…o provocare

05Sep09

…stiu prea bine regulile jocului: o postare pe blog trebuie sa fie scurta, iritanta, emotionala sau provocatoare, pe cat posibil pe un subiect popular – gen Elena Udrea, Michael Jackson, sex, Basescu, iubire, moarte, etc. Respecti regulile, ai accesari – se cheama ca ai succes. Nu le respecti, risti sa predici precum Moise-n desert, chinuit de indoiala „din vina mea, sau din vina cititorilor”?

(In treacat fie spus – stiu, nu e frumos, dar, din nou, nu ma pot abtine cand sunt muscat de cur:) – am mai multe accesari zilnice de la vizitatori unici decat orice cotidian clujean:))) Dar, si daca as avea de maine doar doua, la fel as scrie. )

[Nota: Da’ de ce-mi verific, fie si la rastimpuri, accesarile cata vreme nu ma intereseaza? – Simplu. Pentru ca sunt oltean. Ardelean. Roman si, mai nou, American. Om, adica.]

Ma incumet, asadar, la (inca) un experiment (altul a fost cel cu „o postare nemaivazuta si nemaiauzita”, daca mai tin bine minte). Unul ceva mai domol: voi posta mai jos un fragment dintr-o ‘lucrare stiintifica’ – altfel decat ‘paper’ nu stiu sa-i zic – eseu? Eseu sa fie! Fragmentul cu pricina e in engleza si, cu scuzele de rigoare, il voi posta ca atare, dat fiind ca nu am timp sa-l traduc (si nici sa-l finisez, desi s-ar cuveni).

Ideea de baza e simpla – macar atat am invatat dupa atata amar de ani de stat printre americani: „daca o idee nu poate fi rezumata in trei fraze, fiecare de maxim trei randuri, aceea nu e o idee”. Deci: o tinem langa (de unde vine expresia asta – stie cineva?) de vreo doua secole cu ideea ‘reprezentantilor poporului’, fie ei regi, presedinti, ministri, primari, politisti sau factori postali. Acceptam, fara sa cracnim, ideea ca presedintele, senatorul sau deputatul, „ma” reprezinta. Ideea e falsa. Nimeni nu poate sa ma reprezinte – sunt unic. Alesul meu poate, cel mult, reprezenta o idee in care cred – atat.

Na, c-am depasit limita. Dar, daca veti avea rabdare sa cititi fragmentul de mai jos, veti intelege, sper, ce ma mana pe mine in lupta cu filosofia politica – ideea (accepata astazi pana si de catre evolutionaristi dar nu si de catre politologi) ca o solutie perdanta astazi poate fi invingatoare maine. Dinozaurii au avut succes. Mamiferele au avut, ca si Ted Kennedy (Doamne, iarta-ma!), rabdare. Dar maine?

Aici nu vorbim despre „filosofie in nori” – aci vorbim despre lacrimi si sange. Iar cine se mai indoieste despre eficacitatea pe termen lung a ideilor, sa faca bine sa se mai uite inca o data, la toate revolutiile, incepand cu a’ engleza, trecand prin a’  franceza, americana, rusa, sau.., romana. In extremis, poti avea o revolutie fara morti, dar nu poti avea o revolutie fara idei. Ca (mai) toti aia care le-au promovat au murit saraci lipitzi pamantului e o alta problema:)))

Iata provocarea: cititi pana la capat. E, repet, doar un fragment – si inca un fragment care, de facto, nu-mi apartine.(L-am descoperit pe Guizot de-abia dupa ce ajunsesem, pe-o cale diferita, la aceleasi concluzii, dar asta nu se numara). Imi pare, insa, ca mai clar de atat nu se poate.

Poate ma-nsel – dar daca o fac, o fac cu buna credinta:)

Incepem (daca reusesc sa copy:):

Lost in Translation –

Centripetal Individualism and the Classical Concept of Descending Representation

 

 

 

 

The overspread feeling of frustration and disappointment experienced by democracies old and new all across the world needs, unfortunately, little supportive evidence. The loss of confidence in politicians is repeatedly confirmed by polls and translates into record low turnovers at different levels of the electoral process. [i] It has been claimed that citizens’ loss of trust in their representatives not only raises ethical or philosophical difficulties but also endangers the very functioning of many democratic institutions, affecting the decision-making process.[ii] I argue that the problem is misstated. At least partially responsible for this situation is the modern concept of representation as representation of individuals delegating their rights and authority to an individual or a group of individuals. So deeply embedded is the assumption that this is the only proper way of understanding political representation that it perpetuates itself practically unchallenged in media, politics, academia, and  – which is probably the most important – in the ranks of the electorate itself.

Following in the footsteps of Walter Ullmann, every author that in the past decades has seriously considered the challenges posed by the idea of political representation – from Hanna Pitkin to Edward S. Morgan, and from F.R. Ankersmit to Nadia Urbinatti – took it as a matter of fact: once the descending theory of representation has been discarded altogether with the divine rights of kings, it has been replaced once and for all for with its ascending version – the representation of the people.[iii] I claim that while the representation of people qua individuals properly qualifies as an ascending theory of representation, this has not been always the case. In continental Europe and especially in France, the representation of people has been understood for a longer period of time in the classical sense as descending (sometimes circular, as I will show) representation.[iv] The explanation is straightforward and made perfect sense for a seventeenth century European: as long as the concept of people is understood in a corporate, organic way (as universitas, rather than societas), the body is above all its representatives (king, parliament, etc). “The whole body was prior to and greater than the king, greater though he might be than any individual member of the realm”.[v]

The implications of such different understandings of representation are not to be discarded as mere matters of wording. An entire set of questions pertaining to the mandate versus independent agent controversy, accountability, aesthetic, promissory, anticipative, gyroscopic or surrogate representation, political community, etc. had to be either rethought on a new basis or, in some cases, discarded altogether. Evidently, these are more than mere academic issues, having direct implications on the ways both citizens and politicians understand themselves, their relationship, and the possibilities opened or closed by modern politics. After all, as Quentin Skinner argues, “what is possible to do in politics is generally limited by what is possible to legitimize. What you can hope to legitimize, however, depends on what courses of action you can plausibly range under existing normative principles”.[vi]

I would not claim that this attempt to rethink the basis of political representation is a pioneering one.[vii] At the beginning of the nineteenth century, François Guizot realized already that the modern concept of representation was seriously flawed. He argued that a representative government ought not to be confounded with the sovereignty of the people understood as a collection of wills. Once ‘reason, truth and justice’ are marginalized in favor of a system based on the representation of individual wills, such an understanding would not be different in principle from an aristocratic government for “it connects the right to govern, not with capacity, but with birth”.[viii] Once one declares the individual sovereign in virtue exclusively of his will, it doesn’t matter if this individual is a king, a nobleman or a ‘lay’ citizen. “The participation in sovereignty is in each case the result of a purely material fact, independent of the worth of him who possesses it, and of the judgment of those over whom it is to be exercised”.[ix] The principle of the sovereignty of the people understood as a mere collection of individual wills “is then radically false; for, under the pretext of maintaining legitimate equality, it violently introduces equality where none exists, and pays no regard to legitimate inequality”.[x]

