea. La rîndul lor, „gardienii” sînt și ei îmbrăcați în uniforme (roșii) și poartă măști pe care, dacă le scot, își pierd (și ei) viața. Interșanjabili și ei. „Gradele” armatei de paznici sînt indicate printr-un cerc, un triunghi sau un pătrat vopsit pe mască. Fără alte zorzoane, simplu și eficient. „Capul” întregii operațiuni e unul singur, la fel și capul armatei de paznici, cu drept indisputabil de viață și de moarte asupra „jucătorilor” și „gardienilor” deopotrivă, mascat și el. Fără chip și el. Asta e caracatița. Acesta e statul autoritar – paralel sau nu. Statul cu un singur cap și milioane de tentacule, toate anonime, statul în care ordinele se execută, nu se discută. Iar dacă se discută, se execută. Statul pe care comunismul a încercat zadarnic să îl impună în Vest. Statul care se bucură în continuare de succes în Est. Gîndiți-vă doar care sînt primele trei partide cîștigătoare la ultimele alegeri din Rusia.

În Vest, un alt monstru bîntuie imaginarul colectiv încă din Grecia antică – hidra, înlocuită în Evul Mediu de către balaurul cu șapte sau nouă capete. E un monstru „pe dos” față de caracatiță. Aici avem de-a face cu prea multe capete pentru un singur trup. Democrații din ziua de astăzi s-ar putea întreba de ce-ar fi această făptură un monstru – nu e oare imaginea însăși a democrației în care mai multe capete conduc poporul sau corpul politic, pentru a folosi o altă imagine datînd tot din Evul Mediu, dar propagată pînă în modernitate? Ce poate fi monstruos aici? Și totuși, vechii grecii, celebrați ca „inventatorii democrației”, au născocit și mitul hidrei cu nouă capete, așa că poate s-ar cuveni să luăm hidra mai în serios.

Ce știm despre hidra antichității? Că trăiește într-o mlaștină, lîngă Lerna, își are sălașul într-o văgăună sau peșteră și după fiecare cap tăiat îi mai cresc două. Simplu spus, încercările de a o ucide nu fac decît s-o întărească. În contradistincție cu hidra din mlaștină, caracatița trăiește în oceanul uriaș și misterios, dar își are și ea văgăunile ei. Și ei, zice-se, îi cresc tentaculele după ce sînt tăiate, precum șopîrlelor cozile. Hidra e într-atît de periculoasă încît nici măcar Hercule n-o poate dovedi singur, ci are nevoie de ajutorul nepotului Iolaus, care arde (cauterizează?) rana după fiecare cap retezat, prevenind astfel creșterea altor două. Focul, însă, nu poate acționa în ocean, așa că tentaculele caracatiței vor continua să crească atîta vreme cît capul trăiește. Iar capul nu poate fi distrus cîtă vreme rămîne mascat (necunoscut). Ultimul cap al hidrei, ne spune povestea lui Hercule, e capul nemuritor, așa că trebuie îngropat sub o piatră care nu poate fi ridicată.

Mitul hidrei a supraviețuit democrației ateniene. În Evul Mediu, hidra s-a transformat într-un balaur cu mai multe capete, povestea a îmbrăcat variante multiple, numărul capetelor s-a înmulțit sau a scăzut, dar ideea de bază a rămas aceeași: 1) corpul cu mai multe capete e nu doar monstruos la vedere (atunci ar fi vorba doar de circ), ci și periculos faptic, pentru că te poate omorî; 2) încercările clasice de asasinare, prin decapitare, nu fac decît să întărească monstrul prin multiplicarea capetelor; 3) monstrul poate fi răpus doar de către un erou (vreun cavaler fără de pată și fără de prihană, Prîslea cel Voinic, ș.a.m.d.) și doar printr-o strategie neobișnuită (ceea ce astăzi s-ar numi „thinking out of the box”). Iar, dacă vreți să complicăm și mai mult această metaforă, să ne amintim că-n multe povești pericolele pentru erou încep de-abia după uciderea balaurului cu mai multe capete, și ele vin nu de la monștri, ci de la oameni invidioși și vicleni. (Notă: basmul popular cules de Ispirescu, cu Balaurul cu șapte capete, e mult prea încărcat de simboluri – tovarășii voinici, focul, ciclopii din peșteră etc. – pentru a putea fi discutat acum.)

