…pentru că, în această situație dîmbovițeană, de tigri nici nu se poate pune problema. Ideea de tigru inspiră un amestec de frică și admirație. Tigrul e deopotrivă înspăimîntător și impunător, de unde probabil și proverbul asiatic: „Nu face prostia se te prinzi de coada tigrului, dar, dacă totuși te-ai prins, nu-i mai da drumul!“. Pînă aici a mers înțelepciunea orientală – pînă la concluzia că unele alegeri sînt într-atît de înspăimîntătoare, încît alegerea în sine impune un soi de admirație perversă. Pentru că a renunța la ea echivalează cu sinuciderea. E o alegere doar cu dus, nu și cu întors. Ce pricepe, însă, Orientul din ceea ce se întîmplă la Porțile lui? Aici, după cum ar fi constatat Raymond Poincaré, nimic nu e luat în serios. Totul e deopotrivă mai înfricoșător și amuzant de ridicol.

Dac-ar fi trăit pe malurile Dîmboviței, înțelepții asiatici ar fi înțeles că mai înspăimîntător decît să te prinzi de coada unui tigru ar fi spectacolul unui tigru prins de coada altui tigru, la rîndu-i prins de coada unui alt tigru, și tot așa, pînă cînd ultimul tigru l-ar prinde de coadă pe primul, iar cercul s-ar închide. Ar fi, ca să spunem așa, o horă a tigrilor, din care, odată ce ai intrat, nimeni nu mai poate ieși. Bănuiesc că așa ceva se întîmplă, bunăoară, în Mafia sau în varianta sa japoneză, Yakuza, unde toată lumea se teme de toată lumea. Viața ta într-o asemenea organizație nu mai e sigură, dar mai ai o speranță. O „ieșire din horă“ înseamnă, însă, moarte sigură. Așa că n-ai încotro și stai agățat de coada tigrului din fața ta, ținut de coadă de către cel din spate, ținut și el… ați prins ideea.

„Dîmboviță, apă dulce, cin’ te bea nu se mai duce!“ Aici totul e de un ridicol aproape înduioșător. Aici, tot pisoiașul se crede tigru, și tot pisoiașul arde de nerăbdare să intre în hora fără de ieșire. Doar în această cheie pot fi descifrate ultimele peripeții din București ale ridicolei coaliții PSD-PNL, care, cînd se privește în oglindă, nu vede pisoiași, ci tigri. A încerca analize subtile pentru a înțelege de ce o decizie proastă din capul locului pentru coaliție s-a transformat, în doar cîteva zile, într-una catastrofală pentru toate părțile implicate ar fi o risipă inutilă de neuroni. Cînd pisoiașul se vede în oglindă tigru, își imaginează că el controlează jocul și deci că oricine va face prostia să se agațe de coada lui nu va avea încotro și nu-i va mai da drumul. Pisoiașul uită, însă, că principiul „horei tigrilor“ se aplică pînă și pisoiașilor dîmbovițeni. Odată intrat în horă, nu se mai poate ieși decît prin „sinucidere“ politică, penală sau ambele. Așadar, e inutil să încercăm să înțelegem calculele făcute de către participanții la horă. 

PSD a fost convins că, prin susținerea candidatului „independent“ Cătălin Cîrstoiu la Primăria Bucureștiului a făcut o genială mutare de șah (joc născocit de asiatici) și va profita atît de PNL, cît și de reputația medicului. La fel a crezut și PNL. La fel a crezut și Cîrstoiu, fiindcă – nu-i așa? – pentru a ajunge un medic cu succes managerial la stat și de afaceri la privat presupune o inteligență care o depășește pe cea a unui Ciolacu sau Ciucă. El și-a imaginat că mănîncă politicieni pe pîine, la micul dejun, politicienii și-au imaginat că mănîncă „pătați“ din ăștia cu aere de superioritate, la prînz. Ce a urmat a fost un dans al ridicolului. 

Spicuiesc. Gabriela Firea: „Noi (coordonatorii campaniei lui Cîrstoiu, adică, cel care i-a curmat visul) facem tot ce putem pînă în ultimul moment (…) în funcție de ce vor decide forurile de conducere.“ Ciolacu: „Momentan, rămîne candidatul coaliției, dar ne vom lămuri în coaliție…“ Ciucă: „Primul lucru pe care l-am întrebat a fost dacă are ceva să-și reproșeze.” (E o tradiție în politica dîmbovițeană, mă-nțelegeți, să-ți reproșezi toate păcatele atunci cînd ești întrebat.) Cîrstoiu, varianta a): „Eu n-am nimic să-mi reproșez. Nu mă retrag nici dacă mi-o cere domnul Ciolacu.“ Cîrstoiu, varianta b): „Aș fi nebun să candidez fără susținerea coaliției. Mandatul meu e pe masă.“

Urmărind peripețiile de la București, mi-am șters lacrimile și, într-o primă instanță, n-am știut dac-au fost lacrimi de rîs sau de plîns. În cele din urmă, am decis c-au fost cîte puțin din fiecare: de plîns, pentru nivelul general al unei politici în care astea sînt „cele mai mari două partide românești“, după cum le place să se prezinte; dar și de rîs, pentru că de-o horă din care nu se mai poate ieși nu pot beneficia decît privitorii. Forțați fiind să stea atîrnați unul de coada celuilalt, pînă și tigrii devin inofensivi pentru cei de pe margine, darămite niște pisoiași furioși! Or, din această perspectivă, nu pot să nu mă binedispun văzînd ultimele afișe electorale ale lui Nicușor Dan, cele pe care e scris un singur cuvînt: „Mulțumesc!“.

Un cuvînt care face cît o sută de imagini cu iepurași de Paște. Printr-un singur cuvînt, actualul – și, nădăjduiesc, și viitorul – primar al Bucureștiului reușește să le mulțumească deopotrivă atît suporterilor, cît și adversarilor politici. Suporterilor, pentru că l-au votat sau îl vor vota. Adversarilor, pentru că l-au ajutat să fie votat, chiar și fără să vrea, organizînd o horă sinucigașă din care nimeni înlănțuit nu poate ieși bine. De profitat pot profita doar cei care au ales să rămînă pe margine. Matematicianul de Sorbona are ceva din înțelepciunea orientală, pentru că nu se agită. Își vede de treaba lui și așteaptă. Sun Tzu, un înțelept chinez care-a scris faimoasa Artă a războiului, pe care generalul Ciucă nu pare a o cunoaște, a spus printre altele: „Cine așteaptă lîngă rîu suficient de mult timp va vedea trupurile dușmanilor plutind pe lîngă el“.

Nicușor Dan așteaptă.

P.S. Am scris aceste rînduri cînd soarta lui Cătălin Cîrstoiu nu a fost încă clarificată în coaliție. Indiferent însă de rezultat, rîndurile de mai sus rămîn valabile. Așteptați.

P.P.S. Pentru că se apropie Paștele, mă grăbesc să atrag atenția asupra unui „detaliu“ adesea ignorat de către credincioși. Formula „Dați Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu“ (Matei, 22) este, de cele mai multe ori, interpretată fie ca îndemn la separarea statului de Biserică (corect), fie, la extremă, ca un îndemn la disprețuirea politicii (greșit). Iisus nu zice „nu-i dați Cezarului“, ci doar „dați-i ce-i al lui“. Est modus in rebus. Din păcate, de-o bună bucată de timp încoace, gîndirea dincolo de alb sau negru e tot mai rar întîlnită.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema – http://www.dilema.ro

…și-atunci mă grăbesc să mărturisesc că am fost ani buni un entuziast fumător de pipă. Pipe, mai corect, pentru că încă mai am o colecție frumușică, clădită cu răbdare de-a lungul anilor. Alte vremuri. Cei mai în vîrstă își vor mai fi amintind că, pînă și-n România comunistă, se mai găseau la tutungerie pipe (chinezești), ba chiar și trei feluri de tutun: „Club“, „Matelot“ și „Pipa noastră“, în ordinea descrescătoare a prețului și calității. Decenii mai tîrziu, în Statele Unite, încă mai puteai cumpăra tutun de pipă decent în marile lanțuri de magazine, Treptat, au început să dispară atît pipele, cît și tutunul. Acum se mai găsesc doar în cîteva magazine specializate. Oamenii nu prea mai au unde, dar mai ales nu mai au timp să își pregătească pipele și să le pufăie în tihnă vreo jumătate de oră sau mai bine. Oamenii vor satisfacții imediate. Oamenii nu mai au răbdare cu timpul. Timpul nu mai are răbdare cu oamenii.

