…stiu prea bine regulile jocului: o postare pe blog trebuie sa fie scurta, iritanta, emotionala sau provocatoare, pe cat posibil pe un subiect popular – gen Elena Udrea, Michael Jackson, sex, Basescu, iubire, moarte, etc. Respecti regulile, ai accesari – se cheama ca ai succes. Nu le respecti, risti sa predici precum Moise-n desert, chinuit de indoiala „din vina mea, sau din vina cititorilor”?

(In treacat fie spus – stiu, nu e frumos, dar, din nou, nu ma pot abtine cand sunt muscat de cur:) – am mai multe accesari zilnice de la vizitatori unici decat orice cotidian clujean:))) Dar, si daca as avea de maine doar doua, la fel as scrie. )

[Nota: Da’ de ce-mi verific, fie si la rastimpuri, accesarile cata vreme nu ma intereseaza? – Simplu. Pentru ca sunt oltean. Ardelean. Roman si, mai nou, American. Om, adica.]

Ma incumet, asadar, la (inca) un experiment (altul a fost cel cu „o postare nemaivazuta si nemaiauzita”, daca mai tin bine minte). Unul ceva mai domol: voi posta mai jos un fragment dintr-o ‘lucrare stiintifica’ – altfel decat ‘paper’ nu stiu sa-i zic – eseu? Eseu sa fie! Fragmentul cu pricina e in engleza si, cu scuzele de rigoare, il voi posta ca atare, dat fiind ca nu am timp sa-l traduc (si nici sa-l finisez, desi s-ar cuveni).

Ideea de baza e simpla – macar atat am invatat dupa atata amar de ani de stat printre americani: „daca o idee nu poate fi rezumata in trei fraze, fiecare de maxim trei randuri, aceea nu e o idee”. Deci: o tinem langa (de unde vine expresia asta – stie cineva?) de vreo doua secole cu ideea ‘reprezentantilor poporului’, fie ei regi, presedinti, ministri, primari, politisti sau factori postali. Acceptam, fara sa cracnim, ideea ca presedintele, senatorul sau deputatul, „ma” reprezinta. Ideea e falsa. Nimeni nu poate sa ma reprezinte – sunt unic. Alesul meu poate, cel mult, reprezenta o idee in care cred – atat.

Na, c-am depasit limita. Dar, daca veti avea rabdare sa cititi fragmentul de mai jos, veti intelege, sper, ce ma mana pe mine in lupta cu filosofia politica – ideea (accepata astazi pana si de catre evolutionaristi dar nu si de catre politologi) ca o solutie perdanta astazi poate fi invingatoare maine. Dinozaurii au avut succes. Mamiferele au avut, ca si Ted Kennedy (Doamne, iarta-ma!), rabdare. Dar maine?

Aici nu vorbim despre „filosofie in nori” – aci vorbim despre lacrimi si sange. Iar cine se mai indoieste despre eficacitatea pe termen lung a ideilor, sa faca bine sa se mai uite inca o data, la toate revolutiile, incepand cu a’ engleza, trecand prin a’  franceza, americana, rusa, sau.., romana. In extremis, poti avea o revolutie fara morti, dar nu poti avea o revolutie fara idei. Ca (mai) toti aia care le-au promovat au murit saraci lipitzi pamantului e o alta problema:)))

Iata provocarea: cititi pana la capat. E, repet, doar un fragment – si inca un fragment care, de facto, nu-mi apartine.(L-am descoperit pe Guizot de-abia dupa ce ajunsesem, pe-o cale diferita, la aceleasi concluzii, dar asta nu se numara). Imi pare, insa, ca mai clar de atat nu se poate.

Poate ma-nsel – dar daca o fac, o fac cu buna credinta:)

Incepem (daca reusesc sa copy:):

Lost in Translation –

Centripetal Individualism and the Classical Concept of Descending Representation

 

 

 

 

The overspread feeling of frustration and disappointment experienced by democracies old and new all across the world needs, unfortunately, little supportive evidence. The loss of confidence in politicians is repeatedly confirmed by polls and translates into record low turnovers at different levels of the electoral process. [i] It has been claimed that citizens’ loss of trust in their representatives not only raises ethical or philosophical difficulties but also endangers the very functioning of many democratic institutions, affecting the decision-making process.[ii] I argue that the problem is misstated. At least partially responsible for this situation is the modern concept of representation as representation of individuals delegating their rights and authority to an individual or a group of individuals. So deeply embedded is the assumption that this is the only proper way of understanding political representation that it perpetuates itself practically unchallenged in media, politics, academia, and  – which is probably the most important – in the ranks of the electorate itself.

Following in the footsteps of Walter Ullmann, every author that in the past decades has seriously considered the challenges posed by the idea of political representation – from Hanna Pitkin to Edward S. Morgan, and from F.R. Ankersmit to Nadia Urbinatti – took it as a matter of fact: once the descending theory of representation has been discarded altogether with the divine rights of kings, it has been replaced once and for all for with its ascending version – the representation of the people.[iii] I claim that while the representation of people qua individuals properly qualifies as an ascending theory of representation, this has not been always the case. In continental Europe and especially in France, the representation of people has been understood for a longer period of time in the classical sense as descending (sometimes circular, as I will show) representation.[iv] The explanation is straightforward and made perfect sense for a seventeenth century European: as long as the concept of people is understood in a corporate, organic way (as universitas, rather than societas), the body is above all its representatives (king, parliament, etc). “The whole body was prior to and greater than the king, greater though he might be than any individual member of the realm”.[v]

The implications of such different understandings of representation are not to be discarded as mere matters of wording. An entire set of questions pertaining to the mandate versus independent agent controversy, accountability, aesthetic, promissory, anticipative, gyroscopic or surrogate representation, political community, etc. had to be either rethought on a new basis or, in some cases, discarded altogether. Evidently, these are more than mere academic issues, having direct implications on the ways both citizens and politicians understand themselves, their relationship, and the possibilities opened or closed by modern politics. After all, as Quentin Skinner argues, “what is possible to do in politics is generally limited by what is possible to legitimize. What you can hope to legitimize, however, depends on what courses of action you can plausibly range under existing normative principles”.[vi]

