…dar mai întîi să zăbovim asupra momentului de grație din fiecare ciclu electoral – acela în care fiecare alegător pasionat de politică (nu vorbesc aici de cei care votează mai degrabă din lehamite) stă suspendat într-o plăcută imponderabilitate, între speranță și dezamăgire cruntă. Uneori, în funcție de alegeri și de alegător, acest moment de grație, de imponderabilitate, durează mai mult sau mai puțin, dar el există fără greș. Milan Kundera scria despre Imposibila ușurătate a ființei, dar, în contextul alegerilor libere, prefer să vorbesc despre „imposibila imponderabilitate a alegătorului”. Anul acesta, pentru alegătorul pasionat din mine – din fericire, aș zice –, acest moment de imponderabilitate a durat suficient de mult, deși a fost mai scurt decît eram pregătit, o imponderabilitate ca la o ieșire în spațiu cu SpaceX sau cu Blue Origin. Dacă-mi îngăduiți o glumă proastă, am fost un fel de logodnica lui Bezos în context electoral. Ba mai mult, la urmă a ieșit după cum am sperat, m-am întors cu bine pe pămîntul rezultatelor oficiale. 

Vă mai amintiți ce spuneam, în ianuarie, la aceeași rubrică din Dilema, cînd vă ceream explicit un vot pentru Nicușor Dan? „De aceea vă spun: Să fim rezonabili, să cerem imposibilul! E singura noastră șansă“. Făceam atunci, în ianuarie, și-un pronostic. Îngăduiți-mi să-l verific acum, la începutul de mai: „Crin Antonescu (…) va suferi soarta lui Ciucă și Ciolacu, și va rata turul al doilea (și) pentru că funcționa ca paratrăsnet pentru actuala guvernare. (…) Elena Lasconi se va încăpățîna, probabil, să-și mai încerce încă o dată norocul, fără să realizeze că scenariul de atunci nu se va repeta acum, și, cu toată simpatia mea pentru el, Daniel Funeriu va continua să fabuleze frumos și fără șanse. Idealism să fie, dar nici chiar așa! Don Quijote nu era idealist“. Cu o precizare: Crin Antonescu m-a impresionat plăcut, admițîndu-și grațios înfrîngerea, deși diferența atunci, la ora aceea, era doar de cîteva mii de voturi. A înțeles, însă, în ce direcție bate vîntul istoriei.

Și-acum să ne apropiem de titlu, pe ocolite, pentru c-am învățat încă din tinerețe că „înțeleptul se apropie încet de miezul plăcerilor“, adicătelea tot un fel de imponderabilitate a plăcerii de-a anticipa plăcerea. Am găsit recent și o explicație a acestui val de memorizări din școală –apropierea întîlnirii de patruzeci de ani de la absolvirea Liceului (pe atunci Industrial) „Avram Iancu“ din Brad, cu specialitatea de sculer-matrițer. Ultima oară, la această rubrică, a fost Alexandru Lăpușneanu al lui Costache Negruzzi, astăzi – Eugen Jebeleanu, cu poezia Hanibal. Începe așa: „Nimeni n-avea ceea ce el avea, / superba lui trufie / şi elefanţii“. Pentru locul lui Hanibal se bat deopotrivă alde Georgescu și Simion, care stau călare pe elefanții tineri ai unui trend stupid ce pare a fi „la modă“ în democrațiile liberale sătule de prea mult bine, de-o parte și de alta a Atlanticului, cea a rețelelor sociale, dar și elefanții de modă veche, alde PSD și PNL-ul „pe stil vechi“. „…şi nimeni nu mai văzuse trîmbiţele de piatră ondulîndă ale acestor fiare.“

Iar acum îngăduiți-mi, rogu-vă, un nou rînd de predicții, pe care le vom verifica împreună peste două săptămîni. Cu o precizare – din motive tehnice, le fac înainte de orice ședințe de partid și înainte de orice declarație de susținere a perdanților. Să începem cu faimosul „cuplu“ al momentului, Georgescu-Simion. Pe de o parte, „guru-ul poporului“, Călin Georgescu, a tăcut și tace de cîteva luni, pentru că 1) vrea să își scape pielea și, cînd poate, să plece din țară, dar și 2) pentru că nu-și mai face iluzii, dar încă speră că Simion tot îi va lăsa, mărinimos, cîteva firimituri dacă ajunge la putere. Dacă, vorba spartanilor. La rîndul său, George Simion a fost lăudat pentru strategia „non-combat“ pe care a adoptat-o, dar mă îndoiesc că, pentru propriii susținători, strategia pre-înregistrării unui discurs video i-a servit. Orice s-ar spune despre lumea virtuală, pînă și tribul virtual are nevoie să-și „pipăie“ totemul și să urle „Este!“, ca să-l parafrazez pe Tudor Arghezi.

După elefanții noi, să-i analizăm și pe cei vechi. Începem cu elefantul vechi-nou, PNL sub noua conducere a lui Ilie Bolojan. Acum de-abia pot să vă mărturisesc că i-am bănuit președintelui interimar strategia de la bun început. Prima urgență? Stabilizarea corăbiei și evitarea haosului. „Check!“, cum ar zice americanu’ obișnuit să bifeze „căsuțe“ la orice test cu răspunsuri multiple. Jucînd cinstit în coaliția pe care o bănuia perdantă, declarîndu-și susținerea pentru Antonescu și dovedind-o prin rezultatele de la Bistrița? Check! Acum, însă, contextul s-a schimbat, așa că preconizez o declarație clară de susținere în turul al doilea pentru Nicușor Dan. Check! La UDMR-ul disciplinat, care i-a asigurat lui Antonescu toate județele pe care le controlează, Simion nu va avea, de bună seamă, nici o șansă. Check! Să vedem cum rămînem cu PSD. În ciuda aparențelor, și aici e simplu: Ciolacu îi trage în groapă și i-a tras de la bun început. Ciolacu trebuie să plece. Pentru a supraviețui politic, partidul va fi nevoit să facă ceva ce n-a mai făcut în toată istoria lui – să se reformeze! Sau măcar să pretindă, ceea ce ne interesează acum. Exemplul va fi PNL. Susținerea, măcar cea oficială, va fi tot pentru Nicușor Dan. 

Aud că multă lume se întreabă acum ce va face Victor Ponta: cui își „va da“ locurile? La o primă vedere, întrebarea e îngrijorătoare – dacă acele 13-14 procente ale lui Ponta se adaugă celor 41% voturi, Simion ar sări lejer de pragul de 50%. La o privire mai atentă, totuși, dracul nu mai e atît de negru. Defectul lui Ponta, acela de-a lua, fără să clipească, forma vasului în care se toarnă, de la țoiul de țuică la urciorul cu vin sau cu apă de izvor, devine acum o calitate. Trecătoare, dar folositoare. Mai întîi, el nu poate „da“ voturile cîștigate ca și cum le-ar avea în buzunar. Dar, mai important, omul e viclean, dar nu prost. Susținîndu-l deschis pe Simion, Ponta și-ar arde toate corăbiile. Dacă nu, încă mai poate spera în preluarea PSD-ului sau, într-un caz mai modest, să-și negocieze o poziție importantă în „noul PSD“. La USR mi-e și jenă de Lasconi – va fi oficial schimbată, fără doar și poate, la următorul congres național, o lecție (și nu singura!) despre ceea ce grecii numeau hubris. Cu acest hubris începe și poemul Hanibal. Cu „superba lui trufie“. Dar se încheie simplu, ca un haiku.

„Si n-au invins.”

NOTA: Textul a aparut si in revista Dilema – http://www.dilema.ro

Sfantul Ioan Gura de Aur (Chrisostomul) – in romaneste:

„De este cineva binecredincios si iubitor de Dumnezeu, sa se bucure de acest praznic frumos si luminat. De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se, intru bucuria Domnului sau. De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum rasplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintai, sa-si primeasca astazi plata cea dreapta. De a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca.

