… iar aceasta intrebare ar trebui sa-i linisteasca pe cei care-mi reproseaza ca-n ultima vreme m-as fi catarat in turnul de fildes si nu mai comentez stirile “la zi”. Iaca breaking news! Ieri, 17 septembrie a fost ziua Sfintei Mucenitei Sofia, cu fiicele ei, Pistis, Elpis si Agapi. Recunoasteti ca “stirea” v-a luat prin surprindere! Si pe mine, pana deunazi, cand am devenit bunicul … Sofiei. Pana si preotul, ieri, la botez, a marturisit ca, desi a botezat peste o suta de copii, pana la Sofia “noastra”, n-a realizat legatura dintre Sofia (intelepciune) si cele trei fiice: Pistis (credinta), Elpis (nadejdea) si Agapi (dragostea).

            Si-atunci citesti viata Sfintei mucenice si-ncepi sa te gandesti. Cazi, cum ar veni, pe ganduri, cum ai cadea pe o trambulina de pe care sari cu atat mai sus cu cat ai cazut mai tare. Sfanta Sofia a trait in timpul Imparatului Adrian (117-138), adicatelea in perioada de persecutie a crestinilor. Dupa ce a nascut trei fete, Sofia (Intelepciunea) a ramas vaduva. Si-atunci cazi pe ganduri si te-ntrebi: Cu cine fusese casatorita Intelepciunea? Si de ce a murit sotul Intelepciunii? Nu ni se spune. Putem doar banui. Ceea ce stim este ca fiicele Intelepciunii sunt Credinta, Nadejdea si Dragostea, ca erau crestine, si ca mama si fiicele au fost chemate de Imparatul Adrian care a inceput domol, prin a intreba Intelepciunea despre “neam, nume si credinta”. Cu alte cuvinte, i-a cerut Intelepciunii sa se identifice cu poporul, numele, sau religia. “Iar ea, înțeleaptă fiind, cu pricepere răspundea, încât toți cei ce auzeau se mirau de o înțelepciune ca aceea a ei. Pomenind puțin de neamul și de numele său a început a grăi pentru Acela pe „al cărui neam cine-l va spune” se va mântui și la al cărui nume toți sunt datori să se închine. Și mărturisea credința sa cea în Iisus Hristos.”

            Imparatul le da “timp de gandire” trei zile, si le trimite la o alta femeie, Palladia, care sa le pazeasca. Cine “pazeste” femeile posibil condamnate la moarte? Daca e sa ne luam dupa nume, Palladia e nume latinesc, pe filiera greaca, de la zeita Atena-Pallas. Atena e – ati ghicit! – zeita intelepciunii. Cum ar veni, Intelepciunea pazeste Intelepciunea, care, la randu-i, intareste Credinta, Nadejdea si Dragostea. (Aici ar merita discutata abordarea unui filosof arab extrem de influent, Al Farabi, dar eu nu am timp, iar dumneavoastra, rabdare.) Dupa ragazul de trei zile, cele patru se prezinta din nou in fata imparatului, care nu “ataca” Intelepciunea-mama, cum te-ai putea astepta de la un prigonitor al crestinilor, ci pe fiicele ei. Semn ca Adrian va fi fiind rau dar prost nu e. N-o poti ataca direct, cu sanse de succes, pe Sofia. Atacul trebuie sa fie piezis.

            Se incepe cu Pistis (Credinta) – careia i se cere sa se inchine zeitei Artemis (nu Atenei!, zeita vanatorii si a … nasterii de copii; credinta, buna sau rea, fara inmultire nu conteaza). Credinta e taiata, arsa pe gratar (la propriu) – degeaba. Solutia ramane taierea capului. N-o mai lungesc: Errare humanum est, persevarare diabolicum. A gresi e omeneste, a persevera e diabolic, or tocmai asta face imparatul Adrian. Dupa ce decapiteaza Credinta, procedeaza la fel cu Speranta – o tortureaza, o incearca prin foc, dar la sfarsit n-are incotro, trebuie sa o de-capiteze. Incepe sa devina limpede ca singura solutie “sigura” pentru a distruge ceva, orice, nu consta in a-i ataca “trupul” ci “capul”. Si asa se intampla la sfarsit si cu Dragostea. Ea canta cand e varata in cuptor, asa ca trebuie si ea decapitata. Dragostea moare ultima. Si nu trece prin stomac.

            De-abia dupa ce toate acestea – Credinta, Nadejdea si Dragostea au fost de-capitate, Intelepciunea moare si ea, priveghindu-le mormanturile. Moare de moarte “buna”, fara tortura. Intelepciunea moare de la sine, dupa ce mai intai moare Credinta, pe urma Nadejdea, iar, la sfarsit, Dragostea. Iaca the breaking news!

Si toate acestea de la un botez, botezul Sofiei. La multi ani!

Semnat: Bunicul (de la “bun”).