I would not claim that this attempt to rethink the basis of political representation is a pioneering one.[vii] At the beginning of the nineteenth century, François Guizot realized already that the modern concept of representation was seriously flawed. He argued that a representative government ought not to be confounded with the sovereignty of the people understood as a collection of wills. Once ‘reason, truth and justice’ are marginalized in favor of a system based on the representation of individual wills, such an understanding would not be different in principle from an aristocratic government for “it connects the right to govern, not with capacity, but with birth”.[viii] Once one declares the individual sovereign in virtue exclusively of his will, it doesn’t matter if this individual is a king, a nobleman or a ‘lay’ citizen. “The participation in sovereignty is in each case the result of a purely material fact, independent of the worth of him who possesses it, and of the judgment of those over whom it is to be exercised”.[ix] The principle of the sovereignty of the people understood as a mere collection of individual wills “is then radically false; for, under the pretext of maintaining legitimate equality, it violently introduces equality where none exists, and pays no regard to legitimate inequality”.[x]

Obviously, we do not really believe, claims Guizot, in the equality of wills as foundation for a representative government, otherwise we will not prevent children or madmen from voting, for their wills do not differ in nature from that of a full-grown man.[xi] We do believe instead that some are better equipped than others to seek and discover justice, and to protect the general interests of a society. It is reason, not will, that we take into consideration in any election. We do not truly believe that the only legitimate laws for an individual are the ones of which he had willingly consented, for then “this axiom [does] not leave any standing place for organized power”. For what if my will changes? “Yesterday my will was the only source of legitimacy for the law; why then should the law remain legitimate when it is no longer sanctioned by my will? Can I not will more than once? Does my will exhaust its rights by a single act?”[xii] Answering that the individual ‘willingly’ accepted the will of majority as his will won’t do either. We don’t really believe that a majority of wills will transform an unreasonable decision into a reasonable one, nor an evidently unjust law into a just one, for then the despotism of the majority could not be check.[xiii] “What we call representation … is not an arithmetical machine employed to collect and count individual wills”.[xiv] Furthermore, we do not truly believe that we stand in relationship with ‘our’ representatives as a master over his servant (rather the opposite), nor do we truly believe that each and every single one of us can be possible equally represented by the same individual or group of individuals, for this would deny the very individuality, i.e., uniqueness that we pretend to cherish so much.

So why cling to a model of representation that we don’t really believe in, trying to improve something evidently misconstrued from its very basic assumptions? In recent years, the idea of individual representation came once more under scrutiny from a variety of perspectives. Castiglione and Warrren, for example, point out that ‘…from the perspective of those who are represented, what is represented are not persons as such, but some of the interests, identities, and values that persons have or hold’.[xv] The individual qua person cannot be represented because what is called ‘the multiple self” cannot be reduced neither to ‘my’ will, nor to only one instrumental form of rationality. If one talks about ‘narrative self’, ’ messy self’, ‘loosely integrated self’, ‘hierarchical self’, ‘parallel selves’ and so forth, if, in other words, one is not sure how to present oneself, how can one possible be re-presented by others, which claim to be equally representing many other persons as well?[xvi] Dryzek and Niemeyer propose as a solution ‘representing discourses not selves’ as a way to enhance democratic deliberation.[xvii] Representatives are then to be apprehended as no longer ‘my’ representatives but as representatives of different types of discourse I believe in (liberal, social-democrat, and the like). As such, these representatives are not accountable to ‘me’, qua individual, but to the ideas and/or the ideals they have promised to uphold while I, qua person, maintain intact the right and the responsibility to directly participate in the ongoing debate.

It goes without saying that such proposals raise questions of their own and I am far from fully supporting anyone of them in particular. However, I do think that these are all valuable attempts to radically change our way of conceiving and understanding political representation. By reviewing and contrasting the classical notion of descending representation with its modern counterpart in a time when they were still coexisting side by side and the victory of the latter over the former was far from clear, I hope to offer a historical perspective on ‘how we got here’ and by doing so to broaden our sense of possibilities to rethink some deeply embedded assumptions about politics. What appeared as obsolete yesterday might be today the key to survival and thriving. Evolution does not follow a linear path neither in biology nor in the political realm. The fact that the dinosaurs were so successful for such a long period of time did not guarantee their survival when times changed. It appears that times are now changing in politics as well. And sometimes, in such periods, the winner loses all. 

---

[i] The GfK Trust Index for 2008 and 2009 found politicians being the lest trusted class of professionals, with a general trust level between 14 and 18%, going as low as 6% (Greece) or 10% (France). For comparison, firefighters, teachers, postal workers and doctors enjoy levels of trust over 80%. Even lawyers appear to be trustworthier than politicians. In USA, the levels are somehow higher (21%) yet they remain the lowest level of trust for any group of professionals. See GfK Custom research press releases for 2008 and 2009.

[ii] See V. Braitwhite, V.-M. Levi, eds.: Trust and Governance, New York: Russel Sage Foundation (1998); C. Offe – U.K. Preuss, “Democratic Institutions and Moral Resources”, in D. Held, ed., Political Theory, Cambridge: Polity Press (1991).

[iii] In fact, rather than preceding the contractualist theory, the theory of the divine right of kings is better understood as a reaction to the latter, as Gordon Scochet persuasively argued – Scochet, Gordon J., Patriarchalism in Political Thought: The Authoritarian Family and Political Speculation and Attitudes Especially in Seventeenth-Century England, New York: Basic Books, Inc., (1975). For a somehow different perspective, but one that argues also in favor of the modernity of this theory, see Daniel Engster, Divine Sovereignty – The Origins of Modern State Power, Dekalb: Northern Illinois University Press (2001).  For the ascending versus descending theories of representation see, for example, Walter Ullmann, The Individual and Society in the Middle Ages, (Baltimore, Maryland: The John Hopkins Press, 1966); Hanna Fenichel Pitkin, The Concept of Representation, Berkeley and Los Angeles: University of California Press (1967); Edmund S. Morgan, Inventing the People: The Rise of Popular Sovereignty in England and America, New York: W. W. Norton & Company (1988); F. R. Ankersmit, Aesthetic Politics: Political Philosophy Beyond Fact and Value, Stanford: Stanford University Press, (1996); Nadia Urbinati, Representative Democracy: Principles and Genealogy, Chicago: University of Chicago Press (2006); Philip Petit, Made with Words: Hobbes on Language, Mind, and Politics, Princeton and Oxford: Princeton University Press (2008); Jane Mansbridge, “Rethinking Representation”, American Political Science Review, 97, 4. Obviously this list is far from exhaustive.