În 1929, artistul suprarealist René Magritte a pictat o pipă sub care a scris: „Aceasta nu este o pipă“ („Ceci n’est pas une pipe”). Tabloul a făcut vîlvă și s-au scris rafturi de interpretări despre el. Zice-se că, întrebat fiind despre tabloul lui Magritte, Freud ar fi răspuns sec: „Uneori o pipă e doar o pipă“ (vezi și tabloul cu același titlu al lui Paul Neberra). Mai de curînd, misteriosul artist Banksy a înrămat și el o țeavă cu robinet sub care a scris: „This is a pipe”, profitînd de jocul de cuvinte îngăduit în engleză dintre „pipă“ („pipe“) și „țeavă“ (tot „pipe“). Sofisticarea intelectuală se izbește întotdeauna de zidul necruțător al realității.

La începuturile sîngeroasei și niciodată-încheiatei-de-a-binelea Revoluții Franceze, un englez cu rădăcini irlandeze, Edmund Burke, și un savoiard cu inimă franceză, Joseph de Maistre, au avertizat, cu subiect și predicat, despre pericolele cît se poate de reale (și de nerealiste) ale excesului de intelectualism al Iluminiștilor de-atunci care, în numele empirismului științific, rămîneau orbi taman la evidențele… empirice. Au fost etichetați în fel și chip deși istoria le-a dat, în foarte mare măsură, dreptate. Acum, sîntem victimele unui alt val de intelectualism, unul în care ne străduim din răsputeri să găsim semnificații ascunse unei pipe care, chipurile, n-ar fi o pipă, că asta ar fi dovada unei lipse de subtilitate și de sofisticare intelectuală în fața unei realități complexe ale cărei mecanisme se cuvin analizate cu delicatețea unei operații pe creier. Și-n plus, nici nu mai e politicos să-i spui pipei, pipă, c-o jignești.

Noul Iluminism ne învață cîte și mai cîte – bunăoară, că nimeni nu e responsabil de nimic: într-un fel sau altul, sîntem cu toții victimele genelor, traumelor emoționale din copilărie și adolescență, ale societății nedrepte, ale conducătorilor aleși sau impuși ș.a.m.d. Tot noul Iluminism ne mai învață și că nu trebuie să avem o atitudine „superioară“ la adresa electoratului care votează liber după niște criterii greu de înțeles pentru orice minte cît de cît normală, de orice parte a lumii ne-am afla.

Cum îl poți crede, bunăoară, pe Donald Trump cînd, în Săptămîna Mare a catolicilor și protestanților, și-a făcut reclamă vînzînd cu aproape 60 de dolari bucata o Biblie „God Bless America“, cu sloganul „Make America Pray Again”? Cine îl poate crede cînd afirmă că Biblia este cartea lui preferată? Iar asta după ce, cu doar cîteva săptămîni mai devreme, vindea niște „adidași“ la fel de patriotici? Ei bine, aproape jumătate dintre americani, mulți dintre ei credincioși declarați, o fac în continuare. De partea astălaltă a Atlanticului, cine-i poate crede pe alde Piedone, liderii AUR sau madam Șoșoacă? Ei bine, conform sondajelor de opinie, vreo 30-40% din români. Pare-se că, în materie de preferințe electorale, tinerii și pensionarii își dau mîna peste generații și peste țară.

Noii Iluminiști își dau și ei mîna, dar peste ocean. Cu toții încearcă metode care mai de care mai sofisticate pentru a ne explica de ce atît de mulți votanți au preferințe electorale de-a dreptul aberante. Ați ghicit! Nu e vina lor, pentru că vina e întotdeauna în altă parte, iar noi trebuie să ne străduim să-i înțelegem. Noi, nu ei. Ei sînt doar victime nevinovate. Trumpiștii sînt trumpiști pentru că oamenii muncii și micii fermieri nu sînt înțeleși de către elite, pentru că America profundă e ignorată de către America „Coastelor“, atît de Est, cît și de Vest, pentru că nimeni nu mai îndrăznește să spună ce crede, clasa politică e coruptă și atee ș.a.m.d. La noi, auriștii și șoșociștii, că altfel nu știu cum să le zic, fac și ei parte din majoritatea tăcută, furată și batjocorită, tineretul nu e băgat în seamă și este frustrat pentru că e neînțeles, Piedone sau Simion vorbesc „pe limba poporului“ etc. Cică elitele nu mai înțeleg electoratul. Dar cine-s elitele? Ciolacu? Bode? Ciucă?

Noii Iluminiști români rîd de politicienii care încearcă să cumpere voturile cu lăutari, mititei sau palmieri – uitînd că și ei încearcă să-și cîștige simpatia publicului intelectual cu explicații meșteșugite care să nu jignească pe nimeni în afara clasei politice, în ultima vreme țapul ispășitor de serviciu al democrațiilor liberale. Sînt primul care să admită că-n fiecare dintre cauzele prezentate mai sus există și un sîmbure de adevăr, ba chiar că uneori m-am făcut vinovat de aceleași „păcate“ iluministe. Dar de aici pînă la a ignora pădurea din cauza copacilor e, totuși, o cale destul de lungă. Or, evidența este că, de cele mai multe ori, „o pipă e doar o pipă“ și prostia e pur și simplu prostie. Să nu ne mai temem de cuvinte.

Cîtă vreme dansăm politicos în jurul realității, de teamă de a nu-i jigni pe alții, ne este nouă jignită inteligența. Mai mult, ne-o jignim singuri și nici măcar nu le facem vreun serviciu celor pe care, cu bune intenții poate, încercăm să-i menajăm cu delicatețe. Pentru că prostia nu se vindecă decît prin rușinare. Să-ți fie rușine că ești prost! De unde și înțelepciunea zicalei „prostu’ dacă nu-i fudul, parcă nici nu-i prost destul“. Prostul care se rușinează că e prost și-a depășit condiția. Nu mai e prost. Alde Trump și alde Șoșoacă diferă în mai toate amănuntele, dar împărtășesc aceeași „calitate“ mult apreciată în ziua de astăzi – sînt nerușinați fuduli. N-au dileme.

Nici intelectualii artizani ai Revoluției Franceze n-aveau. Și au sfîrșit tot la ghilotină, trimiși acolo de proștii cărora le ridicaseră în slăvi nerușinarea. Iar proștii să nu înțeleagă.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema – http://www.dilema.ro

…pentru că, într-un moment de cutezanță naționalistă, am putea crede c-am reușit performanța de-a exporta Miorița. De-a lungul și de-a latul planetei, „de trei zile-ncoace / iarba nu-i mai place / gura nu-i mai tace“. Românii nu mai dețin monopolul nemulțumirii vocalizate cît mai zgomotos. Din Europa pînă în Statele Unite și din Orientul Mijlociu sau Africa pînă în America de Sud, toată lumea se plînge de toată lumea. (Numai rușii și chinezii nu se vaită.) Brand-ul „Miorița“ s-ar fi cuvenit să devină marcă omologată înaintea „cîrnaților de Pleșcoi“ sau a „scrumbiei de Dunăre afumată“. 