Și, dacă încă mai credeți că vorbesc despre povești, amintiți-vă cum se discuta cu admirație despre gestionarea chinezească a „crizei COVID” sau cum populismul și nostalgia autoritarismului merg în Vest mînă în mînă cu apelurile la democrația directă și la egalitarism. Un alde Putin merge mînă-n mînă cu o alde Greta Thunberg, caracatița își întinde tentaculele spre hidră și invers. Caracatița omoară prin sufocare. Hidra omoară prin otrăvire (de aceea Hercule își înmoaie săgețile în veninul hidrei – pentru a-și putea ucide mai ușor viitorii dușmani; veninul hidrei e foarte eficient). Vorba poetului, „c-o moarte toți sîntem datori, dar nu-i totuna …”. Prinși între caracatiță și hidră, ce-alegem?

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


… zilele astea au fost zile in care cei mai sfintiti au fost chemati la Domnul.

Si-abia acum ma gandesc cat de ironic e faptul ca un om cat un munte avea un nume atat de … delicat: Petrisor. Marcel Petrisor.


… astazi am avut o conversatie interesanta despre sincronicitate la Jung si-n viata de zi cu zi. Printre altele, mi-am amintit cum am decis sa ma las de medicina inainte de-a fi cu totului tot prins in mecanism, chit ca n-aveam inca nicio alternativa de intretinut familia, pe cand eram intr-un troleibuz supra-aglomerat (ca de-obicei) care trecea pe langa Biserica Calvaria din Manastur.

Pentru necunoscatori, Biserica Calvaria din Manastur era (nadajduiesc ca mai este) o oaza de trecut idilic intr-un prezent pe atunci deprimant – la propriu: imprejmuita de niste delusoare, a supravietuit transformarii Manasturului din sat in oras muncitoresc. Cand mergeai la Calvaria, paseai intr-o alta lume. Fosta biserica Romano-Catolica, era pastorita la inceputul anilor ’90 de catre Parintele Vasile Flueras.

Eram tanar atunci si, chiar daca la trup nu intru totul curat, in duh inclin sa cred ca eram. Pana sa ajung la ortodoxie, facusem un ocol destul de lung – Tao Te King, Y King (cu prefata lui Jung, unde am intalnit pentru prima oara ipoteza sincronicitatii), Yoga lui Patanjali, Budismul Zen, Vasile Andru cu Orato Mentis si eventual Patericul, Filocalia, etc. Teoria ca teorie, practica ne-omoara – sau ne invie, dupa cum m-a invatat, cu foarte, foarte, multa rabdare, parintele Flueras.

A fost primul caruia m-am spovedit.

Dupa ce-a devenit episcop, multumita IPS Anania, care-a stiut imediat ce l-a vazut ce-a vazut, ma mai adresam cu protocolarul „Prea-Sfinte”, dar de fiece data ma oprea razand. „Eu? Prea-Sfinte?” Pentru mine, el a ramas Parintele Flueras. Nu cred sa se supere.

Daca Episcopul Vasile Someseanul ar fi ajuns, cum am nadajduit, Arhiepiscopul Vadului Clujului si Feleacului, Clujul tineretilor mele ar fi fost mai bun si mai frumos, fara doar si poate. N-a fost sa fie. Doamne-Doamne le-a randuit altfel, cum stie El mai bine.

Asa ca l-a luat pe parintele Flueras si, daca nu ma-nsel, l-a dus direct in rai, fara ezitare.

Tot astazi, in cursul aceleeasi conversatii despre „sincronicitate” la Jung, Y King, etc, am vorbit si despre cum s-ar traduce in engleza „induhovnicit„, cum „Duh” nu e „Ghost” dar nici „Spirit” nu e, am dat exemplu grecescul „pneuma” si nemtescul „Geist„, dar mai presus de toate l-am dat drept exemplu pe parintele Flueras ca om induhovnicit.

Cateva ore mai tarziu am aflat ca inmormantarea a avut loc pe cand aveam conversatia.

Sincronicitate.

… iar ingerii au fluierat in biserica, si Dumnezeu, in marea Lui bunatate S-a bucurat si a mai fluierat si El inca o data, asa, sa fie! Iar de suparat nu s-au mai suparat nici macar dracii.