[iv] In the space of this essay, I am unable to discuss other European theories and assumptions about representation. However, considering the evidence, I think that France during the sixteenth and seventeenth centuries was quite representative for an entire continental way of conceptualizing the problem of political representation.

[v] Lloyd Howell A., The State, France and the Sixteenth Century, London: George Allen & Unwin (1983: 153). One can see why up until now it has been generally assumed that the ascending theory of representation spread much sooner all over Europe. The ambiguity of the term “people” was present even during the sixteenth and seventeenth centuries as it is today. Not only could it signify a multitude as well as a whole but also it could have been used to designate either a conceptualized community (populus) or the lowest, uneducated and undisciplined part of society (plebs). See Hubert Carrier, Le labyrinthe de l’état: Essai sur le débat politique en France au temps de la Fronde (1648-1653), Paris Honore Champion Editeur, 2004: 121-122

[vi] Skinner, Quentin, Liberty before Liberalism, Cambridge University Press, (1998, 105)

[vii] After all, we still take for granted that the postal functionary or the police officer is a ‘representative’ of the government, although neither one enjoys his or her authority as the result of a delegation of authority from us.

[viii] Guizot, François, The History of the Origins of Representative Government in Europe, translated by Andrew R. Scoble, Introduction and notes by Aurelian Craiutu, Indianapolis, Liberty Fund (2002, 60)

[ix] Guizot, François, The History of the Origins of Representative Government in Europe, translated by Andrew R. Scoble, Introduction and notes by Aurelian Craiutu, Indianapolis, Liberty Fund (2002, 57)

[x] Guizot, François, The History of the Origins of Representative Government in Europe, translated by Andrew R. Scoble, Introduction and notes by Aurelian Craiutu, Indianapolis, Liberty Fund (2002, 60)

[xi] Guizot, François, The History of the Origins of Representative Government in Europe, translated by Andrew R. Scoble, Introduction and notes by Aurelian Craiutu, Indianapolis, Liberty Fund (2002, 293)

[xii] Guizot, François, The History of the Origins of Representative Government in Europe, translated by Andrew R. Scoble, Introduction and notes by Aurelian Craiutu, Indianapolis, Liberty Fund (2002, 288)

[xiii] For similar positions see also Alexis de Tocqueville or John Stuart Mill.

[xiv] Guizot, François, The History of the Origins of Representative Government in Europe, translated by Andrew R. Scoble, Introduction and notes by Aurelian Craiutu, Indianapolis, Liberty Fund (2002, 295-6)

[xv] Castiglione, Dario, and Mark E. Warren, ‘Rethinking Representation: Eight Theoretical Issues’, presented at the Conference on Rethinking Democratic Representation, University of British Columbia, Vancouver (2006:13), quoted in John Dryzek and Simon Niemeyer, ‘Discursive Representation’, American Political Science Review, Vol. 102, No. 4, November, 2008, 483.

[xvi] See McCarthy, Joan, Dennett and Ricoeur on the Narrative Self, New York: Humanity Books (2007); Elster, Jon, ed., The Multiple Self, Cambridge: Cambridge University Press (1986), Rosner, Jennifer, ed., The Messy Self, Boulder & London: Paradigm Publishers (2007)

[xvii] Dryzek, John and Simon Niemeyer, ‘Discursive Representation’, American Political Science Review, Vol. 102, No. 4, November, 2008, 481-493.

…mda, nu-i frumos sa te lauzi, da’ uneori asa de tare-ti vine!:) O facui si pe asta: in linii mari acelasi deal ca la Princeton – conferinta nationala anuala de political theory, blind reviews, 8 papers selectate din toata tara – si, cu voia dumneavoastra, printre ele si cel al suprasemnatului (altul, de buna seama, nu cel de la Princeton).

De-acum se cheama ca nu mai e accident. Ceva bine trebuie ca fac…

Asa ca la sfarsitul lui octombrie va voi spune cum e si la Harvard.

Ar mai fi Oxfordul – dar ala-i peste garla si-acum sa nu intindem coarda prea tare:))

…traim cu totii cu un cate „la o adica” atarnat deasupra capului. Pe acest la „o adica” se bazeaza intreaga industrie asigurarilor, dar nu numai. Pe acest „la o adica” se bazeaza, conform biologiei evolutionariste, a antropologiei moderne, etc., milostenia, generozitatea, etc. Adicatelea, eu iti fac bine in speranta ca si tu (sau Doamne-Doamne) imi va face mie, „la o adica”, bine. Acest tip de gandire se numeste in „literatura de specialitate”, i.e., a Sfintilor Parinti, „calea vechilului”. Buna si aia, „la o adica”.

Da’ nu despre asta vroiam sa vorbesc, ci despre ceva mult mai simplu: o pana de curent, sa zicem. In Romania, inainte ’89, intreruperea curentului era ceva … curent (n-am gasit alt joc de cuvinte mai stupid:). Se faceau bancuri pe tema asta, invatam pentru Anatomie I (eu) si Farmacologie (Alina) la o lampa de petrol, in Hasdeu se strigau, la adapostul intunericului, lozinci anti-comuniste, etc.

Da’ cand in America secolului XXI se ia curentul dupa un bubuit groaznic de rasuna vecinatatea, e sigur ca e treaba serioasa: lumea iese in strada, lumea suna la Duke Energy (unde un robot te linisteste ca se cunoaste, echipa lucreaza, situatia e sub control, nu exista untime-frame, etc).

Curentul „se ia” (observati reflexul? „se ia”,  sau „se taie”, nu „se intrerupe” + impersonalul „se”) pe la sapte seara. E inca lumina, afara nu e extraordinar de  cald, situatia e sub control, lumea reintra in case. Se face intuneric. Lumea incepe sa scoata cata o lumanare, cate un vecin incepe sa-ti bata la usa: aveti lumanari?