Nu mă-nțelegeți greșit: nu susțin că n-avem motive de a ne plînge, că și miorița din baladă avea. Nu susțin că nu ne doare, dar și dacă te lovești singur cu ciocanul peste degete te doare. Vinovat, însă, nu e ciocanul. Vinovată e pofta noastră nestăvilită de-a ne bate singuri cuie-n talpă, în timp ce ne dăm și cu ciocanul peste degete, după care ne plîngem că nu mai putem nici alerga, nici mînui ciocanul, darămite o vioară sau un bisturiu. Nimic nou sub soare, cum constata deja Ecleziastul. 

Cînd Moise se urcă pe muntele Sinai, îi lasă pe israeliți în grija fratelui său mai mare, Aaron, și-a lui Hur, ajutorul lui Aaron, despre care știm foarte puțin. Aaron devenise mîna dreaptă a lui Moise pentru că vorbea mai bine decît el. Era, ca să zicem așa, mai bun ca purtător de cuvînt decît cel care vorbea direct cu Dumnezeu. Nu și să fie conducător, din păcate. Relativ proaspăt eliberat din robia egipteană, după doar patruzeci de zile de absență a liderului adevărat, poporul devine nerăbdător. Se plînge. Își plînge soarta. Poporul are nevoie de un conducător, așa că merge la Aaron, suplinitorul, cel bun la dat din gură, și-i… poruncește: „Scoală şi ne fă dumnezei, care să meargă înaintea noastră, căci cu omul acesta, cu Moise, care ne-a scos din țara Egiptului, nu ştim ce s-a întîmplat“. Oamenii știau unde era Moise și de ce. Mai știau și că lui îi datorau ieșirea din robie. Cu toate acestea, cu un Dumnezeu și un conducător care nu pot fi văzuți și pipăiți, își pierd răbdarea cu amîndoi, așa că liderul redevine „omul acesta“ și-i cer aghiotantului un nou far călăuzitor. Alți dumnezei.

C-așa e omul.

Nesigur, probabil, în poziția de lider interimar, Aaron nu-i corectează și nu-i contrazice. Dimpotrivă, se grăbește să le satisfacă poftele. Conducătorul devine condus. Dar Aaron le satisface dorințele cu… propriile lor bijuterii de aur, pe care-i pune să le topească și, sub ochii lor, toarnă aurul topit în forma unui vițel. Cum făceam noi, copii fiind, castelele de nisip cu găletușa. Atîta doar că nisipul nu era al nostru și nu era aur. Mai mult, nu ne luam chiar într-atît de tare în serios încît să-l credem un castel cu adevărat. Copii, ce vreți?… Cu adulții e o altă poveste. Ei își topesc bucuroși bijuteriile și se închină vițelului făcut sub ochii lor, din aurul lor, îi aduc jertfe, beau și se veselesc. 

Asta a fost atunci. Acum, e rîndul nostru să facem același lucru. Același vițel c-o altă pălărie.

Atunci, Dumnezeu vede ce se întîmplă cu poporul cînd conducătorul se lasă condus și-i zice lui Moise: „Grăbeşte de te pogoară de aici, căci poporul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a răzvrătit“. Și-l mai roagă (Dumnezeu pe Moise): „Lasă-Mă dar acum să se aprindă mînia Mea asupra lor, să-i pierd şi să fac din tine un popor mare!“. E rîndul lui Moise să-l roage și să-l înduplece pe Domnul Dumnezeu să-i cruțe poporul, dar se grăbește să coboare de pe munte cu Tablele Legii, scrise de însuși Domnul. Cînd, însă, vede cu ochii lui destrăbălarea de care se lăsase cuprins poporul, e rîndul lui să se lase „aprins de mînie“. Om și el… Sfărîmă Tablele Legii, topește vițelul de aur, amestecă cenușă cu apă și-i obligă pe petrecăreți s-o bea. Ceea ce urmează nu e pentru naturelurile mai simțitoare, așa că le scutesc de informațiile care le pot afecta emoțional, cum e frumos să avertizezi în ziua de azi. Se găsesc în Vechiul Testament. Să spunem doar că urmează un sacrificiu, menit să-i salveze pe ceilalți de la distrugerea totală.

Asta a fost atunci. Acum, n-am ajuns pînă acolo. Deocamdată. Acum încă sîntem la faza la care ne plîngem că Aaron ne-a pus să ne topim podoabele și-am făcut din ele un vițel căruia ne-am închinat, dar pe care, vorba unui monolog de-odinioară al lui Horațiu Mălăele, l-am… băut, iar acum tot noi ne mirăm de ce ne doare stomacul. Și dăm vina pe Moise sau chiar pe Aaron. Dar nu ne-au (mai) obligat părinții să ne votăm conducătorii pe care-i avem. Îi avem cum îi avem pentru că îi votăm doar pe cei care se grăbesc să ne satisfacă dorințele. Pentru că nu mai avem decît conducători care se lasă conduși și care ne hrănesc cu propriile noastre podoabe. Unele, se prea poate, moșteniri din familie. Nu ne-au obligat părinții nici să inventăm noile social media și, cu atît mai puțin, să ne robim lor, ba să le mai și alimentăm cu propriile postări, așa că nu știu de ce ne plîngem acum de înjurături, depresii, sinucideri și anxietăți. 

În absența unui Moise, nu mai e nimeni care să topească vițelul de aur. 

Acum, înconjurați de Aaroni rămași fără un Moise, clonăm vițelul de aur, în încercarea disperată de-a rezolva… problema vițelului de aur, fără să ne dăm seama că hrănim singuri un cerc vicios. Aaronii de azi nu mai au un Moise. Ei sînt aici doar în postura de chelneri care să ne servească propriile dorințe. Nici Table ale Legii nu avem care să ne avertizeze cînd stăm pe craca pe care ne-o tăiem singuri de sub picioare, în vreme ce gura nu ne mai tace, craca nu ne mai place. Observați, rogu-vă, paradoxul vițelului de aur în absența unui Moise: luptăm cu prostia naturală, care-i de fapt o Inteligență Artificială, topind din moștenirile de familie o Inteligență Artificială care să hrănească prostia naturală ș.a.m.d.

Acum, nu știm ce va urma. Pentru atunci avem un avantaj – acum știm. După căsăpirea multora, israeliții n-au scăpat așa de „ușor“. A mai venit și o plagă peste supraviețuitorii credincioși. Vestea bună? Poporul, ca popor, a supraviețuit și a ajuns unde le promisese Moise, purtătorul de cuvînt al Domnului Dumnezeu, nu Aaron, purtătorul de cuvînt al lui Moise care, în absența lui, își uitase rolul. Să nu ne pierdem, așadar, speranța. Vestea mai puțin bună? Al doilea rînd de Table ale Legii – cele care au „supraviețuit“ – n-au mai fost scrise de Dumnezeu, ci de Moise, după dictare. Nici după aceea, în Țara Sfîntă, n-au curs rîuri de lapte și miere. Nici acum nu curg. Iar povestea continuă. 

Dar continuă.

NOTA: Textul a aparut si in revista Dilema – http://www.dilema.ro

https://www.dilema.ro/tilc-show/cind-moise-nu-i-acasa

… am folosit ghilimele pentru „baieti”, pentru ca in aceasta categorie intra atat baietii/copiii mei, dar si baietii/prietenii si amicii. [Nota: Distinctia mi-a adus aminte de cea facuta de catre John Quincy Adams intre intelesurile diferite ale „poporului” folosite in aceeasi fraza din preambului celei mai vechi constitutii de stat, cea din Massachusetts, scrisa de tatal sau, John Adams – dar asta e o cu totul totului alta poveste.]