…iar asta deși campusul Universității din Houston a fost (și, de bine, de rău, este încă) ferit de polarizările și extremismele întîlnite la alte universități americane. Explicația e una cît se poate de simplă: e unul dintre cele mai diverse campusuri din Statele Unite atît din punct de vedere al etnicității, cît și al „originii sociale”, cum se spunea odinioară. Avem arabi sunni și shia, avem latino din Mexic, dar și din Venezuela sau Argentina, avem negri din Nigeria, dar și afro-americani, albi crescuți lîngă Rio Grande, dar și albi care-au copilărit pe lîngă Crișul Alb (sic!), ș.a.m.d. Avem studenți care-au crescut în familii de bogătași texani și studenți proveniți din familii de imigranți mai mult sau mai puțin legali. Am avut în clasă (și nu fabulez) chiar și o prințesă din Ghana! Și, din nou spre deosebire de alte campusuri, diversitatea campusului nostru este rezultatul diversității orașului, cu mult înainte de-a se impune diversitatea cu musai. Or, în absența unei majorități și-a unei minorități clare sînt greu de încurajat polarizarea și extremismele de orice fel.

Și totuși, săptămîna trecută, în timpul unui curs, am fost bruiat de niște strigate mai mult sau mai puțin inteligibile venite din afara amfiteatrului. Văzîndu-mi nedumerirea, cîțiva dintre studenți s-au grăbit să mă lămurească: „E un protest al socialiștilor feminiști!”. Protestatarii erau în marș, așa că întreruperea n-a durat mult, dar după curs i-am reîntîlnit în fața Bibliotecii M.D. Anderson. „Nucleul dur” era format dintr-un grup de vreo treizeci de tineri, dintre care, spre surprinderea mea, majoritatea era formată din bărbați. Și, tot la capitolul „surprindere”, ca unul neobișnuit cu socialiștii feminiști, atît bărbații, cît și femeile mi s-au părut nițeluș prea corpolenți pentru niște revoluționari famelici. Curios din fire fiind, am intrat în vorbă cu cîțiva dintre ei, încercînd să aflu cine sînt și ce doresc. Și uite-așa am mai pierdut vreun sfert de oră din viață, pentru că oamenii ăștia nu puteau scoate din ei mai mult decît sloganurile de odinioară cu lupta de clasă, noi sîntem partidul celor 99%, dreptul femeilor asupra propriului corp etc. I-am întrebat dacă, la douăzeci de ani, visează la un partid de 99%. M-au privit ca pe-o ciudățenie: „Duh, dude! Who doesn’t?”. Recunosc că, pentru moment, m-am resemnat. Nu mai sînt nici un „dude” tînăr, eram și după un curs și o ședință, și încă nu mă simt confortabil la temperaturi de peste 35 de grade deși locuiesc în Houston de mai bine de șase ani. I-am lăsat în plata Domnului și a căldurii umede. Tirania majorității rămîne pentru altă dată.

Odată ajuns însă la aerul condiționat din mașină am început să-mi fac autocritica. La urma urmelor, de asta am renunțat la medicină și m-am făcut profesor – pentru a putea ajuta mai mult oamenii (sic!). De la Socrate la Iisus, știm că e mai important să te îngrijești de suflet decît de trup. Trebuia să-mi fac, așadar, datoria și să rămîn acolo, să continui conversația, în ciuda căldurii și a oboselii. Trebuia să le explic, calm și cu răbdare, că în SUA n-au existat niciodată „clase” în sensul marxist al cuvîntului, pentru simplul motiv că n-au existat nici feudalism, nici Biserică națională, iar mobilitatea socială a fost, de la bun început, extraordinară. Și că acum, urmînd modelul american, „clasele” au devenit într-atît de fluide în lume încît nu mai are sens să vorbești despre burghezie, proletariat sau țărănime. În ce clasă se încadrează tînărul care-a crescut la o fermă din Texas, își începe viața de student lucrînd la McDonald’s, cum o fac mulți, pentru a ajunge, să zicem, avocat de succes? Țăran? Proletar? Burghez? (Pour les connaisseurs, vezi și răspunsul din 2017 al lui George Clooney cînd Donald Trump l-a acuzat că face parte din „elita de la Hollywood”.)