De a ajuns cineva dupa ceasul al saselea, sa nu se indoiasca, nicidecum, caci cu nimic nu va fi pagubit. De a intarziat cineva pana in ceasul al noualea, sa se apropie, nicidecum indoindu-se. De a ajuns cineva abia in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din pricina intarzierii, caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel de pe urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintai; si pe cel de pe urma miluieste, si pe cel dintai mangaie; si aceluia plateste, si acestuia daruieste; si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si lucrul il pretuieste, si vointa o lauda.

Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru; si cei dintai, si cei de al doilea, luati plata. Bogatii si saracii impreuna bucurati-va. Cei ce v-ati infranat si cei lenesi, cinstiti ziua. Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi. Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este mult, nimeni sa nu iasa flamand. Gustati toti din ospatul credintei; impartasiti-va toti din bogatia bunatatii. Sa nu se planga nimeni de lipsa, ca s-a aratat Imparatia cea de obste. Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate, ca din mormant iertare a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de ea. Pradat-a iadul Cel ce S-a pogorat in iad; umplutu-l-a de amaraciune, fiindca a gustat din trupul Lui. Si aceasta mai inainte intelegand-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amarat, intimpinandu-Te pe Tine jos: amaratu-s-a ca s-a stricat. S-a amarat, ca a fost batjocorit; s-a amarat, ca a fost omorat; s-a amarat, ca s-a surpat; s-a amarat, ca a fost legat. A primit un trup si de Dumnezeu a fost lovit. A primit pamant si s-a intalnit cu cerul. A primit ceea ce vedea si a cazut prin ceea ce nu vedea. Unde-ti este, moarte, boldul? Unde-ti este, iadule, biruinta? Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos si au cazut diavolii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata stapaneste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa; ca Hristos, sculandu-Se din morti, incepatura celor adormiti S-a facut. Lui se cuvine slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin.”

… in engleza:

If any man be devout and love God, let him enjoy this fair and radiant triumphal feast. If any man be a wise servant, let him rejoicing enter into the joy of his Lord. If any have labored long in fasting, let him now receive his recompense. If any have wrought from the first hour, let him today receive his just reward. If any have come at the third hour, let him with thankfulness keep the feast. If any have arrived at the sixth hour, let him have no misgivings; because he shall in nowise be deprived thereof. If any have delayed until the ninth hour, let him draw near, fearing nothing. If any have tarried even until the eleventh hour, let him, also, be not alarmed at his tardiness; for the Lord, who is jealous of his honor, will accept the last even as the first; he gives rest unto him who comes at the eleventh hour, even as unto him who has wrought from the first hour.

And he shows mercy upon the last, and cares for the first; and to the one he gives, and upon the other he bestows gifts. And he both accepts the deeds, and welcomes the intention, and honors the acts and praises the offering. Wherefore, enter you all into the joy of your Lord; and receive your reward, both the first, and likewise the second. You rich and poor together, hold high festival. You sober and you heedless, honor the day. Rejoice today, both you who have fasted and you who have disregarded the fast. The table is full-laden; feast ye all sumptuously. The calf is fatted; let no one go hungry away.

Enjoy ye all the feast of faith: Receive ye all the riches of loving-kindness. let no one bewail his poverty, for the universal kingdom has been revealed. Let no one weep for his iniquities, for pardon has shown forth from the grave. Let no one fear death, for the Savior’s death has set us free. He that was held prisoner of it has annihilated it. By descending into Hell, He made Hell captive. He embittered it when it tasted of His flesh. And Isaiah, foretelling this, did cry: Hell, said he, was embittered, when it encountered Thee in the lower regions. It was embittered, for it was abolished. It was embittered, for it was mocked. It was embittered, for it was slain. It was embittered, for it was overthrown. It was embittered, for it was fettered in chains. It took a body, and met God face to face. It took earth, and encountered Heaven. It took that which was seen, and fell upon the unseen.

O Death, where is your sting? O Hell, where is your victory? Christ is risen, and you are overthrown. Christ is risen, and the demons are fallen. Christ is risen, and the angels rejoice. Christ is risen, and life reigns. Christ is risen, and not one dead remains in the grave. For Christ, being risen from the dead, is become the first fruits of those who have fallen asleep. To Him be glory and dominion unto ages of ages. Amen.

…et, pour la bonne bouche, si in franceza:

Que tout homme pieux et ami de Dieu jouisse de cette belle et lumineuse solennité.

Tout serviteur fidèle, qu’il entre avec allégresse dans la joie de son Seigneur.

Celui qui a porté le poids du jeûne, qu’il vienne maintenant toucher son denier.

Celui qui a travaillé depuis la première heure, qu’il reçoive aujourd’hui le juste salaire.

Celui qui est venu après la troisième heure, qu’il célèbre la fête dans l’action de grâce.

Celui qui est arrivé après la sixième heure, qu’il n’ait aucun doute, il ne sera pas lésé.

Si quelqu’un a tardé jusqu’à la neuvième heure, qu’il approche sans hésiter.

S’il a traîné jusqu’à la onzième heure, qu’il n’ait pas honte de sa lenteur,

car le Maître est généreux,

il reçoit le dernier comme le premier;

il accorde le repos à l’ouvrier de la onzième heure comme à celui de la première.

Il fait miséricorde à celui-là, et comble celui-ci.

Il donne à l’un, il fait grâce à l’autre.

Il accueille les oeuvres, il apprécie le jugement ; il honore l’action et loue l’intention.

Aussi, entrez tous dans la joie de notre Seigneur.

Premiers et derniers, recevez le salaire.

Riches et pauvres, chantez en choeur tous ensemble.

Les vigilants comme les nonchalants, honorez ce jour.

Vous qui avez jeûné, et vous qui ne l’avez point fait, réjouissez-vous aujourd’hui.

La table est prête, mangez-en tous ; le veau gras est servi, que nul ne s’en retourne à jeun.

Jouissez tous du banquet de la foi.

Que nul ne déplore sa pauvreté car le Royaume est apparu pour tous.

Que nul ne se lamente sur ses fautes, car le pardon s’est levé du tombeau.

Que nul ne craigne la mort, car la mort du Sauveur nous a libérés.

Il a détruit la mort, celui qu’elle avait étreint.

Il a dépouillé l’enfer, celui qui est descendu aux enfers.

Il l’a rempli d’amertume, pour avoir goûté de sa chair.

Isaïe l’avait prédit en disant :

„l’enfer fut rempli d’amertume lorsqu’il t’a rencontré”;

rempli d’amertume, car il a été joué;

bouleversé, car il fut mis à mort ; bouleversé, car il fut anéanti.

Consterné, car il saisit un corps et trouva un Dieu.

Il prit de la terre et rencontra le ciel.

Il saisit ce qu’il voyait, et tomba sur celui qu’il ne voyait pas.

O mort, où est ton aiguillon ?

Enfer, où est ta victoire.

Le Christ est ressuscité et tu as été terrassé.

Le Christ est ressuscité et les anges sont dans la joie.

Le Christ est ressuscité et voici que règne la vie.

Le Christ est ressuscité, et plus un mort au tombeau,

car le Christ est ressuscité des morts, prémices de ceux qui se sont endormis.

A lui, gloire et puissance dans les siècles des siècles Amen.

Hai sa fie si-n germana:

Osterpredigt des Johannes Chrysostomos

Wer fromm und gottesfürchtig ist, labe sich an diesem schönen strahlenden Fest.
Wer ein getreuer Knecht ist, gehe fröhlich ein zu seines Herrn Freuden.
Wer sich im Fasten verzehrt hat, empfange jetzt seinen Dinar.
Wer von der ersten Stunde an gearbeitet hat, empfange heute seinen gerechten Lohn.
Wer um die dritte Stunde gekommen ist, feiere mit Danken.
Wer um die sechste Stunde gekommen ist, zweifle nicht. Er wird nichts einbüßen.
Wer nach der neunten Stunde gekommen ist, trete herzu ohne Zaudern und Furcht.
Wer um die elfte Stunde gekommen ist, fürchte sich nicht ob seines späten Kommens.
Denn der Herr ist großzügig, er empfängt den Letzten wie den Ersten.

