…pentru că, dacă e să ne luăm după toate expresiile românești care presupun îngurgitarea altui om sau măcar a unor părți din trupul omenesc, s-ar putea crede că sîntem un popor de canibali îndrăgostiți. (Nici o legătură, în cele ce urmează, cu Istoria intelectuală a canibalismului, a lui Cătălin Avramescu.) Nu-i vorbă, există și-n alte limbi expresii de dragoste exprimate în termeni „canibalici”. Francezii, bunăoară, au „je veux te manger” („vreau să te mănînc”), ba chiar „je te mangerai tout rond” sau „tout cru” („te-aș mînca cu totul” sau „de viu/crud”). Englezii au și ei „I’d swallow you up” („te-aș înghiți dintr-una”), „I want to eat you up” („îmi vine să te mănînc”) ș.a.m.d. Ca români, însă, în afara exemplelor de mai sus, avem multe altele, imposibil de enumerat în detaliu aici, de la banalul „mînca-l-ar mama” la pofte mai specifice, de genul „mînca-ți-aș buzele”, degetele sau ochii, pînă la cele cvasi-transcendentale, gen „mînca-ți-aș inima” sau chiar „sufletul”.

Constatarea e, măcar la o primă vedere, măgulitoare. Cum toate aceste expresii sînt evident asociate cu iubirea ce-și dorește să în-corporeze (la propriu) obiectul dragostei, se cheamă că sîntem un popor iubitor cu asupra de măsură, atît „la vrac” („mînca-te-aș cu totul”), cît și în detaliu („degetele”, „obrajii”, „ochii”), atît „în transcendent”, cît și „în imanent”. Iar cînd zic „imanent”, nu mă refer la posibilele conotații sexuale (existente, de-altminteri, și-n alte limbi). Astea sînt banale. Pe de o parte, pentru că actul sexual poate fi văzut ca o formă mai concretă a aceleiași dorințe de în-corporare (de unde și expresia „a face dragoste”). Pe de alta, pentru că subiectul s-a devalorizat prin inflație psihanalitică. În zilele noastre, e acceptat automat, bunăoară, că-n „Scufița Roșie” lupul nu e decît un prădător sexual pedofil, chit c-o mănîncă, fără remușcări, nu doar pe Scufița Roșie, ci și pe bunica uitată de majoritatea interpretărilor (asta ar fi de psihanalizat). Ca să nu mai vorbim despre lupul din „Capra cu trei iezi”. Pentru a parafraza o vorbă atribuită lui Freud, uneori un lup e doar un lup. Așa că mai bine să ne ocupăm de interpretările mai interesante.

Pentru că, dincolo de interpretarea convenientă a româneștii porniri de a-l mînca pe cel iubit, mai există una, mai puțin măgulitoare. Există o diferență fundamentală între a vrea să-l mănînci pe celălalt și a te lăsa mîncat, iar asta nu doar la propriu, ci și la figurat. Cînd vrei să-ți mănînci obiectul dragostei, o faci din dorința de a șterge astfel distanța dintre iubitor și iubit, evident în favoarea iubitorului-mîncător. Din momentul în care e în-corporat în iubitor, iubitul nu mai are alegere, nu se mai poate răzgîndi, nu mai poate părăsi relația, decît cel mult la dorința îngurgitatorului. Peștele uriaș care-l înghite pe îndărătnicul profet Iona n-o face (din cîte știm) din dragoste pentru Iona. Chitul, cum e numit în varianta românească, e doar intermediarul iubirii lui Dumnezeu, care-l forțează pe profet să-și ducă la capăt misiunea primită și astfel nu doar să salveze de la pieire cetatea Ninive, ci și să învețe puterea căinței și a iertării. Între noi fie vorba, aici e și greșeala lui Iona din piesa de teatru, altminteri superbă, cu același nume, a lui Marin Sorescu – Iona al lui Sorescu vrea să iasă din pîntecele peștelui prin forțele proprii, nu se lasă scos acolo unde trebuie, cînd trebuie. N-o mai lungesc: iubirea „canibalică” e o iubire posesivă, prea puțin înclinată spre a împărtăși cu alții obiectul iubirii. Nu întîmplător ceea ce începe cu „mînca-l-ar mama” sfîrșește de multe ori cu „soacră, soacră, poamă acră”.

Și-atunci, dacă dragostea tot trece inevitabil prin stomac, e bine să fim grijulii cu ceea ce băgăm în gură. Altfel spus, cu ceea ce iubim. Pentru că de iubit nu iubim doar oameni, ci și animale, obiecte, cărți, idei, amintiri și cîte și mai cîte! Sîntem, cum s-ar zice, pantagruelici. Expresia, însă, e prea puțin înțeleasă. De cele mai multe ori e folosită pentru a ilustra un apetit nestăvilit pentru mîncare. Cei care însă au frunzărit măcar Gargantua și Pantagruel a lui François Rabelais știu că atît Gargantua (tatăl), cît și Pantagruel (fiul), uriași cum sînt, ies în evidență în primul rînd prin educația primită. Nu ce bucate, ci ce profesori au avut și ce cărți au mîncat „pe pîine” ca să crească atît de mari (Gargantua se naște din urechea mamei, după cum Atena, zeița înțelepciunii, se naște direct din fruntea lui Zeus). Mai mult, Gargantua începe cu o referință la Socratele din Simpozionul platonic, în care naratorul îl folosește pe Socrate drept exemplu că adevărul e ascuns sub suprafața vizibilă a lucrurilor. (Sau, cum spune Ioan Gură de Aur, diavolul „a primit ceea ce vedea și a căzut prin ceea ce nu vedea”.) Cartea se încheie cu o consultare a Oracolului Sfintei Sticle, la care, pentru a descifra răspunsul, o carte se cuvine a fi băută – la propriu.

Bate șaua să priceapă iapa.

Dacă la restaurant ne pierdem de multe ori timpul pînă ne hotărîm ce-am prefera să mîncăm, poate că-n viață n-ar strica să chibzuim puțin și la ceea ce-am prefera să iubim, că tot de-un fel de mîncare e vorba, la urma urmei. Dar această decizie s-ar cuveni să fie doar aperitivul acestui ospăț al iubirii. Paradoxul iubirii „canibalice” este că te satură doar cînd te lași mîncat – ba chiar te oferi, chit că ăsta e un ideal greu de atins pentru muritorii de rînd. Nu „mînca-te-aș”, ci „mănîncă-mă”! Pentru credincioși, „Luați, mîncați, acesta este Trupul Meu!” (Matei 26) nu e vreo metaforă (de aceea, printre acuzațiile aduse primilor creștini a fost și aceea de canibalism). Dar și Iona, că tot l-am pomenit, se oferă, de bunăvoie și nesilit de nimeni, mîncare pentru pești, pentru a-i salva pe ceilalți. Iar în Parfumul lui Patrick Süskind, Jean-Baptiste Grenouille, un sociopat și criminal în serie din Franța secolului al XVII-lea, care putea controla reacțiile oricui folosind puterea parfumului, scîrbit de ușurința cu care pot fi manipulați oamenii și de cît de urît put, sfîrșește prin a se scîrbi de sine însuși. (Legătura dintre simțul olfactiv și cel apetitiv nu mai are nevoie de dovezi.) Se stropește, de bunăvoie și nesilit de nimeni (și el), cu parfumul iubirii și e mîncat, la propriu, din prea multă dragoste. Spune-mi ce-ai vrea să mănînci ca să-ți spun cine ești.