…pentru că Aristotel își începe Etica Nicomahică discutînd ceea ce pare a fi singurul punct asupra căruia toți oamenii, oriunde și oricînd, pot cădea de acord – fericirea e binele suprem după care alergăm cu toții, pe felurite căi: mănăstire sau bordel, droguri sau abstinență, biblioteci sau vile de lux, mîntuire sau sinucidere. N-om fi noi de acord (nici măcar cu noi înșine) ce anume ne face fericiți, dar credem cu neclintire că fericirea e singurul bine „în sine“, nu pentru altceva. Banii, o declarație de iubire, un pahar cu apă în deșert sau un medicament pentru durerea de măsele sînt toate „pentru fericire“, dar fericirea nu e „pentru“ altceva. Fericirea își e sieși satisfăcătoare. Americanii au trecut dreptul la căutarea fericirii printre drepturile fundamentale ale omului, imediat după dreptul la viață și dreptul la libertate. Dreptul la căutarea fericirii, nu și la aflarea ei!

Ce s-o mai lungim? Sîntem cu toții obsedați de fericire. Cum în ziua de astăzi există doar ceea ce se poate măsura, nu-i de mirare că, de cîțiva ani buni, fericirea se măsoară anual, de obicei cu un amestec de criterii obiective (PNB, speranța de viață) și subiective (generozitatea percepută, corupția percepută, ba chiar de-a dreptul fericirea percepută). Or tocmai aici, în hăul căscat între obiectivitate și subiectivitate, se poate aluneca din statistică direct în filozofie. Și invers. Al patrulea rege al Bhutanului, Bodhisattva Druk Gyelpo, a devenit faimos pentru introducerea Produsului Național de Fericire (Gross National Happiness), ca fiind un un index mai important decît orice Produs Național Brut. Lumea a fost entuziasmată, budismul a fost proslăvit, capitalismul alienant a fost condamnat, s-a cîntat Kumbaya, în 2011 Adunarea Generală a ONU a adoptat rezoluția „Fericirea: O abordare holistică a dezvoltării“ și a recomandat tuturor statelor membre să urmeze exemplul Bhutanului și să înceapă să-și măsoare fericirea națională. Pe urmă, a venit trezirea la pîrdalnica de realitate. Conform Raportului Fericirii Mondiale (World Happiness Report), în 2019, Bhutanul se situa pe un stînjenitor loc 95 din cele 165 de țări „măsurate“. Pare-se că fericirea, ca și iubirea, mai trece și prin stomac, chiar și în Asia, nu doar în Europa.

Conform ultimului sondaj Eurostat, dat publicității zilele trecute, olandezii sînt cei mai fericiți europeni, 82,2% din locuitorii Țărilor de Jos declarînd că sînt fericiți mereu sau mai tot timpul. În topul fericirii urmează Finlanda (77,3%), Danemarca (75,7%), Irlanda și Luxemburg (75,2%). România se află pe locul 23 din cele 27 de state membre ale UE, doar 39,1% din români declarînd că sînt fericiți mereu sau în marea majoritate a timpului. Mărturisesc sincer că aceste cifre m-au descumpănit. Înțeleg că fericirea trece și prin stomac, dar numai pe acolo? Sau, dacă nu e vorba despre stomac, despre ce poate fi vorba? Cum pot peste 80% din oameni să se declare fericiți mereu sau mai tot timpul? Cum pot aproape 40% din românii, altminteri veșnic nemulțumiți, să declare același lucru? Mai simplu: ce fel de om e acela care se declară fericit mereu sau aproape tot timpul? Nu mulțumit, ci fericit de-a dreptul? Poți fi fericit și nemulțumit în același timp? Ca român, pare-se că da.

Dacă e să ne luăm după vechii greci, dar și după țăranii de odinioară, da, porcii sînt fericiți mereu sau aproape tot timpul. În Cartea a doua a Republicii lui Platon, Orașul Sănătos mai este numit de către Glaucon și „Orașul Porcilor“ ­(iar Socrate nu protestează), tocmai pentru că trăiesc o viață fără griji, doar mănîncă și beau. Ulise (Oedip) are și el probleme cu mîncătorii de lotuși – alt exemplu de fericire, pardon, ușurel tîmpă, fericirea drogatului. Asta e fericirea care merită căutată cu lumînarea? Dacă da, nu pot decît să mă bucur că românii sînt mai puțin fericiți decît olandezii sau norvegienii.

Nu știu alții cum sînt, dar eu nu-mi amintesc vreo perioadă din viață în care să pot declara cu mîna pe inimă că am fost/sînt fericit mereu sau aproape tot timpul. Am avut momente de fericire – slavă Domnului, destul de multe! –, dar nu perioade. Mulțumirea se poate măsura în perioade, nu fericirea. În cazul meu, fericirea tinde să fie mai degrabă fulgurantă, pentru că de la fericire, spre deosebire de mulțumire, am pretenții foarte mari, imposibil de realizat în această viață. Fericitul Augustin vorbește despre asta pe larg în Cetatea lui Dumnezeu, Cartea a XIX-a, demontînd rațional, punct cu punct, și fără nici o referință la Scripturi („de dragul necredincioșilor“) imposibilitatea perfectei fericiri „lumești“. Însă, sincer să fiu, mai simplu și mai convingător mi s-a părut, din acest punct de vedere, un proverb turcesc: „Cine se culcă pe podea nu are cum să cadă din pat“. O fi mai egoist, dar funcționează.