Noi aici avem de toate, si noroi si libertate, vorba poetului. Si lumanari (unele de la Paste, altele frumos mirositoare, altele „de supravietuire” din vremea Amazonului), si lanterne: mari, mici, de frunte, etc. Mai grav e ca n-avem televizor, n-avem computer (decat ce mai merge pe baterii) dar fara internet. Avem, insa, radio – cu baterii. Ascultam pe intuneric NPR (muzica clasica) si mancam la lumina lumanarii. Baietii se culca mai devreme decat de obicei dupa ce se joaca cu facand umbre pe pereti. Eu citesc ce nu mai apucasem, la lumina lanternei. Ancutza doarme. Imi pare ca as putea trai si asa, ca am putea tari si asa: cutit avem, topor avem, macheta avem, scule avem, de dezinfectat apa avem, rasaduri avem, pusti avem, undite avem.

Daca e sa fie, la o adica, ne descurcam. Daca mor maine, baietii mei se vor descurca sa faca un foc, sa impuste si sa jupoaie o veverita, sa prinda un peste si sa-l prajeasca. Cainii (mai cu seama Lucy si Vasile) ii vor proteja, la o adica, de raufactori. Asta ma face sa ma simt bine in vreme ce citesc discursurile lui Lincoln pentru cursul de luni.

E aberant, stiu – dar e odihnitor: i-am invatat cu gandul ca maine tot ceea ce luam de sigur, de la curent la banci, la scoli, la masini toate astea pot sa dipsara. Nu zic ca vor. Zic ca pot. Trebuie sa stii sa supravietuiesti. Si-ai mei stiu. Cand mergem la pescuit stiu care e regula – sa prinzi suficient cat sa te hranesti pe tine si familia ta pentru o zi. Si ma simt bine, ca un redneck ce sunt, vorba lui Andrei (care tocmai a facut din doua biciclete una buna). Un redneck ciudat, care citeste de drag filosofie, asculta muzica clasica si merge la pescuit sau prin jungla.

Curentul a venit, ca-n povesti, la miezul noptii.

PS Viata, insa, e mai parsiva decat electricitatea. „La o adica”, murim.

…azi am mutat-o pe Ana in camin. La inceput, n-am luat-o prea in serios. Nu se muta la capatul lumii (campusul e la 10-15 minute cu masina), nu isi golea camera (doar poate veni oricand sa-si suplimenteze inventarul), etc. E drept, Alec si-a manifestat deja interesul de a-si muta o parte din calabalac in camera ramasa (teoretic) dipsonibila, Andrei l-a incurajat din rasputeri (ca doar vrea si el o camera doar a lui) – dar toata discutia a fost ingropata deocamdata sub semnul provizoratului („don’t you ever dare to touch my stuff!” – Ana, care ar pleca si ea fara sa chiar plece). Prinsi in valtoarea scandalului dintre adolescenti si puberi, n-am mai avut timp si pentru emotii.

Situatia s-a schimbat dramatic dupa ajungerea in campus: cozi de masini pe toate strazile si stradutele (nu claxona, insa, nimeni, si nimeni nu injura cu voce tare:), toate trotuarele aglomerate cu perne, televizoare, cuptoare cu microunde, ciorapi, cutii si ce mai vreti, politisti indicand parintilor disperati care e caminul cutare si pe unde s epoate ajunge mai bine, cativa angajati ai universitatii impartind gratis sticle de apa nevoiasilor coplesiti de caldura, tineri excitati ca „in sfarsit, pleaca de-acasa” – ce mai? Tacamul complet, pe care pana acum il vazusem doar in filme.

Avantajul de a merge la aceeasi scoala cu fii-ta si-a spus cuvantul:) Mi-a luat fix cinci minute sa gasesc un loc de parcare, in vreme ce mama colegei de camera a Anei (altminteri si ea localnica), a bezmeticit prin campus vreme de o ora. Pe cand a reusit sa se parcheze, tot calabalacul fetelor era deja in camera. Am invartit mobila conform indicatiilor, mi-am salvat piciorul dupa ce un dulap rasturnat de catre Ana era cat pe ce sa mi-l faca terci, am recapitulat problemele administrative pe care le mai are astazi de facut. Situatia era sub control.

„Deci diseara vii acasa?” „Vin”, zice, „dar nu dorm. Vin doar sa mananc. Vreau sa dorm si eu in camera asta, sa vad cum e.”

Iti vin atunci tot felul de replici in cap: „Cum sa fie? Ca doar o vezi – apuci sa dormi in ea pana te saturi!'”, s.a.m.d. Nu spui, insa, nimic. Cand vine vremea sa plece, pleaca. Asa au plecat parintii mei de-acasa, asa am plecat eu, asa vor pleca, probabil si copiii ei. Cand vine vremea sa te duci, te duci. La inceput va veni acasa des, apoi din ce in ce mai rar, apoi aproape deloc. Asa merg lucrurile. Stii toate astea – teoretic. Practica, insa, te omoara.

PS Deocamdata, insa, are cursuri lunea si miercurea in aceeasi cladire in care le tin si eu pe ale mele, ba chiar la ore apropiate. Ca omul gospodar, isi face vara sanie…:)

LATE  UPDATE: La loc comanda!:) Dupa ce am scris randurile de mai sus, dupa ce a sunat ca nu mai vine acasa sa manance, c-a mancat cu prietenele in oras, dupa ce maica-sa s-a dus dimpreuna cu fratii ei (ai Anei, de buna seama) sa vada cum s-a instalat si au plecat de acolo la 10 seara, dupa ce Ana si Bethany si-au dat seama ca nu au televizor (adica au, dar fara cablul de antena nu-l poti folosi decat de mobila), ca n-au aer conditionat iar pentru ventilator le trebuie un prelungitor, dupa ce au realizat ca dusul „de pe hol” nu prezinta aceleasi conditii ca si cel de acasa, dupa ce s-au uitat o vreme una in ochii celeilalte – juna sunt, bela sunt, de nimeni nu depand – a avut o scena parca desprinsa din Tom Sawyer: Bethany (care, va reamintesc, o convinsese sa ramana peste noapte,) a zis ca i s-a facut foame: da o fuga pana acasa, ia si-un prelungitor si se intoarce. Sau poate nu. Ana a zis ca ea singura nu ramane in camera – ce-ar fi sa plece amandoua acasa si sa inceapa traiul independent de maine? Zis si facut: la miezul noptii, ca si Cenusareasa, Ana a aparut acasa – Alec, care adormise fericit in noul sau pat, a trebuit mutat, adormit, la loc. Ana a intrat direct in dus si-acum da tarcoale frigiderului. Are si independenta asta dezavantajele ei. Asa ca se duc ei, da’ se mai si intorc:)