Ultimele zile mi le-am petrecut atat cu „baietii” cat si cu „baietii”. M-a vizitat prietenul din copilarie, cunoscut in liceu drept Zbengu, astazi profesor la West Virginia University, si-am mers „ca baietii” sa tragem cu pistolul si revolverul unde ne-au zis bietii mei.

Cu pistolul mai trasesem amandoi inca din armata, dar era un pistol Carpati, a carui lipsa de precizie era notorie. Revolverul, adicatelea cu „pistolul cu butoias”, nu mai vazusem decat in filmele cu cowboys si cele cu Dirty Harry. Un Smith & Wesson 686 .357 Magnum.

A doua zi, am plecat la pescuit „ca baietii”, cu baietii, pe rau, cu cortul, in ciuda prognozei meteo catastrofale.

La inceput, a fost amuzant, pentru ca vremea parea acceptabila,. N-a plouat, asa ca la pranz am putut face un foc sa incalzim niste mancare, peste am prins cu totii – unii mai multi, altii mai putini, dar mai mari:)

Am avut si-un caine al nimanui care a prins drag de noi. Nu vroia in canoe, dar a inotat si alergat pe mal, spre disperarea noastra, vreo 16 kilometri (11 mile). L-am dus inapoi cu … masina, pe la miezul noptii.

Dar mai intai a inceput furtuna – mare si tare si necontenita, cu multe fulgere si traznete. Ne-am rasturnat de vreo trei ori, dar nu mai conta, ca eram deja uzi leoarca, iar inmartie nu e nici in Texas caldura de pe lume, am ramas intepeniti pe sau sub copacii cazuti de-a curmezisul raului, si ne-am infundat pana la genunchi in niste nisipuri miscatoare din care de-abia am iesit, la capatul puterilor. Fotografii n-am mai apucat sa facem, fiind prea ocupati cu supravietuirea.

Per ansamblu, insa, ne-am simtit bine ca ne-am simitit rau. Ca baietii cu baietii.

Asa c-am facut deja planuri pentru un alt pescuit, pe un rau din canada sau Alaska.

…iar, dacă tot veni vorba de broaștele din titlu, francezii au (aveau, mai degrabă) o vorbă: „Ceea ce e greu se face repede. Ceea ce e imposibil cere timp“. Parafrazînd, am putea zice și noi: „Ceea ce se petrece sub ochii noștri e ușor de analizat. Ceea ce va urma cere timp“. Mai sînt însă și oameni – nici nu știu cum să le zic – înzestrați cu abilitatea de a citi în prezent semințele viitorului. Nu vorbesc aici de-alde Nostradamus, ghicitul în cafea, și nici măcar de prooroci. Vorbesc de oameni precum „favoritul“ meu (spre disperarea amicilor), Alexis de Tocqueville, capabil să întrevadă cu o uluitoare precizie, pe la 1830 toamna, ce va urma cu lumea în următorii vreo două sute de ani (rotunjiți). Avea mai puțin de treizeci de ani cînd a scris Democrația în America, iar atunci, pentru francezi, americanii erau doar niște europeni mai nespălați și mai neciopliți, unii care, fără sprijinul monarhiei franceze, nu și-ar fi dobîndit independența.

Asta s-a petrecut alaltăieri.

Astăzi sîntem mesmerizați de noile media, Inteligența Artificială și ChatGPT sau cum le mai zic programelor pe care le poți întreba orice și-ți vor răspunde, cică, „pertinent“, îți pot scrie e-mail-urile (era cît pe ce să zic „scrisorile“), eseurile sau chiar textele pentru Dilema. Dar ieri, adicătelea de pe la 1964 primăvara, un american, Marshall McLuhan, zîmbea de faptul că Jules Verne (nădăjduiesc că ați auzit despre O călătorie spre centrul Pămîntului sau despre Ocolul Pămîntului în 80 de zile) își imagina, pe la 1880 toamna, că televiziunea va fi inventată de-abia în secolul XXIX! McLuhan a fost deopotrivă mai precaut (s-a ferit să ofere perioade exacte), dar și mai îndrăzneț în previziuni. Printre altele, prevedea (la propriu) că, în viitorul apropiat, oamenii vor pune mîna pe telefon (avea disc pe-atunci, dacă vă mai amintiți), vor suna un robot cu o întrebare, robotul le va căuta răspunsurile, le va „xeroxa“ și le va trimite înapoi, prin poștă. Nimeni nu va mai citi cărți, prevedea el, ci doar idei servite de-a gata.

Prostire în masă autoîntreținută asigurată. Un ChatGPT, i-am zice astăzi, cu mai puțin de o sută de ani mai tîrziu. Printre altele, McLuhan a născocit și „satul planetar“ sau expresia „mediul este mesajul“. (Notă: Iubea calambururile. „Message” se putea citi și „Mess-Age“, Epoca Haotică (aproximativ) sau „massage“ ca „Mass-Age“, Epoca Maselor.) Și tot el a zis, într-o vreme în care asasinatele politice, revoltele studențești și protestele anti-Vietnam păreau să destrame SUA, că astea sînt doar „epifenomene“ – furtuni într-un pahar de apă, cu cauza de căutat (și găsit) în noul „mediu electronic“ (televiziune, telefon și computere simpliste pe atunci).

V-ați oprit vreodată să vă gîndiți ce însemnă „deunăzi“? „În zilele noastre“? „Recent“? „Fake news”? Dacă răspunsul e „da“, sînteți deja „de ieri“.

Așa că acum e rîndul nostru. Acum e rîndul nostru să înțelegem de ce lumea – din România pînă-n Statele Unite – a luat-o razna. E rîndul nostru să ne detașăm puțin de prezent pentru a vedea mai bine viitorul. Viitorul – pînă nu începe să fiarbă la propriu și să ne trezim, prea tîrziu, în postura de broaște. Fierte. Și uite-așa, pe nesimțite (nu-i așa?), v-am adus și la explicația titlului acestui text: o broască vie, aruncată într-un ceaun cu apă fierbinte, va sări (sau măcar va încerca să sară) afară. Aceeași broască, însă, pusă în același ceaun, în aceeași apă, dar una care va fi încălzită încetișor pînă va da în clocot, va muri fiartă fără să reacționeze, pentru că, zice-se, nu-și dă seama ce se întîmplă. De aia americanii (din cîte știu) au inventat expresia „broaște fierte“. Vă implor, însă, nu încercați acasă! În schimb, vă implor să ne gîndim la ce ni se întîmplă.

Pentru că apa din ceaunul planetar în care stăm, din Europa pînă-n America, trecînd prin Orientul Mijlociu, începe să scoată niște bulbuci amenințători. Haideți așadar să presupunem că sîntem doar niște broaște puse la fiert încetișor.

Vă invit să ne gîndim! Vă invit să trecem peste alianța contra naturii, în limbaj medical, PDSNL, peste AUR-ul lui Șoșoacă sau Șoșoacă de AUR, și chiar peste intrarea României în Spațiul Schengen, Austria și tot restul. Vă invit să ne gîndim precum un fost aristocrat francez (Tocqueville), mergînd, la propriu, cu o căruță (nu vreo diligență „clasa I“!) printr-o Americă încă sălbatică și o Franță și mai dezamăgitoare, cum va arăta viitorul lumii într-o încleștare America versus Rusia (că a făcut-o!).

Să încercăm măcar. Acum.

Ce au în comun peisajele electorale din România și SUA? (Mă refer doar la ele din lipsă de spațiu.) Că nu e Trump și nu e Șoșoacă, oricît de bine s-ar potrivi cei doi dac-ar fi să fie (lăsînd la o parte detaliile „tehnice“). În comun există electoratul! Între electoratul român, american, francez, spaniol sau vietnamez, diferențele au devenit insignifiante. Ciolacu? Sîntem, cum zicea McLuhan, într-un sat planetar în care distanțele și timpul au alte dimensiuni decît cele de acum. În treacăt fie spus, lumea își imaginează „satul planetar“ ca pe ceva de rîvnit și de aplaudat. Fake news! Pentru născocitorul expresiei, însă, era primul semnal al tribalizării. Atunci.

