…cat de pregatiti sunteti pentru „la o adica”?
…traim cu totii cu un cate „la o adica” atarnat deasupra capului. Pe acest la „o adica” se bazeaza intreaga industrie asigurarilor, dar nu numai. Pe acest „la o adica” se bazeaza, conform biologiei evolutionariste, a antropologiei moderne, etc., milostenia, generozitatea, etc. Adicatelea, eu iti fac bine in speranta ca si tu (sau Doamne-Doamne) imi va face mie, „la o adica”, bine. Acest tip de gandire se numeste in „literatura de specialitate”, i.e., a Sfintilor Parinti, „calea vechilului”. Buna si aia, „la o adica”.
Da’ nu despre asta vroiam sa vorbesc, ci despre ceva mult mai simplu: o pana de curent, sa zicem. In Romania, inainte ’89, intreruperea curentului era ceva … curent (n-am gasit alt joc de cuvinte mai stupid:). Se faceau bancuri pe tema asta, invatam pentru Anatomie I (eu) si Farmacologie (Alina) la o lampa de petrol, in Hasdeu se strigau, la adapostul intunericului, lozinci anti-comuniste, etc.
Da’ cand in America secolului XXI se ia curentul dupa un bubuit groaznic de rasuna vecinatatea, e sigur ca e treaba serioasa: lumea iese in strada, lumea suna la Duke Energy (unde un robot te linisteste ca se cunoaste, echipa lucreaza, situatia e sub control, nu exista untime-frame, etc).
Curentul „se ia” (observati reflexul? „se ia”, sau „se taie”, nu „se intrerupe” + impersonalul „se”) pe la sapte seara. E inca lumina, afara nu e extraordinar de cald, situatia e sub control, lumea reintra in case. Se face intuneric. Lumea incepe sa scoata cata o lumanare, cate un vecin incepe sa-ti bata la usa: aveti lumanari?
Noi aici avem de toate, si noroi si libertate, vorba poetului. Si lumanari (unele de la Paste, altele frumos mirositoare, altele „de supravietuire” din vremea Amazonului), si lanterne: mari, mici, de frunte, etc. Mai grav e ca n-avem televizor, n-avem computer (decat ce mai merge pe baterii) dar fara internet. Avem, insa, radio – cu baterii. Ascultam pe intuneric NPR (muzica clasica) si mancam la lumina lumanarii. Baietii se culca mai devreme decat de obicei dupa ce se joaca cu facand umbre pe pereti. Eu citesc ce nu mai apucasem, la lumina lanternei. Ancutza doarme. Imi pare ca as putea trai si asa, ca am putea tari si asa: cutit avem, topor avem, macheta avem, scule avem, de dezinfectat apa avem, rasaduri avem, pusti avem, undite avem.
Daca e sa fie, la o adica, ne descurcam. Daca mor maine, baietii mei se vor descurca sa faca un foc, sa impuste si sa jupoaie o veverita, sa prinda un peste si sa-l prajeasca. Cainii (mai cu seama Lucy si Vasile) ii vor proteja, la o adica, de raufactori. Asta ma face sa ma simt bine in vreme ce citesc discursurile lui Lincoln pentru cursul de luni.
E aberant, stiu – dar e odihnitor: i-am invatat cu gandul ca maine tot ceea ce luam de sigur, de la curent la banci, la scoli, la masini toate astea pot sa dipsara. Nu zic ca vor. Zic ca pot. Trebuie sa stii sa supravietuiesti. Si-ai mei stiu. Cand mergem la pescuit stiu care e regula – sa prinzi suficient cat sa te hranesti pe tine si familia ta pentru o zi. Si ma simt bine, ca un redneck ce sunt, vorba lui Andrei (care tocmai a facut din doua biciclete una buna). Un redneck ciudat, care citeste de drag filosofie, asculta muzica clasica si merge la pescuit sau prin jungla.
Curentul a venit, ca-n povesti, la miezul noptii.
PS Viata, insa, e mai parsiva decat electricitatea. „La o adica”, murim.
Filed under: Uncategorized | 4 Comments
Cînd locuieşti la altitudinea de minus 2m, la-o-adica e mai prezentă în minte, şi ia forme raţionale. Cu scenarii şi locuri de regrupare. Dacă acasă telefonul este pe fibră, la prăvălie, păstrez un anacronic telefon alimentat de la reţeaua telefonică. Informaţiile importante sunt pe stick-uri, aparatele foto mecanice sunt pregătite pentru documentarea reculului în timp. Unul din aparatele de radio are baterie de backup, şi poate sta 3 săptămîni în funcţiune. În rest, ca omul. Trusa de supravieţuire e ca şi gata. Corturi, saci de dormit, butelii etc. Durează 10 minute pînă leg remorca la bicicletă, arunc în ea cele necesare, şi-o tulim locomotor.
Love the P.S. 🙂
Azi e ziua dedicată luptei cu catastrofele naturale. În Tokio, la exerciţii, participă 800.000 de oameni. De la grădiniţă pînă la chiriaşii azilelor de bătrîni. Scenariul – un cutremur de gradul 7(+) pe scara efectelor la suprafaţă (de la 1 la 10). În ultimele decenii, prelunga linişte din adîncuri amplifică neliniştea de la sol. În următorii 30 de ani se aşteaptă cu probabilitate de 87% un cutremur catastrofal în Kanto. Conform previziunii, victimele imediate vor fi de peste 15.000. Pagubele vor depăşi bugetul anual al Executivului (peste 140cho; cca. 1,5 trilioane dolari). Pentru prevenirea destrămării ţesutului social, în primele 24 de ore, vor interveni 29.000 de salvatori şi personal de administrare a vieţii oamenilor, urmînd ca în primele 4 zile, efectivul să fie suplimentat la 180.000. Se studiază posibilitatea producerii rapide, şi a transportului a 20 milioane de porţii de mîncare. De la departamentul situaţiilor de urgenţă se anunţă că recentul cutremur din Shizuoka (gradul 6 minus) nu are legătură cu discontinuitatea tectonică responsabilă de un eventual cutremur major în Kanto. Totodată, avertizează populaţia să-şi ia propriile măsuri de prevedere, deoarece, capacitatea administraţiei de a interveni va fi oricum excedată la un cutremur catastrofal. Legea obligă primăriile să întocmească hărţile de risc, sub sancţiuni penale.
(sursa: Radio NHK)
Acuma, un cutremur catastrofal în Kanto nu poate depăşi gravitatea unei explozii vulcanice în aparatul Fuji. Apropierea de Tokio (cca 80Km) ar face ca precipitaţiile de cenuşi să distrugă reţelele electrice şi clădirile. Mă împac cu gîndul că următorul cutremur major în Hiroşima va fi cam peste 87 de ani. Şi, chiar dacă ar avea loc trei cutremure simultan în Nankai (mările de la sud), Marea Interioară Seto tamponează suficient de bine un eventual tsunami. El nu va depăşi niciodată 1m la Hiroşima. Atît cît să buşească doar canalele de ape uzate. Acuma depinde şi de amplitudinea mareei în momentul maximului de tsunami. Om muri şi-om vedea.