Poftă bună!

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro


… pentru tinerii care n-au prins filmele din perioada comunista, expresia „Citeste si da mai departe!„‘ parea sa fie o regula la toate manifestele tipariti de catre obiditii comunisti in ilegalitate.

Sa fim, insa, obiectivi: „Citeste si da mai departe!” nu e catusi de putin un indemn rau. Dar totul depinde de ce anume citesti, cum dai mai departe, si cui. Iar cu asta incepem sa ne apropiem de miezul postarii, care consta in ceremonia de obtinere a doctoratului.

Ceremonia a inceput in asa-numitul Ev Mediu Intunecat – atunci cand au aparut primele universitati, oamenii vorbeau fluent vreo trei limbi si latina:), si cantau „Gaudeamus igitur” (pare-se ca dateza de prin secolul al XIII-lea).

Stiti de ce doctoratul se mai numeste PhD, adicatelea Doctor in Filosofie, si daca il faci in, sa zicem Geologie? Pentru ca tot in Evul Mediu Intunecat nu puteai gradua in niciuna dintre celelalte discipline (Drept, Teologie si Medicina) daca nu graduai mai intai in Filosofie. Ce-am fost si ce-am ajuns!

Oricum, ceremonia s-a pastrat in SUA, unde mai intai se defileaza cu steagurile fiecarui Colegiu, dupa care viitorii doctori sunt „hooded” de catre indrumatorii doctoratului. Mai exact, li se pune peste cap o „gluga” („hood”) cu culorile Universitatii. La randu-le, indrumatorii trebuie sa poarte costumul de la universitatea de la care au graduat, nu cea la care predau. E un fel de „binecuvantare”, de trecere a stafetei de la un cititor de carti la alt cititori de carti.

E o intreaga simbolistica, de la cele trei dungi de catifea de pe maneca, la ciucurasul purtat pe partea stanga dupa graduare (pe dreapta, inainte), la culoarea albastra de pe gluga, indiferent de celelalte culori (semn ca esti doctor in Filosofie, nu in Drept, Medicina, etc – ei au alte culori), forma tichiei, s.a.m.d.

Pare o ceremonie absurda in ziua de astazi, dar sa nu uitam ca ne hranim cu simboluri: steaguri, insigne, decoratii.

Anul acesta, am citit si am dat mai departe.



…chiar dacă sînt, de la natură, un om leneș, fac tot ce-mi stă în putință pentru a-mi conserva energiile pentru lucrurile care mă interesează. Fiind un admirator al posmagilor gata muiați, n-am nici conturi pe rețelele de socializare. De vreo zece ani mi se tot spune că nici nu știu ce pierd (varianta românească a FOMO – Fear Of Missing Out). Și tot de vreo zece ani îmi pare că nu pierd nimic esențial. Dimpotrivă – alții muncesc pentru mine. Alții verifică toate rețelele de socializare, culeg informațiile cele mai importante (ba chiar și scandalurile mai interesante), le rostogolesc prin mass-media, pînă cînd, în cîteva agenții de știri, vreo două ziare și cîteva televiziuni de știri ajunge informația distilată, cea care contează. Și chiar dacă, printre crăpături, mai scapă vreuna, am suficienți amici de nădejde care mă țin informat, de bunăvoie și nesiliți de nimeni.

Nu mi-a trebuit, prin urmare, cont de Facebook pentru a afla că Facebook testează o aplicație de „întîlniri romantice” pentru… oameni buni! Știam că există felurite site-uri pe care oamenii le folosesc pentru a-și întîlni iubirea vieții, sau măcar un partener de-o noapte, dar partea cu „oamenii buni” mi-a stîrnit atenția. N-am rezistat și-am dat click pe știre pentru a afla mai multe. Și-am aflat că „bunătatea nu este doar parte a unui program”. Cei de la Facebook nu glumesc cînd vine vorba despre oamenii buni – doar ei pot beneficia gratuit de acest serviciu (dacă au cont de FB, desigur). Doritorii trebuie să explice în detaliu de ce se consideră oameni buni, dar asta nu e suficient. O echipă de „experți” de la Facebook le va verifica răspunsurile, înainte de a-i accepta ca utilizatori și a le îngădui să vorbească pe video, pentru patru minute, cu potențialul suflet-pereche. Pentru cei interesați, aplicația se numește Spark („Scînteia“). Ce poate aprinde mai lesne scînteia iubirii dacă nu certitudinea, atestată de către experți, că atît tu, cît și ceilalți utilizatori sînteți oameni buni?

Nu mi-a părut rău c-am mușcat din momeală (clickbait). A meritat, pentru că știrea m-a pus pe gînduri: Cum să te prezinți pentru a-i convinge pe experții de la FB că ești om bun? Ce fel de dovezi sînt necesare pentru a determina că un om e bun? Care sînt criteriile? Face donații? E membru Greenpeace sau merge la biserică? Cum deosebește un specialist omul bun de omul rău (pentru că e limpede că, fiind o aplicație exclusivistă, prezumția nu e doar că există și oameni răi, dar și că ei, cei răi, reprezintă majoritatea)? Care sînt calificările experților? Presupunem că sînt cei mai buni pentru că, la orice selecție serioasă, profesioniștii îi judecă pe aspiranți și îi acceptă (sau nu) în breaslă. Pe profesioniștii bunătății de la FB cine i-a confirmat?

Acestea sînt însă doar cîteva întrebări preliminare, de încălzire. Cele cu adevărat importante abia urmează: 1) Pot declara, cu mîna pe inimă, că sînt un om bun? 2) E bine pentru mine să cred că sînt om bun, indiferent de criteriile de judecată folosite? 3) De ce m-aș îndrăgosti de un om convins că e bun? Să le luăm pe rînd.

1) Cei care mai merg la biserică știu că, înainte de împărtășanie, rugăciunea aparținînd, după tradiție, Sfîntului Ioan Gură de Aur începe așa: „Cred, Doamne, și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit în lume să mîntuiești pe cei păcătoși, dintre care cel dintîi sînt eu” (1 Timotei. 1:15). Din această perspectivă măcar, ideea că m-aș putea făli cu bunătatea mea pare cel puțin aiurea, dacă nu semnul distinctiv al păcatului trufiei. Poate că n-am omorît, furat, mințit etc., dar oare sînt chiar fără de păcat? Să arunce primul piatra.

2) Cu ce m-ar ajuta convingerea că sînt om bun? Desigur, pentru moment, m-ar face să mă simt mai bine, prin comparație. Dar, după cum observa Rousseau, omul modern e nefericit pentru că trăiește într-o comparație perpetuă. E „omul divizat împotriva sieși”. Cînd se gîndește la alții, se gîndește la sine (cum se situează prin raportare la ei – e mai înalt, mai deștept, mai chipeș, mai bogat etc.?), iar cînd se gîndește la sine, se gîndește la alții (cum „arată” în ochii celorlalți). E o competiție pe care nimeni n-are cum s-o cîștige. Depresie asigurată.

3) De ce m-aș îndrăgosti de un (alt) om care se consideră bun? Omul acela nu-l va putea niciodată înțelege cu adevărat sau ierta pe cel rău (sau mai puțin bun). Păi, mi-ați putea replica, de aia e om bun, pentru că-mi va ierta greșelile, slăbiciunile sau căderile. Hopa! Deci faceți greșeli, aveți slăbiciuni și căderi – deci ați mințit (sau v-ați înșelat) declarîndu-vă bun. Sau nu aveți, și-atunci partenerul vă judecă greșit. Deci nu e un om bun, cum s-a pretins. Cum o dai, cum o cotești, din spirala catastrofală de-a te considera om bun n-ai cum scăpa. Vorba lui Eugène Ionesco: „Luați un cerc, mîngîiați-l, va deveni vicios”.