Lupta de clasă, însă, e altceva. Clasele vor fi dispărut, dar nu și lupta de clasă. Ba încă, precum virusul SARS-CoV-2, lupta de clasă supraviețuiește sub forme mult mai agresive, pentru că mult mai contagioase. Ca și virușii, lupta de clasă s-a „mutat”. Asta ar fi trebui să fac, îmi spuneam, privindu-mă în oglinda retrovizoare: s-ar fi cuvenit să mă înșurubez acolo, în mijlocul campusului, pentru a le explica de ce nu pomenesc nimic despre aristocrație atunci cînd vorbesc despre burghezie, țărănime sau proletariat. Pentru că aristocrația – (aristoi + kratos = puterea celor mai buni) – a devenit acum mai puternică decît oricînd, pentru că nu mai e legată de „originea socială”. Nu doar mobilitatea socială a crescut în ultima vreme exponențial, ci și cea intelectuală și geografică. A te ascunde acum în spatele unor scuze de genul locul de baștină, părinții, genele, culoarea pielii, religia ș.a.m.d. e nițeluș penibil. Exceptînd cazurile cu totul rarisime, nimic nu te poate împiedica să te educi, (aproape) nimic nu (mai) poate împiedica pe nimeni să devină un „aristoi” – unul dintre cei mai informați și mai buni din profesie –, iar asta din România în SUA și din Franța în Argentina.

Da, lupta de clasă se întețește – aici tinerii socialiști feminiști rotunjori au dreptate –, atîta doar că această lupta nu se dă între proletariat și burghezie, ci (iertată-mi fie exprimarea frustă) între deștepți și proști. De bună seamă, nu toată lumea poate fi Mozart, dar toată lumea se poate strădui măcar cît Salieri. După cum observa Al-Farabi acum vreo opt sute de ani, natura îți dă, dar nu-ți vîră-n traistă. Un geniu fără educație sau cu una proastă face mai puțin decît unul mai puțin înzestrat, dar care se antrenează zi și noapte. Așa că mi-e o teamă cumplită că socialiștii feminiști au dreptate cînd împart lumea în 99% și 1%. Atîta doar că nu vorbim despre o diferență de avere. Cînd a fost dus la judecată (democratic) în fața atenienilor care aveau să-l condamne la moarte, Socrate a observat, cu ironia-i enervantă, c-ar fi cu adevărat ceva ieșit din fire dacă în lume, în orice lume, numărul înțelepților l-ar depăși pe cel al, pardon, proștilor.

Asta s-ar fi cuvenit să le spun. Calm. Cu răbdare. Pe îndelete.

Așa că, două zile mai tîrziu, am plecat mai repede spre campus. I-am găsit tot în fața bibliotecii. Mai erau trei socialiști feminiști, toți bărbați. Împărțeau fluturași. Acum aveam timp, era și ceva mai răcoare, așa ca le-am spus tot ce-am crezut că era de spus, nădăjduind că-i pot ajuta. Dac-ar fi să mă iau după privirile lor, nu sînt sigur c-am reușit, dar de astă dată am plecat ceva mai liniștit sufletește: „Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece”.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro


…așa că departe de mine intenția de a minimaliza subiectul școlilor pentru copiii cu nevoi speciale, care a aprins opinia publică din țară zilele trecute. Dimpotrivă. Subiectul este unul cît se poate de serios, dramatic de-a dreptul pentru toți cei afectați direct sau indirect – adicătelea pentru noi toți. Tocmai de aceea propun să ridicăm nivelul discuției, atît la propriu, cît și la figurat. La propriu, trecînd de la nivelul copiilor la cel al nostru, al românilor ca popor. La figurat, încercînd să înțelegem mai bine dacă există sau nu vreo diferență între „dizabilitate” și „nevoi speciale”, avînd în vedere că și aici avem tabere bine înfipte în tranșee: pe de-o parte, tabăra celor pentru care distincția e una fundamentală, termenul „dizabilitate” avînd o conotație evident peiorativă, iar ei preferînd „nevoile speciale”; pe de alta, cea a oponenților limbajului corect politic, pentru care ne pierdem vremea discutînd „conotații” cînd ceea ce ar trebui să ne intereseze cu adevărat ar fi cum să rezolvăm o problemă dramatică. Îngăduiți-mi să cred că ambele „armate” și-au săpat tranșeele într-un teren nepotrivit, căci mlăștinos.