Er lässt den Arbeiter der elften Stunde zur Ruhe eingehen wie den der ersten Stunde.
Er erbarmt sich des Letzten und sorgt für den Ersten. Jenem gibt er, und diesem schenkt er
Die Werke nimmt er an und begrüßt den Entschluss. Die Tat ehrt er, und die Absicht lobt er.
So geht ein, alle, zu eures Herrn Freuden!

Empfangt euren Lohn, die Ersten wie die Letzten! Reiche und Arme, jubelt miteinander!
Ausdauernde und Achtlose, ehrt diesen Tag!
Wer die Fasten gehalten, und wer sie vermieden, freue sich heute!
Der Tisch ist gedeckt, tretet alle herzu und tut euch gütlich
Das gemästete Kalb ist bereit, niemand gehe hungrig von dannen.
Jeder erquicke sich am Gastmahl des Glaubens.
Jeder genieße den Reichtum seiner Güte.

Niemand beklage seine Armut, denn das Reich ist allen erschienen.
Niemand beweine seine Schuld, denn Vergebung leuchtet vom Grabe.
Niemand fürchte den Tod, denn des Erlösers Tod hat uns befreit.
Er hat den Tod vernichtet, von dem er umfangen war.
Er hat die Hölle gefangen geführt, in die er hinabfuhr
Er erzürnte sie, der er sein Fleisch zu kosten gab.

Jesaja weissagt und spricht:
Die Hölle ward betrübt, als sie dich gewahrte.
Sie ward betrübt, denn sie ward zu Spott.
Sie ward betrübt, denn sie ward vernichtet.
Sie ward betrübt, denn sie ward gestürzt
Sie ward betrübt, denn sie ward gefesselt.

Die Hölle nahm einen Leib und begegnete Gott.
Sie nahm Erde und traf auf den Himmel.
Sie nahm das Sichtbare und fiel durch das Unsichtbare.

O Tod, wo ist dein Stachel? O Hölle, wo ist dein Sieg?
Christ ist erstanden, und du bist gestürzt
Christ ist erstanden, und die Dämonen sind gefallen.
Christ ist erstanden, und die Engel frohlocken.
Christ ist erstanden, und das Leben ist Sieger.
Christ ist erstanden, und leer sind die Gräber.

Denn Christus ist geworden der Erstling unter denen, die da schlafen,
da er ist auferstanden von den Toten.
Ihm sei Lob und Preis von Ewigkeit zu Ewigkeit. AMEN.

CHRlSTUS IST AUFERSTANDEN, ER IST WAHRHAFTIG AUFERSTANDEN!

https://adevarul.ro/stiri-interne/evenimente/woke-cancel-culture-si-maga-un-profesor-roman-2436530.html

… pentru că, măcar cei ieșiți din adolescență vor fi auzit bancul cu bătrânul care-și scoate calul la târg, la vânzare. Biata gloabă de-abia mai putea mișca de bătrânețe. În jur, numai cai unul și unul: armăsari focoși râvniți de Feți-Frumoși, cai puternici, de tracțiune, iepe zvelte, numai bune de prăsilă. Toți se vindeau ca pâinea caldă, numai calul nostru nicidecum. Când nu mai rămăseseră mulți de ales, vine și primul cumpărător: „Auzi bade, calul asta mai poate trage măcar o teleguța din ceea, ușoară?” Badea: „Nooo, nu mai poate!” Clientul: „Da’ dinți zdraveni mai are-n gură?” Badea: „Nooo, nu mai are decât vreo trei și ceia șubrezi.” Clientul: „Arată ca un cal care-a fost vajnic in tinerețe. Mai e bun la prăsilă?” Badea: “Nooo, nu mai poate de mult!” Clientul: „Și-atunci de ce l-ai mai adus la târg?” Badea: „Ca să-l fac de rușine, că mi-a mâncat zilele!”

            Până una, alta, TikTok-ul dimpreună cu celelalte rețele sociale, vechi deja după timpul contemporaneității, țin captive aproape întreaga omenire, c-o fascinație nemaivăzută și nemaicunoscută în istorie. Nici scrisul, nici tiparul, nici telegraful, radioul, cinematograful sau televiziunea n-au reușit să se apropie măcar de fascinația cvasi-unanima pentru rețelele sociale. Ne mănâncă zilele, la propriu. Știm asta, facem studii, aplicații de auto-limitare a accesului, dar de oprit nu ne puteam opri. Măcar puțin, măcar câteva minute pe zi dimineața și seara. Bine, hai și puțin la amiaza, în pauza de masa, ș.a.m.d. 

            Nu e însă chiar totul pierdut, câtă vreme încă ne mai dam seama de pericol. Tocqueville vorbea despre tirania majorității exercitată asupra gândirii, cea care te face sa te autocenzurezi pentru a preveni ostracizarea societății. Exemple mai recente decât secolul al XIX-lea sunt chiar mai multe. În ziua de azi a devenit populară până și-n Romania autocenzura din universitățile americane, mai întâi sub amenințarea stângii, acum cea a dreptei MAGA, uitându-se de autocenzura noastră, mioritică, sub amenințarea incompetenței din rangurile superioare. Astea sunt nivelurile simple, căci lesne de identificat, spunea aristocratul francezul. Dar de-abia acum încep adevăratele pericole. De-abia acum păpușarii încep să realizeze ca s-au lăsat trași pe sfoară de către propriile păpuși.

            Pentru ca după ce-ți petreci o buna parte din viață gândindu-te cum să faci păpușile tot mai realiste e lesne să-ncepi să pierzi tu însuți, treptat-treptat, contactul cu realitatea. În zona crepusculara, virtualul și realul încep sa se amestece. Nu doar „utilizatorii” cad prada sindromului Pygmalion despre care vorbește Mihnea Măruță in Identitatea virtuală, și se îndrăgostesc de propria creație, dar și adevărații sculptori ai acestei lumi virtuale. Din nefericire pentru ei, dar mai ales pentru noi, n-au nicio zeiță la care să se roage pentru a-și transforma sculptura în realitate. Pupă marmura și li se pare că e fierbinte. Și nu noi, ci ei chiar pot apăsa și butoanele realității. Pârdalnica de realitate, însă, nu le are cu virtualul, așa ca nu se lasă „rezolvată” tot din câteva apăsări pe buton în absenta zeiței. 

            Cel mai bun, dar și cel mai devastator exemplu, e modificarea „din topor” a tarifelor de import-export din întreaga lume, care pune-n primejdie economia internațională. Probabil lui Trump i-a plăcut cum suna eficientizarea „cu drujba” a muzei Musk. Sunetul și imaginea, ca astea-s simple, precum o apăsare pe buton la un videogame, nu realitatea, care-i mult mai complexă. Bursele s-au prăbușit, lumea e disperată, Warren Buffett (de modă veche) recomanda poemul din secolul al XIX-lea Dacă al lui Rudyard Kipling. Primii loviți de boomerangul aruncat de Trump au fost chiar păpușarii lumilor virtuale, de la Elon Musk, la Jeff Bezos și Mark Zukerberg, că de TikTok nici nu mai vorbim. Firma chineză chiar a fost scoasă la târg, și încă de mai multe ori, de fiecare data când expiră „ultimatumul”. Scuza lui Trump pentru ultima amânare, de 75 de zile, săptămâna trecută, a fost ca TikTok va fi „asul din mânecă” în renegocierea tarifelor cu China. În realitate, asul e în mâna chinezilor, dar Trump e mult prea îndrăgostit de aceasta păpușă pentru a nu mai putea vedea realitatea. Ce-ar fi fost Trump fără TikTok?