Aici nu e vorba despre teologie. Aici e vorba despre bun-simț. „Îi veți cunoaște după roade.” Ați cunoscut vreun om instalat confortabil în certitudinea bunătății lui care să nu fie ranchiunos pe lumea rea dimprejur? Lumea care nu-l merită? Cum se face că doar cei care nu se consideră buni, ci dimpotrivă, primii păcătoși, par a nu avea nevoie de psihoterapie? Cum se face că aceia care nu caută fericirea o găsesc? Nu trebuie să fii creștin pentru a realiza că creștinismul e contraintuitiv. E pe dos de ceea ce-ți „vine” și de ceea ce crezi c-ar fi normal. Nu „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, ci „iubește-ți dușmanul”. Nu un Dumnezeu atotputernic, ci unul care e răstignit și ucis. Cu moartea pre moarte călcînd. Și, vorba lui Nicolae Steinhardt, un Boier, care nu socotește cu abacul, ci iartă cu generozitate. Să nu uităm, primul care intră în Rai nu e vreun sfînt, ci un tîlhar. De ce? Pentru că nu s-a crezut „om bun”, dar a recunoscut bunătatea atunci cînd a văzut-o.

Nu e complicat. Creștinismul e ca mersul pe bicicletă. Cînd te urci pe bicicletă și te înclini într-o parte, „îți vine” să întorci ghidonul în direcția opusă. Ți se pare normal. Logic. Dar, după ce cazi de cîteva ori și-ți julești genunchii, înveți să nu te mai încrezi în „ce-ți vine” și-n logica simplistă. Înveți repejor că trebuie să faci exact opusul și să-ntorci ghidonul în direcția în care te înclini, deși nu-ți vine. Cu alte cuvinte, înveți să te încrezi în legile fizicii, chiar dacă nu știi că le spune așa, doar pentru a nu-ți mai juli genunchii.

Cînd sînt slab, atunci sînt tare. Chiar și pe Facebook.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro


Sfantul Ioan Gura de Aur (Chrisostomul) – in romaneste:

„De este cineva binecredincios si iubitor de Dumnezeu, sa se bucure de acest praznic frumos si luminat. De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se, intru bucuria Domnului sau. De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum rasplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintai, sa-si primeasca astazi plata cea dreapta. De a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca.

De a ajuns cineva dupa ceasul al saselea, sa nu se indoiasca, nicidecum, caci cu nimic nu va fi pagubit. De a intarziat cineva pana in ceasul al noualea, sa se apropie, nicidecum indoindu-se. De a ajuns cineva abia in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din pricina intarzierii, caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel de pe urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintai; si pe cel de pe urma miluieste, si pe cel dintai mangaie; si aceluia plateste, si acestuia daruieste; si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si lucrul il pretuieste, si vointa o lauda.

Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru; si cei dintai, si cei de al doilea, luati plata. Bogatii si saracii impreuna bucurati-va. Cei ce v-ati infranat si cei lenesi, cinstiti ziua. Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi. Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este mult, nimeni sa nu iasa flamand. Gustati toti din ospatul credintei; impartasiti-va toti din bogatia bunatatii. Sa nu se planga nimeni de lipsa, ca s-a aratat Imparatia cea de obste. Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate, ca din mormant iertare a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de ea. Pradat-a iadul Cel ce S-a pogorat in iad; umplutu-l-a de amaraciune, fiindca a gustat din trupul Lui. Si aceasta mai inainte intelegand-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amarat, intimpinandu-Te pe Tine jos: amaratu-s-a ca s-a stricat. S-a amarat, ca a fost batjocorit; s-a amarat, ca a fost omorat; s-a amarat, ca s-a surpat; s-a amarat, ca a fost legat. A primit un trup si de Dumnezeu a fost lovit. A primit pamant si s-a intalnit cu cerul. A primit ceea ce vedea si a cazut prin ceea ce nu vedea. Unde-ti este, moarte, boldul? Unde-ti este, iadule, biruinta? Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos si au cazut diavolii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata stapaneste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa; ca Hristos, sculandu-Se din morti, incepatura celor adormiti S-a facut. Lui se cuvine slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin.”

… in engleza:

If any man be devout and love God, let him enjoy this fair and radiant triumphal feast. If any man be a wise servant, let him rejoicing enter into the joy of his Lord. If any have labored long in fasting, let him now receive his recompense. If any have wrought from the first hour, let him today receive his just reward. If any have come at the third hour, let him with thankfulness keep the feast. If any have arrived at the sixth hour, let him have no misgivings; because he shall in nowise be deprived thereof. If any have delayed until the ninth hour, let him draw near, fearing nothing. If any have tarried even until the eleventh hour, let him, also, be not alarmed at his tardiness; for the Lord, who is jealous of his honor, will accept the last even as the first; he gives rest unto him who comes at the eleventh hour, even as unto him who has wrought from the first hour.

And he shows mercy upon the last, and cares for the first; and to the one he gives, and upon the other he bestows gifts. And he both accepts the deeds, and welcomes the intention, and honors the acts and praises the offering. Wherefore, enter you all into the joy of your Lord; and receive your reward, both the first, and likewise the second. You rich and poor together, hold high festival. You sober and you heedless, honor the day. Rejoice today, both you who have fasted and you who have disregarded the fast. The table is full-laden; feast ye all sumptuously. The calf is fatted; let no one go hungry away.

Enjoy ye all the feast of faith: Receive ye all the riches of loving-kindness. let no one bewail his poverty, for the universal kingdom has been revealed. Let no one weep for his iniquities, for pardon has shown forth from the grave. Let no one fear death, for the Savior’s death has set us free. He that was held prisoner of it has annihilated it. By descending into Hell, He made Hell captive. He embittered it when it tasted of His flesh. And Isaiah, foretelling this, did cry: Hell, said he, was embittered, when it encountered Thee in the lower regions. It was embittered, for it was abolished. It was embittered, for it was mocked. It was embittered, for it was slain. It was embittered, for it was overthrown. It was embittered, for it was fettered in chains. It took a body, and met God face to face. It took earth, and encountered Heaven. It took that which was seen, and fell upon the unseen.

O Death, where is your sting? O Hell, where is your victory? Christ is risen, and you are overthrown. Christ is risen, and the demons are fallen. Christ is risen, and the angels rejoice. Christ is risen, and life reigns. Christ is risen, and not one dead remains in the grave. For Christ, being risen from the dead, is become the first fruits of those who have fallen asleep. To Him be glory and dominion unto ages of ages. Amen.

…et, pour la bonne bouche, si in franceza:

Que tout homme pieux et ami de Dieu jouisse de cette belle et lumineuse solennité.

Tout serviteur fidèle, qu’il entre avec allégresse dans la joie de son Seigneur.

Celui qui a porté le poids du jeûne, qu’il vienne maintenant toucher son denier.

Celui qui a travaillé depuis la première heure, qu’il reçoive aujourd’hui le juste salaire.

Celui qui est venu après la troisième heure, qu’il célèbre la fête dans l’action de grâce.