După cum se cuvine cînd discutăm atît la propriu, cît și la figurat, să începem cu „propriul”, pentru că opinia publică are toate caracteristicile unui foc de paie: se aprinde rapid și se stinge la fel de repede. Avem această dizabilitate. De cînd scriu aceste rînduri pînă cînd le veți citi va trece un timp incredibil de lung pentru o atenție deficitară – să tot fie cîteva zile! Pînă atunci, „subiectul zilei” (expresia e de la sine grăitoare, pentru că nimeni nu vorbește despre „subiectul săptămînii”) va fi cu totul altul, așa că o scurtă reamintire a faptelor n-are a strica nimănui: după ce în spațiul public a circulat informația alarmantă potrivit căreia, prin proiectul „România educată”, vor fi desființate școlile cu învățămînt special, ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, a declarat că nici poveste de așa ceva. „Școlile speciale sînt cu adevărat speciale și trebuie să rămînă, iar integrarea copiilor cu cerințe speciale în învățămîntul de masă trebuie să fie susținută într-o manieră adaptată nevoilor fiecărui copil cu CES și într-o manieră treptată. În aceleași zile, în Statele Unite se discută despre desființarea cursurilor „pentru avansați” (așa-numitele „challenge courses”), mai dificile decît restul, unele dintre ele (AP) „numărîndu-se” la sfîrșitul liceului la nivel de colegiu și recunoscute ca atare.

La propriu, la o prima vedere, avem așadar de-a face cu două viziuni (sic) educaționale diametral opuse: cea „românească” în care copiii cu nevoi speciale sînt ajutați mai mult prin integrarea într-o colectivitate „ne-specială”, și cea „americană” (pe stil nou), în care, pentru evitarea discriminării, studenții performanți sînt aduși la același nivel cu ceilalți. Ambele viziuni, însă, au același scop – egalizarea. De jos în sus sau de sus în jos. Vă mărturisesc că văd mai multe argumente în favoarea abordării „românești” decît a celei „americane”, dar discuțiile despre care dintre politicile educaționale ar fi mai benefice mi se par deopotrivă inutile și ineficiente în absența clarificării termenilor.

Despre ce vorbim, atunci cînd vorbim despre cuvintele astea frumoase precum „egalizarea șanselor” sau „nevoi speciale”? Ajungem la situații absurde în care un ministru al Educației vorbește despre „copiii cu nevoi speciale” cînd el însuși – și toți cei care îl mențin în funcție – sînt „adulți cu nevoi speciale”. Gîndiți-vă cum ați reacționa dacă ministrul de Interne v-ar spune că e perfect normal că a condus beat-mort cu 150 km/oră într-un cătun c-o stradă pe care trebuia să circule cu 15 km/oră? Ce ați spune dacă s-ar apuca să se apere spunînd: „Da, dar pe strada din sat se jucau doar cîțiva copii, fără dizabilități, care se puteau lesne feri de bolidul ministerial”? Dar dacă, Doamne ferește, vreunul dintre adulții ăștia cu nevoi speciale v-ar călca cu mașina copilul fără dizabilități? Pentru că asta face, la figurat, ministrul Educației, responsabil cu „România educată” – calcă bunul-simț în picioare, iar temelia educației e bunul-simț. Și nu văd nici un părinte cu ochii-n lacrimi.

Iată de ce e musai să trecem de la „propriu” la „figurat” – altfel nu înțelegem de ce ne certăm (din nou). „Egalitatea” e un cuvînt frumos, la fel ca și „libertatea”. E atît de frumos încît pentru el au murit milioane de oameni și-au fost distruse sute de milioane de vieți. De la Aristotel pînă la Montesquieu s-a tot tras semnalul de alarmă – egalitatea prost înțeleasă e mai nocivă decît orice dictatură recunoscută ca atare. Aristotel punea degetul pe rană cînd spunea că adevărata egalitate e echitate: dați egal egalilor și inegal inegalilor. Nu te apuci să-i dai un pian lui Ghiță Mureșan și nu-l obligi pe bietul Mozart să bată mingea de baschet. Fiecăruia ce și cît poate. Și mai simplu spus: cu toții avem nevoi speciale. De-abia dacă nu avem nevoi speciale, avem o problemă. Se cheamă că nu mai sîntem oameni și c-am rămas niște uniforme. Cine a experimentat comunismul sau Facebook știe despre ce vorbesc – despre omul statistic. Cum zicea Hannah Arendt: „Eu nu contest că statistica are dreptate. Pe mine mă îngrijorează că are din ce în ce mai multă dreptate”. Să ridice mîna cine n-are cont pe social media!