Obviously, we do not really believe, claims Guizot, in the equality of wills as foundation for a representative government, otherwise we will not prevent children or madmen from voting, for their wills do not differ in nature from that of a full-grown man.[xi] We do believe instead that some are better equipped than others to seek and discover justice, and to protect the general interests of a society. It is reason, not will, that we take into consideration in any election. We do not truly believe that the only legitimate laws for an individual are the ones of which he had willingly consented, for then “this axiom [does] not leave any standing place for organized power”. For what if my will changes? “Yesterday my will was the only source of legitimacy for the law; why then should the law remain legitimate when it is no longer sanctioned by my will? Can I not will more than once? Does my will exhaust its rights by a single act?”[xii] Answering that the individual ‘willingly’ accepted the will of majority as his will won’t do either. We don’t really believe that a majority of wills will transform an unreasonable decision into a reasonable one, nor an evidently unjust law into a just one, for then the despotism of the majority could not be check.[xiii] “What we call representation … is not an arithmetical machine employed to collect and count individual wills”.[xiv] Furthermore, we do not truly believe that we stand in relationship with ‘our’ representatives as a master over his servant (rather the opposite), nor do we truly believe that each and every single one of us can be possible equally represented by the same individual or group of individuals, for this would deny the very individuality, i.e., uniqueness that we pretend to cherish so much.

So why cling to a model of representation that we don’t really believe in, trying to improve something evidently misconstrued from its very basic assumptions? In recent years, the idea of individual representation came once more under scrutiny from a variety of perspectives. Castiglione and Warrren, for example, point out that ‘…from the perspective of those who are represented, what is represented are not persons as such, but some of the interests, identities, and values that persons have or hold’.[xv] The individual qua person cannot be represented because what is called ‘the multiple self” cannot be reduced neither to ‘my’ will, nor to only one instrumental form of rationality. If one talks about ‘narrative self’, ’ messy self’, ‘loosely integrated self’, ‘hierarchical self’, ‘parallel selves’ and so forth, if, in other words, one is not sure how to present oneself, how can one possible be re-presented by others, which claim to be equally representing many other persons as well?[xvi] Dryzek and Niemeyer propose as a solution ‘representing discourses not selves’ as a way to enhance democratic deliberation.[xvii] Representatives are then to be apprehended as no longer ‘my’ representatives but as representatives of different types of discourse I believe in (liberal, social-democrat, and the like). As such, these representatives are not accountable to ‘me’, qua individual, but to the ideas and/or the ideals they have promised to uphold while I, qua person, maintain intact the right and the responsibility to directly participate in the ongoing debate.

It goes without saying that such proposals raise questions of their own and I am far from fully supporting anyone of them in particular. However, I do think that these are all valuable attempts to radically change our way of conceiving and understanding political representation. By reviewing and contrasting the classical notion of descending representation with its modern counterpart in a time when they were still coexisting side by side and the victory of the latter over the former was far from clear, I hope to offer a historical perspective on ‘how we got here’ and by doing so to broaden our sense of possibilities to rethink some deeply embedded assumptions about politics. What appeared as obsolete yesterday might be today the key to survival and thriving. Evolution does not follow a linear path neither in biology nor in the political realm. The fact that the dinosaurs were so successful for such a long period of time did not guarantee their survival when times changed. It appears that times are now changing in politics as well. And sometimes, in such periods, the winner loses all. 


[i] The GfK Trust Index for 2008 and 2009 found politicians being the lest trusted class of professionals, with a general trust level between 14 and 18%, going as low as 6% (Greece) or 10% (France). For comparison, firefighters, teachers, postal workers and doctors enjoy levels of trust over 80%. Even lawyers appear to be trustworthier than politicians. In USA, the levels are somehow higher (21%) yet they remain the lowest level of trust for any group of professionals. See GfK Custom research press releases for 2008 and 2009.

[ii] See V. Braitwhite, V.-M. Levi, eds.: Trust and Governance, New York: Russel Sage Foundation (1998); C. Offe – U.K. Preuss, “Democratic Institutions and Moral Resources”, in D. Held, ed., Political Theory, Cambridge: Polity Press (1991).

[iii] In fact, rather than preceding the contractualist theory, the theory of the divine right of kings is better understood as a reaction to the latter, as Gordon Scochet persuasively argued – Scochet, Gordon J., Patriarchalism in Political Thought: The Authoritarian Family and Political Speculation and Attitudes Especially in Seventeenth-Century England, New York: Basic Books, Inc., (1975). For a somehow different perspective, but one that argues also in favor of the modernity of this theory, see Daniel Engster, Divine Sovereignty – The Origins of Modern State Power, Dekalb: Northern Illinois University Press (2001).  For the ascending versus descending theories of representation see, for example, Walter Ullmann, The Individual and Society in the Middle Ages, (Baltimore, Maryland: The John Hopkins Press, 1966); Hanna Fenichel Pitkin, The Concept of Representation, Berkeley and Los Angeles: University of California Press (1967); Edmund S. Morgan, Inventing the People: The Rise of Popular Sovereignty in England and America, New York: W. W. Norton & Company (1988); F. R. Ankersmit, Aesthetic Politics: Political Philosophy Beyond Fact and Value, Stanford: Stanford University Press, (1996); Nadia Urbinati, Representative Democracy: Principles and Genealogy, Chicago: University of Chicago Press (2006); Philip Petit, Made with Words: Hobbes on Language, Mind, and Politics, Princeton and Oxford: Princeton University Press (2008); Jane Mansbridge, “Rethinking Representation”, American Political Science Review, 97, 4. Obviously this list is far from exhaustive.

[iv] In the space of this essay, I am unable to discuss other European theories and assumptions about representation. However, considering the evidence, I think that France during the sixteenth and seventeenth centuries was quite representative for an entire continental way of conceptualizing the problem of political representation.

[v] Lloyd Howell A., The State, France and the Sixteenth Century, London: George Allen & Unwin (1983: 153). One can see why up until now it has been generally assumed that the ascending theory of representation spread much sooner all over Europe. The ambiguity of the term “people” was present even during the sixteenth and seventeenth centuries as it is today. Not only could it signify a multitude as well as a whole but also it could have been used to designate either a conceptualized community (populus) or the lowest, uneducated and undisciplined part of society (plebs). See Hubert Carrier, Le labyrinthe de l’état: Essai sur le débat politique en France au temps de la Fronde (1648-1653), Paris Honore Champion Editeur, 2004: 121-122

[vi] Skinner, Quentin, Liberty before Liberalism, Cambridge University Press, (1998, 105)

[vii] After all, we still take for granted that the postal functionary or the police officer is a ‘representative’ of the government, although neither one enjoys his or her authority as the result of a delegation of authority from us.

