…luat cu gandurile, am tot amanat postul asta – si-acum il scriu pe fuga si parca vad ca n-o sa iasa nimic din el (asta e unul dintre farmecele scrisului – e ca un copil – il incepi si nu stii cum si unde se termina. Imaginati-va ce fun are Doamne-Doamne cu atatia de noi pe cap, basca vrabiile:) ) [Fotografiile sunt de acum vreo doi-trei, patru? ani. Iubirea e oarba:)]

Dupa cum (parca) v-am spus, vara asta am trimis copiii in tara pentru vreo doua luni jumatate – in fine, Ana e acum (pentru a treia oara! – unde esti copilarie, cu padurea ta cu tot?) la Paris cu soru-mea, Alina; a dus-o la Cantareata Cheala a lui Ionesco, piesa jucata din ’54 (parca) fara intrerupere,  [Ionesco si Cristian Contras m-au facut sa ajung cel mai tanar autor de piese de teatru jucat vreodata pe scena unui teatru national  (pe bune! – ptiu pe ei, sa nu-i deochi!:)]  ia masa la Moulin de la Galette, se da cu scutterul lui Xavier prin Montparnasse (parca), maine merg la Versaille si vrea sa ramana acolo. Si uite asa, soru-mea mi-a bagat, incercand sa fie amabila, cuie in talpa teenagerului. De-acum Ana isi va imagina – cum am facut-o si eu odinioara, colindand Montmatre-ul c-un clondir de coiac si-o carte la subsioara – ca „c’est la vie!” Nu e. Dar e frumos sa visezi. [Si fotografia asta e de acum vreo doi ani – nu va faceti iluzii:)

Estimp, baietii au reinvatat sa vorbeasca romaneste. Cand se cearta la telefon, se cearta in romaneste: „- Andrei m-a batut”. „- De ce?” „- Are nerv.” „Alec minte, pentru ca buni Livia si buni Coca il baga in seama. Eu n-am nerv.”

NOTA: Deja devine frustrant – e a treia oara, la al doilea articol, cand imi dispare textul din senin, din iarba verde. Si scriu despre pasarele si copii, Doamne iarta-ma! Dupa ce ma calmez, daca mai apuc (ca vin copiii) va rescriu urmarea.