…imbatranesti si crezi ca ai apucat sa-ti cunosti toti piticii – si p-aia mari, si p-aia mici, si pe aia spani si pe aia barbosi. Da’ piticii de aia-s pitici – ca te surprind cand te astepti mai putin. Bunaoara, acum: pana mai adineaori imi spuneam – Doamne, daca nu as mai avea de scris weekendul asta! Daca as putea lua macar o pauza, cum am luat pe Amazon sau in Sierra Nevada sau in defileurile din Death Valley, daca as avea nu cateva zile, doar cateva ore in care sa nu ma gandesc la ce ma gandesc ci sa traiesc pur si simplu. Sa merg, sa sughit, sa behai, sa transpir, sa tremur, sa prind un peste, sa fac un foc.

Mi s-a-nchis Money Express, mi s-a-nchis Cotidianul – cum se cheama, am scapat de griji:) Ti-ai gasit!

O vreme m-am gandit ca sufar de sindromul pensionarului: dupa douazeci de ani de scris saptamanal intre unul si cinci texte pentru gazeta (in locatii dintre cele mai exotice, inca de pe vremea in care nu exista wireless), dupa douazeci de ani de vaicareala ca „azi iar trebuie sa scriu si n-am nici o idee”, m-a ajuns blestemul pensionarului. (Tata, Dumnezeu sa-l odihneasca, se tot vaita ca era chemat la spital, cand ii era lumea mai draga: de sarbatori, in crucea noptii,etc. Cand nu l-a mai chemat nimeni, a murit.)

In cazul de fata, insa, situatia e nitzel mai complicata.

De vreo zece zile, de dimineata (in fine, dimineata mea) pana seara (tot asa, e un termen subiectiv)  nu fac decat sa scriu si sa rescriu si sa re-re-re-re-re-re-rescriu ceva (n-are rost sa intram in detalii) pentru lucrarea de doctorat. Atentie! Pentru, nu la! O treaba aparent simpla, in realitate extrem de complicata si-n mare masura subiectiva. O munca foarte posibil inutila pe care s-ar putea sa o iei de la capat pentru a ‘n-a oara maine. Te gandesti: mai, aici ar trebui sa-mi argumetez afirmatia cu un citat. Stii citatul, nu mai stii cine l-a zis si unde – asa ca pierzi doua-trei-patru ore cautandu-l printre cele cateva zeci de carti si sute de articole suspecte. Faci asta zi de vara pana-n seara, fara exagerare. (Bun, te mai intrerupi sa citesti ziarele, blogurile, emailurile, sa dai de mnacare la amiaza copiilor, sa platesti facturile, sa grijejsti cainii, etc – da’ pe ansamblu asta e – 14-16 ore pe zi. Fara exagerare.)  Lucrarea devine mama lui Cosbuc – „si-adorm incet cu tine-n gand, ca sa visez de tine”. Ceva asemanator trebuie sa se intample la rugaciunea inimii.

Si-apoi, la un moment dat, simti ca nu mai poti: simti ca nu mai poti si pentru ca te gandesti daca merita. Devii meschin – daca ma faceam doctor acum eram gata si castigam de zece ori mai mult, daca ma faceam inginer, fara doctorat castigam dublu, etc. Asa, daca si cand termin, pot spera cel mult la un salariu decent pentru un instalator de succes (fara gluma!).

Simti ca nu mai poti, ziceam (si te rusinezi de simtirea asta, gandindu-te, doar gandindu-te la altii care si-au petrecut tineretile in puscariile comunsite, cu singura spearnata ca, atunci cand vor iesi, daca vor iesi, o vor face intr-un lagar mai mare.)

La aia e buna istoria – la zdrobit pitici.

Pana una-alta, incerci sa te relaxezi. Copiii s-au culcat, nevasta doarme, incepi doua romane – n-ai rabdare. Il incepi pe Patapievici – scrie bine, dar astea-s deja fumate. N-ai rabdare. Te uiti la Monk. Te uiti la House. Incepi sa te relaxezi – dar n-ai rabdare. Mangai cainii, te joci cu ei. N-ai rabdare.

In disperare de cauza atunci – ce faci? Iti deschizi o bere si scrii pe blog:)

PS Pffui! Era cat pe ce sa-l postez dincolo!

…m-a intrebat de curand o prietena. De ce se boccesc atat unii pe altii cand afla ca a mai plecat unul altul, cand vad cum, pe zi ce trece, se schimba garnitura? Nu sunt barbati?:) Nu li s-a mai intamplat asta?

Ba da, draga prietena. Li s-a mai intamplat si, probabil, li se va mai intampla si de aici inainte. Trebuie sa intelegi, insa, ca vorbim aici de un cumul de factori. Nu a plecat unul, nu au plecat doi sau trei, a plecat majoritatea celor care dadeau „tonul” ziarului. Pentru „boccitori”, nu era un ziar oarecare, ci unul in care pusesera suflet. Nu plang dupa un job, plang dupa o idee. Asta e barbateste – recunosteau pana si spartanii:) In fine, dar nu in cele din urma, ziarul nu s-a inchis, nu a murit, cum s-a intamplat alteori in trecut. Cu moartea iubitei te poti resemna mai devreme sau mai tarziu. Cu faptul ca iubita ti-a ajuns curva si face trotuarul in fiecare zi sub nasul tau, e mai greu, daca nu de-a dreptul imposibil.

