…stiu, s-ar fi cuvenit sa vorbesc despre copii. Nu i-am mai vazut de mai bine de doua luni, pe Andrei era sa nu-l mai recunosc pe aeroport, Alec vorbeste romaneste si si-a facut aparitia cu un clop maramuresean purtat cu naturalete in crestetul capului, Ana le da bice cailor verzi de pe peretii Parisului, nebunia din casa si-a reintrat in drepturi asa ca acum ma pot si eu concentra la ale mele, s.a.m.d.

Ar fi, insa, prea multe de spus, prea multe nuante de acoperit. Ma voi multumi, asadar, cu un subiect mai simplu – cainii. In cinstea revederii am organizat ieri noapte un ‘family movie night’ (se intampla destul de rar, dar se intampla). Filmul, ales de Ancutza, urma sa fie o comedie care sa ne binedispuna pe toti – „Marley & Me”, despre un om (in fine, o familie, in cele din urma) … si-un caine.

Filmul a inceput bine, cum trebuie sa inceapa un family movie: scenariu inteligent, casting bun (fata aia care, cica, joaca in Friends si baiatul ala cu nasul spart), replici pe masura, ziaristi – tot tacamul. Mancam popcorn, urmaream avatarurile din film si ne simteam bine amintindu-ne de pocinogurile unuia sau altuia dintre caini. Cainii „torceau” si ei satisfacuti de mangaierile oferite cu asupra de masura (da, da, si caini au felul lor de-a toarce, nu e apanaj exclusiv felin!), toata lumea era multumita. Pana cand filmul incepe sa semene cu viata. Cainele imbatraneste si trage sa moara. O asemenea surpriza intr-un film american nu mi s-a mai intamplat de multisor.

Vedeti dumneavoastra, asta e secretul lui Polichinelle: cainii imbatranesc (si mor) mai repede (de obicei) decat oamenii. Asta e gorila de 800 de pounzi din sufragerie pe care orice posesor de caine o ignora cu gratie englezeasca.

Situatia devine cu atat mai ingrata cu cat iubirea (ca iubire este, sa nu ne ascundem dupa degete) dintre om si caine e libera de orice eventuale impuritati. Vorba voice-off-ului din film, un caine te iubeste si daca esti bogat si daca esti sarac, si daca esti a dumbass si daca esti a genius. Cainele, spre deosebire de oameni, nu judeca – te iubeste fara resturi si nu se plictiseste de tine niciodata; in fiecare zi sare pe tine cand intri in casa cu aceeasi bucurie din prima zi. O asemenea iubire neconditionala, de buna seama, nu ramane nerasplatita, in ciuda rabufnirilor nervoase la rastimpuri.

Asa se face ca la sfarsitul filmului unii am mers in baie, altii pe terasa, altii si-au mai facut de lucru cu popcornul. Toata lumea  a inghitit in sec. Filmul s-a terminat cu noi imbratisand si pupand inlacrimati cainii, care aveau chef de somn. I-am indopat cu treats si i-am lasat sa doarma cu noi in pat. Pentru ei, Marley & Me a fost, cu siguranta, un film  foarte bun. Pentru noi, a fost un reminder: amintirea mortii e inceputul a toata intelepciunea, dupa cum ziceau Sfintii Parinti.