Cine, însă, să mai aibă timp pentru proverbe turcești cînd lumea „civilizată“ stă pe un butoi de pulbere și e cu nervii la pămînt? Un studiu de anul trecut, Pew American Trends Panel: Wave 64, arată că 56,3% din femeile albe între 18 și 29 de ani, autoidentificate drept „liberale“ în Statele Unite, au fost diagnosticate cu o suferință mentală, prin comparație cu 28,4% din moderate și 27,3% din femeile americane declarate conservatoare. Cifrele mi se par mai mult decît îngrijorătoare și par să sugereze că da, bunica avea dreptate: „Cu cît așteptările sînt mai mari și mai nerealiste, cu atît dezamăgirile vor fi mai mari, cu toate nefericirile aferente“.

Odinioară, era doar un paradox de bun-simț, printre atîtea altele: căutarea cu anasîna a fericirii e rețeta cea mai sigură a nefericirii. Dacă Pascal spunea, despre Dumnezeu, „Nu Te-aș căuta dacă nu Te-aș fi găsit“, cu fericirea e taman pe dos: „Nu te pot găsi dacă mă încăpățînez să te caut“. Toate fericirile despre care Iisus învață popoarele „pe munte“, în Matei 5, ar fi, după standardele de astăzi, ne-fericiri: fericiți cei săraci cu duhul, cei ce plîng, cei prigoniți, ocărîți etc. Evanghelia nu ne zice că Iisus „propovăduiește“, ci că „învață“. Și nu învață cîțiva oameni, învață „noroadele“, toate popoarele. Și le învață după ispitirea din pustie (Matei 4).

Miza va fi fiind mare, dar alegerea mi se pare cît se poate de simplă. Ce preferi? Bolnav și sărac sau sănătos și bogat? Paradoxal, din nou, dar dacă preferi varianta a doua nu te mai screme. „Eu mă screm și lui îi vine.“

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro




…pentru că expresia „ori la bal, ori la spital” se folosește frecvent, în cele mai variate contexte, mă văd nevoit să încep prin a lămuri felul în care folosesc termenii: hic et nunc, „balul” se referă la „bairamul” din mediul academic românesc, „spitalul” se referă chiar la spital, iar „talibanul”… Ei bine, pentru lămurirea acestuia din urma va trebui să aveți puțintică răbdare. Și încă o precizare: considerațiile care urmează se bazează strict pe experiențele personale din ultimele trei luni, cînd soarta m-a făcut să vizitez România de două ori, la un interval de cîteva săptămîni. Precum Geo Bogza în Dobrogea, Dobrogea, am străbătut și eu România-n lung și-n lat, din Constanța și București pînă la Brad, Orăștie și Blaj, trăind pe pielea mea atît „balul”, cît și „spitalul” și „talibanul”. Nu exclud, așadar, ca experiențele altora cu „balul” și „spitalul” să fie, pe ici, pe colo, diferite. Înclin să cred, însă, că experiența „talibanului” e nu doar românească, ci de-a dreptul universală.

Acestea fiind zise, să începem cu „balul”, adicătelea cu mediul academic românesc. Șederea prelungită din această vară m-a făcut să înțeleg o greșeală larg răspîndită printre criticii educației românești, o greșeală de care m-am făcut și eu vinovat, cu vîrf și îndesat. Alături de mulți alții, mi-am concentrat acuzațiile asupra impostorilor, parveniților, plagiatorilor și încremenților-în-proiect care împînzesc mediul academic românesc. I-am criticat precum se zicea că trăgeau teroriștii din ’89 – „din toate pozițiile, ba chiar și făcînd roata țiganului”. Abia acum am realizat că mi-am greșit ținta. Trebuia să încep prin a critica profesorii cu adevărat buni, cei care-și merită acest titlu, atît în materie de pedagogie, cît și de cercetare. Nu te bați cu pleava. Pleava e pleavă, de la ea nu poți avea pretenții. Cînd te umpli de bube purulente, nu te răstești la bube sau la puroi. Te răstești la cel care, sănătos fiind, s-a lăsat umplut de bube. El e, ca să spunem așa, buba bubelor.

I-am ascultat lunile trecute, în discuții informale, pe mulți dintre cei pe care-i admir. I-am ascultat și m-am cutremurat. Unii încercau să mă convingă că, pentru a publica în jurnale academice (despre cărți nu mai vorbim) e normal să plătești taxe consistente, unele de mii de euro (!) – asta e practica europeană. Au și oamenii ăia cheltuielile lor, cumva trebuie să și le recupereze. Pe urmă, aceiași oameni se mirau de ce 90% din cercetarea europeană valorează în SUA cam cît o ceapă degerată. Păi, pentru că nu poți avea pretenția de imparțialitate de la un prestator de servicii plătite. Sigur, o prostituată îți poate declara iubirea veșnică, dar o crezi?

În aceeași perioadă a apărut și știrea că ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, refuză să își facă publice titlul publicațiilor (sic!) pomenite în CV doar ca număr! Era cît pe ce să fac un atac de cord înainte de vreme, dar profesorii buni s-au grăbit să mă calmeze cu variațiuni pe tema „Ce pretenții poți avea în țara plagiatorilor?”. Ăștia sîntem, cu ăștia defilăm. (Între timp, Cîmpeanu a fost primit cu brațele deschise în rîndurile reformiștilor morali din PNL.) La fel, cînd a venit vorba despre actul predării. „Ce pretenții poți avea?” Repet: vorbim aici despre profesorii cei mai buni, nu despre impostori. Imaginați-vă mașina de război spartană, oprită pe marginea drumului, oftînd demoralizată nu în fața persanilor, ci a unei bălți de noroi.