Oamenii „normali” au, în mod normal (sic), dizabilități – adicătelea abilități diferite. Unii sînt mai buni la pian, alții sînt mai buni la baschet sau la gătit. Cunoscuții știu cît de amorezat sînt de-o replică din filmul Taken: „I don’t have money, but I have a particular set of skills”. Nici eu n-am bani, dar am alt „set of skills”. Alte abilități. Am terminat cu diplomă de sculer-matrițer la Brad, am făcut medicina și filozofia la Cluj, două masterate în științe politice, unul în Franța și altul în SUA, și-un doctorat în filozofie politică tot acolo. Le-am făcut pe toate fără să mă-ntreb dacă era normal să învăț pe dinafară Scrisoarea III a lui Eminescu, tabelul periodic al elementelor sau numele metacarpienelor. Îngăduiți-mi, așadar, să cred că așa educăm România – făcînd, iar nu vorbind despre ea. În westernul Bunul, răul și urîtul, urîtul are la un moment dat o replică: „If you wanna shoot, shoot, don’t talk” („Dacă vrei să mă împuști, împușcă-mă, nu mai vorbi“).

Dacă vrem o Românie educată, haideți să ne educăm, în loc să tot vorbim despre reforma educației. Altminteri rămînem un popor cu nevoi speciale. Ba și cu dizabilități.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro


… iar aceasta intrebare ar trebui sa-i linisteasca pe cei care-mi reproseaza ca-n ultima vreme m-as fi catarat in turnul de fildes si nu mai comentez stirile “la zi”. Iaca breaking news! Ieri, 17 septembrie a fost ziua Sfintei Mucenitei Sofia, cu fiicele ei, Pistis, Elpis si Agapi. Recunoasteti ca “stirea” v-a luat prin surprindere! Si pe mine, pana deunazi, cand am devenit bunicul … Sofiei. Pana si preotul, ieri, la botez, a marturisit ca, desi a botezat peste o suta de copii, pana la Sofia “noastra”, n-a realizat legatura dintre Sofia (intelepciune) si cele trei fiice: Pistis (credinta), Elpis (nadejdea) si Agapi (dragostea).

            Si-atunci citesti viata Sfintei mucenice si-ncepi sa te gandesti. Cazi, cum ar veni, pe ganduri, cum ai cadea pe o trambulina de pe care sari cu atat mai sus cu cat ai cazut mai tare. Sfanta Sofia a trait in timpul Imparatului Adrian (117-138), adicatelea in perioada de persecutie a crestinilor. Dupa ce a nascut trei fete, Sofia (Intelepciunea) a ramas vaduva. Si-atunci cazi pe ganduri si te-ntrebi: Cu cine fusese casatorita Intelepciunea? Si de ce a murit sotul Intelepciunii? Nu ni se spune. Putem doar banui. Ceea ce stim este ca fiicele Intelepciunii sunt Credinta, Nadejdea si Dragostea, ca erau crestine, si ca mama si fiicele au fost chemate de Imparatul Adrian care a inceput domol, prin a intreba Intelepciunea despre “neam, nume si credinta”. Cu alte cuvinte, i-a cerut Intelepciunii sa se identifice cu poporul, numele, sau religia. “Iar ea, înțeleaptă fiind, cu pricepere răspundea, încât toți cei ce auzeau se mirau de o înțelepciune ca aceea a ei. Pomenind puțin de neamul și de numele său a început a grăi pentru Acela pe „al cărui neam cine-l va spune” se va mântui și la al cărui nume toți sunt datori să se închine. Și mărturisea credința sa cea în Iisus Hristos.”

            Imparatul le da “timp de gandire” trei zile, si le trimite la o alta femeie, Palladia, care sa le pazeasca. Cine “pazeste” femeile posibil condamnate la moarte? Daca e sa ne luam dupa nume, Palladia e nume latinesc, pe filiera greaca, de la zeita Atena-Pallas. Atena e – ati ghicit! – zeita intelepciunii. Cum ar veni, Intelepciunea pazeste Intelepciunea, care, la randu-i, intareste Credinta, Nadejdea si Dragostea. (Aici ar merita discutata abordarea unui filosof arab extrem de influent, Al Farabi, dar eu nu am timp, iar dumneavoastra, rabdare.) Dupa ragazul de trei zile, cele patru se prezinta din nou in fata imparatului, care nu “ataca” Intelepciunea-mama, cum te-ai putea astepta de la un prigonitor al crestinilor, ci pe fiicele ei. Semn ca Adrian va fi fiind rau dar prost nu e. N-o poti ataca direct, cu sanse de succes, pe Sofia. Atacul trebuie sa fie piezis.