Acum, lumea se schimbă sub ochii noștri, la propriu. Acum, nu mai e ce era pe vremea Fericitului Augustin cînd se-ntreba: „Ce e timpul? Dacă nu mă-ntrebi, știu. Dacă mă-ntrebi, nu mai știu“. Acum, toată lumea știe. Acum, cînd toată lumea se grăbește, e timpul să ne oprim. Să ne oferim un răgaz. Eu, unul, mi-l îngădui și nimic sau nimeni nu vă împiedică să faceți la fel. Ieri, adicătelea acum vreo treizeci de ani, eram grăbit. Sincer să fiu, și astăzi sînt. Dar așa, mai festina lente. Și mă răsfăț crezînd că am dreptate.

Concluzia? Sîntem cu toții nostalgici!

E simplu – acțiune și reacțiune. Cînd lumea se schimbă prea repede, fie mintea vrea să fie „la modă“, fie se refugiază în ceea ce (crede că) știa. Merge fie prea mai la stînga, fie prea mai la dreapta. Avem „hipsteri“ și „woci“ și alte asemenea calificative care încă nu și-au găsit locul în limba română, și-i avem pe Șoșoacă și pe Simion, înjurîndu-se la ușa tricolorului. Avem o țară pe care toată lumea o iubește cu lacrimi pe Facebook, Instagram sau TikTok, dar nimeni nu vrea să meargă în armată. 

Noi sîntem români.

Oameni, adică.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema (www.dilema.ro) – ATENTIE! NU mai este Dilema Veche!

…deși vă avertizez din capul locului că orice paralelă cu piesa de teatru a lui Marin Sorescu e pur întîmplătoare. Sau nu? Americanii au așa-zisa „surpriză din octombrie“ cînd, de multe ori, cu aproximativ o lună înaintea alegerilor prezidențiale, desfășurate la început de noiembrie, un eveniment neașteptat poate să schimbe rezultatul final în ciuda tuturor sondajelor de opinie. Logica unei asemenea „surprize“, așteptată altminteri de toată lumea precum cadourile de ziua ta, este evidentă – neștiind la ce să se aștepte, cealaltă tabără e nepregătită, așa că nu mai are timp să-i contracareze efectul în opinia publică, dînd astfel peste cap toate calculele prealabile. Expresia „surpriza din octombrie“ a fost folosită întîia oară în campania prezidențială a lui Ronald Reagan din 1980, dar „tradiția” ar fi început încă din 1840, cînd cîțiva procurori federali au anunțat că-i vor acuza pe oficiali ai partidului Whig de mituirea alegătorilor din Pennsylvania pentru a vota în alegerile din New York. Exemplele de-a lungul anilor sînt prea numeroase pentru a fi enumerate aici, ultimul fiind acum patru ani, cînd un articol din New York Times, dezvoltat de revista Forbes pe 16 octombrie, a dezvăluit că Trump plătise la taxe doar 750 de dolari în 2016 și 2017, fiind dator un miliard de dolari! Biden a cîștigat.

Pe plaiurile mioritice, echivalentul „surprizei din octombrie” ar avea loc mai devreme, probabil pentru că la noi data alegerilor prezidențiale tinde să varieze semnificativ. Să numim aceste surprize electorale românești „țepe“, după celebrul îndemn al lui Traian Băsescu, pe care cei mai puțin tinerei și-l vor mai fi amintind: „La țepe, băieți, în Piața Victoriei, după 28 noiembrie!“, a fost, exact acum 20 de ani, sloganul care a mobilizat electoratul antipesedist și i-a suflat de sub nas lui Adrian Năstase fotoliul de la Cotroceni care pîn-atunci părea sigur. De-a lungul timpului, începînd cu „Vin moșierii să ne cumpere țara!“, au fost folosite, în același scop, tertipuri-surpriză dintre cele mai diverse, de la referendumul pentru Parlament unicameral cu 300 de aleși la „pixelul albastru“, în care Traian Băsescu apărea lovind un copil, la „bilețelul roz“ al lui Tăriceanu ș.a.m.d., unele mai de succes, altele mai puțin sau deloc. Să remarcăm că, de cele mai multe ori, surprizele pesediștilor s-au fîsîit repejor. Cînd mintea ți s-a dezvoltat „la cutie“, precum picioarele chinezoaicelor de-odinioară, e mai greu să ți-o înveți să zburde. Ultima oară au încercat cu referendumul pentru familie și cu statul paralel. Rezultatele se cunosc. Alianța USL s-a spart, Dragnea a căzut, Iohannis a cîștigat detașat alegerile împotriva lui Dăncilă. Lupta anticorupție a continuat și, dacă n-a murit, mai continuă și astăzi.

Forțele PSD-PNL s-au unit din nou. Acum, după lupte seculare care-au durat vreo două săptămîni, pesediștii și liberalii au concluzionat, încă o dată, că doar „împreună vom reuși“. Împreună-împreună, dar căldicel, așa: comasarea europarlamentarelor cu localele, liste comune la europarlamentare, dar distincte la locale – iaca noua struțocămilă electorală! Atît din față, cît și din profil arată ca o țeapă. Mai îngrijorător, însă, e că, privită și mai cu atenție, struțocămila asta împletește mai multe țepe. Prima ar fi că această comasare și aceste liste comune n-ar fi o strategie favorabilă celor două partide care, împreună, împart cam 90% din primării, deci au un avantaj net în raport cu celelalte partide. Ar fi, chipurile, un sacrificiu politic asumat pentru a asigura stabilitatea și pentru îndepărtarea pericolului extremismului atît în țară, cît și în Europa. Pînă aici, nimic deosebit – o banală țeapă electorală à la roumaine. 

Grav este că a doua țeapă, cea cu pericolul extremismului în ascendență în toată Europa, într-un moment geopolitic cît se poate mai nefericit (sau, poate, chiar din această cauză), este una cît se poate de reală. Se numește AUR și SOS (nu-i așa că vă e puțin milă de domnul Silvestru?), și nimic mai lesne de înghițit decît o minciună amestecată cu adevăr. Între aceste două țepe se zbate acum Opoziția să-i zicem decentă (prin comparație). Între PSDNL și AUROS. În aceste condiții, Dreapta Unită are o misiune imposibilă – aceea de-a ataca PSDNL, fără a se suprapune peste atacurile venite din partea Simion-Șoșoacă sau a părea aliată cumva cu aceștia. Nu zice nimeni că liderii USR, PMP și Forța Dreptei ar fi ceva modele de charismă politică, deși Cătălin Drulă mai are timp să se cizeleze. Prin comparație, însă, cu liderii celorlalte partide, reprezintă, în mod normal, singura alternativă de bun-simț.

Dar cu asta am ajuns la a treia țeapă – la noi înșine. Noi, electoratul. S-o luăm de la coadă la cap. Faptul că soții Șoșoacă se ceartă la ușa cortului de partid, la fel ca George cu Diana, nu deranjează nicidecum electoratul celor două partide, dispus să înghită absolut orice aberație cu cîrlig cu tot, cîtă vreme poartă tricolorul pe pieptul TikTok. Electoratul PSDNL are, chipurile, alte pretenții. În realitate, însă, diferențele sînt nesemnificative. Oricît de mult s-ar amăgi că, spre deosebire de grobianismul extremist, membrii și simpatizanții celor două partide nu scuipă pe stradă cojile de semințe, realitatea e că nici unul nu s-a revoltat în fața plagiatorilor dovediți din fruntea partidelor sau a șpăgarilor. În ambele tabere, prostia tupeistă e privită cu admirație, indiferent dacă poartă sau nu cravată.  