Lamurita?:)

UPDATE: Asta nu inseamna ca Istodor are dreptul sa se jeleasca din cauza ADD-ului presei (Atention Deficit Disorder:) – care nici macar cand devine subiect nu poate ramane focusata mai mult de trei zile. Nu poti cere tratament special. Cata vreme stabileai agenda, la fel faceai. Acum, cand ai devenit subiect, nu te jeluiesti. Accepti. Sau faci ceva:)

PS Asta e un bun exemplu de ceea ce se va alege din toate framantarile noastre cand n-om mai fi: ne boceste lumea vreo trei zile, si gata. Altul la rand! Asa merg lucrurile, n-a inceput si nu s-a sfarsit lumea cu noi, n-are rost sa-ti smulgi parul din cap cand descoperi ca Ana are mere si Xenia are pix:)

…stiu, s-ar fi cuvenit sa vorbesc despre copii. Nu i-am mai vazut de mai bine de doua luni, pe Andrei era sa nu-l mai recunosc pe aeroport, Alec vorbeste romaneste si si-a facut aparitia cu un clop maramuresean purtat cu naturalete in crestetul capului, Ana le da bice cailor verzi de pe peretii Parisului, nebunia din casa si-a reintrat in drepturi asa ca acum ma pot si eu concentra la ale mele, s.a.m.d.

Ar fi, insa, prea multe de spus, prea multe nuante de acoperit. Ma voi multumi, asadar, cu un subiect mai simplu – cainii. In cinstea revederii am organizat ieri noapte un ‘family movie night’ (se intampla destul de rar, dar se intampla). Filmul, ales de Ancutza, urma sa fie o comedie care sa ne binedispuna pe toti – „Marley & Me”, despre un om (in fine, o familie, in cele din urma) … si-un caine.

Filmul a inceput bine, cum trebuie sa inceapa un family movie: scenariu inteligent, casting bun (fata aia care, cica, joaca in Friends si baiatul ala cu nasul spart), replici pe masura, ziaristi – tot tacamul. Mancam popcorn, urmaream avatarurile din film si ne simteam bine amintindu-ne de pocinogurile unuia sau altuia dintre caini. Cainii „torceau” si ei satisfacuti de mangaierile oferite cu asupra de masura (da, da, si caini au felul lor de-a toarce, nu e apanaj exclusiv felin!), toata lumea era multumita. Pana cand filmul incepe sa semene cu viata. Cainele imbatraneste si trage sa moara. O asemenea surpriza intr-un film american nu mi s-a mai intamplat de multisor.

Vedeti dumneavoastra, asta e secretul lui Polichinelle: cainii imbatranesc (si mor) mai repede (de obicei) decat oamenii. Asta e gorila de 800 de pounzi din sufragerie pe care orice posesor de caine o ignora cu gratie englezeasca.

Situatia devine cu atat mai ingrata cu cat iubirea (ca iubire este, sa nu ne ascundem dupa degete) dintre om si caine e libera de orice eventuale impuritati. Vorba voice-off-ului din film, un caine te iubeste si daca esti bogat si daca esti sarac, si daca esti a dumbass si daca esti a genius. Cainele, spre deosebire de oameni, nu judeca – te iubeste fara resturi si nu se plictiseste de tine niciodata; in fiecare zi sare pe tine cand intri in casa cu aceeasi bucurie din prima zi. O asemenea iubire neconditionala, de buna seama, nu ramane nerasplatita, in ciuda rabufnirilor nervoase la rastimpuri.

Asa se face ca la sfarsitul filmului unii am mers in baie, altii pe terasa, altii si-au mai facut de lucru cu popcornul. Toata lumea  a inghitit in sec. Filmul s-a terminat cu noi imbratisand si pupand inlacrimati cainii, care aveau chef de somn. I-am indopat cu treats si i-am lasat sa doarma cu noi in pat. Pentru ei, Marley & Me a fost, cu siguranta, un film  foarte bun. Pentru noi, a fost un reminder: amintirea mortii e inceputul a toata intelepciunea, dupa cum ziceau Sfintii Parinti.

…luat cu gandurile, am tot amanat postul asta – si-acum il scriu pe fuga si parca vad ca n-o sa iasa nimic din el (asta e unul dintre farmecele scrisului – e ca un copil – il incepi si nu stii cum si unde se termina. Imaginati-va ce fun are Doamne-Doamne cu atatia de noi pe cap, basca vrabiile:) ) [Fotografiile sunt de acum vreo doi-trei, patru? ani. Iubirea e oarba:)]

Dupa cum (parca) v-am spus, vara asta am trimis copiii in tara pentru vreo doua luni jumatate – in fine, Ana e acum (pentru a treia oara! – unde esti copilarie, cu padurea ta cu tot?) la Paris cu soru-mea, Alina; a dus-o la Cantareata Cheala a lui Ionesco, piesa jucata din ’54 (parca) fara intrerupere,  [Ionesco si Cristian Contras m-au facut sa ajung cel mai tanar autor de piese de teatru jucat vreodata pe scena unui teatru national  (pe bune! – ptiu pe ei, sa nu-i deochi!:)]  ia masa la Moulin de la Galette, se da cu scutterul lui Xavier prin Montparnasse (parca), maine merg la Versaille si vrea sa ramana acolo. Si uite asa, soru-mea mi-a bagat, incercand sa fie amabila, cuie in talpa teenagerului. De-acum Ana isi va imagina – cum am facut-o si eu odinioara, colindand Montmatre-ul c-un clondir de coiac si-o carte la subsioara – ca „c’est la vie!” Nu e. Dar e frumos sa visezi. [Si fotografia asta e de acum vreo doi ani – nu va faceti iluzii:)

Estimp, baietii au reinvatat sa vorbeasca romaneste. Cand se cearta la telefon, se cearta in romaneste: „- Andrei m-a batut”. „- De ce?” „- Are nerv.” „Alec minte, pentru ca buni Livia si buni Coca il baga in seama. Eu n-am nerv.”

NOTA: Deja devine frustrant – e a treia oara, la al doilea articol, cand imi dispare textul din senin, din iarba verde. Si scriu despre pasarele si copii, Doamne iarta-ma! Dupa ce ma calmez, daca mai apuc (ca vin copiii) va rescriu urmarea.