            Dar la noi? Ce-ar fi fost Georgescu, Simion sau Șoșoacă? Nu ei, însă, mă îngrijorează cu adevărat. Încă o data, ei sunt prea evidenți și au audienta/votanții pe care-i merită. Mă sperie însă ceilalți, politicienii hai-sa-le-zicem mai mult sau mai puțin serioși, aia de moda veche. (Da, recunosc, sunt și eu un om de modă veche.) După ce-au văzut succesul electoral al tiktokistilor, că altfel nu știu cum să-i numesc, toți s-au calcat in picioare pentru a profita și ei de noua jucărie. Toți, până si Nicușor Dan. Toata lumea se-ntrece acum în filmulețe infantile și-n postări una mai virală decât alta. Observați, rogu-va, că-n lumea virtuală, un virus e cu atât mai bun cu cât e mai puternic și se-mprăștie mai ușor. De-aici poate și explicația pentru care majoritatea pionerilor tiktokisti s-a declarat fățiș împotriva vaccinelor. (Glumesc, însă foarte puțin.)

            Înțeleg că la război, precum in dragoste, toate sunt îngăduite. Dar nu toate ne sunt de folos. Când orice om serios – și spun „serios” pentru ca e o umbrela încăpătoare – „binecuvântează” prin simpla prezenta pe TikTok jucăria malefică, începe să se formeze un cerc vicios. „Luați un cerc, mângâiați-l, va deveni vicios”, zicea Eugen Ionesco. Am mulți prieteni, nu politicieni, care nu publică infantilități pe TikTok dar sunt activi acolo, „pentru ca acolo e publicul”. Nu s-a dus el, Hristos, printre păcătoși si păcătoase, pentru că ei aveau cea mai multa nevoie de iertare? S-a dus, dar a spus și „să nu vă aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce-n picioare și să se-ntoarcă să vă rupă” (Matei 7:6). Cu scuza că vor sa educe cât mai mulți, ei sunt cei care se lasă educați de gusturile mulțimilor.

            O singura soluție salvatoare văd în acest moment: aceea că toată popularitatea dobândită pe TikTok și alte rețele sociale de către oamenii serioși să fie folosită taman pentru a-l arata cu degetul. Am mai spus-o. Fenomenul nu mai are cum să dispară. Mârțoaga s-a eternizat. Dar dacă nici realitatea care ne afectează direct nu ne mai impresionează, soluția este cea a bătrânului care și-a dus calul la târg. Pentru a-l face de rușine, că i-a mâncat zilele. Bătrânul pe cal, nu invers.

P.S. După ce-am terminat acest text, am aflat că Trump a cedat și-a dat o păsuire de 90 de zile tuturor țărilor, în schimb a dublat miza cu China. Bursele și-au revenit spectaculos, dar americanul de rând e mai îngrijorat de China decât de tot restul lumii, pentru că știe cam câte produse cumpără „made in China”. E o bătălie a orgoliilor și a cine poate rezista la suferință mai mult. Mă tem că chinezii au, la capitolul asta, o mai mare experiență decât americanii.

NOTA: Fara P.S., textul a aparut in revista Dilema – http://www.Dilema.ro. Cu P.S. pe http://www.centrulpolitic.ro

…ar fi declarat Iulius Cezar după ce-a trecut Rubiconul, un rîu suficient de micuț pentru ca legiunile romane să-l poată trece cu piciorul, pe 10 ianuarie 49 î.Hr. „Alea jacta est!“ Oricînd e cu folos să ne cunoaștem istoria, și cu atît mai mult în momentele în care omenirea pare a fi intrat în criză – omenirea întreagă, nu doar românii, americanii, europenii, rușii sau chinezii. Să nu ratăm pădurea din cauza copacilor. Decizia lui Cezar avea să schimbe soarta întregii Rome și, implicit, a întregii omeniri pe termen lung. 

Să ne reamintim miza: după succesele militare din Galia, Cezar devenise îngrijorător de popular atît pentru Senatul Republicii Romane, cît și pentru rivalul său, Pompeius. A fost rechemat la Roma, ca simplu cetățean, fără armată, pentru „a da socoteală“. Dacă s-ar fi supus, Cezar bănuia ce-l așteaptă. Așa c-a decis să refuze ordinul și să se întoarcă dimpreună cu legiunile lui fidele deși, trecînd Rubiconul care separă provincia Galiei de Italia, știa că va comite un act de înaltă trădare. Habar nu avea nici el ce-l așteaptă, dar știa că rîulețul cu pricina, odată trecut, era un drum fără întoarcere. Zarurile fuseseră aruncate, dar cum aveau să se rostogolească nu știa nimeni. La bal sau la spital.

Precum atunci, așa și acum. Ca și-n România, așa și-n lume. Iată-ne parte din Marele Trend! S-avem însă grijă ce ne dorim, că s-ar putea să se împlinească. Paralela cu zarurile și trecerea Rubiconului îmi pare mult mai bună decît cea sugerată de Trump cînd i-a atras atenția lui Zelenski că „n-are nici o carte pe care să se bazeze“. Așa e. Într-un joc de poker – pentru că sigur la asta se gîndea președintele american –, președintele Ucrainei n-are nici un as în mînă pe care să se bazeze. Nici măcar un rege sau o damă. Dar, cum excelent i-a dat replica, într-o inspirație de moment, „Eu nu joc cărți cu poporul ucrainean!“. Degeaba ai toți așii din lume dacă nu joci poker, ci zaruri. Romanii jucau cu trei. La cazinouri se joacă „craps“ cu două. Sau ruletă, cu unul. Toate sînt jocuri de noroc, dar pokerul implică și un grad înalt de strategie, în funcție de ce cărți ai în mînă și cum pariezi în fața adversarilor. La poker, poți chiar „blufa“, pariind o sumă enormă, de parc-ai avea patru ași cînd n-ai, de fapt, decît o pereche amărîtă sau, dimpotrivă, pariind la început modest, cu toți așii-n mînă, pentru a nu-ți speria adversarii și-a putea plusa mai tîrziu. Strategie. La celelalte jocuri, cu zaruri, nimic nu este ascuns, totul e la vedere și nimeni și nimic (teoretic) nu poate anticipa rezultatul. Probabilitățile sînt prea mari. 

Cu toată forța economică și militară în spate, dar și cu toate voturile republicane în buzunar, Trump are, din punctul de vedere al jucătorului de poker sau al negociatorului de business, toți așii în mînă, atît în politica națională, cît și în cea internațională. Și nu se sfiește să-i și arate, ba chiar să și blufeze la răstimpuri. Corect și logic, cu o condiție – să joci poker. Or, ceea ce-i scapă președintelui Americii – și nu doar lui – este că pînă și ucenicii lui vrăjitori, creatorii rețelelor sociale care-au luat, fiecare-n parte și toți împreună, 99% din omenire captivă și ușor de manipulat, au scăpat lucrurile de sub control. Ca să folosim poemul lui Goethe, „Der Zauberlehrling“, de unde-a început povestea ucenicului vrăjitor, au scăpat mătura de sub control, așa că degeaba o taie acum în două cu toporul (Musk, cu drujba), că fiecare bucată devine o mătură care aduce și mai multă apă, pînă riscăm să ne înecăm cu tot cu ucenicii vrăjitori. Nimeni, dar chiar nimeni, nu mai știe cum se va termina această rostogolire a zarurilor, dar un lucru rămîne sigur – zarurile au fost aruncate, Rubiconul a fost trecut, înapoi nu mai putem merge.