[viii] Guizot, François, The History of the Origins of Representative Government in Europe, translated by Andrew R. Scoble, Introduction and notes by Aurelian Craiutu, Indianapolis, Liberty Fund (2002, 60)

[ix] Guizot, François, The History of the Origins of Representative Government in Europe, translated by Andrew R. Scoble, Introduction and notes by Aurelian Craiutu, Indianapolis, Liberty Fund (2002, 57)

[x] Guizot, François, The History of the Origins of Representative Government in Europe, translated by Andrew R. Scoble, Introduction and notes by Aurelian Craiutu, Indianapolis, Liberty Fund (2002, 60)

[xi] Guizot, François, The History of the Origins of Representative Government in Europe, translated by Andrew R. Scoble, Introduction and notes by Aurelian Craiutu, Indianapolis, Liberty Fund (2002, 293)

[xii] Guizot, François, The History of the Origins of Representative Government in Europe, translated by Andrew R. Scoble, Introduction and notes by Aurelian Craiutu, Indianapolis, Liberty Fund (2002, 288)

[xiii] For similar positions see also Alexis de Tocqueville or John Stuart Mill.

[xiv] Guizot, François, The History of the Origins of Representative Government in Europe, translated by Andrew R. Scoble, Introduction and notes by Aurelian Craiutu, Indianapolis, Liberty Fund (2002, 295-6)

[xv] Castiglione, Dario, and Mark E. Warren, ‘Rethinking Representation: Eight Theoretical Issues’, presented at the Conference on Rethinking Democratic Representation, University of British Columbia, Vancouver (2006:13), quoted in John Dryzek and Simon Niemeyer, ‘Discursive Representation’, American Political Science Review, Vol. 102, No. 4, November, 2008, 483.

[xvi] See McCarthy, Joan, Dennett and Ricoeur on the Narrative Self, New York: Humanity Books (2007); Elster, Jon, ed., The Multiple Self, Cambridge: Cambridge University Press (1986), Rosner, Jennifer, ed., The Messy Self, Boulder & London: Paradigm Publishers (2007)

[xvii] Dryzek, John and Simon Niemeyer, ‘Discursive Representation’, American Political Science Review, Vol. 102, No. 4, November, 2008, 481-493.

Anunțuri


33 Responses to “…o provocare”

  1. Pentru ca-i sambata dimineata aici si m-am trezit cu gandul ca diseara e meciul Franta-Romania la fotbal, am deschis laptopul si-am vazut articolul tau. L-am citit cu cea mai mare atentie – uitand total de meci- si asta m-a intarit in convingerea ca si noi, astia care ne uitam la fotbal, putem citi in engleza americana a lui Fumurescu din Brad fara sa ne doara capu si sa lesinam de atata efort.
    🙂
    Am incheiat ironia si redevin serios.
    Stii ce e surprinzator? Ca eu am trecut – trec, mai exact – prin acelasi proces. Ma gandesc de ceva vreme – de cativa ani mai exact ca reprezentativitatea asta ar trebui sa se rezume la idei. Incerc, cu alte cuvinte, sa-mi spun ca ideile si nu oamenii conteaza atat de mult.
    Sa ma explic. (Presimt ca sa fie un comment aproape la fel de lung ca post-ul tau). Sunt din generatia aproape prinsa la mijloc intre Revolutie, adolescenta, idealism si frustrare. Aveam 17 ani la Revolutie, tot atat in ianuarie 90 cand veneam la Bucuresti in fruntea unei delegatii a elevilor de liceu din Constanta la primul Congres al elevilor din Romania – s-a tinut la Sf Sava 🙂 – abia 18 impliniti cand faceam greva generala din Universitate din decembrie ’90 – pentru cei care citesc aici povestiri istorice 🙂 evorba de prima, cea mai articulata si cam singura miscare studenteasca de dreapta de anvergura din Romania ever – LANC si viitoarea Garda de Fier – care au pornit tot „studenteste”, au fost evident cele mai puternice si care au deraiat si cel mai mutl de altfel – si 19 ani cand faceam marsuri prin Bucuresti incercand sa ne convingem parintii in 92 sa nu-l mai voteze pe bolsevicul Iliescu.
    Am fost in conducerea Ligii, alaturi de Dan Andronic – da, era la Istorie (n-a terminat-o, am inteles 🙂 – de Catalin Avramescu (tocmai pleca din Liga, la fel si Marian Munteanu) si mai stiu cateva nume, ajunse la un moment dat prin Secretariatul Romanilor de Pretutindenti – era seful Ligii de la Litere, nu-mi aduc aminte numele.
    Citeam mult Eliade, Cioran si Noica – era atata efervescenta in Universitate la inceputul anilor 90 incat bursa mi-o cheltuiam in maxim doua zile pe bere si carti, in proportii aproape egale, cred :). Citeam NU si Opinia studenteasca si eram cumva fascinat de nume ca Man si Fumurescu – nestiind c-aveam sa lucrez peste 3-4 ani cu ei.
    Citeam multa literatura „restituita”, am ramas marcat multa vreme de Schimbarea la fata a Romaniei. Evident, am devenit simpatizant legionar, asa cum percepeam atunci eu lucrurile. Sigur ca azi sunt mai nuantat dar mi-a ramas ceva din atitudinea neta impotriva politicianismului romanesc – si lucrurile rele atunci erau abia la inceput. (Desi cine mai stie de lucrarile CPUN nu poate sa nu si aminteasca instantaneu de Caragiale – parea ca in fiecare seara mai scria un act din „Scrisoarea pierduta”.)
    Ca tot ce pare intens, s-a diluat in timp. Cei patru ani petrecuti in presa au avut darul de a ma scutura de tot de idealismul studentesc – mizeria si colcaiala de acolo mi-au devenit aproape insuportabile. Singurele amintiri frumoase le am evident din Cluj – discutiile extraordinare cu tine, cu Man, cu Maruta, si uneori cu Cezar, despre istorie, Revolutie – Mittel Europa ridicata de Man in slavi, ortodoxism vs greco-catolicism (tu si Man) vs ateism (vs Cezar) si replicile mele in toate aceste subiecte. Eram cam de partea ta la fiecare, din ce-mi aduc aminte desi imi placea si eruditia lui Man – pierduta din pacate stim noi cum si cand.
    Am abandonat in 98 toate astea – sub ploaia de ironii a aceluiasi Fumurescu – ce-ai mai facut la Gallina Blanca? (era Knorr, raspundeam eu). Trec de la a treia la a doua si-napoi pentru ca raccourcis-urile memoriei sunt la fel de intretaiate.
    Sunt asadar un fost mai 68-ist de dreapta insa) ajuns la varsta yuppie – fost corporatist in multnationale, acum pe cont propriu. Stiu mult mai mult despre comunicarea de marketing decat mi-as fi inchipuit acum 15 ani dar nu m-a ajutat totusi atat de mult in viata. 🙂
    Sunt in rezumat unul din exponentii, nu reprezentantii 🙂 unei generatii care a crezut in istorie, in Romania, intr-o renastere, intr-un oarecare mesianism neolegionar, de ce sa nu recunosc.
    Si toata introducerea asta lunga a fost sa explic de ce de ani buni imi consum dezamagirea, revolta si disperarea fata de Romania si toti politicienii astia.
    SI m-am gandit exact la ce ai scirs tu: ca ultima reduta in fata dezamagirii este sa crezi in principii. In idei, in sisteme si-n solutii. In orice abstractiune construita si solidificata a gandirii dar nu in oameni.
    Poate ca singurul lucru bun in advertising este ca te fortifica mental sa crezi in idei. Am ajuns evident sa cred mai mult decat in oameni. Asta e cumva trist dar si ajuta.
    Revenind, ce e surprinzator in ce scrii tu e ca verbalizezi – academic, evident, ca doar a ajuns Ion la Harvard 🙂 – ceea ce la mine se cheama un proces de reconvertire a dezamagirii intr-o – ti-am zis – ultima reduta impotriva resemnarii: si anume credinta in idei, speranta ca unii, cineva, cativa cred ca si tine in relativ aceleasi idei; si ca fiecare din astia, in stilul lor, fiecare cum si cat poate, cu buna credinta desigur, va construi proiectiile acelor idei in realitate, in viata noastra de cetateni.
    Acestea fiind zise, ma duc sa-mi beau cafeaua si sa astept meciul de diseara. Mai citesc ceva intre timp – poate chiar Dilema veche, alaturi de GSP, desigur. 🙂
    Si mai vino prin tara sa ne zici ce sa mai facem, ca e jale.
    🙂