În aceste condiții, ceea ce-ar trebui să reprezinte singurul avantaj al Dreptei Unite – un electorat mai bine informat și mai de bun-simț – se dovedește în realitate cea mai mare pacoste. E un electorat pe cale de dispariție și nu există nici o lege care să-l protejeze ca pe urși, fie ei bruni sau polari. Același lucru se întîmplă, din nefericire, cam peste tot în lume, y compris în America, unde, pe culoarul din dreapta, o republicană de bun-simț, precum Nikki Haley, nu pare a avea nici o șansă în fața grobianismului nesimțit à la Donald Trump. 

Uneori, însă, chiar și în politică, gesturile aparent gratuite pot avea efecte neașteptate pe termen lung. Nu toată lumea poate fi Navalnîi.  Dar oricine poate alege să voteze cu bunul-simț, chiar dacă e convins că nesimțirea va cîștiga cursa electorală. Așa că, în alegerile primare republicane din Texas, am votat cu Nikki Haley. Num-așa, ca ardeleanul suit în Dealul Clujului, vorba unui cîntec.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

…și-atunci să mai spună cineva că nu există premoniții! În urmă cu mai bine de doi ani, scriam în această rubrică din Dilema veche un text intitulat „Armata obligatorie. Pe Facebook“ despre reintroducerea serviciului militar obligatoriu. Asta era înainte ca britanicii, francezii, polonezii, românii și alte națiuni europene să-și pună, public și oficial, problema nevoii de sporire a efectivelor umane, nu doar a tehnologiilor „inteligente“. Pare-se că-n ultima vreme pîrdalnica de realitate se tot încăpățînează să ne tragă de mînecă pentru a ne readuce cu picioarele pe pămînt.  I-auzi una! După ani în care trecuseră întreg sistemul de învățămînt pe digital – și fuseseră lăudați pentru noile pedagogii –, suedezii au descoperit că „bunica a avut dreptate“. Așa c-au renunțat la tablete și laptop-uri și s-au întors la prăfuitele manuale tipărite. I-auzi două! Considerat cel mai bine dotat tehnologic serviciu de informații din lume, Mossad-ul a fost luat prin surprindere de Hamas în Gaza pentru că „tehnicile“ folosite de teroriști erau toate de modă veche: din gură-n gură, la propriu, telefoane cu fir, motociclete și excavatoare „pe stil vechi“. Numai porumbeii călători au lipsit. I-auzi nouăzeci și nouă! Așa și cu serviciul militar și armatele profesioniste, de cînd rușii au arătat că numărul soldaților poate face încă diferența.

Acum, cînd subiectul a explodat în spațiul public, chiar și în varianta „soft” a voluntariatului, îngăduiți-mi să reiau cîteva fragmente de-atunci, aducîndu-le, din nefericire, la zi, cu informații deprimant de actuale. Dacă erau valabile și acum cîteva sute de ani, nu cred să se fi perimat în ultimii doi ani. Rugam atunci cititorii Dilemei vechi să-mi îngăduie „să raportez, cu tot riscul de-a stîrni indignarea multora și de-a fi acuzat de oareșce nostalgii comuniste: îmi pare că ideea serviciului militar obligatoriu nu e cîtuși de puțin de lepădat automat, ba din contra, că ar merita o dezbatere serioasă. Cu o condiție minimală: să nu mai fie susținută de patrioți ca alde George Simion, c-atunci m-apucă greața, sînt tentat să-mi cumpăr blugi evazați, să-mi pun cercel în nas și să umblu prin tîrg scandînd «Make love, not war!»“.

Printre argumentele aduse atunci era și că „odată cu trecerea de la ghioagă la pușcă (simplific acum puțintel), au apărut și «profesioniștii». Li se mai zicea și mercenari sau, în italiană, «condottieri». Era perioada Renașterii (sic!).Dar Machiavelli, care numai de slăbiciunea îngerului nu poate fi acuzat, îi considera periculoși din două motive. Pe de-o parte, pentru că niște soldați plătiți pot găsi pe unul care-i plătește mai bine și pot întoarce armele, pe de alta, pentru că o populație care nu e nici măcar teoretic pregătită să înșface arma pentru a-și apăra țara nu poate deveni un popor, adică o res-publica, dedicată nu intereselor individuale, ci binelui comun. La fel au gîndit și americanii cînd au interzis, în prima Constituție (Articolele Confederației) existența unei armate permanente, alcătuită din profesioniști. De aici și importanța «milițiilor» (da, pînă și ideea «milițiilor» comuniste a fost furată de la americani). Și, dacă vreți exemple mai recente, uitați-vă la Elveția sau la Israel. Sînt țări deosebite din multe puncte de vedere, dar în ambele ethos-ul – nodul divin care leagă lucrurile, cum ar fi zis St. Exupéry – e mai fragil decît în alte părți ale lumii“.

Acum? Faptul că, de la ruși la chinezi, trecînd prin radicalismul islamic, autodeclarații dușmani ai democrațiilor liberale pariază pe slăbiciunile interne și pe corupția „Vestului decadent“ nu e nici un secret. Îl afirmă chiar ei, cu subiect și predicat, mai ales cînd sondajele de opinie le dau dreptate. Tot mai puțini europeni ar fi de acord, fie și teoretic, să-și apere țara cu arma-n mînă. Și Hitler, prin anii ’30, îi considera degenerați pe americani. La fel și alde Osama bin Laden și mulți alții. Au tot repetat-o pînă cînd au deșteptat o fibră intrată altminteri în hibernare. Cînd cuțitul ajunge la os, fibra cu pricina se trezește. Așa s-a mîniat și „Unchiul Sam“. Iar „unchiul“ ăsta face urît la mînie. Ca și alți unchi, mai mici. Asta e problema cînd nu-ți place cartea. Nu înveți. Problema Occidentului e alta: că trăiește din atît de multe cărți, că nici nu mai știe ce e aia carte și ce nu e, darămite cum se leagă șireturile sau cum se mulge vaca. Aici, contactul cu realitatea s-a subțiat nepermis de mult. 

Ca de obicei, manifestările sînt diferite, deși cauza e comună, iar România nu face excepție. E sută la sută occidentală. Avem mulți care disprețuiesc cartea, de la vlădică pînă la opincă, dar rîvnesc la aparența ei. Sînt oameni care își iau examenele pe bază de atenții, diplomele pentru un spor la salariu și/sau la pensie, iar titlurile pentru plăcerea „zăngănelelor“. Sînt oameni care vor să fie „revoluționari de Rîșculița“ (o comună nevinovată unde mi-am petrecut vacanțele păzind gîștele și bivolii). Dacă te afli în fruntea statului, precum alde Ciucă sau Bode (liberali!), în România se găsesc chiar și instanțe care să declare, cu nerușinare, că profesorii (sau Ministerul Educației) nu pot, nu au voie (!) să decidă dacă o lucrare de doctorat e plagiată sau nu! Aștept cu înfrigurare și căldură ziua în care instanțele vor declara că medicii nu pot, nu au voie să decidă cine e bolnav și de ce. Asta ar fi treaba instanțelor.

Avem însă și din cei care se laudă cu „patriotismul“ și disprețuiesc pe față Occidentul. Cică te strică de cap și te împiedică de la legatul șireturilor sau de la mulgerea vacii. Nu c-ar ști cum s-o facă. Ăștia, patrioți autodeclarați cum sînt, își pun iia și se întîlnesc pe ascuns sau la vedere cu rușii și se împroașcă reciproc cu vorbe precum „scroafă“, „idiot și nesimțit“ sau „pitic securist“. Românește. Creștinește. Cu tricolorul pe piept. Pe TikTok, live, în bună tradiție chinezească. Dar, ca să-l parafrazez pe Tudor Gheorghe la un concert, „pe mine nu mă deranjează că ei zic ce zic și fac ce fac, pe mine mă enervează că noi îi votăm!“.