Celui qui est arrivé après la sixième heure, qu’il n’ait aucun doute, il ne sera pas lésé.

Si quelqu’un a tardé jusqu’à la neuvième heure, qu’il approche sans hésiter.

S’il a traîné jusqu’à la onzième heure, qu’il n’ait pas honte de sa lenteur,

car le Maître est généreux,

il reçoit le dernier comme le premier;

il accorde le repos à l’ouvrier de la onzième heure comme à celui de la première.

Il fait miséricorde à celui-là, et comble celui-ci.

Il donne à l’un, il fait grâce à l’autre.

Il accueille les oeuvres, il apprécie le jugement ; il honore l’action et loue l’intention.

Aussi, entrez tous dans la joie de notre Seigneur.

Premiers et derniers, recevez le salaire.

Riches et pauvres, chantez en choeur tous ensemble.

Les vigilants comme les nonchalants, honorez ce jour.

Vous qui avez jeûné, et vous qui ne l’avez point fait, réjouissez-vous aujourd’hui.

La table est prête, mangez-en tous ; le veau gras est servi, que nul ne s’en retourne à jeun.

Jouissez tous du banquet de la foi.

Que nul ne déplore sa pauvreté car le Royaume est apparu pour tous.

Que nul ne se lamente sur ses fautes, car le pardon s’est levé du tombeau.

Que nul ne craigne la mort, car la mort du Sauveur nous a libérés.

Il a détruit la mort, celui qu’elle avait étreint.

Il a dépouillé l’enfer, celui qui est descendu aux enfers.

Il l’a rempli d’amertume, pour avoir goûté de sa chair.

Isaïe l’avait prédit en disant :

„l’enfer fut rempli d’amertume lorsqu’il t’a rencontré”;

rempli d’amertume, car il a été joué;

bouleversé, car il fut mis à mort ; bouleversé, car il fut anéanti.

Consterné, car il saisit un corps et trouva un Dieu.

Il prit de la terre et rencontra le ciel.

Il saisit ce qu’il voyait, et tomba sur celui qu’il ne voyait pas.

O mort, où est ton aiguillon ?

Enfer, où est ta victoire.

Le Christ est ressuscité et tu as été terrassé.

Le Christ est ressuscité et les anges sont dans la joie.

Le Christ est ressuscité et voici que règne la vie.

Le Christ est ressuscité, et plus un mort au tombeau,

car le Christ est ressuscité des morts, prémices de ceux qui se sont endormis.

A lui, gloire et puissance dans les siècles des siècles Amen.

Hai sa fie si-n germana:

Osterpredigt des Johannes Chrysostomos

Wer fromm und gottesfürchtig ist, labe sich an diesem schönen strahlenden Fest.
Wer ein getreuer Knecht ist, gehe fröhlich ein zu seines Herrn Freuden.
Wer sich im Fasten verzehrt hat, empfange jetzt seinen Dinar.
Wer von der ersten Stunde an gearbeitet hat, empfange heute seinen gerechten Lohn.
Wer um die dritte Stunde gekommen ist, feiere mit Danken.
Wer um die sechste Stunde gekommen ist, zweifle nicht. Er wird nichts einbüßen.
Wer nach der neunten Stunde gekommen ist, trete herzu ohne Zaudern und Furcht.
Wer um die elfte Stunde gekommen ist, fürchte sich nicht ob seines späten Kommens.
Denn der Herr ist großzügig, er empfängt den Letzten wie den Ersten.

Er lässt den Arbeiter der elften Stunde zur Ruhe eingehen wie den der ersten Stunde.
Er erbarmt sich des Letzten und sorgt für den Ersten. Jenem gibt er, und diesem schenkt er
Die Werke nimmt er an und begrüßt den Entschluss. Die Tat ehrt er, und die Absicht lobt er.
So geht ein, alle, zu eures Herrn Freuden!

Empfangt euren Lohn, die Ersten wie die Letzten! Reiche und Arme, jubelt miteinander!
Ausdauernde und Achtlose, ehrt diesen Tag!
Wer die Fasten gehalten, und wer sie vermieden, freue sich heute!
Der Tisch ist gedeckt, tretet alle herzu und tut euch gütlich
Das gemästete Kalb ist bereit, niemand gehe hungrig von dannen.
Jeder erquicke sich am Gastmahl des Glaubens.
Jeder genieße den Reichtum seiner Güte.

Niemand beklage seine Armut, denn das Reich ist allen erschienen.
Niemand beweine seine Schuld, denn Vergebung leuchtet vom Grabe.
Niemand fürchte den Tod, denn des Erlösers Tod hat uns befreit.
Er hat den Tod vernichtet, von dem er umfangen war.
Er hat die Hölle gefangen geführt, in die er hinabfuhr
Er erzürnte sie, der er sein Fleisch zu kosten gab.

Jesaja weissagt und spricht:
Die Hölle ward betrübt, als sie dich gewahrte.
Sie ward betrübt, denn sie ward zu Spott.
Sie ward betrübt, denn sie ward vernichtet.
Sie ward betrübt, denn sie ward gestürzt
Sie ward betrübt, denn sie ward gefesselt.

Die Hölle nahm einen Leib und begegnete Gott.
Sie nahm Erde und traf auf den Himmel.
Sie nahm das Sichtbare und fiel durch das Unsichtbare.

O Tod, wo ist dein Stachel? O Hölle, wo ist dein Sieg?
Christ ist erstanden, und du bist gestürzt
Christ ist erstanden, und die Dämonen sind gefallen.
Christ ist erstanden, und die Engel frohlocken.
Christ ist erstanden, und das Leben ist Sieger.
Christ ist erstanden, und leer sind die Gräber.

Denn Christus ist geworden der Erstling unter denen, die da schlafen,
da er ist auferstanden von den Toten.
Ihm sei Lob und Preis von Ewigkeit zu Ewigkeit. AMEN.

CHRlSTUS IST AUFERSTANDEN, ER IST WAHRHAFTIG AUFERSTANDEN!


… În-credere

24apr.21

…pentru că, deși s-a vorbit mult despre efectele secundare ale vaccinurilor anti-COVID, n-am auzit încă pe nimeni vorbind despre vreun efect secundar benefic. Nu știu dacă vaccinul Johnson & Johnson provoacă tromboze, dar știu sigur că mie mi-a dat idei. Mărturisesc că mă interesa mai puțin vaccinul și mai mult dovada de vaccinare, pentru a putea reveni în țară fără teama de a fi carantinat sau blocat pe undeva, la plecare sau la întoarcere. Vă imaginați, așadar, dezamăgirea pe care-am simțit-o cînd mi s-a înmînat un cartonaș tipărit, pe care erau scrise cu pixul, de mînă, numele, data nașterii, data vaccinării, numărul lotului de vaccin și locația. Cu pixul! De mînă! Păi, asta puteam face și eu, cu o imprimantă și-un pix! Am cerut, respectuos, „ceva mai oficial”, dacă se poate cu o ștampilă. Ceva care să inspire o birocratică seriozitate și, prin urmare, încredere în Europa. Omul s-a uitat la mine nedumerit și, dac-ar fi știut cum, probabil s-ar fi crucit. „Păi, asta e dovada oficială! Alta nu este.” Nu l-am crezut. Văzusem o dovadă de vaccinare din Franța: frumos tipărită, frumos ștampilată, pe o întreagă coală A4, cu tot felul de cifre și nume pe care nimeni n-ar avea răbdare să le parcurgă. Tocmai de aceea, impunea respect și încredere. Din cîte-nțeleg, și cele din România sînt la fel de impunătoare. Aici, am întrebat în stînga și-n dreapta. Degeaba. Indiferent unde se vaccinaseră și cu ce, toți americanii primiseră același cartonaș scris de mînă, cu pixul.