  2. 2 tinca

    Citindu-te pe tine si pe Traain nu m-am putut abtine sa nu va citesc ceva din Italo calvino – Le Baron perché (scuze n-am decat editia franceza: Ed. du Seuil, 1960, p.251-251):

    „Quand en France éclata la Révolution, les contestations au moment des partages et des attributions de révolte furent sans cesse évoquées par les „cahiers de doléances”…

    Pour expliquer ce qu’étaient les „Cahiers de doléances”, Côme proposa: „Essayons d’en faire un”. Il prit un cahier d’écolier et le suspendit à son arbre par une ficelle; chacun venait y signaler ce qui n’allait pas à son gré. On vit des remarques en tous gendres: les pêcheurs parlaient du prix du poisson, les vignerons des dîmes, les bergers des limites des pâturages, les bûcherons des bois du Domaine; venaient ensuite ceux qui avaient desparents aux galères, ceux qu’on avait frappés de cordes à la suite d’un délit, ceux qui s’en prenaient aux nobles pour des affaires de femmes. Onn”en finissait plus. Même dans un „caheir de doléances”, Côme trouva tout cela bien amer: l’idée lui vint de demander à chacun d’inscrire aussi ce dont il avait le plus envie. De nouveau, l’on vint mettre son mot pour exposer ses préférences: l’un parlait de la galette, l’autre du minestrone, l’un voulait une blonde et l’autre désirait deux brunes, l’un eût aimé dormir toute la journée, l’autre trouver des champignons toute l’année; l’un voulait une voiture à quatre chavaux; l’autre se serait contenté d’une chèvre, l’un eût voulu revoir sa mère morte et l’autre rencontrer les dieux de l’Olympe. En somme, tout ce qu’il y a de bon et de souhaitable était inscrit ou (car beaucoup ne savaient pas écrire) dessiné sur le cahier. Il y avait mêmes des peintures. Côme écrivit à son tour. Il mit un nom: Violette, le nom que, depuis des années , il écrivait un peu partout.

    Tout cela fit un beau cahier. Côme l’intitula: „Cahier des doléances et du contentement”. Mais quand il fut rempli, il n’y avait pas d’assemblée à laquelle l’envoyer: aussi resta-t-il là, pendu à l’arbre, au bout de sa ficelle; la pluie vint, l’effaça, et il pourrit; ce spectacle serrait le couer des Ombreusiens qui pensaient à leur misère présente – et se sentaient remplis d’un désir de révolte.”

    Génial ce Calvino!.. En en plus communiste. Heureusement il gardera son esprit critique!

  3. 3 Marius Delaepicentru

    Sunt plăcut surprins de cît de bine scrie Guizot în engleză. Pentru un francez e lucru rar. 🙂 Stai niţel, că încă n-am intrat în text.

  4. 4 Marius Delaepicentru

    A! Stai, că acum văzui bibliografia.

  5. 5 fumurescu

    @ all – ma simt coplesit de asa reactii!
    @ Traian – mi-a tihnit confesiunea ta – se vede ca-i din inima – ceea ce ma duce la punctul doi:) – eu nu mi-am pierdut increderea in oameni:) Unii m-au dezamagit. Uneori (deseori) ma dezamagesc eu pe mine insumi. Oameni suntem. Nu zic ca suntem fundamental buni, dar nu zic nici ca suntem fundamental rai. Natura omului, sugereaza Aristotel (na, ca nu ma pot abtine) e sa nu aiba … o natura: sa se lase modelat. Omul e „intre” – intre zei si animale, asa ca o poate lua in sus sau in jos. (Asta a propos si de Ioan Scararul: mai urcam, mai coboram, ce sa facem?)
    Sunt, insa, complet dezamagit de prestatia politica – nu doar din Romania, ci in general: atata ipocrizie, atata limba de lemn, demagogie, etc e greu de inghitit! (d-aia am votat Obama:) – si inca nu-mi pare rau:)
    Nu m-am gandit niciodata la ideea asta ca la o „fuga de oameni” si o refugiere in lumea ideilor care nu dezamagesc – da’ acum, c-ai zis, incepui sa cad pe ganduri… E ceva la care mai tre’ sa rumeg.
    @ tinca – cand vine vorba despre arta, pare-se ca orinetarea ideologica nu prea conteaza (vezi Celline). Da’ asta cu, pardon, caietele de doleante a fost pentru o vreme chiar aplicata – si sustine piezis teoria mea: francezii, refuzand ideea reprezentarii individului (sau, mai degraba, a persoanei, daca e sa ma iau dupa distinctia lui Chantal Delsol – citeste-o, daca o prinzi – e noua Hannah Arendt!) cand au apucat la „suveranitate populara” au luat-o cat se poate de in serios:) De aici si excesele, dar si un anume farmec al revolutiei Franceze. Daca apuc, despre asta vreau sa ma ocup in viitor: cum a functionat ideea reprezentarii (si a compromisului) in revolutia franceza si americana. Cred ca mai e de sapat aici – desi, pe partea franceza, Lucien Jaume si Pierre Rossanvallon au sapat multisor… Pe francezi i-a lovit drept in fata paradoxul, in vreme ce englezii l-au ingropat, usurel , sub prel, sub pres la Bloodless Revolution… In fine, hai, ca ma dezlantui:)
    @ Marius – astept:)

  6. 6 Marius Delaepicentru

    Atîtea cuvinte, pentru a redescoperi regula delegării!
    Competenţele pot fi delegate. Nu şi răspunderea.
    Asta înseamnă că nici măcar nu putem fi supăraţi pe reprezentanţii noştri. Orice reprezentant este un nevinovat de profesie.

    Soluţia aporiei este desecretizarea votului. Votul la vedere. Asumarea şi arhivarea lui pînă la expirarea mandatului delegatului. În felul acesta, cine delegă poate şi revoca. Evităm situaţii absurde, precum incidentul 322, de pildă, în care unii delegă, iar ceilalţi revocă.