…ma scuzati, n-am gasit alta rima si – din motive relativ simple (o idee mai exact, nu va ganditi la prostii) – sunt astazi bine dispus. Imi ingadui, asadar, sa ma relaxez nitzel.

Am promis pe celalalt blog ca va voi spune cum am salvat (alaltaieri) o pasare colibri. Povestea in sine, insa, nu e mare lucru, daca nu stiti contextul. Nu suport pasarile. Pentru mine, zicala „fereste-ma, Doamne, de gaini, ca de caini ma apar singur” nu e nici o parabola. E o rugaciune din inima. N-am treaba cu serpii, soparlele, sobolanii, ramele, paianjenii, viermii de toate dimensiunile si culorile. Ii ating fara probleme si, daca e cazul, ii si mananc. Si pasarile le mananc (cu pofta!), dar numai odata ce au trecut de faza cu pene. Cata vreme au pene, nu ma intereseaza daca sunt mari sau mici, vii sau moarte, agresive sau pasnice. Le pot privi, le pot chiar admira daca sunt frumoase (si multe sunt) dar nu le pot atinge. Adica pot, dar cu scarba si o imensa strangere de inima.

Pentru un om care a facut medicina si a disecat cateva cadavre – care mai proaspete, care mai formolizate – la viata lui, trebuie sa recunosc ca aceasta aversiune e o ciudatenie psihologica. Explicatia pe care singur mi-am oferit-o – si care pare desprinsa dintr-un curs de Psihologie 101 – se regaseste, de buna seama, in copilarie. Mergeam, de pe la doi ani, la vanatoare cu tata, Dumnezeu sa-l odihneasca. Imi placea: vanam iepuri, mistreti, vulpi. Intr-o buna zi, insa, (si nu, nu era o zi de vanatoare) ne intorceam de undeva cu masina, ne-am oprit pe Valea Prislopului, undeva pe langa Brad (va pot indica locul exact cu ochii inchisi pana in ziua de azi) si intamplarea a facut ca o cioara sa si-o caute cu lumanarea: s-a rotit minute in sir deasupra noastra, croncanind, pana cand tata a scos pusca din portbagaj (da, din acest punct de vedere, Romania anilor ’60 nu diferea mult de America acelorasi ani), a dus-o la ochi si a impuscat cioara. Zburatoarea s-a prabusit insangerata pe sosea, la cativa metri de masina. Tata m-a trimis s-o ridic.

Acum vine partea interesanta. Nu aveam nici un chef sa o ating, asa ca nu pot sti daca obsesia a inceput atunci sau plutea deja inlauntrul meu. Cu tata insa nu se putea negocia, asa ca am luat-o de un picior si i-am adus-o. De atunci n-am mai pus mana pe vreo pasare. Cand ma trimiteau sa iau ouale din cuibar, ma rugam sa nu sara vreo gaina pe mine. Acum vreo luna, cand am gasit in iarba un porumbel mort, Alec a fost cel care a luat-o si – urmand indicatiile paternale – a facut cu ea ceva ce eu sa nu stiu ce. (Alec nu are probleme din astea si viseaza sa se faca medic – parca e un blestem care circula in familie!:)

Acestea fiind datele problemei sa ne intoarcem la ziua de ieri: ma duceam in garaj sa-mi iau o bere (e un ritual de gospodar aici, un gospodar care-si face vara sanie si iarna caruta: nu scoti o bere din frigider fara sa pui alta in loc:) – cand vad o pasare colibri zburatacind prin garaj de colo pana colo (si, dupa cum stiti, o pasare colibri zburataceste ceva, la cateva zeci de batai din aripi pe secunda). Nu era pentru prima data. Era pentru a doua. Pasarile astea, mici cum sunt, au si creierul pe potriva – zboara pe loc sau in sus, niciodata (din cate le-am vazut eu) in jos. Usa de la garaj fiind deschisa doar pana la jumatate, biata zburatoare nu-si mai gasea drumul de iesire. Incerca sa iasa pe sus, ceea ce era, evident, imposibil.

Asa ca am deschis complet usa garajului, i-am urat succes si mi-am vazut de ale mele. O ora mai tarziu, ducandu-ma din nou in garaj:), am constata ca nu mai zburatacea nimic. Mi-am zis ca pasarea si-a gasit drumul spre iesire (era si cazul – ditamai iesirea!) si-am uitat incidentul. Bine ca nu mai trebuia sa o cobor cu o matura, cum facusem cu prima, tot timpul ingrijorat sa n-o ranesc. Fuse, fuse, si se duse. Doamne-ajuta! Am coborat din nou usa garajului. Alte doua ore mai tarziu, m-am dus inca o data in garaj, dupa o bere. Cand sa iau bere din lada am auzit un „sfrrrr’ – apoi tacere. Nimic. Misc lada de bere – „sfrrrr”. O trag inspre mine. Nimic. Mut o cutie de vopsea, uitata acolo de vreo doi ani, „Sfrrr”. O trag spre mine. Nimic.

(Imaginati-va acum ca lada e sub un raft de lemn pe care tin tot felul de unelte, printre cutii de vopseluri si uleiuri, s.a.m.d.)

Greierasul de pe umarul stang imi sopteste la ureche: „Gata, ajunge, te-ai straduit destul. Nu e aici. Renunta. Bea o bere:)”. Geierasul de umarul drept nu se lasa nici el: „Dar daca e aici? Ai putea-o salva…” Greierasul stang: „Pai tocmai? daca e aici si e pe moarte, va trebui sa pui mana pe ea ca s-o salvezi – nu mai ai cumd a inapoi atunci.” Greierasul drept: „Si, dac-o gasesti moarte printre cutiile de bere la urmatoarea excursie e mai bine?”

A invins greierasul de pe umarul drept. Am scos cutie dupa cutie si, in cele din urma, am gasit-o. Amarata nu era mai mare decat jumatatea degetului meu mare. A mai incercat inca o data sa zboare, dar a luat-o din nou in sus si s-a izbit de raft. A cazut la pamant epuizata.