Așa și-n România, odată cu anularea turului II al alegerilor prezidențiale din decembrie. Pe fondul Rubiconului cel mare, ba chiar din cauza lui, am trecut și noi Rubiconul nostru, mai mititel, așa cum ni se potrivește. Și nu, nu mă refer la faptul că listele pentru candidații la prezidențiale sînt de acum bătute în cuie sau la faptul că ordinea de pe buletinul de vot a fost deja trasă la sorți, deși chiar și această tragere la sorți recunoaște implicit norocul implicat și-n jocurile cu zaruri. Sau semnalele transmise. Pe primul loc e George Simion, pe ultimul, Nicușor Dan. Să vedem dacă semnalul sorților (de la soartă) este „cei din urmă vor fi cei dintîi“. Important este că și noi, ca români, am intrat pe un drum ireversibil. Cine-și mai imaginează că politica noastră va fi ca și pîn-acum, „alte măști, aceeași piesă“, se înșală amarnic – și da, mă refer acum în primul rînd la actuala coaliție de guvernare. Ca soluție de avarie pentru moment a fost (și este!) un lucru bun, în special cu Bolojan în rolul de președinte interimar, care-a demonstrat în doar cîteva săptămîni că-ntr-adevăr „omul sfințește locul“. Dar pînă și acest interimat semnalează inevitabilitatea schimbării. 

Nimic nu va mai fi cum a fost. Dar cum? Ei bine, asta doar soarta poate decide. Un lucru însă îmi pare sigur în toată această nesiguranță – dacă învingătoare va fi schimbarea cu alde Șoșoacă, Georgescu sau Simion, vom sfîrși avînd parte de același sistem vechi. Dacă nu mă credeți, uitați-vă la cum se poziționează Șoșoacă, după ce candidatura i-a fost respinsă a doua oară. În străfundurile circului pe care-l orchestrează, știe că-i convine poziția de „victimă a sistemului”. Decît o perdantă, mai bine o martiră – aduce mai multe voturi. Uitați-vă la cum tace-n păpușoi „patriotul“ Georgescu, sacrificîndu-și „zestrea electorală“ pentru a-și scăpa pielea, la propriu. Și mai uitați-vă la acuzația principală adusă lui Simion de către mîna lui dreaptă și „eminența cenușie“, Claudiu Târziu: ne-am transformat într-un partid ca toate celelalte! Așa că repet: toată lumea vrea o schimbare dramatică, dar cei care votează cu nominalizații de mai sus n-o vor primi. Tot „alte măști, aceeași piesă“.

Mai rămîne varianta Crin Antonescu și, bine împămîntenită la propriu, alianța PSD-PNL. Schimbare dramatică? Mă faceți să rîd! Așa că îngăduiți-mi, rogu-vă, să subliniez încă o dată: o singură opțiune viabilă (că neviabilă, practic, mai este una) – Nicușor Dan.

Știți cum se spune la ruletă după ce zarul începe să se învîrtească: „Les jeux sont faits, rien ne va plus!“. „Jocurile sînt făcute. Altceva nu mai contează.“

NOTA: Textul a aparut si in http://www.centrulpolitic.ro si in revista Dilema – http://www.dilema.ro

…pentru că toată lumea vorbește despre o criză a democrațiilor, dar fiecare înțelege prin asta ce vrea. Toată lumea e chitită s-o salveze, dar, de la prea multe „resuscitări”, biata de ea de-abia mai gîfîie. Pare-se c-am intrat într-un nou Vest Sălbatic, în care nu mai există reguli, bandiții fac legea, iar șeriful e prea beat (de putere) pentru a face ordine. Nimeni nu mai înțelege nimic, totul se schimbă de la o zi la alta. Nu vă place ce-a zis Trump? Stați liniștiți, că se schimbă peste cîteva ore. Nu vă place un candidat sau altul? Stați liniștiți, că nu e sigur că va rămîne candidat, fie pentru că-l interzice Curtea Constituțională, fie pentru că îl schimbă chiar partidele care-l susțin. Că veni vorba, nu vă plac deciziile Curții Constituționale? Stați liniștiți, că nimeni, cred că nici măcar ei, nu mai știe de ce decid ce decid. Sau cînd. Atît la scară internațională, cît și la scară națională, totul e în flux, totul se schimbă, nimic nu e predictibil, nimic nu mai are coerență. E vremea lui Heraclit, cu al sau „panta rhei“ („toate curg“), și „singurul lucru care nu se schimbă e schimbarea însăși“. Ați vrut schimbare? Avem mai multă schimbare acum decît putem duce.

Nimic nu mai e inteligibil. Cum poți să te bați cu pumnul în piept cu vitejia poporului român, cu Decebal, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș, „căci luptători de frunte sîntem noi și viță de eroi“ ș.a.m.d., cînd te sperie războiul pentru apărarea patriei? Cum să te plîngi că România e parte din UE cînd mergi cu jalba-n proțap la… Curtea Europeană a Drepturilor Omului? Cum să clamezi „suveranitate“ cînd nu mai știi cum să te vîri mai repede sub papucul Rusiei, dar și sub cel al SUA? Dar rușii? Cum îi mai înjurau ei pe americani pîn-a venit Trump… Dar Trump? Cum poți repeta aceleași minciuni grosolane, fără să clipești? Cum îl pot aplauda ca pe Xi republicanii pretins conservatori? Dar americanii? Cum pot să-l voteze nu doar pe el, ci și alte figuri din Congres, una mai ciudată decît alta? Și mă opresc deocamdată aici, că nu sînt cu totul masochist, să-mi fac singur rău.

Noțiunea de cauzalitate, de cauză și efect, care ne-a obsedat de la vechii greci încoace, și-a pierdut rostul. Sîntem înapoi la Harry Potter și la școala de vrăjitori. Unul dintre exercițiile mele preferate cu studenții cărora încep să le vorbesc despre filosofie a fost și a rămas întrebarea: ce vi se pare cel mai nefiresc lucru care se-ntîmplă la școala de vrăjitorie Hogwarts? În linii mari, seamănă cu orice colegiu: studenții învață diferite materii, dau examene, sînt împărțiți pe grupe, au sporturile lor pe mătura zburătoare, un fel de fotbal american ș.a.m.d. Unde nu seamănă? Ce e ciudat de-a dreptul? Cum Harry Potter e încă popular după atîția ani, mîinile țîșnesc de fiecare dată și sînt oferite o sumedenie de explicații, care mai de care mai năstrușnice: de la vrăjile „cool“ la nu știu ce duhuri. Dar în toți acești ani nimeni, absolut nimeni, n-a înțeles unde bătea întrebarea.

Hogwarts e un colegiu în care nimeni nu întreabă și nici un profesor nu explică „de ce“, ci doar „cum“! Nu „De ce, dacă fac cu bagheta așa, nu altfel, și rostesc formula asta, nu alta, pot transforma pe cineva în șoarece sau înapoi, pot zbura pe mătură, pot deveni invizibil ș.a.m.d.?“. Doar „Cum pot face vraja asta mai repede și mai bine?“. Asta nu e educație, e gîndire magică. Nu rațiune, ci vrajă. La studenții din primul an, prinde! Îi vezi cum le sclipesc ochii cu licărirea aceea că e semn c-au început să gîndească. Din nefericire, lumea de astăzi nu se mai educă. Cică nu contează. Așa că tot mai puțini mai întreabă „De ce?“. Marea majoritate sînt perfect satisfăcuți să știe „cum“. Pe ce buton să apăs?

Într-un fel, Fukuyama, cu al sau celebru diagnostic de „sfîrșit al istoriei“, a avut dreptate. Nu mai există nici o ideologie care să se opună deschis democrației, precum monarhiile absolutiste, nazismul sau fascismul. Pînă și comunismul ar fi o „democrație populară“. După înfrîngerea lui Trump, Capitoliul a fost atacat de către „apărătorii democrației“, acum Trump și Vance acuză democrațiile europene că nu respectă democrația încălcînd libertatea de exprimare sau interzicînd anumiți candidați, Zelenski e condamnat și de Putin, și de Trump că nu organizează alegeri, chiar și în vreme de război, mulți alții îl acuză pe Trump că încalcă principiile democrației, Trump îi acuză și el că nu respectă votul popular, la fel și Georgescu și ai săi etc. Ce mai tura-vura, toți se bat pentru democrație ca pe-o comoară. Cine ajunge primul? Cine supraviețuiește?