Pentru necunoscători, salariile în mediul academic au crescut substanțial, iar asta nu doar prin comparație cu începutul anilor ’90, cînd mă învredniceam ca asistent universitar la Facultatea de Studii Europene de pe lîngă UBB. Prin urmare, scuza „ei se prefac că ne plătesc, noi ne prefacem că muncim” nu mai are nici o scuză (sic!). Nu c-ar fi avut vreodată. Atunci, ca și acum, un profesor bun nu va face rabat de la calitate din motive pecuniare. Va înjura salariul prea mic, dar nu își va coborî standardele. Pentru că astea nu sînt impuse din afară. A renunța la ele, din orice motiv, ar însemna să decazi în propriii ochi. Iar dezamăgirea de sine e cea mai dureroasă formă de dezamăgire.

Asta nu înseamnă – Doamne ferește! – că mă opun salariilor decente pentru o muncă decentă. În sine, ele sînt capabile de-a schimba mentalități adînc înrădăcinate, pe care mulți le credeau imposibil de smuls de la rădăcină. Iar cu asta ajungem la „spital”. Spitalul la propriu, mai precis, în cazul meu, spitalul din Blaj, unde-am ajuns pentru o intervenție chirurgicală. M-au impresionat dotările – cu nimic mai prejos decît ceea ce vezi în filme prin spitalele americane. (După ce-am renunțat la medicină, nu mai intrasem într-un spital tot de la începutul anilor ’90.) Dar cel mai mult m-au impresionat oamenii, de la medici la infirmiere: și profesioniști, și grijulii, de la intervenția chirurgicală în sine la schimbarea pansamentelor sau paharul cu apă. Și fără șpagă! Eram într-un salon cu cinci oameni din satele învecinate și, dintre noi toți, am fost singurul care-a încercat să „fie atent”, ca pe vremuri. Mi s-a explicat cu subiect și predicat: „De cînd oamenii sînt plătiți cum se cuvine, și-au recîștigat demnitatea. Să încerci să-i mituiești ar însemna să le-o calci, din nou, în picioare”. Dacă n-aș fi fost țintuit în pat, aș fi intrat în pămînt de rușine.

Iar cu asta ajungem, în sfîrșit, la „talibani”. De cînd cu victoria-fulger din Afganistan, s-a scris mult despre pericolul „talibanismului” prezent încă în România. Din păcate, neconvingător. A merge pe mîna metaforei taliban = fanatic religios, păstrător dîrz al unor tradiții perimate, mi se pare deopotrivă simplist și înșelător. Diavolul de aia e diavol, că se ascunde în detalii. „Taliban” înseamnă student. Student al teologiei islamice, dar student (în treacăt fie spus, în Evul Mediu, teologia musulmană a dat cîțiva gînditori mari, de la Al-Farabi la Ibn Tufayl). Sînt primul s-o recunosc: cînd vine vorba despre politică, intelectualii sînt extrem de periculoși. Gîndesc în extreme. Au tendința „ori la bal, ori la spital”. Fie sînt siguri de ceva, fie nu mai sînt siguri de nimic. Talibanii din Afganistan sînt siguri pe ceea ce cred, iar cei care au refuzat să li se opună erau talibani cu semn schimbat, pentru că nu mai credeau în nimic.

După cum spunea Biden, v-am dat (mulți) bani pentru armată, pentru infrastructură, pentru reforme etc. Dar nu vă putem cumpăra voința de a rămîne demni.

Cine are urechi de auzit în academia românească, să audă. Iar cine nu înțelege, să nu înțeleagă.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


… pentru ca ma alint cu gandul ca, macar in unele privinte, sunt un om normal, cu reactii normale. Iar omul normal, citind articolul Emiliei Sercan in PressOne (https://pressone.ro/opera-stiintifica-la-secret-ce-are-de-ascuns-ministrul-sorin-cimpeanu), nu poate avea decat aceste reactii, in aceasta succesiune. Mai intai te crucesti. E o reactie fireasca atunci cand esti pus in fata unui fenomen care depaseste puterea omeneasca de intelegere, fie in bine (un nebun intru Hristos merge, bunaoara, cu nonsalanta, pe apa) sau in rau (Caligula isi face calul senator, un porc imbracat la costum incepe sa iti dea, rastit, ordine). In ambele cazuri ramai cu gura cascata, gandirea iti paralizeaza, si-atunci iti faci, din reflex, cruce, ca singura modalitate rapida de a gestiona de-ne-intelesul, de-ne-cuprinsul: „Mare e Dumnezeu!” – cand nebunul merge pe apa – sau „Ptiu, drace!” – cand porcul imbracat la costum incepe sa iti dea, rastit, ordine.