Era ca la saltul in piscina de la o trambulina de cativa metri. Nu-ti vine sa te arunci, dar cu cat amani mai mult momentul, cu atat mai putine sanse ai sa te decizi. Asa ca am gras adanc aer in piept, am inchis ochii, am intins mana si-am cules-o in causul palmei. Nici macar n-am simtit-o, asa ca a trebuit sa deschid ochii pentru a ma asigura ca era acolo. Era. Atat de mica si atat de usoara incat nici macar nu era. Era, fara sa fie. Era ca la televizor. Asa ca am respirat usurat, am iesit din garaj si i-am dat drumul in iarba. A zburat un metru, dupa care s-a parabusit la pamant. N-am mai stat s-0 urmaresc.

Dumnezeu cu mila. A doua zi (ieri) am tuns iarba, cu inima stransa ca voi da peste ea sau, si mai rau, ca-i vor strivi trupul cu lama mowerului. N-a fost sa fie. Avusese zile.

M-am bucurat teribil de tare. Pentru amandoi m-am bucurat. Nici vestea aducerii lui Nistorescu la carma Cotidianului nu mi-a putut strica buna dispozitie.

V-am prevenit – nu e mare lucru. Pentru voi. Pentru pasarea aia si pentru mine, insa…

PS Scuze pentru intarzere, licurici:)

…de fapt s-a sinucis, dar rezultatul e acelasi – e mort. Sters. Disparut. Dai click pe „licurici” in dreapta paginii asta si-ti apare un comunicat sec, pe care nu m-am straduit sa-l retin. Ideea e, insa, clara: blogul asta nu mai exista. A murit. Pare o decizie relativ banala, dar nu e. Numai cine n-a avut sau n-a citit bloguri poate sa dea cu piatra.

E interesant cum ajungi sa te atasezi de bloguri ca si de oameni. Poate, doar poate, blogurile sunt precum cainii. Odata ce te-ai obisnuit cu ei, odata ce le-ai dat voie in dormitor (tu -lor, ele -tie), simplul gand ca nu mai exista te mai mult decat intristeaza.

Nu a incetat sa mai scrie, nu l-a lasat sa falfaie stingher in spatiul virtual precum  blogul unui mort – l-a sters pur si simplu. Din cate stiu (il citesc cand apuc) n-a scris nici o scrisoare de adio, n-a oferit posibilitatea unor contra-argumente. N-a sunat la 112 inainte de ainghiti baribituricele, de a se arunca de pe blog, sau de apasa pe tasta „delete”.  Astea sunt sinuciderile care ne nelinistesc cel mai tare – cele care sunt intr-atat de hotarate incat nu le mai pasa de parerea celor din jur.

Stiu: avem tendinta fireasca de a personifica lucrurile. Ne rastim la televizor cand rateaza canalul, injuram laptopul cand ‘ingheata’ (n-am indraznit sa spun ‘frozeaza’:) , ne bagam picioarele in masina cand i se termina bateria, etc. Un blog, insa (stiu – folosesc ‘insa’ si ‘stiu’ in prostie – psihanalizati-ma!:)) e mai mult decat un lucru. Nu-i vorba. Si lucrurile au un fel de suflet (si nu, nu sunt animist). Heraclit, daca nu ma-nsel, zicea si el ca lucrurile „isi fac rautati unele altora pentru a se scoate una pe alta din existenta”. (Licurici si ana m-au facut mie blog.) E si asta un fel de a privi lumea. Biologia evolutionarista, care are pretentia ca ne explica totul prin gene si sex, e inca mic copil. Mai are de invatat.

De ce si-a inchis, totusi, licurici, blogul? (Ca doar nu credeti c-am lasat subiectul plutind in eterul speculatiilor?:) Din motive temeinice, zice-se, care pe scurt pot fi rezumate astfel: 1) NU mai stiam ce sa scriu; (2) simteam o presiune inexplicabila sa scriu – asa ca viata mea devenise un soi de cautare de subiecte; nu mai traiam – gandeam subiecte (3) nici macar nu mai scriam bine.

O stiu pe licurici de multisor asa ca nu ma mai mir de nimic:) Explicatiile ei, insa, (again?!?), se cuvin rumegate mai pe indelete. Si asta tocmai pentru ca, in ciuda defectelor, are o mare calitate – se straduieste sa fie sincera cu ea insasi. Nu accepta bull. Nici de la ea, nici de la altii. Si pentru asta – desi spune demulte ori tampenii – sunt gata oricand sa-mi scot palaria. De fapt, mi-am si scos-o:)

(1) cat se poate de corect: consumerismul (si internetul) a readus in prim plan vechiul indemn: „Scrieti baieti, numa’ scrieti!” Daca ai cat de cat respect pentru scris (y compris blog) nu scrii doar de dragul de ascrie si de a avea „accesari”. (2) legat de (1) – presiunea: da, si daca nu te intereseaza numarul de accesari, blogul e precum poezia – are nevoie de auditoriu, altminteri n-ar mai fi blog si-ar muri pe o foaie dictando. Presiunea unui auditoriu necunoscut si nenumarat e reala, indiferent daca e vorba de o 20 de oameni sau de doua milioane (credeti-ma!). Vrei – nu vrei – intr-o buna dimineata te trezsti gandindu-te ca si cum ai scrie. Nu mai traiesti decat pentru a scrie. O traire neimpartasita se cheama ca nu mai e traire pura si simpla. E un simptom si asta. Dar e un „portret al artistului in tinerete”:)

(3) – „nici macar nu mai scriam bine” – asta e o fraza, vorba lui Peltz al batran, pe care as fi putut-o scrie io:)

Si-acum partea buna: Ana are mere, Xenia are pix, iar licurici e mai mult decat blogul asta. Intr-atat de mult e incat n-o vor bate parintii daca se va hotari sa-l reinvie:) Stati pe-aproape!

PS Nefiind un cod de conduita pentru astfel de cazuri (cel putin eu n-am stiinta) nu pot decat sa-i urez virtualitate usoara!:) Realitatea, insa…

PPS Virtualitate vine de la virtu, adica de la barbat!:) Noi si cand suntem, suntem virtuali:)