Efectul secundar s-a făcut simțit de-ndată. Am realizat brusc una dintre diferențele majore dintre America și Europa, în general, și România, în particular – încrederea! Nu e o diferență economică. Dar e una care explică și diferențele economice. Mi-am amintit cît de șocat am fost prima oară cînd am văzut că-n America poți plăti cu cecul orice, de la zarzavaturi la case sau iahturi. Cum vine asta? – m-am întrebat ca tot românul proaspăt ieșit din comunism, învățat că toată lumea „fentează sistemul” cît de mult poate, ba-i mai fentează și pe cei din jur. Oricine pune mîna pe carnetul meu de cecuri îmi poate falsifica semnătura! Mi-am amintit de căruțele de bani plătite în România pentru notarizarea traducerilor diplomelor de facultăți și masterat sau pentru vînzarea-cumpărarea apartamentelor. În America, dacă vrei să notarizezi ceva, orice (de obicei pentru Europa), mergi la bancă. Dacă e banca unde ai contul, nu plătești nimic. Dacă e o altă bancă, plătești o taxă de cîțiva dolari, indiferent de numărul de pagini, de limba în care e redactat documentul, dacă e tipărit sau scris de mînă. Și e de bun-simț. „Notarul” cu pricina pune o ștampilă (singura ștampilă pe care am văzut-o de cînd sînt în SUA) și semnează că i-ai declarat pe propria răspundere că e adevărat ce scrie acolo. Dacă ulterior se dovedește c-ai mințit, e faptă penală. Nu-ți trebuie studii superioare pentru asta. Vînzările-cumpărările de mașini sau case se fac și ele tot prin semnătură de mînă, cu pixul. Pe-ncredere. Notarii din România ar muri de foame în America. Aviz amatorilor!

Diferența dintre o societate bazată pe încredere și una clădită pe suspiciune e uriașă pentru că pleacă de la premise diferite despre natura umană și, implicit, despre relațiile interumane. În primul caz, se pornește de la premisa că oamenii sînt, cu rare excepții, corecți. Nu sînt „puși” pe înșelătorie și furtișag. În celălalt, e invers. Prezumția este una de vinovăție. Cel de lîngă mine vrea să mă fure, să mă-nșele, „să-mi tragă țeapă”. Asta se vede din clipa în care plătești într-un restaurant c-o carte de credit. Pretutindeni în SUA (și-am colindat nițel), dai cardul chelnerului, el îți aduce nota, scrii de mînă bacșișul, semnezi și-ți recuperezi cardul. Pretutindeni în Europa (și-am colindat-o nițel) e invers. Nu lași cardul din mînă. Chelnerul vine la masă („pay-at-the-table”) c-un aparat (POS) prin care îți treci cardul. Într-o societate, oricare va fi fiind aceea, încrederea se cîștigă greu și se poate pierde repede. Dovadă, Canada, unde sistemul american de plată a fost abandonat în favoarea celui european, pentru a preveni eventualele fraude. Schimbarea a fost salutată ca un semn de progres. Îngăduiți-mi să o privesc taman pe dos.

Neîncrederea e toxică și poate otrăvi rapid și ucide orice relație atinge. Cupluri care și-au declarat iubire veșnică se destramă, frați și surori se ceartă pe moșteniri, relațiile de serviciu se umplu de ură, orice gest sau cuvînt e automat suspect, simpatiile politice ascund interese meschine ș.a.m.d. Regimul Terorii din timpul Revoluției Franceze, cînd au fost ghilotinați zeci de mii de oameni, a pornit de la neîncredere, și la fel au pornit și crimele nazismului sau ale comunismului. Dar tot neîncrederea a dus și la prăbușirea lor. Pentru că, lăsată de capul ei, neîncrederea nu poate construi, ea poate doar distruge. Inclusiv relația cu Doamne-Doamne. „Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cît un grăunte de muștar, aţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici colo», și s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă” (Matei 17:20). Cum încă n-a văzut nimeni munții mișcîndu-se de colo-colo, iar pe apă nu merg decît nebunii întru Hristos la Vodolazkin, dar nici aceia, după cum constată critic-înțelegător privitorii, „n-au învățat încă să fugă”, se cheamă că avem, ca oameni, un deficit major la capitolul credință. Avem însă și o soluție simplă: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” (Marcu 9:24). Altfel spus, nu unde îți este inima, ci unde vrei să îți fie (etimologic, „credo” vine de la „kerd-dhe”, literal „a-ți pune inima”).

Aici, însă, nici măcar nu mai e vorba de religie. Aici e vorba despre un elementar bun-simț. Pe cînd colinda America pentru a-i înțelege viitoarea ascensiune, tînărul Alexis de Tocqueville s-a folosit de serviciile unui căruțaș și a început să-l descoasă cu privire la credință. Omul, simplu după vorbă, după port, i-a spus doar ceva de genul: „Dom’le, pe mine nu mă interesează în ce crede omul, dar mă interesează să creadă. Că dacă nu crede-n nimic, eu cum să am încredere-n el să-i dau un dolar?”. Și uite-așa s-a născut America – pe încredere. Pe credit, atît la propriu, cît și la figurat. Așa că, dacă mai auziți vreun pragmatic, uns cu toate alifiile, vorbind cu dispreț despre creduli, amintiți-i că ăștia, credulii, cîștigă atît Împărăția Cerurilor, cît și Războaiele Mondiale sau un nivel de trai invidiat de-o lume întreagă. Fără ștampile.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro


… pentru ca nu e bine ca omul sa fie singur (Geneza 2:18), dar nici cainele. In cazul asta, Lily. Asa c-am mai luat un pui de beagle, de data asta baiat, pe care l-am botezat Ghita (pe romaneste) si Gus (pe englezeste). Nu poti merge la veterinar cu un caine al carui nume nu-l poate pronunta nici medicul, nici receptionista. (Cititorii fideli ai acestui blog isi vor mai fi amintind ca si pe Vasile il chema, pe englezeste, Max.)

As putea povesti mult si bine despre nazdravaniile lui Ghita si despre interactiunile lui cu ceilalti caini din casa. Ma voi multumi, insa, doar cu un sfat: Daca sunteti cumva, Doamne-fereste!, depresati, nu aruncati banii pe Prozac, Zoloft, sau psihoteraputi. E mai ieftin si mai eficient sa va luati un catelandru. Va va reaminti ceas de ceas despre bucuria de-a trai pur si simplu (la propriu).

Alec i-a facut si-o casuta – simbol, ca de folosit, o foloseste pe-a noastra, dar, vorba ceea, daca vrea un moment de singuratate, ar avea unde sa se retraga.

Si-acum, pentru necunoscatori, explicatia titului acestei postari.