  7. 7 Marius Delaepicentru

    Noroc că, în incidentul 322, cei care delegă au putut fi consultaţi în vederea restaurării Preşedintelui. Dar dacă votul delegaţilor ar fi fost la vedere, impasul constituţional ar fi putut fi depăşit prin revocarea parlamentarilor de către cei care i-au ales. Cu alte cuvinte, dacă Constituţia nu ar fi prevăzut nicio măsură de contrabalansare, aplicată parlamentarilor, pentru decizia iraţională a suspendării (şi nu a prevăzut-o) echilibrul ar fi putut fi restabilit prin referendumul de demitere a parlamentarilor, de data asta. Demiterea celor 322 nu ar fi dus în mod necesar la dizolvarea Parlamentului, decît dacă el s-ar fi constituit în urma unui vot uninominal curat. Votul majoritar pe liste are avantajul că conservă opţiunea ideologică a electorului şi permite înlocuirea parlamentarului nemernic, cu supleantul.

  8. No, ma bucur ca ti-a tihnit – frumos pus verbul in contextul asta non-food :), unde e cel mai des folosit. Mie nu prea-mi mai tihneste tara asta da’ poate confesiunea asta ma va racori putin.

  9. 9 C.

    Imi place ca esti, totusi, perseverent si consecvent cu ceea ce afirmi. Propozitia asta
    We do believe instead that some are better equipped than others to seek and discover justice, and to protect the general interests of a society. mi-a amintit de articolul tau referitor la votul cenzitar
    http://www.moneyexpress.ro/articol_10893/doua_obraznicii__ii.html

    Totusi, din articol (scuze, l-am citit in viteza) am intuit ce nu ar fi in regula dar nu am inteles ce propui tu. Atacarea unui sistem este credibila ca si demers daca si propune o solutie alternativa, altfel ramane un… eseu.

    Acum pe fond: Da, nu e o noutate ca oamenii sunt confuzi in privinta termenului de „reprezentare” (care, basic, e corect!) – confuzia se datoreaza si e intretinuta (voit sau nu) politicienilor si massmedia.

    Dar nu cre ca ai pornit bine daca argumentatia ta se bazeaza pe premisa ca omul de rand (cetateanul) e atat de tampit incat sa creada bull#%%%$$turi de gen daca i-ai dat votul lui X si X face ce il taie capul nu ai decat sa suporti si reciproca (cinica) nu ai votat, nu ai ce comenta ! Placa asta, repet, este pusa in „havy rotation” de media (inclin, totusi, sa cred ca mai degraba din prostie si lipsa de cultura decat intentionat) si nu este nicidecum o axioma a relatiei reale dintre ales-alegator.

    Cetateanul are, periodic, o dilema: sa ma duc la vot?

    – Chiar daca nu am incredere in politicieni? (pe langa studiul GfK sunt disponibile pe net si ultimele barometre publicate in Romania, care demonstreaza acelasi lucru)
    – Chiar daca nu vor face ceea ce promit?
    – Chiar daca isi urmaresc interesele propri sau de grup si nu interesul comunitar/national?
    – Chiar daca am ceva mai bun de facut? 😉
    – etc.

    Desi raspunsurile la intrebarile de mai sus sunt de regula descurajante, o parte dintre cetateni, totusi, se duc. De ce? Pentru ca li s-a spus ca asa functioneaza democratia si ca alernativele sunt mai proaste (?). Ei, de fapt, in primul rand gireaza prin votul lor UN SISTEM. (Se naste intrebarea „si, atunci, cei car nu voteaza nu sprijina democratia?” :-))) ) In al doilea rand, insa, se pune problema raportului cu alesii. Zici tu:

    At least partially responsible for this situation is the modern concept of representation as representation of individuals delegating their rights and authority to an individual or a group of individuals.

    Oare asta se intampla, in realitate, prin vot? „Se „deleaga” drepturi si autoritate? Sau alesii primesc in baza unei conventii (constitutia), prin sistemul electoral, niste demnitati publice, prin MANDAT? Nimic mai mult. Nu sunt „delegatii poporului”, nu sunt „reprezentantii” nimanui decat ai partidelor sau ai lor insisi , nu sunt „imputerniciti” de nimeni cu nimic. Cel putin nu de alegatori, ci numai prin statutul de functiuni al institutiei in care au fost trimisi cu MANDAT (in cazul parlamentarilor, stabilit prin Constitutie).

    Asta cu „the modern concept” e tare. Repet, acest concept modern e doar un slogan al massmedia si doar in ACEASTA logica afirmatia ta e corecta. Altminteri tu sugerezi urmatoarea constructie: TOTI cetatenii unui stat au dreptul (natural) de a-l conduce. Dar pentru ca, practic, e imposibil, isi delega un numar de reprezentanti care sa o faca in locul lor. Delega „drepturi si autoritate”. Oare? Hai sa le luam pe rand:
    1) Drepturi, le ai, dar le poti delega? E absurd!
    2) Autoritate? Ai asa ceva? Asupra celorlalti?! :-))) No way! Atunci cum sa delegi ceea ce nu ai?

    „Contractul social” este in acest sens mai larg si explicit: in acest caz tu nu delegi pe nimeni ci doar iti cesionezi dreptul fundamental (de viata si moarte) si cele care decurg din acesta (eg. proprietate) unei constructii care te include: statul. Statul, insa, existand, are institutii si reguli (ba, asemenea unei fiinte vii, pare sa aiba chiar si o vointa proprie… 🙂 ), iar pentru ca acestea sa functioneze trebuiesc ocupate. Prin MANDAT. Cum? O parte prin numire, o parte prin… alegeri! Practic, prin vot, tu dai unei persoane (vot nominal) sau grup dreptul de a beneficia temporar de un mandat.

    „Majoriotatea” (ca am ajuns si aici) este doar o suma matematica a voturilor, superioara altora, si nu o masa mai galagioasa de cetateni care stau in spatele „reprezentantilor” lor. Pentru ca, mark me!, majoritatea functionala este „majoritatea de mandate” (obtinute) si nu „majoritatea de voturi” (pentru ca, dupa cum stim, sunt destule cazuri unde majoritatea de voturi nu se converteste in majoritate de mandate). Ei, si de aici nuantele se mai schimba. Got it? 😉

    P.S. 1 Eu am alt approach in privinta alegatorului „modern”: acesta rar mai crede in „idei” si persoane (Obama e un contraexemplu interesant 🙂 ), el este mai degraba un jucator strategic: Ii votez pe „aia” ca sa nu ajunga „ailalati” la putere samd. E o tema care ar merita investigata in profunzime… (ma bate gandul!)

    P.s.2: citez: So why cling to a model of representation that we don’t really believe in, trying to improve something evidently misconstrued from its very basic assumptions? Daca am fi la o bere ti-as reaminti teoria mea despre faptul ca TOTUL e „misconstructed” de la very beginnings ;-)))))

    p.s.3 Marius – cate vreme exemplele vin din zona „Basescu Vs. restul lumii”… eu le consider inutile, la fel ca si argumentatia pe care incearca sa o sustina.

    ps. 4 : Traian: mi-a placut si mie! :-)))

  10. 10 Marius Delaepicentru

    @C. îmi pare rău, dar asocierea cu Băsescu ai făcut-o tu. Numele Băsescu nu apare în textul meu. Obesia e a ta şi te… reprezintă, ca-să-zic-aşa. 🙂

    Eu am arătat doar o situaţie în care delegaţii se comportă majoritar iraţional, iar instrumentul de corectare rapidă, adică ieftină, a derapajului, nu există. Ceea ce pune la îndoială fiabilitatea democraţiei reprezentative, prin risipa de timp dintre derapaj şi corectarea lui. În incidentul 322, risipa e măsurabilă, şi a costat 18 luni de stagnare.