Noi sîntem români? Noi? Am auzit în ultima vreme: „Să vină NATO să ne apere!“, „Să vină armata profesionistă să ne apere!“, „Eu mă bag în armată, dacă-i pe Internet, că-s patriot!“ (nu e glumă!), „Dacă vreau disciplină, mă angajez la corporație, nu la armată!“. Cred că nu facem sondaje de opinie pe tema asta de teamă că ne vom înspăimînta singuri.

Am constata atunci că noi sîntem patrioți doar prin delegație. Români prin delegație.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

…iar acum, cu tot riscul de-a dezamăgi cinefilii, nu va fi vorba despre filmul Oppenheimer, nominalizat pe bună dreptate la vreo 13 Oscaruri (deși profit cu nerușinare de pe urma interesului stîrnit de el), ci de ceva muuult mai palpitant, ceva ce e doar vag sugerat în filmul cu pricina, deși e un element esențial pentru înțelegerea atît a lui Oppenheimer, cît și a mediului intelectual de după cel de-al Doilea Război Mondial. Mai precis, va fi vorba despre conferința de la Basel-Rheinfelden din 1960, la care celebrul filosof francez Raymond Aron (printre puținii intelectuali francezi ai vremii care-au rezistat ispitelor anarho-comuniste) a strîns la un castel, pentru cîteva zile, douăzeci dintre mințile cele mai strălucite – și mai diferite din toate punctele de vedere – ale vremii: de la mai puțin cunoscuții astăzi Asoka Mehta, vicepreședinte al grupului socialist din Parlamentul Indian, sau Rudolf Bicanic, un economist și sociolog de la Universitatea din Zagreb, pînă la Robert Oppenheimer – pentru necunoscători, fizicianul genial care a coordonat construirea primelor bombe atomice care-au distrus Hiroshima și Nagasaki –, filosoful german Eric Voegelin, faimosul profesor italian de studii politice Giovanni Sartori sau economistul și teoreticianul francez Bertrand de Jouvenel, pe lîngă multe alte nume cu rezonanță pînă-n ziua de astăzi.

Titlul sugerat al conferinței a fost înșelător de simplu: „Tradiție și evoluție“. Mai precis, participanții au fost rugați să mediteze asupra a ceea ce ne rezervă viitorul într-o lume în care tehnologia, dar și armele de distrugere-n masă păreau să avanseze cu o viteză greu de asimilat de societățile încă predominant tradiționale: va dicta tehnologia noile ideologii și valori sau valorile morale tradiționale vor mai avea un cuvînt de spus? Și mai simplu: cine va controla pe cine? Tehnologia – morala? Sau morala – tehnologia? Conferința în sine mi se pare fascinantă din mai multe puncte de vedere. Mai întîi pentru că întrebarea pare mai actuală acum decît atunci. Mai apoi, pentru că ne arată cum, în plin Război Rece, oameni cu orientări dintre cele mai diferite încă mai puteau purta discuții extrem de interesante – ceea ce, în „tolerantele“ societăți de astăzi, cu greu mai poate fi imaginat. Cine are urechi de auzit să audă, iar cine nu înțelege, să nu înțeleagă. Rămîi cu gura căscată admirativ în fața bagajului intelectual comun al unor oameni proveniți din mediile cele mai diverse, cu profesiuni dintre cele mai diverse, capabili (încă) să vorbească aceeași limbă, atît la propriu, cît și la figurat.

Iar cu asta am ajuns și la Oppenheimer, pentru care amenințarea cu extincția taman a acestui bagaj intelectual comun, mînă-n mînă cu specializarea tot mai îngustă a științelor, era văzută ca o amenințare cu extincția spațiului public, fără de care, susținea el, nici o societate nu poate supraviețui. „Cetățenii Atenei, o mînă de oameni preocupați de organizarea puterii politice în America sau participanții la Iluminismul secolului al XVIII-lea“, zice el, „erau relativ puțini la număr, dar împărtășeau un relativ bine digerat (sic!) și comun limbaj, aceeași experiență, aceeași tradiție și aceeași bază de cunoaștere. (…) Ceea ce vedem astăzi (în 1960, n.m.) e complet diferit: o alienare între lumea științei și cea a discursului public, o alienare care a emasculat (sic!), sărăcit și intimidat discursul public, fără nici un beneficiu evident.“ Bate șaua să priceapă iapa. 

Partea cea mai interesantă, însă, de-abia acum vine. Pentru Oppenheimer, această îngrijorare era mai serioasă decît cea în privința bombelor atomice sau nucleare, dar nu cea mai periculoasă! Pentru că, susține el la deschiderea conferinței, atît alienarea pomenită mai sus, cît și utilizarea tehnologiei pentru crearea armelor de distrugere în masă (al căror inițiator fusese), nu sînt decît consecințe ale… anihilării din spațiul public nu doar a filosofiei politice, ci chiar a filosofiei propriu-zise! „Îngrijorarea mea“, susține fizicianul, „nu este numai dacă și cum putem spera la o renaștere/revigorare a filosofiei politice, ci – cu o întrebare și mai generală – cum putem spera la o renaștere a filosofiei?“ Inutil să mai precizez că, pe parcursul intervențiilor, nu doar Oppenheimer, ci toți interlocutorii fac referințe cît se poate de firești la alde Heraclit, Platon, Socrate sau Iisus, Fericitul Augustin sau D’Aquino ș.a.m.d.

„În 1945, în 1949, poate chiar și astăzi, au fost momente cruciale în care existența unui discurs filosofic public, nu îndreptat spre tipul de dovadă pe care-l oferă matematica, nu îndreptat spre genul de verificare pe care biologii îl pot pretinde, ci unul îndreptat spre înțelegerea înțelesurilor (sic! – „understanding the meanings“) (…) ar fi putut face toată diferența din lume între climatul moral și scopul omenirii. (…) Pentru că scopul lui Platon nu era atingerea certitudinii, ci explorarea înțelesurilor.“ Citești și te minunezi. Să ridice două degete cine poate declara, cu mîna pe inimă, că un asemenea discurs mai poate stîrni fascinația publicului astăzi!

Atenție! Nu am zis că asemenea oameni – de știință, de litere sau de alte profesii –, cu preocupări și îngrijorări asemănătoare, nu mai există. Cunosc personal mai mult decît pot număra pe degetele de la ambele mîini. Am (m-am) întrebat cîtă atenție ar suscita în spațiul public, la urechile cui ar mai putea ajunge asemenea îngrijorări. Poate nu întîmplător, Oppenheimer era, la acea vreme, directorul Institutului pentru Studii Avansate de la Princeton – înființat și finanțat de către o mînă de filantropi, cu scopul declarat de a susține cercetarea… de dragul cercetării, fără cursuri de ținut, fără obligații de a „produce rezultate palpabile“, ci doar pentru a încuraja gîndirea de dragul gîndirii. Faimos încă de atunci (unul dintre invitați a fost Albert Einstein), Institutul a rămas un nume de referință pînă-n ziua de astăzi. 

Îngăduiți-mi să subliniez: că dispariția filosofiei din limbajul public e mai periculoasă decît armele de distrugere în masă (în fapt, le încurajează) n-o spune vreun visător cu capul în nori, ci creatorul primelor bombe atomice! O spune cel care, conform propriei confesiuni, în momentul în care a văzut prima explozie atomică, s-a gîndit la spusa lui Vishnu din poemul hindus Bhagavad-Gita (cinefilii au auzit-o): „Acum am devenit Moartea, distrugătorul de lumi!“. Și-acum amintiți-vă, dacă l-ați uitat pentru vreo clipă, nivelul discursului public din aceste zile. 

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

…pentru că asistăm la un aparent paradox: pe de-o parte, toată lumea „bună” se îngrijorează de pericolul populismului care pare să explodeze de-a lungul și de-a latul planetei, cu excepția sistemelor totalitare; pe de alta, aceeași lume „bună” pune umărul la stimularea acestuia. Prin lumea „bună” înțeleg în primul rînd formatorii de opinie – jurnaliștii și politicienii „responsabili” care, cu o inconștiență strigătoare la cer, se încăpățînează să promoveze dihotomia dintre „ei” și „noi”. De bună seamă, „ei” sînt ăia puțini și răi, iar „noi”, ăștia mulți și buni. De ce spun că paradoxul este doar aparent? Pentru că se explică simplu, printr-o mult prea răspîndită confuzie între contractul social și cel guvernamental, ceea ce nu face decît să le corupă pe ambele. Ca să vezi de unde sare iepurele filosofiei politice!

Cînd se referă la „ei” versus „noi”, marea majoritate face referire la contractul social dintre politicieni și popor. Politicienii ar fi corupți din varii motive și și-ar fi încălcat contractul social făcut cu noi, atunci cînd ne-au promis marea cu sarea pentru a le acorda votul. Iar noi, naivii de bună-credință, o facem doar pentru a fi dezamăgiți. În realitate, în versiunea originală, contractul social era menit să creeze o societate civilă dintr-o colecție de indivizi egali. Odată format „poporul” artificial, majoritatea urma să decidă ce formă de guvernămînt își dorește, și tot majoritatea urma să decidă dacă „ei” și-au încălcat promisiunile, caz în care avea tot dreptul să-i înlocuiască, pe unii sau pe toți. Și ciclul se reia. Abia atunci devine limpede dihotomia dintre „ei” și „noi”, avînd ca primă consecință inocularea ideii că „noi” sîntem ăia buni, iar „ei”, ăia răi – baza oricărei mișcări populiste. Așa se explică succesul lui Trump, care a promis că va „seca” mlaștina de la Washington, sau cel al lui George Simion la noi, care nu demult se întreba, mai în glumă, mai în serios, dacă noi, „poporul”, nu ne-am bucura în cazul unui incendiu la Palatul Parlamentului, singura modalitate de a scăpa țara de politicienii corupți. De bună seamă, n-a observat, nici în glumă, nici în serios, dubla stupiditate. Pentru că, pe de o parte, Parlamentul e localizat taman în Casa Poporului, așa că „poporul” s-ar bucura dacă i-ar arde propria casă. Pe de alta, pentru că și George Simion face parte taman din tagma aleșilor pe care-i condamnă cu atîta vehemență. Așa se explică și de ce poporul și-a pierdut încrederea în sistem, dar și de ce toți politicienii încearcă să se prezinte, într-un fel sau altul, ca fiind antisistem. Astfel, politicieni și jurnaliști de bună-credință nu fac decît să sporească șansele liderilor populiști, pe care, altminteri pe bună dreptate, îi văd ca pe un real pericol la adresa democrației reprezentative. Nu-i de mirare că-n ziua de astăzi se preferă partidele „de lider”, nu „de sistem”.

În realitate, înainte de apariția liberalismului, contractul dintre „ei” și „noi” era cel guvernamental, temelia republicanismului clasic. Diferența dintre cele două nu este, cum s-ar putea crede, una de terminologie pedantă, ci una despre două viziuni diametral opuse asupra înțelegerii „poporului”. În primul caz, e vorba despre unul creat artificial, prin voința unor indivizi egali, în cel de-al doilea, despre un popor născut și crescut organic, condus, teoretic, de rațiune, nu de voință. Liderii erau presupuși mai înțelepți decît restul, cu toate că erau membrii aceluiași trup politic, însă jucînd roluri diferite, după cum capul are un rol diferit decît, să zicem, inima sau stomacul. 

Succesul americanilor se explică, în bună măsură, și prin faptul c-au reușit, inițial, să reconcilieze cele două viziuni. Pe de-o parte, au acceptat că oamenii sînt suficient de înzestrați cu rațiune pentru a avea dreptul să-și aleagă liderii; pe de alta, că stabilirea exactă a formei de guvernămînt, i.e. Constituția, dar și a legilor ulterioare, trebuiau încredințate, pe bună dreptate, celor înzestrați cu mai multă pricepere și știință în arta guvernării. Departe de-a fi privită cu suspiciune, ideea unei aristocrații naturale era acceptată de către majoritate care, în schimb, își rezerva dreptul de-a spune da sau nu atît Constituției, cît și legilor. Fosta-i, lele, cît ai fost. Astăzi ideea de-a face parte din elită este privită în SUA cu suspiciune, o suspiciune încurajată taman de către liderii și formatorii de opinie care s-ar fi cuvenit s-o combată. Iar acum ne scărpinăm în cap și ne-ntrebăm de ce Trump continuă să se bucure de-o „inexplicabilă” popularitate. S-avem pardon! E una cît se poate de explicabilă.

În România, situația este, din acest punct de vedere, și mai gravă, în absența fie și-a unei amintiri, oricît de vagi, a acestei înțelegeri sofisticate a posibilității reconcilierii dintre „ei” și „noi”. Haideți să fim serioși! Oricît de nostalgice ne-ar fi amintirile despre partidele istorice, atît liberalii, cît și țărăniștii au fost primii care au încurajat, în perioada interbelică, dihotomia „ei” versus „noi”. Iar primii care-au profitat de asta au fost legionarii. După ’89, tradiția a fost continuată, cu Vadim Tudor și Partidul România Mare, dar și cu Traian Băsescu și imaginea de „om al poporului”. Ulterior, a fost ridicată pe noi culmi de către Dragnea și costumele populare, dar și de Ciolacu, cu fotografiile din vizita la Muntele Athos sau cu tupeul de-a insista să fie declarat „luptător cu rol determinant în victoria Revoluției” la… Buzău! Și dă-i și luptă! Profitorii direcți de azi sînt alde Șoșoacă și Simion. Deloc întîmplător, tot ei sînt și aceia care își transmit în direct prostiile pe noile media unde orice clovn poate ajunge vedetă.

La o scară mai mare, suporterii noilor tehnologii ale Inteligenței Artificiale, și mai ales ai avantajelor ChatGPT, nu realizează că aceste tehnologii, bazate pe informații necontrolate și pe date statistice, nu fac decît să încurajeze, la o scară și la o intensitate imposibile în alte condiții, un populism bazat pe tîmpirea în masă și, implicit, pe promovarea disprețului față de elitism. Vorba lui Eugène Ionesco, pe care nu l-am mai citat de multișor: „Luați, un cerc, mîngîiați-l, va deveni vicios“.

Îmi pare că avansăm cu voioșie și entuziasm spre cimitirul umanității. Și-atunci nu pot decît să mă bazez pe ultimele instincte de supraviețuire ale speciei umane. Că oameni sîntem, nu elefanți resemnați.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

[Acest poem a fost visat, fara nicio metafora, ieri noapte si se dedica poetului Ion Muresan, alias Muri.]

… Mama ne leagana-n leagan

inainte si-napoi.

Leaganul creste, noi crestem, mama nu creste.

Mama ne leagana-n leagan

Inainte si-napoi.

Leaganul creste, noi crestem, mama e tot mai mica.

Noi am iesit din leagan

Leaganul a crescut pana la cer

Mama e foarte mica, nu se mai vede.

A ramas in leagan si ne asteapta.

Stim, pentru ca leaganul continua sa se legene

Inainte si-napoi.

Inainte.