Sau cand afli ca Sorin Campeanu, ministrul Educatiei, membru in trei academii, presedinte suspendat al Consiliului National al Rectorilor, indrumator de doctorate, s.a.m.d. scrie in CV ca a publicat 18 carti/capitole de carte/manuale si 112 articole stiintifice dar refuza sa … publice titlurile publicatiilor (sic)! Titlurile! Publicatiilor! Din propriul CV! Aberatiile nu se opresc insa aici. Porcul nu doar e imbracat la costum, dar iti da si ordine! Si inca pe un ton rastit! Rectorul interimar al USAMV, cel care ii tine cald fotoliul ministrului, refuza si el sa faca publice titlurile publicatiilor! Motivatia Departamentului Juridic (!!!): „informațiile solicitate nu fac parte din categoria informațiilor de interes public” si „informațiile solicitate de dumneavoastră conțin date cu caracter personal”!!! Ca doar e lucru bine stiut: Orice carte sau articol, contine obligatoriu fisa medicala a pacientului, adresa de acasa, conturile bancare cu parolele aferente, basca vreo cateva poze compromitoare din viata intima a autorului – altminteri nu poti publica nici macar o poezie, daramite o carte stiintifica!

Si-atunci, nu-ti mai ramane decat sa te crucesti si sa-ti scuipi in san.

Pe urma, insa, incepe sa-ti crape obrazul romanesc de rusine. Pentru ca nu doar porcul imbracat la costum iti da, rastit, ordine. Dar tu le asculti. Nu cracnesti. Nu te revolti, nu protestezi, nu trantesti caciula de pamant si-o calci in picioare, nu iesi in strada, nu nimic. Nu-i spune nimeni porcului ca e o aberatie impotriva firii sa fie imbracat la costum. Nu-i spune nimeni „bai, porcule, dar cum iti permiti tu sa-mi dai mie ordine? Nu vezi ca esti doar un porc imbracat in costum? Mars inapoi in cocina de unde-ai rasarit!” Nu, nimic.

Presedintele vorbeste in continuare despre Romania Educata, Sorin Campeanu e in continuare ministru al … Educatiei! Profesorii universitari continua sa vorbeasca despre reforma educatiei, dar rectorul interimar al USAMV, Răzvan Ionuț Teodorescu, e in continuare rector interimar (publicatiile acestuia vor fi fiind si ele secretizate?) Ca lor n-o sa le crape in veci obrazul de rusine, e cat se pote de limpede. Nici pretentii nu putem avea: de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

De la noi, insa, da. De la noi putem avea pretentii. Nu neaparat sa ne revoltam si sa trantim, cu furie, caciula de pamant. S-o calcam in picioare. In definitiv, am crescut pe vremea bancului cu crocodilii. Cum? Nu-l (mai) stiti?

Cica Reagan, Gorbaciov si Ceausescu merg intr-o excursie prezidentiala pe undeva, prin Africa. Ajung ei la un lac infestat cu crocodili flamanzi. Reagan, pentru a demonstra patriotismul american, ii spune garzii de corp: „John, sari in lac si adu-mi un crocodil!” John se uita la presedinte, se uita la crocodili, si raspunde: „Iertati-ma, dar am familie, am copii …” Gorbaciov se simte pe cai mari, si-i spune garzii lui de corp: „Ivane, sari in lac si adu-mi un crocodil!” Gorbaciov uitase ca initiase Glasnost-ul si Perestroika. Ivan ii raspunde precum John: „Iertati-ma, dar am familie, am copii …” Ceausescu doar ii face un semn lui Ion. Asta sare in lac si vine inapoi c-un crocodil in dinti. Toata lumea e mesmerizata: „Ioane, de unde atata curaj?” Ion: „Pai am familie, am copii …”

Sa fim, asadar, inelegator, cu slabiciunile romanesti. Si-n ziua de astazi multa lume (mai) are in continuare familie si copii. Mai mult, ni s-a atrofiat si simtul „iesitului din fire”. Am fost bombardati cu atatea aberatii incat nu mai putem nici sa ne miram. Lebedele negre, a-normalitatile, au devenit noua normalitate. In ziua de astazi, lebada alba a devenit lebada neagra – si viceversa.

Dar chiar si asa ne mai ramane ceva de facut – noua, fiecaruia. Noua, nu lor. Sa ne crape macar obrazul romanesc de rusine. Noi suntem urmasii Romei? In orice tara, cat-de-cat civilizata, o asemenea stire – ar provoca o criza sanitara: de la atacuri de panica, la accidente vasculo-cerebrale sau infarcturi miocardice. Noi, ca romani, stam bine, per ansamblu, la capitolul asta. Noi incercam s-o luam rational, ca nu e legal, nu e rational ca un porc sa se imbrace in costum si sa dea, rastit, ordine. Uite legile, uite exemplele. Oare de ce nu le e rusine?

Sa va spun de ce? Pentru ca nou, astorlalti, nu ne mai e rusine! Am zis!

P.S. Textul acesta trebuie interpretat ca un trantit de caciula romaneasca de pamant si calcata in picioare. O reactie, ma alint eu, normala, venita de la un om normal. Daca mai suntem inca oameni, nu porci.