  11. 11 Marius Delaepicentru

    Instituţia revocării „de jos” există, de pildă, în cazul judecătorilor la Curtea Supremă a Japoniei, printr-un referendum de reconfirmare pe post, grefat pe orice scrutin ordinar, pe un buletin separat. Însă un asemenea exemplu nu poate acoperi hiba de bază a democraţiei reprezentative, anume, votul secret.

    Presupunem că un parlamentar, în a şasea lună de mandat, începe să audă voci (exemple nu lipsesc). Electorii sunt nevoiţi să-l suporte încă trei ani şi jumătate, pentru că, practic, nu există nicio cale raţională de a revoca schizofrenicul. Dacă votul ar fi nesecret, atunci, instrumentul revocării ar putea fi mult mai uşor, mult mai drept, şi cu costuri mult mai mici, aplicabil. În practică, se cheamă alegătorii ce au promovat schizofrenicul în Parlament, iar ei sunt în măsură să hotărască rapid schimbarea lui. Fie prin refacerea locală a cărţilor, fie prin promovarea supleantului (depinde de sistemul electoral).

    Ceea ce spun e de bun simţ. Cînd ţi s-au tocit plăcile de frînă, cel mai înţelept e să le schimbi repede. Să nu mai aştepţi pînă la revizia tehnică, deoarece s-ar putea să n-o mai apuci.

  12. 12 C.

    Marius: si cine, ma rog, stabileste cand s-au „tocit placutele de frana” in cazul parlamentarilor? Procurorul general? Colegiul Medicilor? Patriarhul? sau Presedintele jucator? 😀

    Serios, tu chiar crezi ca asta e solutia? Sa ii tot schimbi pe parlamentari? Si cum fac chestia asta alegatorii? Daca nu iti place de deputatul X ii aduni pe alegatorii din circumscriptie si propui inlocuirea lui? E ridicol.
    Iar inlocuirile in cazuri speciale sunt procedura de exceptie, daca devin regula poti sa dai liber parlamentului! (Care, iti place, nu iti place, e backbone-ul democratiei).

    • 13 Marius Delaepicentru

      Nicio problemă, C.! Eu am identificat hiba în anonimitatea votului. Am arătat şi de ce. Poţi delega competenţa, dar nu şi responsabilitatea. Trebuie să recunoşti că anonimitatea ne dă grade de libertate mai multe, dar nu ne oferă libertate. Ne face doar mai… „ghiduşi”. Uneori, împotriva intereselor noastre. De ce, împotriva? Pentru că, din puerilizanta noastră anonimitate cîştigă demagogii, „hotărîţii”. Le dăm cu inima mult mai uşoară votul. Şi nu lipsesc nici exemplele.

      Iar pentru a corecta lucrurile, am imaginat lumea formată din oameni ce votează, poate raţional, poate resentimentar, poate în necunoştinţă de cauză, poate ideologic, dar în orice caz, ASUMAT. Diferenţa e că o decizie asumată, îi dă titularului dreptul de a se răzgîndi. Oricînd. Una neasumată, nu. Pentru că, am stabilit mai sus, delegaţii sunt a priori scutiţi de responsabilitate. Oricum, dacă e să găsim un echilibru, în starea actuală al democraţiei reprezentative, el există deja. Spus ceva mai frust; iresponsabilitate bilaterală. Într-un fel, suntem chit. Dar atunci, de ce ne mirăm? 🙂

      Dar dacă crezi că lucrurile pot fi altfel îndreptate, propune tu altceva. Găseşte tu punctul nevralgic. Şi după aia mai vedem. Nu încerca să mă culpabilizezi pe mine în vreun fel, pentru că-ţi pierzi timpul. Eu nu fac decît să construiesc o altă utopie. Utopia nu produce victime decît dacă devine realitate. 🙂 Nu te alarma de „atacul la backbone”, dar nici nu-l fetişiza, dacă vrei să faci în mod liber o critică a utopiei.

    • 14 Marius Delaepicentru

      C. on septembrie 6, 2009 said:

      Marius: si cine, ma rog, stabileste cand s-au “tocit placutele de frana” in cazul parlamentarilor? Procurorul general? Colegiul Medicilor? Patriarhul? sau Presedintele jucator?

      Mă simt dator să te previn că relativizări poate face orice puber. Întreabă-l pe Alin, că are doi. 🙂 Nu-ţi pot răspunde la întrebarea citată, dacă nu-ţi deschizi mintea. Adică, pot, dar nu sunt sigur că răspunsul va şi străbate zgura de ironie.

      În principiu, orice delegat are un program cu termene, o ideologie, o conduită. Abaterile pot fi uşor evaluate. Însă, pentru a evita „tracasarea” delegatului, se pot pune condiţii rezonabile. Ele pot fi, să zicem, nu mai mult de două iniţiative de revocare, pe durata mandatului. Sau, condiţia unei majorităţi inverse pentru revocarea prin vot deschis, sau minimum 2/3 la cea prin vot secret. Pentru că, dacă votul deschis e bun la delegare, tot aşa, votul secret şi-ar putea dovedi utilitatea la revocare. Putem condiţiona ca iniţiativa de revocare să cuprindă o listă cu cel puţin 1/4 din numărul electorilor. Ţinînd seama că dreptul de a iniţia revocarea îl au numai cei care l-au delegat pe delegat, pericolul abuzului de revocare este relativ mic. La urma urmei e vorba de maximum 60.000 pentru deputat, şi 170.000 pentru senator. Număr ce-l depăşeşte cu puţin pe cel al electorilor dintr-o democraţie participativă ateniană, de pildă.

  13. 15 C.

    Marius: Abaterile pot fi uşor evaluate. :-)) Zau? Pai chiar asta intrebam, CUM si CINE evalueaza „abaterile”. Dar vad ca pentru tine aspectul acesta e neesential, e gata „rezolvat” (cei 322 au gresit, trebuiau schimbati! 😀 ) si te concentrezi pe proceduri. Adica sari peste felul 2 direct la peanuts. Ce sa mai zic? Bafta! Pe mine nu conta, pentru ca aspectele tehnice ale schimbarii parlamentarilor in timpul mandatului nu ma intereseaza. Numa’ bine!

    • 16 Marius Delaepicentru

      C. on septembrie 6, 2009 said:

      Zau? Pai chiar asta intrebam, CUM si CINE evalueaza “abaterile”.

      Cum, cine? Electorii delegatului.

  14. 17 C.

    OK, asta am inteles, dar DE CE? Ca aici nu mi se pare mie in ordine. Totul devine f arbitrar.

  15. 18 tinca

    @Alin: fragmentul in cauza e povestea lui Come, baron din zona piemonteza (Nordul Italiei) si care e mai anarhic asa de felul lui.. Chiar daca face trimitere la revolutia franceza, actiunea lui Côme de a face un caiet de doleante viza sa explice consatenilor ce care va sa zica aia revolutie… e didactica.