            Se incepe cu Pistis (Credinta) – careia i se cere sa se inchine zeitei Artemis (nu Atenei!, zeita vanatorii si a … nasterii de copii; credinta, buna sau rea, fara inmultire nu conteaza). Credinta e taiata, arsa pe gratar (la propriu) – degeaba. Solutia ramane taierea capului. N-o mai lungesc: Errare humanum est, persevarare diabolicum. A gresi e omeneste, a persevera e diabolic, or tocmai asta face imparatul Adrian. Dupa ce decapiteaza Credinta, procedeaza la fel cu Speranta – o tortureaza, o incearca prin foc, dar la sfarsit n-are incotro, trebuie sa o de-capiteze. Incepe sa devina limpede ca singura solutie “sigura” pentru a distruge ceva, orice, nu consta in a-i ataca “trupul” ci “capul”. Si asa se intampla la sfarsit si cu Dragostea. Ea canta cand e varata in cuptor, asa ca trebuie si ea decapitata. Dragostea moare ultima. Si nu trece prin stomac.

            De-abia dupa ce toate acestea – Credinta, Nadejdea si Dragostea au fost de-capitate, Intelepciunea moare si ea, priveghindu-le mormanturile. Moare de moarte “buna”, fara tortura. Intelepciunea moare de la sine, dupa ce mai intai moare Credinta, pe urma Nadejdea, iar, la sfarsit, Dragostea. Iaca the breaking news!

Si toate acestea de la un botez, botezul Sofiei. La multi ani!

Semnat: Bunicul (de la “bun”).


…pentru că Aristotel își începe Etica Nicomahică discutînd ceea ce pare a fi singurul punct asupra căruia toți oamenii, oriunde și oricînd, pot cădea de acord – fericirea e binele suprem după care alergăm cu toții, pe felurite căi: mănăstire sau bordel, droguri sau abstinență, biblioteci sau vile de lux, mîntuire sau sinucidere. N-om fi noi de acord (nici măcar cu noi înșine) ce anume ne face fericiți, dar credem cu neclintire că fericirea e singurul bine „în sine“, nu pentru altceva. Banii, o declarație de iubire, un pahar cu apă în deșert sau un medicament pentru durerea de măsele sînt toate „pentru fericire“, dar fericirea nu e „pentru“ altceva. Fericirea își e sieși satisfăcătoare. Americanii au trecut dreptul la căutarea fericirii printre drepturile fundamentale ale omului, imediat după dreptul la viață și dreptul la libertate. Dreptul la căutarea fericirii, nu și la aflarea ei!

Ce s-o mai lungim? Sîntem cu toții obsedați de fericire. Cum în ziua de astăzi există doar ceea ce se poate măsura, nu-i de mirare că, de cîțiva ani buni, fericirea se măsoară anual, de obicei cu un amestec de criterii obiective (PNB, speranța de viață) și subiective (generozitatea percepută, corupția percepută, ba chiar de-a dreptul fericirea percepută). Or tocmai aici, în hăul căscat între obiectivitate și subiectivitate, se poate aluneca din statistică direct în filozofie. Și invers. Al patrulea rege al Bhutanului, Bodhisattva Druk Gyelpo, a devenit faimos pentru introducerea Produsului Național de Fericire (Gross National Happiness), ca fiind un un index mai important decît orice Produs Național Brut. Lumea a fost entuziasmată, budismul a fost proslăvit, capitalismul alienant a fost condamnat, s-a cîntat Kumbaya, în 2011 Adunarea Generală a ONU a adoptat rezoluția „Fericirea: O abordare holistică a dezvoltării“ și a recomandat tuturor statelor membre să urmeze exemplul Bhutanului și să înceapă să-și măsoare fericirea națională. Pe urmă, a venit trezirea la pîrdalnica de realitate. Conform Raportului Fericirii Mondiale (World Happiness Report), în 2019, Bhutanul se situa pe un stînjenitor loc 95 din cele 165 de țări „măsurate“. Pare-se că fericirea, ca și iubirea, mai trece și prin stomac, chiar și în Asia, nu doar în Europa.