…pentru că se vorbește ad nauseam despre reforme. Avem nevoie de reforme în Educație, în Sănătate, în administrația publică și în Justiție. Trebuie reformate clasa politică, Uniunea Europeană și NATO, Facebook și Twitter ș.a.m.d. Ce mai tura-vura, avem nevoie de o reformă a lumii, dar mai cu seamă de una a întregii Românii! Așa e, avem. Iată un punct de consens, poate singurul într-o societate românească țăndări de-a lungul unor multiple linii de fractură, întretăiate în cele mai ciudate moduri cu putință, mai cu seamă de cînd cu pandemia care funcționează ca o lupă care ne ajută să ne vedem mai bine problemele. Vacciniștii se urăsc cu antivacciniștii (și invers), dar își pot da mîna cînd vine vorba despre, să zicem, reforma Educației. Micii antreprenori îi urăsc pe corporatiști și împreună pe lucrătorii la stat, dar se pot coaliza cînd vine vorba despre restricțiile din pandemie etc. Odinioară, nivelul de educație, de venit, credința religioasă sau simpatiile politice erau „predictori”, cum le spune în literatura de specialitate, pentru felul în care oamenii se poziționează politic de-o parte sau de alta a unei linii de fractură societală. Acum, „predictorii” ăștia nu mai pot prezice nimic. Nici în America, nici în România.

Sîntem țăndări, fără nici o noimă, precum o ceașcă scăpată din mînă, pe podea.

Și-atunci facem planuri de reforme. Încercăm să lipim la loc măcar cîteva cioburi, cu speranța șchioapă că măcar am avea o ceașcă ciobită din care să ne putem bea ceaiul. Poate c-a sosit timpul să privim problema în cu totul alt fel. În budismul zen, bătrînul înțelept meditează cu o ceașcă de porțelan, veche de cîteva sute de ani, în mînă. Cu cît ceașca e mai veche și porțelanul mai de calitate, cu atît mai bine. Iar atunci cînd „vine momentul”, înțeleptul lasă prețioasa ceașcă din mînă și-o face țăndări. Nu, nu-i scapă din mînă, cum ne-am scăpat noi pe noi. Nu. O lasă să cadă intenționat. Dar nici nu dă cu ea de pămînt. O lasă să cadă. Discipolii se grăbesc să adune cioburile și să le realipească cu aur. Dintr-o dată, ceașca, prețioasă oricum, și-a înzecit valoarea. De ce? Pentru credința că taman în ceea ce pare accidental (bețele de chibrituri dintr-o cutie scăpată din mînă, bunăoară, nu vor cădea la fel niciodată) se pot întrevedea deopotrivă trecutul, prezentul și viitorul. (Vezi discuția despre „sincronicitate” în prefața lui Jung la I Ching sau Yi Jing, Cartea Schimbărilor.)

Care ar fi, în cazul unei societăți românești țăndări, „aurul” care să o lipească la loc, nu doar pentru a obține o societate ciobită, ci una chiar mai valoroasă? Răspunsul, ca toate răspunsurile bune, e simplu: Beruf! Beruf ar putea rezolva și reforma din Educație, și pe cea din Sănătate, Justiție etc. Nu glumesc cîtuși de puțin. V-ați întrebat vreodată de ce nemții au reputația de buni meseriași, pe care te poți baza, indiferent dacă vorbim despre mașini sau instalatori, tîmplărie sau rachete, filozofie sau muzică? Dacă vă mai amintiți, pînă și Iohannis a jucat cartea bunului meseriaș german în campania electorală cu sloganul „România lucrului bine făcut!”. Și nu doar românii sînt convinși că nemții sînt „meseriași”. În America, reclamele la orice produs „made in Germany” sînt rostite de o voce cu un puternic accent nemțesc. Cum se explică o asemenea reputație internațională? Prin Beruf.

Heidegger (neamț) spunea că nu omul vorbește limba, ci limba îl vorbește pe om, iar în germană Beruf înseamnă deopotrivă „meserie” sau „profesie”, dar și „vocație” sau „chemare”. Simplu spus, limba îl învață pe neamț că nu te faci tîmplar, fizician, medic, profesor sau om de afaceri dacă nu ai totodată o chemare pentru asta, o vocație. Se aplică inclusiv politicienilor. Max Weber (alt neamț) are un discurs – care s-ar cuveni să fie obligatoriu pentru oricine simte chemarea de a intra în politică – intitulat chiar așa: „Politicul ca Beruf“. Iată o idee cît se poate de simplă și totuși atît de ignorată în ziua de azi: nu te apuci de nimic, profesional vorbind, dacă nu simți totodată și o chemare, o pasiune pentru meseria aleasă. Nu „Cîți bani aduce?”, nu „Se caută meseria?”, ci doar atît: „Mă pasionează?”, „Aș face asta și neplătit?”.

După ce am intrat la Medicină, am fost trimis în armată, la Zalău. N-a fost lesne, dar nu mi-a părut rău. Am învățat multe, printre care și lecția Beruf, înainte de a cunoaște cuvîntul, de la un băiat care intrase la TCM (Tehnologia Construcțiilor de Mașini). Omul avea o pasiune: macaralele. Nu, nu e nici glumă, nici metaforă. Restul lumii vorbea despre fete, chefuri, ba chiar și despre religie. Eram de la Medicină Cluj, TCM Sibiu și Teologie București, dar nimeni nu vorbea nici despre medicină, nici despre construcțiile de mașini. Doar omul ăsta vorbea despre macarele, desena macarale, știa totul despre diferitele tipuri de macarale, visa macarale și era într-o permanentă căutare de auditoriu. Nu prea găsea clienți, dar eu îi ascultam cu gura căscată explicațiile. Nu, nu mă interesau macaralele, mă fascina pasiunea lui. Beruf.

Și uite-așa, datorită macaralelor, am avut puterea să mă las de medicină, cu diploma-n mînă, ca să-mi urmez chemarea. „De meseria asta nu-ți bați joc”, îmi zicea tata, medic și el. Avea dreptate. De nici o meserie nu-ți bați joc, dacă e Beruf. Nu, nu sînt idealist, dimpotrivă. Sînt cît se poate de pragmatic. Un meseriaș va ieși întotdeauna în evidență, indiferent de cîte nulități roiesc în jurul lui. Va fi căutat. Va avea o reputație care-i va face invidioși pînă și pe nulitățile care avansează cu PCR-ul (Pile, Cunoștințe, Relații, pentru neștiutori), PCR-ul care n-a murit cu PCR-ul ălălalt. Poate chiar vor rîvni să fie aidoma lui (sau ei). Cînd copilul își va vedea părinții pasionați de ceea ce fac, în loc să ofteze cînd merg la „muncă”, atunci cînd își va vedea profesorul pasionat de materia pe care o predă, va vrea și el (sau ea) să facă ceva de care e pasionat, ba să mai fie și plătit pentru asta! Și-atunci restul complicatelor reforme ar veni, cu toatele, de la sine.

Saint-Exupéry spunea că nu trebuie să-i înveți pe oameni cum să facă scînduri și parîme și catarge pentru a construi o corabie. E suficient să le arăți oceanul și să-i înveți să fie pasionați de ceea ce-ar putea afla dincolo de orizont. Restul vine de la sine. Nu degeaba Iisus l-a mustrat pe cel care și-a îngropat talantul (de acolo, etimologic, vine și cuvîntul talent), în loc să-l înmulțească.

În limba română nu avem Beruf, dar avem expresia admirativă „E meseriaș!”. S-o ascultăm cu atenție. S-o lăsăm și noi să ne vorbească, doar limba nu-i vorbește numai pe nemți.


Nota: Cu scuzele de rigoare, am uitat sa postez ultimele texte din Dilema Veche. Repar acum greseala.