    Insa fragmentul cu pricina il gasesc interesant tocmai pentru ca vorbeste de reprezentare. Ce se reprezinta? si Cum se reprezinta? (si cam asta e intrebarea ta daca nu ma insel)… Et à vrai dire, pour les deux, il faut des conventions (constructe, daca vrei)…

    @pentru restul: Profesionalizarea politicii? Oare ar trebui sa fie politica o profesie? Si daca e o profesie, n-ar trebui gasite alte mijloace de validare (legitimare) a competentelor?

  16. 19 fumurescu

    …hop-sa! Pentru o duminica seara vad ca am destul de multe pe cap:) (Da’ nu ma plang – ba chiar ma bucur – pointul era tocmai asta: lucruri in aparenta banale, asumptii nevinovate, chipurile, se dovedesc in realitate muuuult mai complicate.)
    Incerc sa o iau metodic: (las la o parte intepaturile dintre C. si Marius – fac si ele parte din regula jocului si se pastreaza in linii acceptabile – cine la o bere nu l-a luat pe celalalt peste picior – sau macar n-a incercat – sa ridice primul piatra:):
    – am impresia ca in discutiile de mai sus mai pluteste inca o confuzie intre mandatul „imperativ” (te trimit sa faci, votezi ce zic eu si aia care te-am votat) si „delgatul independent” (te-am votat, am incredere in tine, fa ce te taie capul ca e mai bine). Burke, Hegel, Mill, ba chiar si Guizot sustin – pe buna dreptate – mandatul „liber de obligatii”. O fac, insa, de pe pozitii de argumentare diferite, in detaliile carora n-am acu’ timp sa intru.
    Ideea de baza e asta: intrebarea nu prea mai are sens in momentul in care accepti ca alegerea unui „reprezentant” nu echivaleaza cu alegerea unui „reprezentant al tau” ci al unor idei. Chestiunea revocarii ridicata de Marius nu se rezolva astfel – dar „cade” gaselnitza votului desecretizat: adica eu am dreptul sa te revoc pentru ca eu te-am votat; cine nu te-a votat, nu are acest drept – ba il are, daca ai incalcat ideile pe care te-ai angajat sa le „reprezinti”! Daca te-ai angajat ca esti, zic si eu, crestin-democrat si votezi in favoarea interzicerii predarii religiei in scoli (bunaoara) se cheama ca avem o problema…:) (@ C. – da, predarea religiei in scoli tine de educatie, n-are de-a face cu bigotismul, ci cu fundamentele acestei civilizatii in care ne miscam:) Poate ca, ateist, fiind, nu te-am votat, dar pot protesta pentru ca nu ti-ai respectat promisiunile facute.
    DE buna seama, intrebarea cheie pe care o ridica C. e „cine si cum stabileste cand un reprezentant nu mai e … „reprezentativ”? La intrebarea asta nu am un raspuns clar – si ma indoiesc ca-l are cineva. Baietii astia din vechime, subtili cum erau, au recunoscut din capul locului ca nu exista aici retete fixe: NIMENI, nici un om, nici o institutie, nici un referendum nu poate pretinde ca INDIFERENT DE CAZ , ORICAND SI ORICUM reprezinta „poporul” inteles la modul conceptual, ca un intreg. Doar englezii au raspuns ca da, exista institutia parlamentului si ea „nu poate gresi”. Monarchomachii francezi erau ceva mai reticenti – si pe buna dreptate… Asta nu inseamna ca institutia referendumului ar fi mai competenta – ca nu e.
    Cred ca incercam sa gasim solutii definitive acolo unde ele nu isi au locul prin definitie. Aristotel zicea ca politica nu se poate departa prea mult de sfera demonstratiei, pentru ca risca sa devina aberanta, dar nici sa se identifice cu ea, pentru ca nu intra in aceeasi categorie cu stiintele exacte (repet, Aristotel, baiatu’ asta obsedat cu stiintele, tata si mama lor, ca sa fim mai exacti:)
    @ C. – da, mass media „numai” crede in povestea cu reprezentarea indivizilor care-si deleaga autoritatea si academia – in rest, eu si cu tine, nu credem:)!
    „tu nu delegi, doar iti cesionezi dreptul fundamental…”?!? Beee…
    – de acord cu obiectiile despre „majoritate” – de cele mai multe ori ne-majoritate dupa toate standardele (nu puteam acoperi tot intr-o introducere) – s-au gandit si astia – Vezi Robert Filmer – patriarchalistu’ pe care-l ataca Locke, care aduce niste critici zdrobotoare teoriei contractului social – insuficient cunoscute; Criticile sunt extraordinare, da; propunerea lui e vai de mamaliga ei… (Stiu, vei zice, ca si a a mea e la fel – nu e!:) ca nu e decat o propunere de reagandire a reprezentarii – deocamdata… Mai tarziu, om vedea…:)
    @ Marius – in teorie, absolut de acord cu revocarea – ba chiar si cu ostracizarea – problema, insa, pe care o ridica C. e corecta: cum o faci practic, fara a da peste cap intregul proces? O tinem intr-o alegere si realegere perpetua? Din referendum in referendum? Zici de doua ori pe mandat: pai e mult! asta ar insemna ca, de facto, in fiecare an ai avea alegeri, la scara mai mare sau mai mica (ca vorbim si de functii locale sau regionale, nu?) Pe mine nu m-ar deranja:), dar nu cred ca poti convinge o majoritate de asta…
    @ tinca – marturisesc spasit, nu cunosc cazul piemontezului da’ iti spun ca aceste caiete de doleante au fost puse in practica, pentru cativa ani, in Franta – ca o expresie a democratiei directe – si mie imi par in continuare o idee buna (era ceva mai complicata, mergea si-n sus si-n jos – propunerile legislative trebuiau publicate si comentate la toate noivelurile inainte de a fi votate…)
    Cu „profesionalizarea politicii” – asta e rezultatul „delegarii individuale”: ba, io nu deleg nimic! Eu sunt unic, nu ma poate reprezenta nimeni la gramada cu altii, nu deleg nici autoritate, nici virtute, nimic!:) Cata inteligenta, drepturi, cunostinte sau virtuti am (sau nu) is toate ale mele si nu-s dispus, ca ardeleanu’., sa le incredintez altcuiva! Asa ca sa nu vina T.V. Smith la mine sa-mi zica sa las „chestiile astea murdare pe seama profesionistilor” (!!!) Ca nu le las!:)

  17. 20 Marius Delaepicentru

    Aline, pe semne că amîndoi vă gîndiţi prea mult la revocarea Principelui, sau vă pasă prea mult de „ce zice lumea”, de vă arătaţi aşa îngrijoraţi de risipă şi bulversare. Poate vi se va părea ciudat, dar sistemul politic este o lighioană, care, întocmai computerului de la care scrieţi, este multitask. Cu alte cuvinte, deputatul poate fi bine mersi în şedinţă, iar între timp, strîngerea de semnături şi rotativa de imprimare a invitaţiilor la referendumul local de revocare pot toarce singure. Ca la japonezi. Judecătorii de la curtea supremă judecă, iar poporul poate revoca unul sau mai mulţi. Ocazii sunt destule. Cel puţin o dată la doi ani. Uneori mai des, pentru că mai sunt şi alegerile pentru prefect, şi alegerile locale, iar Senatul se înoieşte parţial o dată la doi sau la trei ani. Alte prilejuri de revocări cîmpeneşti. Din cîte ştiu, niciun judecător nu a fost revocat în cei 62 de ani de cînd e în vigoare Constituţia. Toţi au fost (re)confirmaţi. Asta nu micşorează rolul de pisică al procedurii.