Conform ultimului sondaj Eurostat, dat publicității zilele trecute, olandezii sînt cei mai fericiți europeni, 82,2% din locuitorii Țărilor de Jos declarînd că sînt fericiți mereu sau mai tot timpul. În topul fericirii urmează Finlanda (77,3%), Danemarca (75,7%), Irlanda și Luxemburg (75,2%). România se află pe locul 23 din cele 27 de state membre ale UE, doar 39,1% din români declarînd că sînt fericiți mereu sau în marea majoritate a timpului. Mărturisesc sincer că aceste cifre m-au descumpănit. Înțeleg că fericirea trece și prin stomac, dar numai pe acolo? Sau, dacă nu e vorba despre stomac, despre ce poate fi vorba? Cum pot peste 80% din oameni să se declare fericiți mereu sau mai tot timpul? Cum pot aproape 40% din românii, altminteri veșnic nemulțumiți, să declare același lucru? Mai simplu: ce fel de om e acela care se declară fericit mereu sau aproape tot timpul? Nu mulțumit, ci fericit de-a dreptul? Poți fi fericit și nemulțumit în același timp? Ca român, pare-se că da.

Dacă e să ne luăm după vechii greci, dar și după țăranii de odinioară, da, porcii sînt fericiți mereu sau aproape tot timpul. În Cartea a doua a Republicii lui Platon, Orașul Sănătos mai este numit de către Glaucon și „Orașul Porcilor“ ­(iar Socrate nu protestează), tocmai pentru că trăiesc o viață fără griji, doar mănîncă și beau. Ulise (Oedip) are și el probleme cu mîncătorii de lotuși – alt exemplu de fericire, pardon, ușurel tîmpă, fericirea drogatului. Asta e fericirea care merită căutată cu lumînarea? Dacă da, nu pot decît să mă bucur că românii sînt mai puțin fericiți decît olandezii sau norvegienii.

Nu știu alții cum sînt, dar eu nu-mi amintesc vreo perioadă din viață în care să pot declara cu mîna pe inimă că am fost/sînt fericit mereu sau aproape tot timpul. Am avut momente de fericire – slavă Domnului, destul de multe! –, dar nu perioade. Mulțumirea se poate măsura în perioade, nu fericirea. În cazul meu, fericirea tinde să fie mai degrabă fulgurantă, pentru că de la fericire, spre deosebire de mulțumire, am pretenții foarte mari, imposibil de realizat în această viață. Fericitul Augustin vorbește despre asta pe larg în Cetatea lui Dumnezeu, Cartea a XIX-a, demontînd rațional, punct cu punct, și fără nici o referință la Scripturi („de dragul necredincioșilor“) imposibilitatea perfectei fericiri „lumești“. Însă, sincer să fiu, mai simplu și mai convingător mi s-a părut, din acest punct de vedere, un proverb turcesc: „Cine se culcă pe podea nu are cum să cadă din pat“. O fi mai egoist, dar funcționează.

Cine, însă, să mai aibă timp pentru proverbe turcești cînd lumea „civilizată“ stă pe un butoi de pulbere și e cu nervii la pămînt? Un studiu de anul trecut, Pew American Trends Panel: Wave 64, arată că 56,3% din femeile albe între 18 și 29 de ani, autoidentificate drept „liberale“ în Statele Unite, au fost diagnosticate cu o suferință mentală, prin comparație cu 28,4% din moderate și 27,3% din femeile americane declarate conservatoare. Cifrele mi se par mai mult decît îngrijorătoare și par să sugereze că da, bunica avea dreptate: „Cu cît așteptările sînt mai mari și mai nerealiste, cu atît dezamăgirile vor fi mai mari, cu toate nefericirile aferente“.

Odinioară, era doar un paradox de bun-simț, printre atîtea altele: căutarea cu anasîna a fericirii e rețeta cea mai sigură a nefericirii. Dacă Pascal spunea, despre Dumnezeu, „Nu Te-aș căuta dacă nu Te-aș fi găsit“, cu fericirea e taman pe dos: „Nu te pot găsi dacă mă încăpățînez să te caut“. Toate fericirile despre care Iisus învață popoarele „pe munte“, în Matei 5, ar fi, după standardele de astăzi, ne-fericiri: fericiți cei săraci cu duhul, cei ce plîng, cei prigoniți, ocărîți etc. Evanghelia nu ne zice că Iisus „propovăduiește“, ci că „învață“. Și nu învață cîțiva oameni, învață „noroadele“, toate popoarele. Și le învață după ispitirea din pustie (Matei 4).

Miza va fi fiind mare, dar alegerea mi se pare cît se poate de simplă. Ce preferi? Bolnav și sărac sau sănătos și bogat? Paradoxal, din nou, dar dacă preferi varianta a doua nu te mai screme. „Eu mă screm și lui îi vine.“

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro






Categorii

Arhive