Vă propun așadar să ne detașăm, fie și pentru cîteva minute, de toate numele și de toate detaliile. Să ne amintim de celebrul western-spaghetti regizat de Sergio Leone, cu Bunul (nu chiar bun), Răul (supranumit Ochi de Înger) și Urîtul (nu chiar urît, dar lichea). Nici acolo numele adevărate ale celor trei nu se cunosc. Și nici nu contează. Contează doar că, în plin Război Civil, toți trei pistolarii aleargă după o comoară îngropată într-un cimitir, despre care fiecare deține cîte o frîntură de informație. Pe drum, unii fac chiar și gesturi eroice doar pentru a-și putea continua drumul. Odată însă găsiți sacii cu dolari de-argint, nu mai au nici un interes comun, așa că urmează singurul duel în trei (!) din istoria duelurilor cu pistoale din cinematografia westernurilor! O scenă memorabilă, minunat filmată.

Și acum avem de-a face cu un duel între trei tipuri de democrații (nu dau nici eu nume): democrația Înțelepciunii, cea a Inteligenței (artificiale sau nu) și cea a Forței (numărului de voturi sau de arme, nu mai contează). Și aici, precum în film, pînă-n ultima secundă oricine se poate asocia cu oricine și oricine poate trăda pe oricine. Pînă se trage primul glonț. În condiții normale, democrația Înțelepciunii, cea a chibzuielii, a bunului-simț la care face apel toată lumea, s-ar cuveni să cîștige fără probleme. Dar acestea nu mai sînt condiții normale. Acesta, vă reamintesc, e timpul Vestului Sălbatic. Simțul „comun“ bate bunul-simț. E în minoritate în fața prefiguratei alianțe între democrația Inteligenței (artificiale sau nu, care manipulează cum vrea „simțul comun“) și cea a Forței (numărului de voturi sau de arme). Și-atunci, pentru a supraviețui, democrația Înțelepciunii va trebui să fie și mai Inteligentă, și mai Puternică decît rivalele ei. Ba chiar să cîștige democrația Inteligentă de partea Înțelepciunii.

Să sperăm ca, măcar de astă dată, filmul să „bată viața”. (Dacă n-ați văzut filmul, folosiți-vă imaginația. Dac-ați văzut filmul, și mai bine: folosiți-vă imaginația!)

NOTA: Textul a aparut si in revista Dilema – http://www.dilema.ro

https://hotnews.ro/tarile-ingrijorate-de-soarta-lui-calin-georgescu-sunt-china-rusia-si-elon-musk-cum-vede-un-profesor-roman-din-sua-respingerea-candidaturii-acestuia-1921892

… pentru că vinerea trecută, pe la amiază, eram în oraș, la cumpărături. Orașul fiind Houston, Texas, USA. Înainte să ies din casă, apucasem să văd primirea președintelui Zelinski la Casa Albă, fiind și comentariile pline de optimism din țară și din America. Ca tot românul, eram și eu cât se poate de curios să văd cum se vor desfășura negocierile. Eram gata pregătit să citesc printre rânduri. Dar, cum nu doar dragostea, zice-se, trece prin stomac (personal, refuz!), omul mai trebuie și să-și aprovizioneze, la răstimpuri, frigiderul, am lăsat negocierile pentru vreo oră.

O oră, dar aia importantă! Vorba poetului « Ce mai freamăt. Ce mai zbucium! » Pe drum spre casă a început să-mi sune telefonul și, pentru vreo trei ore, n-am mai apucat nici să-mi pun în frigider toate cumpărăturile (exagerez, însă foarte puțin). Ce părere am? De bună seamă, din firimituri și fragmente de informație, am înțeles ce s-a întâmplat, dar n-am apucat să citesc nicio agenție de știri ca lumea, deși le-am zis tuturor că, la fel ca Mao Zedung întrebat ce părere are despre Revoluția Franceză, « e prea devreme să mă pronunț ». Și nu-mi place să bat apa-n piuă. « Dar totuși, ceva, de-acolo, din America, acum, reacții la cald » …au insistat interlocutorii români. În ultima vineri din februarie, în America, 99% din populație își vedea de-ale ei după-amiaza și, oricum, Ucraina nu e pe lista priorităților americanului mediu. Venea weekendul!

Nu mă înțelegeți greșit! Am fost, ca tot românul, șocat și speriat în primele minute. Ceva nemăvăzut și nemaiauzit se întâmplase în diplomația occidentală din ultima sută de ani. Urma, cum a amenințat Trump, Al Treilea Război Mondial? Că președintele l-a « bully », cum se zice acum, pe Zelenski, era dincolo de îndoială. Că JD s-a băgat în față ca ăla care vrea să fie „de gașcă” am mai văzut, vorba unui prieten de vreo 50 de ani, Zbengu (nu-l căutați pe Google), ca-n curtea liceului, ca tot aniversăm în curând 40 de la absolvire. Dar care vor consecințele? Trump « se va da cu Rusia », distruge și NATO și Uniunea Europeană? Vine « noua Yalta », de care s-a tot vorbit, cu USA, Rusia și China?

Am închis telefonul, și … am tras un pui de somn de după-amiază (« siesta » îi zic spaniolii, « nap » îi zic americanii; ajută cum îi zici)! A fost suficient, pentru a pune lucrurile în perspectivă – ba încă la două niveluri:

(1) Cel « de jos », cel care ne « frige » acum : « Maxim » – vorba unui amic – ce se poate întâmpla? (a) Poate Trump negocia cu Putin peste capul lui Zelinski și al UE? Nu poate, că nu poate promite ce n-are! (b) Poate Trump să-i întindă Ucraina pe tavă lui Putin? Nu poate, că atunci distruge și NATO și UE și se dovedește cel mai slab lider în istoria USA. Or, asta, imaginea, îl interesează pe Trump! Cum să piardă în fața nimuricului de Putin de care și chinezii râd pe la spate? (c) Continuă, cumva, negocierile, cu amenințări « îmi iau jucăriile și plec » – pentru a continua negocierile și-a ajunge la o înțelegere! Logic, după un somn bun.

Și-acum că, treziți din siesta, ne-am mai liniștit, haideți să ne neliniștim la nivelul (2) ăla serios:

(a) De unde și până unde această foame a noastră de interpretări (nu fapte!) la câteva minute sau chiar ore de la un eveniment diplomatic? De la noile media, care vor să afle totul (interpretări și fapte) hic et nunc. Aici și acum. De la noi, care alergăm de la un moment la altul. De la o știre la alta. Am devenit excesiv de nerăbdători – iar asta nu e de vârat sub preș!

(b) De ce au degenerat negocierile în acest hal? Din aceeași cauză! Ați fost atenți cum a început și JD Vance, dar și Trump atacul? (aprox) « Are you, disrespectful in front of the cameras? National TV?” Discuția nu a avut loc în spatele ușilor închise – cum s-a compus Constituția SUA! Diplomația presupune negocieri cu cuțitele pe masă, or, la arta bullying-ului Trump e maestru. Dar în spatele ușilor închise cu alți businessmen care se așteaptă la asta. Zelinski, însă, nu e businessman – e patriot. Suveranist! (sic). Nu i-a mers lui Trump. Și, mai cu seama, în spatele ușilor închise. Aici a fost problema – pentru Trump (și pentru noi, să fim corecți), imaginea contează.

Vestea bună? Peste noi a venit pârdalnica de realitate. Ați văzut pașii înapoi, « pe poante », din toate părțile? Om mai, om vedea, om mai interpreta … N-ați fi crezut că șefii diplomațiilor occidentale pot dansa Lacul Lebedelor, dar asta s-a întâmplat după siesta. După primele izbucniri pe X, ați mai auzit de Musk? De ceva de la cineva din mogulii ăștia cu realitatea virtuală? Eu, nu. Mass media? A venit, a trecut. Am văzut și citit de Mărțișoare, în Texas a început Marele Rodeo din Houston, e plin de cowboys și de cai, vaci și grătare.

Virtualul cucerește. Realitatea rezistă.

NOTA: Textul a aparut si pe http://www.contributors.ro si pe http://www.centrulpolitic.ro

…pentru că, dacă mai aveați îndoieli despre noul-vechi președinte al SUA, săptămînile trecute vi le vor fi risipit fără doar și poate – nu mai înțelegeți nimic. Nu vă îngrijorați însă. N-ați înnebunit. Nebunul e în altă parte, și nu mă refer acum la declarațiile uluitoare despre Ucraina și Rusia, relația transatlantică, veche măcar de la Războiul de Independență care n-ar fi izbîndit fără sprijinul francez (sprijin care l-a costat pe rege capul, la propriu, iar pe francezi toate masacrele Revoluției Franceze). Mă refer acum la o imagine a lui Trump, apărută inițial pe Trump Social, rețea socială a sus-numitului, și preluată imediat pe site-ul oficial al Casei Albe, în care Donald apare încoronat, cu inscripția clasică „Long Live the King!“ (un fel de „Trăiască Regele întru mulți ani!“). Pe site-ul oficial al Casei Albe! Mai că te apucă nostalgia după primele luni ale trecutei președinții, cînd, pe același site, Melania și Ivanka vindeau pantofi și bijuuri „de marcă“. Pe vremea aceea însă, exista un serviciu juridic la Casa Albă care a îndrăznit să semnaleze un conflict de interese, iar site-urile respective au dispărut.

Apuse sînt vremurile în care „icoana” Partidului Republican, Ronald Reagan, declara la aniversarea debarcării din Normandia, la Pointe du Hoc, pe 6 iunie 1984: „Oamenii din Normandia aveau credința că făceau ceea ce se cuvenea, credința că luptă pentru toată omenirea, credința că un Dumnezeu drept îi va ocroti pe această plajă și în zilele următoare. Aveau această convingere intimă – și mă rog Domnului să n-o fi pierdut – că exista o profundă diferență morală între folosirea forței pentru libertate și folosirea ei pentru cucerire… Puterea aliaților Americii este vitală pentru Statele Unite, iar garanțiile de securitate americane sînt esențiale pentru a păstra libertatea democrațiilor europene. Am fost cu voi atunci, sîntem cu voi și acum. Speranțele voastre sînt și ale noastre, destinul vostru este și destinul nostru“.

A fost un citat cam lung, recunosc, dar nădăjduiesc că a meritat pentru a măsura distanța de la unde-am fost și unde-am ajuns. Pentru a ne măsura căderea și decăderea. Où sont les Conservatives d’antan? Unde ne sînt conservatorii de-odinioară ? Și de-aici, și de-acolo? Unde-am fost și unde-am ajuns? La un președinte care se crede rege? Poate Regele Nebunilor, al celor care, agitînd o drujbă deasupra capului, mărturisesc senini că-n mintea lor e o furtună! Am mai văzut asta doar în ceva filme de groază à la Stephen King. Sau, mai bine, Nebunul Regelui, pentru că el se găsește la confluența dintre Regele Nebunilor de la Curtea Miracolelor în care ne regăsim cu toții și Nebunul Regelui, cel căruia îi este permis să spună orice, mai cu seamă în piesele lui Shakespeare. Problema „nebunilor“ (vezi și „nebunii întru Hristos“ în special la ruși) este că nici tu, dar nici măcar ei nu știu cînd spun adevărul și cînd fabulează. (În această categorie, bunăoară, Socrate îi plasa pe poeți, iar Maimonides pe falșii profeți și pe „ghicitori“.) Ca la o ruletă rusească, aici stau umăr la umăr blestemul și speranța. Iar optimistul din mine se încăpățînează să spere că glonțul nu e nici de această dată pe țeavă.

Un Nebun al Regelui stăpîn peste o Curte a Miracolelor (cea de cerșetori și falși ologi din cartierele rău-famate ale Parisului, despre care vorbește Victor Hugo în Mizerabilii) e, se prea poate, cura miraculoasă de care avem cu toții atîta nevoie. Cui pe cui se scoate. Cu nebunia pre nebunie călcînd. Rusia pozează în victorioasă, dar e de acord cu prezența trupelor NATO în Europa de Est. Ba mai mult, e dispusă să accepte utilizarea activelor rusești confiscate pentru… reconstrucția Ucrainei în „anumite condiții“ nespecificate. Adică între 300 și 350 de miliarde de dolari din rezerva totală declarată de Rusia, de vreo 650 de miliarde. În plus, Marco Rubio a declarat răspicat că o întîlnire Trump-Putin, anunțată ca imediată, nu va avea loc pînă cînd Rusia nu-și va demonstra în detaliu disponibilitatea de a intra la negocieri pe baza principiilor anunțate de SUA. Și încă vi se pare că Rusia e o superputere? Vi se pare c-o duce bine? Înțeleagă cine ce poate. Dar în Orientul Mijlociu? Iranul încearcă să reintre în grațiile SUA (cu nebunul „nu te pui“), iar Hamas-ul își taie singur craca de sub picioare, dar și de sub picioarelor palestinienilor pe care ar trebui să-i ocrotească, taman cînd o înțelegere Israel-Hamas devenise aproape posibilă. N-a fost să fie. Blestemata de „mîndrie“ i-a făcut din nou să braveze prin organizarea unui show cu sicriele celor uciși, dovedindu-și cu un drum și incapacitatea birocrației. Mai încurci dosare, dar nu cadavre. Acum „tocătorul“ israelian își va continua zdrobirea fără milă. Înțeleagă cine ce poate.

Revenind pe plaiurile mioritice, Curtea Miracolelor („miracolele“ fiind că ologii de peste zi se metamorfozau seara în zdrahoni bogați) a găsit, poate, cel mai fertil teren de dezvoltare – pe „arătură“. La asta ne pricepem – la luatul pe „arătură“. Ciolacu îl sprijină necondiționat pe Crin Antonescu, în speranța că-și va păstra poziția într-un PSD altminteri obișnuit cu canibalizarea perdanților, chiar dacă asta înseamnă să piardă și ultimul sprijin – cel al votanților PSD. La schimb, Antonescu îl susține necondiționat pe Ciolacu, doar pentru a-și asigura moftul de-a fi încă o dată în centrul scenei politice, că de-o victorie în aceste condiții nu se pune problema. Elena Lasconi pare incapabilă să treacă peste orgoliul personal și devine, pe zi ce trece, un personaj tot mai iritant pentru opinia publică, iar ultima (?) cireașă de pe tort o reprezintă posibila intrare a lui Gigi Becali în cursa prezidențială, cu intenția declarată de a-l bloca pe Călin Georgescu (de Diana Șoșoacă nu mai vorbim). Și uite-așa, de bunăvoie și nesiliți de nimeni în afară unor „capacități“, bazinul electoral cel mai important (din păcate!) se vede împărțit (din fericire!). 

Înțeleagă cine ce poate. Estimp, un singur candidat pare să privească cu seninătate, ba chiar și c-un umor pitit sub un zîmbet ștrengăresc, această cursă spre pierzanie a intereselor personale. Ați ghicit! E pinguinul care iese din turmă și se îndreaptă spre munți, de care pomeneam într-un text anterior – Nicușor Dan. Omul e senin pentru că se amuză pe seama nebuniei celorlalți de-a crede că interesul personal sau orgoliul te ajută să cîștigi. Oamenii care n-au aflat că cel mai bun conducător e cel care nu vrea musai să conducă, că nu e în interesul personal.

„Cînd sînt slab atunci sînt tare“ (2 Corinteni, 10 :12).

NOTA: Textul a aparut si in revista Dilema – http://www.dilema.ro

P.S. Asta nu inseamna ca doamnele si domnisoarele nu se pot bucura de-un martisor! 🙂

…pentru că fenomenul sinuciderilor în masă ale balenelor este cunoscut. Se repetă în diferite părți ale lumii, uneori chiar și de mai multe ori pe an. Din păcate pentru specie. Biologii marini îl studiază de mult timp, în căutarea unei explicații, dar un consens în lumea științifică încă n-a fost atins. Iar balenele nu ne pot comunica motivul pentru că nu vorbesc ca oamenii. Pe de altă parte, fenomenul sinuciderii în masă a unei întregi clase politice se petrece, în România post-decembristă, pentru prima oară, chiar sub ochii noștri. Urmărind știrile, ai uneori senzația unei turme de balene îndreptîndu-se cu îndîrjire spre plaja unde-și vor da ultima suflare (politică, de bună seamă). Din fericire pentru specie. Spre deosebire de balenele-balene, politicienii-balene pot vorbi, dar nici ei nu stăpînesc pe de-a-ntregul proprietatea cuvintelor, nu vorbesc „limba noastră“, așa că rămîn la fel de neinteligibili atît în vorbe, cît și în fapte precum cetaceele cu pricina.

Cum altfel să îți explici ploaia de decizii politice sinucigașe pentru viitorul lor politic, începînd imediat după anularea celui de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale? Singura „balenă“ a cărei sinucidere politică a fost asumată, ba chiar onorabilă, a fost ex-președintele PNL și teribilul perdant în cursa pentru președinție, Nicolae Ciucă. Cine-ar fi crezut? A doua zi după anunțarea rezultatelor, omul și-a dat demisia de onoare și nu și-a mai retras-o, precum Ciolacu. Mai mult, a renunțat recent pînă și la funcția de senator. N-o să merg pînă-ntr-acolo încît să-l compar cu un samurai care comite seppuku pentru a-și salva onoarea – la urma urmei, omul și-a plagiat doctoratul, și-a călcat cuvîntul de ostaș și de șef al Statului Major, s-a făcut frate cu mai mulți draci în speranța iluzorie că-l vor ajuta să treacă puntea ș.a.m.d. Dar, ca un fost critic acerb al generalului, trebuie să recunosc că omul mi-a devenit mult mai simpatic în ultima vreme. 

Că veni vorba de samuraii japonezi, măcar Iohannis a rezistat pînă zilele trecute la Cotroceni precum unii soldați japonezi uitați pe vreo insuliță din Pacific, care refuzau să creadă că s-a terminat războiul și douăzeci de ani mai tîrziu. A avut un oareşcare farmec irațional.

Dar Marcel Ciolacu? Și-a dat demisia doar pentru 24 de ore, după care a pariat că mai are încă o șansă de supraviețuire în partid prin păstrarea funcției de premier. A rămas în fruntea turmei de balene care încă nici nu realizează cît de aproape e plaja pe care vor eșua. Și tot primul va fi pe plajă. Cum nu are nici o soție cu salariu de la UE, ca Antonescu, dar nici pregătirea și titlurile lui Geoană sau tupeul lui Ponta care să-i îngăduie un „stat pe tușa“ politicii românești pînă se schimbă vînturile și se șterg amintirile, dispariția lui din viața politică se va asemăna cu cea a lui Dragnea, Cozmin Gușă, dacă vi-l amintiți, și alți „fost-ai-lele-cît-ai-fost“. Balenele, mamifere care au părăsit trăitul pe uscat în favoarea oceanului, că li se va fi părut mai comod, nu mai au timp să se readapteze la uscat cînd ajung pe plajă. Nici politicienii precum Ciolacu. Traiul comod din ocean vine cu un preț.

Trecînd la polul politic opus, Elena Lasconi pare a fi cuprinsă și ea de aceeași frenezie a autodistrugerii politice. A fost dezamăgită, de bună seamă, cînd o posibilă victorie la Cotroceni se întrevedea încă la orizont (deși nu era cîtuși de puțin asigurată). Dar anularea cursei, în loc să-i ofere răgazul dobîndirii unei înțelepciuni politice, fără a mai pomeni de celelalte goluri care s-ar fi cerut oricum umplute, a lăsat-o cu o frustrare păguboasă, urmată de un delir de grandoare. Cele un milion șapte sute de mii de voturi primite în primul tur din motive conjuncturale (inclusiv de la mine) s-au transformat într-o mantră repetată obsesiv ca o garanție a propriei charisme, iar anevoiosul drum spre înțelepciunea politică s-a transformat într-o cursă la vale. La Valea Penibilului. Dacă nu schimbă rapid traiectoria spre plajă, atît Elena Lasconi, cît și USR vor sfîrși pe uscat.

Nu toate balenele sînt, însă, sinucigașe. Unele, precum a făcut deja Rareș Bogdan cu Nicolae Ciucă și cum va face, bunăoară, alde Sorin Grindeanu cu Marcel Ciolacu, își vor încuraja balena-șefă spre plajă, dar vor face cale întoarsă în ultima clipă. Din acest punct de vedere, cel al supraviețuirii politice, aș paria mai degrabă pe Simion decît pe Șoșoacă, Georgescu e la ultimul cartuș, PNL și UDMR au scăpat de sinuciderea în masă grație unor oameni politici din altă specie. Specia clasei politice de pînă acum nu va dispărea pe de-a-ntregul, dar va fi obligată să se adapteze individual pentru a supraviețui. Nu va mai fi ce-a fost.

Dar pinguinul din titlu? Ce-are în comun pinguinul cu balenele sinucigașe? Răspuns: nimic, cu excepția faptului că pinguinii trăiesc în turme, dar, chipurile, se sinucid separat. Prin 2014, un cercetător al unei comunități de pinguini a observat cu uimire cum un exemplar s-a îndepărtat de turmă și, în loc să se îndrepte spre ocean, s-a îndreptat spre inima Antarcticii. Nu părea dezorientat. E drept că, spre deosebire de balene – și ăsta e avantajul lor –, pinguinii pot trăi și în ocean, și pe uscat, dar hrana și-o găsesc doar în ocean, dacă n-o primesc de la om. Potrivit cercetătorului, pinguinul cu pricina știa, instinctiv, asta. Om de știință însă fiind, n-a intervenit și s-a mulțumit să-l filmeze. După 80 de kilometri parcurși față de ocean, cercetătorul a obosit. Pinguinul nu, așa că cercetătorul l-a filmat dispărînd în marșul neabătut spre niște munți ai Antarcticii. A tras concluzia că pinguinul „nostru“ decisese, din motive necunoscute, să se sinucidă. Video-ul cu pricina mai poate fi găsit pe Internet, după ce-a frînt multe inimi și-a creat mii de comentarii.

Deși finalul poveștii a rămas necunoscut, teoria sinuciderii n-a fost niciodată contestată. Cine-a mai pomenit pinguin pe munte? Cine-a mai pomenit, în politica românească, un matematician cu studii la Sorbona care să ajungă primarul Bucureștiului? Dar un pinguin care alege să se îndepărteze de grup și, în loc să se îndrepte cu turma spre ocean, se îndreaptă, de unul singur, spre munți? Poate va muri pe drum, cum crede majoritatea. Dar poate va fi primul pinguin alpinist, cum cred eu.

Ce credeți? Merită de la noi niște pești ca să supraviețuiască politic pînă ajunge la vîrf?

NOTA: Textul a fost publicat si in revista Dilema- http://www.dilema.ro