…pentru că oricine a avut părinți sau oricine este părinte va fi auzit sau/și folosit expresia asta: „Mai încet, că ne aud (văd) copiii!”. E un reflex condiționat de cîteva milenii de civilizație, la care nici nu mai trebuie să te gîndești – îți „vine”. Nu e nevoie de cărți de specialitate, de filozofie sau psihologie, pentru a înțelege că 1) unele lucruri nu trebuie făcute sau spuse în fața copiilor și 2) că prezența copiilor le impune adulților un anumit comportament și un anumit limbaj. „Între patru ochi”, adulții ajung să își spună multe, și nu-ntotdeauna bune. Din păcate (la propriu), între patru ochi, adulții ajung să se urască, să se înjure, să țipe unii la alții, și cîte și mai cîte. Din fericire (la propriu), prezența copiilor îi „civilizează” aproape automat. Prin firea lucrurilor, copiii funcționează ca un fel de ajutoare ale lui Dumnezeu. Pentru că și copiii, și Dumnezeu ne aud și ne văd. Ne observă. Și știm asta. Din acest punct de vedere, copiii chiar au un avantaj față de Doamne-Doamne. Pe Dumnezeu îl poți ignora, uita sau refuza, dar ia de-ncercați să faceți asta cu un copil! Ipoteza în sine vă face să pufniți în rîs, nu-i așa? Vedeți?

Conștiința vederii de către altul funcționează ca o frînă morală. Adam și Eva, după ce cunosc deosebirea dintre bine și rău (în parte doar, că nu termină mărul), se ascund la auzul lui Dumnezeu plimbîndu-se prin grădina Raiului, chiar dacă își acoperiseră deja „părțile rușinoase”, cele de nevăzut în public. Frunzele de smochin, însă, nu sînt de-ajuns pentru a-i scăpa de frica de a fi văzuți goi, după cum cinstit mărturisește Adam – și pe bună dreptate. De aceea, Dumnezeu le face haine din piele (trup) înainte de a-i izgoni din Rai în lume. În lume trebuie să fii îmbrăcat.

Cînd Iustin Martirul îi scrie împăratului roman Antoninus pentru a încerca să-l convingă să oprească prigonirea creștinilor, îi atinge coarda sensibilă – filozofia – pomenindu-i, din capul epistolei, pe „filozofii” săi fii „naturali”, Verissimus (cel mai adevărat) și Lucius (lumina), dar și pe Pius (pietatea), „fiul adoptat”. După ce îi explică de ce creștinii sînt adevărații filozofi ai secolului al doilea, îl roagă să nu păcătuiască precum atenienii care l-au ucis pe Socrate. Spre finalul epistolei, trece însă de la argumentele filozofice la cele practice. Împăratul n-are a se teme politic de vreo „amenințare” creștină, pentru că împărăția creștinilor nu este „din această lume”. Mai mult, pentru că doar creștinii pot fi creditați ca fiind buni cetățeni (o idee reluată vreo trei secole mai tîrziu de către fericitul Augustin). De ce? Pentru că un creștin se știe supravegheat necontenit. Cetățeanul roman de rînd poate fi tentat să încalce legea cînd știe că nu e văzut de nimeni. Creștinul, însă, știe că e văzut întotdeauna de Doamne-Doamne.

Ideea supra-vegherii morale nu e apanajul creștinătății. Ea pare a fi perenă. Înainte de Iisus, Socrate avea un daimon care îl sfătuia nu ce să facă, ci ce să nu facă. Nu îl împingea, dar îi punea o frînă. Ideea, ca orice idee, nu dispare cu totul nici în modernitate. În Teoria sentimentelor morale, Adam Smith vorbește despre „observatorul imparțial” care s-ar afla pitit în fiecare dintre noi, cel care ne impune o anumită conduită morală. În celebrul desen animat din 1940, Jiminy, greierașul-conștiință a lui Pinocchio (în traducere, „ochiul lui Pino”, prescurtare de la Giuseppino, diminutivul italian al lui Iosif, soțul Fecioarei Maria), îndeplinește același rol. Pinocchio, însă, nu a devenit celebru datorită lăuntricului Jiminy. El a devenit celebru pentru că toți rîvnim să putem vedea cînd cineva minte – le crește nasul, bunăoară.

În psihologia contemporană, ideea vederii de către altul se mută dinafară înspre înlăuntru. Omul, nu Dumnezeu, a (re)devenit măsura tuturor lucrurilor. Și-atunci „celuilalt” dinlăuntrul fiecăruia dintre noi nu-i mai spunem cum îi spuneam, ci Jiminy. Un greieraș simpatic, cu joben, papion și umbrelă pare a fi mai ușor de acceptat decît un bătrîn cu barbă albă privind încruntat de pe un norișor. Pare-se că fiecare generație e sortită să redescopere, într-un fel sau altul, dialectica dintre sinele intern și cel extern (forum internum și forum externum).

Și cu asta ajungem – în sfîrșit! – la intelectualul public. (Înțeleptul a zis să te apropii încet de miezul plăcerilor.) „Public” e aici cuvîntul-cheie. Pentru că intelectualul se definește prin… intelect (sic). Adicătelea, prin înlăuntru, nu prin în afară. Gîndirea e cel mai intim atribut al omului. Nu actele fiziologice sînt cele mai private (de aceea avem toalete/bude publice), ci gîndirea. Gîndirea e întotdeauna privată, nu publică. Expresia „intelectual public” ar fi, așadar, un oximoron, dacă am uita că sîntem, în egală măsură, și înlăuntru, și în afară.

Dacă nu crezi că te vede Doamne-Doamne, trebuie să îți reamintești că te văd copiii. Copiii cărora trebuie – e musai! – să le servești drept exemplu. Asta intră atît în fișa postului de părinte, cît și în fișa postului de intelectual public, pentru că între cele două n-ar trebui să fie nici o deosebire. Ce face (sau ar trebui să facă) părintele dacă nu să-și educe copilul cum crede mai bine? Ce face (sau ar trebui să facă) intelectualul public dacă nu să-și educe publicul? Cum? Mai întîi de toate, prin puterea exemplului. Și nu mă refer aici neapărat la toaletele publice de care e plin Internetul cu știri despre cine, cum și cu cine. Mă refer la certurile „intelectuale” făcute publice.

Om sînt, păcătos sînt („dintre care cel dintîi sînt eu”). Știu și ce-i invidia, știu și ce-i disprețul, știu și ce-i dezamăgirea sau disperarea. Dar încerc să-mi reamintesc de fiecare dată că sînt „în fața copiilor”, la propriu și la figurat. În decembrie ’89 eram, tehnic vorbind, un adult. Realist vorbind, eram încă un copil. Mă uitam să văd ce fac „părinții”. Părinții revoluției mele (c-a mea a fost, zică cine ce-o zice) n-au fost nici Ion Iliescu, nici Virgil Măgureanu. Părinții revoluției mele au fost oameni precum Doina Cornea, Corneliu Coposu, Marcel Petrișor, Dumitru Stăniloae și mulți alții. Cu ei toți „am învins!”.

Din păcăte, părinții mai și divorțează. Nepotrivirea de caracter se mai întîmplă. Totuși, rufele se spală în familie, nu în fața copiilor – vă rog! Copii fiind, ne puteți sminti.


…pentru că, haideți s-o recunoaștem, în ziua de azi îți trebuie o doză zdravănă de nerușinare pentru a vorbi, cu seriozitate, despre respect. Respectul a devenit un cuvînt rușinos, unul pe care îl poți folosi cel mult în bășcălie, dacă nu vrei să fii etichetat automat ca babalîc. Din fericire, nerușinarea e îngăduitoare cu orice fel de îndrăzneală, mică sau mare, așa că voi îndrăzni și eu, babalîcul. La urma urmelor, Diogene Cinicul îndrăznea să-i șocheze pe atenieni nu doar dormind în butoi sau umblînd c-o lumînare-n mînă ziua-n amiaza mare, căutînd „un om”, cum frumos ni-l înfățișează istoriile rușinoase din școală, ci și masturbîndu-se în public, printre altele. Pe vremea aceea, însă, a fi nerușinat necesita, într-adevăr, o doză mare de îndrăzneală sau chiar de nebunie (potrivit lui Diogene Laertius, Platon l-a etichetat pe Diogene Cinicul „un Socrate nebun”).

Astăzi, nerușinarea nu mai presupune îndrăzneală, pentru că nu mai șochează pe nimeni. Nerușinarea a devenit regula, nu excepția. Piatra nu „îndrăznește” să cadă. Pietrei îi „vine”. Politicienii din ziua de astăzi nu „îndrăznesc” să fie nerușinați. Lor le vine. Comentatorii nerușinați de pe platformele media nu „îndrăznesc” nimic. Le vine. Studenții de la Drept care au copiat la examen și au fost exmatriculați n-au îndrăznit. Le-a venit, după cum le-a venit celorlalți care le-au găsit scuze și le-au luat apărarea. Într-o societate nerușinată, îți vine să fii nerușinat. Profesorul Radu Gologan, președintele Societății Române de Matematică, a rămas în urma vremurilor: s-a declarat uluit de faptul că unii părinți care-au protestat în stradă împotriva corupției și-au ajutat copiii să copieze la olimpiada organizată online. N-a înțeles încă nimic. Într-o societate nerușinată, vina e întotdeauna în altă parte. Afară, nu înlăuntru. Uluitor acum nu e că se copiază cu nerușinare, uluitor e că mai sînt și oameni care se rușinează s-o facă. Uluitor nu e că un vlogger urmărit de sute de mii de oameni, cu păreri ferme despre reforma educației, face o petrecere interzisă în pandemie, la care invită un manelist celebru (îmi cer, rușinat, scuze că nu le-am reținut numele) și postează pe social media în direct. Uluitor e că mai sînt unii, puțini, care se miră că pe urmă flăcăul mai are și nerușinarea să acuze societatea de ipocrizie. N-au înțeles încă nimic: pietrele de aia sînt pietre – pentru că, scăpate din mînă, nu se înalță la cer. Scăpate din mînă, pietrele doar cad.

Metafora pietrei nu e întîmplătoare. Nu doar pietrele, ci și societățile pot fi scăpate din mînă. Și-atunci (de)cad. Rușinea se mișcă pe verticală. Spre deosebire însă de pietre, rușinea are de ales: în sus sau în jos. Expresii precum „Să-ți fie rușine!” sau interogativul mai degrabă retoric „Nu ți-e rușine?” privesc de sus în jos, de la înălțimea unui piedestal etic, de pe care acuzatul ar fi căzut. Și e o mișcare din afară înspre înlăuntru. Acuzatul se poate rușina dacă acceptă și recunoaște valorile după care este judecat. Sau nu, dacă are altele sau nici unele. Atunci e (de) nerușinat, cum se zice c-ar fi fost Socrate. Socrate, însă, se putea rușina. Pentru că „a te rușina” sau „a-ți fi rușine” sînt expresii care indică o mișcare de jos în sus. Dacă mi-e rușine, înseamnă că am căzut în propriii mei ochi și mă uit în sus, întrebîndu-mă cum să mă cațăr înapoi. Nu în ochii altora, ci ai mei. Această mișcare e sora respectului și opusul nerușinării.

De ce, în ochii societății de azi, a devenit o rușine să vorbești, cu seriozitate, despre respect? Pentru că respectul presupune, automat, privirea „în sus”. Acceptarea ierarhiei, a faptului că cineva sau ceva e mai „sus” decît tine. Or, asta contravine principiului egalității. Există în inima omului, spunea Tocqueville, două impulsuri spre egalitate. Unul e nobil, care te îndeamnă să devii la fel de bun ca aceia pe care-i admiri. E un impuls care te urnește de jos în sus. Există, însă, și un impuls corupt, „depravat”, care te-ndeamnă să-i tragi pe toți de sus în jos, la nivelul tău. Și-atunci îți pierzi respectul – respectul față de părinți, față de profesori, față de clasici, față de tradiție, față de limbă, față de patrie, față de orice. Pentru că, după cum remarca și Paul Woodruff, respectul nu se cîștigă, se acordă. Dacă-l refuzi din principiu, aluneci pe un tobogan cu o singură direcție – în jos. Precum pietrele. Se cheamă că atunci te-ai scăpat din mînă.

Pare paradoxal, dar nu e: într-o societate nerușinată, nerușinații sînt primele victime ale rușinării. Socrate nu putea fi rușinat, dar se putea rușina. Nerușinatul nu se mai poate rușina, el pre sine însuși, pentru că nu are un sistem de valori morale față de care să-și măsoare căderile. Și-a pierdut respectul. E gol pe dinlăuntru, și-atunci tot ce-i mai rămîne e exteriorul. La exterior ține cu dinții. La imaginea sa publică. De aceea postează pe Instagram (Facebook e pentru babalîci, mi s-a spus) poze voluptuoase, mașini bengoase, petreceri cool, mușchi și pantofi. Ne-rușinatul e ex-centric și dacă nu se masturbează în public. E ex-centric în sensul propriu al cuvîntului – și-a pierdut centrul. E o circumferință fără centru. Și-atunci cînd îi este atacată imaginea, cînd este rușinat, suferă crîncen. Disperă, e deprimat, în cazurile tragice se poate chiar sinucide.

Tocmai de aceea, într-o societate în care respectul funcționa, rușinarea publică era o metodă eficientă de educare. Din afară înspre înlăuntru. Dar într-o societate care și-a pierdut respectul, rușinarea publică n-are nici un efect benefic. E doar o re-educare în abandonarea ideii de respect. E o rușinare pe orizontală, nu pe verticală. Gîndiți-vă la ședințele de autodenunțare organizate de către comuniști. Tot ce-au reușit a fost crearea unei societăți nerușinate, lipsite de respect. De verticalitate. Așa și acum. Alte măști, aceeași piesă.

De reținut, însă: atenienii nu l-au omorît pe excentricul Diogene. L-au omorît pe Socrate. Vorba fostului meu șef de la Yale, Steven Smith: omorîndu-l pe Socrate, atenienii măcar i-au arătat respect. L-au luat în serios. S-au simțit rușinați. Astăzi, pe Socrate nu l-ar mai băga nimeni în seamă, oricît ar da din gură. Diogene Cinicul, însă, ar deveni vedetă media, pînă cînd lumea s-ar plictisi și de masturbările-n public. Și-atunci, din disperare, Diogene s-ar îmbrăca la costum și ar începe să spună, respectuos, „Sărut mîna pentru masă”. Poate așa ar mai ieși, din nou, în evidență. Nu degeaba a întrebat Oracolul din Delphi ce trebuie să facă pentru a ajunge cel mai faimos. Nerușinații n-au Oracol. Dar poate citesc Dilema veche…

NOTA (usurel inutila): Textul a aparut si in Dilema Vechehttps://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/cu-nerusinare-despre-respect





Categorii

Arhive