NOTA: Textul a aparut si pe http://www.contributors.ro


…pentru c-am constatat cu mîhnire cîte mai avem de învățat atunci cînd vine vorba despre înțelegerea naturii umane. Altfel spus, a capitalismului. Comentariile referitoare la „cursa spațială” (Space Race) a miliardarilor Elon Musk, Jeff Bezos și Richard Branson au pendulat între „Cine-i nebunul care dă 250.000 de dolari (sau 30 de milioane, depinde de companie) doar pentru a trăi preț de două-trei minute senzația de imponderabilitate?” la „Ăștia nu mai știu ce să facă cu banii”, pînă la verdele-n față „Ăștia trebuie că o au mică și-atunci se-ntrec în cine are racheta mai mare”. E-adevărat, nu-i nevoie de cine știe ce finețuri psihologice pentru a înțelege că mulți dintre cei cu mașini „bengoase” au felurite frustrări de rezolvat, sexuale sau de altă natură. Dar a te opri, în acest caz, la genul ăsta de explicații simpliste e ca și cum ai spune, pe invers, că sîntem toți genii, dat fiind că și noi, precum geniile, folosim toaleta.

De bună seamă, competiția miliardarilor pentru controlul viitorului „turism spațial” se desfășoară și-n mass-media, și pe rețelele de socializare, și include componentele clasice ale reclamelor, din care se înfruptă cu nesaț și tabloidele. De bună seamă, pentru a capta atenția publicului, competiția se cuvine a fi prezentată în termeni de „cîștigătorul ia totul”. Și tot de bună seamă, fiecare miliardar își are grupul lui de suporteri, unii dedicați cauzei cu înverșunarea pătimașă a galeriilor echipelor de fotbal. Compania lui Musk a fost prima companie privată care a reușit să pună pe orbită o navetă spațială și s-o recupereze la sfîrșit, dar Branson a fost primul care a zburat, efectiv, în spațiu. Da, dar a fost un zbor suborbital, pe cînd Bezos a trecut de linia Karman, ba încă și fără piloți profesioniști. Și tot așa, ba că ăla, ba că ălălalt. Așa funcționează natura umană, așa funcționează capitalismul – pe baza de competiție. Pînă și comuniștii, oricît de egalitarieni în teorie, au realizat asta și-au inventat gazetele de perete, cu rubricile „Așa DA!” și, respectiv, „Așa NU!”, și multe alte forme de a încuraja competiția. Dar asta nu înseamnă că putem echivala „cursa spațială” cu American Idol, The Bachelor sau alte asemenea reality shows.

În spatele fiecărui miliardar stau ceva mai mult decît niște sîni, mușchi și trandafiri. În spatele fiecărui miliardar stau armate de minți plătite să inoveze, să gîndească „out of the box”, crema cremelor, de cele mai multe ori profesioniști mai buni, fiecare în domeniul său, decît profesioniștii angajați de diferite agenții guvernamentale. Dovada? Blue Origin (Bezos) și Virgin Galactic (Branson) se descurcă foarte bine fără nici un ajutor guvernamental, iar Space X a lui Musk a fost cooptată de NASA pentru a-i ajuta să trimită astronauți pe Stația Spațială Internațională (ISS), ceea ce-a și făcut cu succes. În toate cazurile, rachetele, avioanele sau capsulele folosite sînt reutilizabile, pentru că nici un capitalist nu-și permite, precum statul, să arunce miliarde de dolari pe o navetă spațială de unică folosință. Bașca, să nu uităm, oamenii și-au asumat riscuri uriașe – și nu doar financiare. Nu doar „put your money where your mouth is”, ci și-au pus și viețile-n joc.

Și, dacă încă vă mai întrebați: „Bine-bine, și pe mine cu ce m-ajută că ăștia se joacă-n spațiu de-a turiștii astronauți?”, întrebați-vă mai bine la ce vă folosește curentul electric și dacă i-ați simți sau nu lipsa. Acum. Pentru că, pînă pe la sfîrșitul secolului al XIX-lea, oamenii nu i-au simțit-o. Nu poți simți lipsa a ceva ce nu cunoști. Iluminatul cu lumînări era baza, iar iluminatul cu gaz era ultimul răcnet al civilizației. Asta pînă cînd Edison, după ce a perfecționat becul incandescent, s-a gîndit că iluminatul public sau rezidențial poate fi deopotrivă îmbunătățit și mai ieftin utilizînd curentul electric. Folosind un generator de curent direct (DC), Edison a reușit să ilumineze primele 59 de case în Manhattan, în 1882. Mai tînărul său discipol, Tesla, era convins, însă, că viitorul va aparține curentului alternativ (AC), cu un voltaj mult mai mare, mai ușor (și mai ieftin) de transmis pe distanțe mult mai mari. A urmat ceea ce s-a numit „războiul curenților” (The War of Currents), între Edison și Tesla. Un război purtat, ca și acum, prin mass-media, dar cu acuzații crunte și manipulări grosolane de informație. Nici Edison și nici Tesla n-au cîștigat de pe urma competiției. A cîștigat, în schimb, curentul alternativ, și au cîștigat investitorii lor, J.P. Morgan și Westinghouse – ambii fondatori de companii care, sub o formă sau alta, au rămas importante pînă-n ziua de azi. Ambii au văzut potențialul uriaș al curentului electric într-o perioadă în care lumea-l vedea mai degrabă ca pe-o curiozitate de circ (Morgan senior, bunăoară). Ambii au pariat pe viitor și ambii au cîștigat. Și noi pe lîngă ei.

Ce-i mînă în competiție pe acești oameni? Cu siguranță, nu dorința de îmbogățire – fiecare are deja mai mulți bani decît poate cheltui în cîteva vieți de om, iar posibilul cîștig nu justifică riscurile. Și-atunci? Atunci nu mai rămîne decît dorința, adînc sădită în sufletul fiecăruia, de a ieși cumva în evidență, de a fi „cel mai bun”. E un impuls care nu poate fi eradicat, dar poate fi redirecționat. De la Iluminismul scoțian la Rousseau, John Adams, Madison sau Hamilton, oamenii au realizat că pofta de-a ieși în evidență poate fi canalizată într-o direcție sau alta. E o poftă care poate fi educată. Spune-mi ce admiri ca să-ți spun cine ești. Majoritatea oamenilor admiră bogăția și vor să ajungă bogați cu orice preț, pentru că banul este cel mai mic numitor comun al „succesului”. E, însă, și cel mai greșit. În realitate, nimeni, nici măcar cei mai bogați, nu admiră banii, ci admirația pe care o aduc banii.

Admirăm învingătorii. Ce haz ar mai avea un sport fără învingători și fără învinși? Ce haz Olimpiadele? De ce ne fascinează doborîrea recordurilor? E în firea omului, să nu ne mai ascundem după degete. (În treacăt fie spus, Bezos a știut ce face cînd a dus în spațiu pe cea mai în vîrstă femeie și pe cel mai tînăr bărbat. Aidoma Croitorașului cel Viteaz, a doborît mai multe recorduri dintr-o singură lovitură.) Or, dacă tot e competiție, măcar să fie una cu folos și pentru noi, chibiții. Nu știu cu ce ne poate ajuta cel mai bun influencer pe TikTok, dar știu sigur că, fără competiția pentru cel mai bun și ieftin curent electric, viețile noastre n-ar mai fi arătat la fel.

Să cîștige, așadar, miliardarul cu racheta mai mare! Și noi pe lîngă el.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro


… pentru ca asta intra automat in fisa postului de bunic: ochelarii, barba alba si intelepciunea (macar aia care cica vine cu varsta).

Primele doua le-am bifat (mai am ceva de muncit la barba, dar inteleptul a zis sa te apropii incet de miezul placerilor).

Morala? Cine se scoala de dimineata, departe ajunge – metaforic vorbind, desigur.

P.S. Pour les connaisseurs, la picioarel Sofiei se afla … un banal sandwich Subway – de dragul proportiilor.


…iar povestea începe simplu, ca toate poveștile. Cu ocazia ultimei vizite în România, mi-am cumpărat un telefon mobil pentru cartela românească. Mă așteptam ca trimiterea unui text în limba română să fie mai lesnicioasă. În realitate, s-a dovedit un coșmar, „mulțumită” unui sistem de autocorecție mai agresiv decît un SS Obersturmbannführer. Voiam să tastez „rogu-te”, telefonul știa mai bine: de fapt, vrusesem să scriu „rîgîie”, așa că-mi corecta, fără să mai întrebe, cuvîntul. Era un telefon nemilos: corecta cu furie, în stînga și-n dreapta, fiece cuvințel pe care îndrăzneam să-l scriu și care, din motive obscure, nu corespundea „programului”. Era un telefon inteligent. Smart. Un lucru e sigur: departe de a mă ajuta, sistemul de autocorecție mă obliga să rescriu de cîteva ori același cuvînt pînă reușeam cumva să înșel vigilența Obersturmbannführer-ului însărcinat cu paza limbii române. Nu mă-nțelegeți greșit. Și telefoanele americane au aceste sisteme de autocorecție, dar parcă nu-s nici pe departe într-atît de agresive. Se lasă mai ușor „păcălite”. De ce? Habar n-am! Sînt alții mai pricepuți ca mine la inteligența artificială. Eu am rămas înțepenit la astălaltă, de modă veche, naturală.

Inteligența artificială, însă, e mai generoasă decît Maica Tereza cînd vine vorba de-a sări în ajutorul celor neputincioși în a ține pasul cu noile-i descoperiri, și mai nepăsătoare față de propriile-ți dorințe retrograde decît Alexandru Lăpușneanu: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu… și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi!”. Am avut de la bun început instalat pe laptop un asistent personal, Cortana. Sau asistentă, că are voce de femeie, cînd vorbește. Să fie vorba de sexism pînă și în inteligența artificială? Pentru că, în afară de Cortana, am mai auzit de Alexa și de Siri. N-am auzit nici de Ion, nici de Marin, ori de vreun alt asistent personal cu o voce baritonală, de valet din Downton Abbey. Hmm! Iată o scăpare ce se cuvine urgent rezolvată, chiar dacă sexul asistenților personali e doar un construct social (sau al plăcii de memorie).

Fie cum o fi, după ce, cîteva zile de la achiziționarea laptop-ului, Cortana și-a oferit serviciile și s-a văzut ignorată, s-a îmbufnat și m-a lăsat în plata Domnului. Asta pînă acum vreo două luni, cînd a revenit la viață, pe ușa din dos. Mai exact, prin e-mail-ul de la școală. De cîteva săptămîni, în fiece dimineață în care-mi deschid e-mail-ul, Cortana mă întîmpină cu cîte un mesaj motivațional: „E o săptămînă nou-nouță, Alin!” sau „Se apropie week-end-ul, Alin!” și îmi reamintește, ușurel dojenitor, angajamentele luate, pe baza e-mail-urilor din ultimele zile. „Ai promis că îi vei trimite lui X un articol acum două zile. L-ai trimis?” Trec cu vederea faptul că asistenta mea personală se trage de brăcinari cu mine, tutuindu-mă, de parc-am fi copilărit împreună la Brad. Personal, asta nu mă deranjează, dar cunosc alți oameni cu naturelul mai simțitor și mă-ntreb de cîtă inteligență, artificială sau nu, e nevoie pentru a-ți da seama pe cine poți tutui și pe cine nu. Mă irită, însă, că îmi citește e-mail-urile – atît cele trimise, cît și cele primite – fără să-mi fi cerut permisiunea și fără să i-o fi acordat. Ba își mai dă și cu părerea. Îmi trimite grafice „analitice”, în care îmi arată cît timp am fost dispus să mă concentrez, cît timp am colaborat cu alții, și mă întreabă dacă nu am nevoie de mai mult timp de concentrare (focus), ba-mi sugerează și intervale orare! Habar n-am cum decide Cortana cît timp m-am concentrat și cu ce folos, știu însă cu siguranță că estimările ei se potrivesc ca nuca-n perete. Mă mănîncă limba să-i spun „Cortana, ne ultra crepidam” („nu mai sus de sandală!”), dar pe de-o parte mă îndoiesc c-ar prinde referința, iar pe de alta, că s-ar pricepe măcar la sandale.

Cam tot de-atunci am mai constatat un fenomen, pe același e-mail. (Să fiu cinstit, nu știu dacă să dau vina pe Cortana sau nu.) E-mail-ul începe să-mi sugereze cum să scriu! Mai exact, are grijă să-mi sublinieze în albastru expresiile pe care le consideră prea… elaborate. De ce să scriu, bunăoară, „mi s-a luminat fața cînd te-am văzut” sau „îmi cîntă inima”, cînd, mi se sugerează, pot spune, mai simplu și mai scurt, „m-am bucurat”. Economia de cuvinte, mi se sugerează, e mai eficientă. Nu știu de ce William Saroyan a scris „Într-o zi din după-amiaza lumii, mohoreala morții se va pogorî în tine, iar cînd te vei ridica să umbli, vei fi mohorît ca moartea, dar, dacă ești norocos…“ etc. Cîtă risipă de cuvinte! Putea foarte bine să scrie „Cînd vei simți că îmbătrînești, te vei întrista (nu „mohorî” sau „posomorî”, pentru că nimeni nu mai are nevoie de arhaisme) la amintirea morții…“ etc. Scurt și la obiect. Romeo și Julieta? Un băiat iubea o fată, familiile se dușmăneau și s-au opus căsătoriei, tinerii au murit. The End.

Rîd eu, dar nu e rîsul meu. Asaltul inteligenței artificiale asupra inteligenței „pe stil vechi” se intensifică de la o zi la alta și oameni altminteri inteligenți (sic!) se comportă precum broaștele puse la fiert pe nesimțite, așteptîndu-și, cuminți, sfîrșitul. Ceasurile inteligente de la mînă le spun cînd să doarmă, cînd și cît să umble, cît și ce să mănînce. În adolescență, cînd le spuneau părinții ce să mănînce sau cînd să meargă la culcare, oamenii se revoltau. Acum nu se mai. Acum se vîră de bunăvoie și nesiliți de nimeni sub papucul inteligenței artificiale, pentru că ea – nu-i așa? – știe mai bine, că e artificială, științifică și n-are slăbiciuni omenești, cum aveau mama și tata. E precum Leviatanul lui Hobbes – o construcție artificială fără de cusur. Cum să nu i te supui? A te revolta împotriva ei echivalează, spunea Hobbes, cu a te revolta împotriva ta însuți, pentru că ești deopotrivă creatorul și subiectul ei.

Să ne-nțelegem: nu mă refer aci la felul în care ne sînt băgate pe gît reclamele, după ce căutăm ceva pe Internet sau doar vorbim în casă despre un subiect. (Mi s-a întîmplat să primesc pe telefon sugestii cu muzică de nuntă românească pe YouTube după ce vorbisem – în casă, nu la telefon! – despre posibila nuntă în România a fiicei mele!) Nu mă refer nici la cît de inteligentă poate deveni inteligența artificială fie și într-un scenariu ideal. A făcut-o binișor Erik Larson, într-o carte recent publicată, Mitul inteligenței artificiale. Mie mi-e că inteligența artificială va deveni tot mai inteligentă pe măsură ce noi vom deveni tot mai proști. Mai proști decît telefoanele sau ceasurile, dar, spre deosebire de ele, beneficiind de dreptul ereditar la vot.

[NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro]





Categorii

Arhive