…azi avusei ultima intalnire cu studentii din tura asta. (Peste zece zile o iau de la inceput si, totusi, de fiecare data sunt emotionat: nu-i voi mai vedea, probabil, in veacul vecilor. Dar, dupa trei-patru luni in care ii vezi saptamana de saptamana, vorbesti cu ei, le citesti ‘productiile’ scrise, ajungi sa-i cunosti chiar si (sau mai ales) pe cei care incearca sa se prefaca. La 20 de ani +/- nu-ti prea reuseste (mai cu seama c-o am sub ochi pe fii-mea:).

[Nota de laudarosenie: Multi, foarte multi, au venit din nou sa-mi stranga mana si sa-mi multumeasca. Nu intru-n detalii, desi ma gadila degetele, da’ – poate ca ma cheama fumurescu?:) – eu din asta traiesc: din satisfactia ca stiu ca i-am facut pe altii sa gandeasca altfel. Cativa, or’scat. Profesoratul nu e o meserie bine platita. Nu e nici pe departe atat de bine platita pe cat medicina, nici macar aici. Si, totusi, nu-mi pare rau nici p clipa ca m-am lasat de medicina. Sa repari oameni e greu – nu zice nimeni nu – dar e relativ simplu. Sa-i faci e mai greu:) De-aia-mi plac deoptriva jurnalsitica si dascalitul.]

S-ar fi cuvenit mai multe paranteze patrate, acolade, etc – da’ what the heck! Si cu acest ‘what the heck’ am ajuns la miezul postarii:) M-am gandit de ce atat de multi studenti vorbesc muuuult mai bine decat scriu. De unde si pana unde aceasta diferenta ca de la cer la pamant intre vorbit si scris? Si cred c-am gasit si raspunsul.

A fost tot timpul sub nasul nostru. Este acum, in clipa in care cititi aceste randuri: din cauza e-mailurilor, a blogurilor, a twitter-ului, blackberry, blueberry sau cum le zice, MyFace, MySpace, sau ceva pe aici, text-messaging and so on, granita dintre vorbit si scris a inceput sa dispara. Scriem „cum ne vine la gura”. Eu insumi, cand folosesc „”da'”, in loc de „dar”, romanglicisme sau cum le-or fi zicand, s.a.m.d., ASTA FAC. Cand, in loc sa-mi si sa explic interlocutorului o stare de spirit nuantata, folosesc mult mai la indemana-ul 🙂 ASTA FAC. Asta facem.

Odinioara, scrisul era ceva respectabil. Era aristocratic (de la grecescul ‘aristoi’).  A lua penita in mana si a incepe sa asterni pe hartie niste ganduri presupunea un moment de ragaz: muiai penitza in cerneala si te gandeai „ma, ce vreau eu sa spun?” Cantareai nuante, reciteai, ttt-ttt, nu-i bine, ia sa incerc altfel… Daca adrisantul le reciteste pe cativa ani? Daca altii le recitesc peste cativa ani? Da’ daca eu le recitesc peste cativa ani? Cum sa le scriu in sasa fel incat sa  nu-mi fie rusine? [Nota: Ieri am fost la clinica veterinara pentru a mai arde niste bani pe caini aiurea. Acolo era o fata care scria cu … penitza de penitza, muiata periodic in calimara, stearsa mai apoi pe servetel. Evident, nu m-am putut abtine si-am intrebat-o daca e vreun nou ‘requirement’ al firmei sau ce? „Nu”, mi-a zis, „imi face mie placere sa scriu cu penitza”. Am inteles-o. Scria foarte frumos date contabile despre caini.

Bun. Atat scrisul cat si vorbitul sunt ‘comunicari’. Le face, insa, scopul, identice? Poate, in masura in care esti pregatit sa accepti ca imperecherea babuinilor e echivalenta cu „Romeo si Julieta”. Dar nici macar bio-evolutionaristii ai mai negri in ceru’ gurii nu sunt inca pregatiti sa accepte aceasta ipoteza de lucru. Ceea ce le da lor batai de cap e cum se face de o „avalansa” o poate lua si-n „sus” absolut intamplator. By sheer chance.

Asa ca le-am zis (studentilor, dac-ati uitat):  Cand scrieti, scrieti ca si cum ati scrie pentru eternitate. (Asta-i culmea ipocriziei! Eu insumi n-o fac! Si asta le-am spus!:)) Ingaduiti-va treizeci de secunde de ragaz inainte de apasa tastatura. Ce vreau eu sa comunic, Nila, tata? Cum? Care e introducerea, care cuprinsul, care incheierea? Unde capul si unde coada? Stiu – v-au omarat cu detaliile astea tehnice niste dascali stupido-robotici. E asta o scuza? Nu cred. Acum, c-am imbatranit, chiar nu cred. Si, dupa cum reactioneaza studentii mei cu douazeci mai tineri decat mine, inclin sa cred ca am dreptate. [Nota: Cu Ana, sarmul meu la tineri/tinere da semne serioase de schiopateala:) dar hey! nime’ nu-i profet in tara lui!:))]

Asta e un subiect care merita tratat cu mai multa seriozitate. Daca apuc vreodata, scriu o carte pe tema asta. Daca nu, scrieti-o voi.

Asta fiind un biet blog „nu se numara” – sper ca n-aveti pretentia sa aiba si coada:-)