    Acuma, dacă tot vrem o echitate, nu putem extinde dreptul de revocare pînă la latitudinea adversarilor, sau, mă rog, a terţilor. Îl putem păstra strict în limitele electorilor direcţi. E o discriminare ce reduce mult frecvenţa revocărilor. Cu alte cuvinte, revocarea rămîne excepţie, şi totodată, are funcţia de atu decartabil la nevoie.

    Despre cît de independent poate fi un mandat, el îşi păstrează independenţa strict cît îl lasă promisiunile electorale emise de candidat. Dacă promiţi mult, te înhami „mai imperativ”. E ca şi cu dreptul de proprietate. Depinde foarte mult de cît de aproape îţi sunt vecinii, şi devine absolut, numai pe o planetă cu aria infinită. Adică numai în fizica teoretică.

  18. 21 C.

    @ C. – da, mass media “numai” crede in povestea cu reprezentarea indivizilor care-si deleaga autoritatea si academia – in rest, eu si cu tine, nu credem:)!

    :-)))))))))) nu crede, mia, mnici massmedia (doar face parada de vorbele astea goale), nu crede nici academia – ci doar enunta si studiaza problemele. Nu crede nimeni, atata doar ca, din graba, luam de bune tot felul de sloganuri. SI dupa aceea ne apucam a le intoarcem pe toatae fetele si dezbatem, de parca ar fi „facts”. Ideea mi se pare mai simnpla: e necesar doar ca cetatenii (algatori si alesi) sa fie informati mai clar asupra starii de fapt a lucrurilor, a raporturilor dintre ei, a manadtelor si limiteloir acestora samd. Ce atata caz? 😀

  19. 22 tinca

    @alin: Acuma cand tu iti incepi textul cu studiul legat de faptul ca politicienii sunt indivizii cu cea mai scazuta credibilitate in comparatie cu avocatii, medicii etc, inseamna ca ii pui in acelasi rand cu restul profesiilor…. Si la o adica multi asa si iau lucrurile (cand omul merge la vot se intreba oare care firma- partid imi da mai mult si mai bine pentru posibilitatiile si nevoile mele)…Intrebarea mea legata de profesionalizarea politicii era mai mult sau mai putin retorica!….

    Acuma daca e o sa fie profesie, atunci „practicarea” ei se rezuma la recunoasterea celui care o practica de catre comunitatea de specialistii (breslele- daca e sa o luam medieval -partidele- in cazul de fata ).

    Daca nu e o profesie – atunci evident ca ar fi necesar sa o poata practica oricine (si prin artificiu, prin vot, tot cetateanul actioneaza politic).

    Votul la vedere… nu face decat sa minimalizeze din artificii, nu schimba insa cu nimic faptul ca ai o patura care actioneaza intr-adevar politic si o patura mai mult sau mai putin pasiva.(alegatorii).

    Daca politicul nu e o profesie, atunci ar trebui ca toti, pe rand sa exercitam un rol oarecare… Intrebare: Oare ar trebui sa limitam posibilitatea mai multor legislaturi pentru alesii nostrii… ca si in cazul presedintelui? Ar fi oare asa mai dinamica si viata partidelor si cea a parlamentului…? (asta pentru a evita, asa cum ar fi in cazul firmelor, ca exista un board, un executiv, cu contracte nedeterminate).

  20. 23 tinca

    De altfel ar fi interesant de vazut in ce masura modelul breslelor medievale se impune in modelul parlamentar. Daca ne gandim organizarea parlamentara apare la sfarsitul evului mediu, adica atunci cand burghezii iau din ce in ce mai mai mult avant…

  21. 25 C.

    Ai intrat in silenzio stampa? Hai la mine ca nu-s acasa 🙂
    Bagi cate un subiect „greu” si il lasi in aer, dupa ce ii faci o introducere alambicata in care explici de ce ai deci sa publici un text – sa-i zic – necomercial. Dupa care il omori cu unul comercial.

  22. 26 fumurescu

    @ all – da’ mai ales C. :)) – scuze ca n-am mai apucat sa raspund. De vreo cinci zile joc (Ancutza e plecata) rolul de single parent: fac pachetele, ma trezesc la 7 fara un sfert sa trimit baietii la scoala, scot cainii, le dau de mancare, imi pregatesc cursurile, merg la scoala, vin, scot cainii, le dau baietilor de mancare, fac lectiile cu ei, fac latina cu Ana la telefon, duc cartile (lor) la bibilioteca, iau altele, ud florile (o data, da’ ors’cat), platesc bills, corespondez cu Avishai Margalit – dati-i un Google, ca merita:), fac cover letters pentru job applications, am (re)invatat sa folosesc masina de spalat si uscat (Andrei nu mai avea boxeri:), tin office hours, raspund la emailurile de serviciu, dau mancarea de seara baietilor si cainilor:), pregatesc cursurile de saptamana viitoare, scot gunoiul – sa mai spun?:)) Mai am putin si c-o mana cant la pian, cu alta la vioara in vreme ce citesc Filosofia Dreptului!:)))
    Mi-e un dor de ea, ca nimanui!:) (chiar ma gandeam sa scriu un post pe tema asta:) Asa ca poate in weekend, cand lucrurile reintram cat de cat in normal (sper!)

  23. 27 fumurescu

    @ C. – si uitai: despre ce text comercial vorbesti?!?

  24. Hop si eu revin la spartul targului – ati epuizat reprezentarea de numa’ …:)
    Foarte interesant Margalit; ai ceva de citit sa poti sa-mi trimit pe mail? Asa m-as departa de tot si as citi iar ceva cu aprindere, ca-n studentie. Stiu – tu si destui din prietenii de pe aici sunteti dintr-aia care inca citesc „sute” pe ani eu is din aia rataciti de la calea dreapta care nu prea mai. 🙂

  25. 29 Marius Delaepicentru

    Margalit? Să nu-mi spui că i-ai cerut să-ţi trimită subiectele de la oral.

  26. 30 Marius Delaepicentru

    Traian, dacă nu ai timp de citit, sau ai mult de tricotat, poţi vedea aici o dizertaţie. Mie-mi prinde foarte bine oralizarea, mai ales cînd am treabă pe tocător.
    http://video.ias.edu/Compromises

  27. 31 fumurescu

    @ traian – pai cred ca linkul trimis de Marius e bun. Sau da un google pe Margalit rotten compromise si-ti vor aparea conferintele lui pe tema asta (cartea urmeaza sa-i apara abia in toamna asta). Stai bland, ca eu n-am mai citit o carte de beletristica, de la cap la coada, de vreo 10 ani!!!!:((

  28. cititor zilnic al blogului….foarte incantat de ceea ce ai scris … tine-o tot asa multumesc


  1. 1 …o provocare « blog de om @ Simplu.us

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: