…ma scuzati, n-am gasit alta rima si – din motive relativ simple (o idee mai exact, nu va ganditi la prostii) – sunt astazi bine dispus. Imi ingadui, asadar, sa ma relaxez nitzel.

Am promis pe celalalt blog ca va voi spune cum am salvat (alaltaieri) o pasare colibri. Povestea in sine, insa, nu e mare lucru, daca nu stiti contextul. Nu suport pasarile. Pentru mine, zicala „fereste-ma, Doamne, de gaini, ca de caini ma apar singur” nu e nici o parabola. E o rugaciune din inima. N-am treaba cu serpii, soparlele, sobolanii, ramele, paianjenii, viermii de toate dimensiunile si culorile. Ii ating fara probleme si, daca e cazul, ii si mananc. Si pasarile le mananc (cu pofta!), dar numai odata ce au trecut de faza cu pene. Cata vreme au pene, nu ma intereseaza daca sunt mari sau mici, vii sau moarte, agresive sau pasnice. Le pot privi, le pot chiar admira daca sunt frumoase (si multe sunt) dar nu le pot atinge. Adica pot, dar cu scarba si o imensa strangere de inima.

Pentru un om care a facut medicina si a disecat cateva cadavre – care mai proaspete, care mai formolizate – la viata lui, trebuie sa recunosc ca aceasta aversiune e o ciudatenie psihologica. Explicatia pe care singur mi-am oferit-o – si care pare desprinsa dintr-un curs de Psihologie 101 – se regaseste, de buna seama, in copilarie. Mergeam, de pe la doi ani, la vanatoare cu tata, Dumnezeu sa-l odihneasca. Imi placea: vanam iepuri, mistreti, vulpi. Intr-o buna zi, insa, (si nu, nu era o zi de vanatoare) ne intorceam de undeva cu masina, ne-am oprit pe Valea Prislopului, undeva pe langa Brad (va pot indica locul exact cu ochii inchisi pana in ziua de azi) si intamplarea a facut ca o cioara sa si-o caute cu lumanarea: s-a rotit minute in sir deasupra noastra, croncanind, pana cand tata a scos pusca din portbagaj (da, din acest punct de vedere, Romania anilor ’60 nu diferea mult de America acelorasi ani), a dus-o la ochi si a impuscat cioara. Zburatoarea s-a prabusit insangerata pe sosea, la cativa metri de masina. Tata m-a trimis s-o ridic.

Acum vine partea interesanta. Nu aveam nici un chef sa o ating, asa ca nu pot sti daca obsesia a inceput atunci sau plutea deja inlauntrul meu. Cu tata insa nu se putea negocia, asa ca am luat-o de un picior si i-am adus-o. De atunci n-am mai pus mana pe vreo pasare. Cand ma trimiteau sa iau ouale din cuibar, ma rugam sa nu sara vreo gaina pe mine. Acum vreo luna, cand am gasit in iarba un porumbel mort, Alec a fost cel care a luat-o si – urmand indicatiile paternale – a facut cu ea ceva ce eu sa nu stiu ce. (Alec nu are probleme din astea si viseaza sa se faca medic – parca e un blestem care circula in familie!:)

Acestea fiind datele problemei sa ne intoarcem la ziua de ieri: ma duceam in garaj sa-mi iau o bere (e un ritual de gospodar aici, un gospodar care-si face vara sanie si iarna caruta: nu scoti o bere din frigider fara sa pui alta in loc:) – cand vad o pasare colibri zburatacind prin garaj de colo pana colo (si, dupa cum stiti, o pasare colibri zburataceste ceva, la cateva zeci de batai din aripi pe secunda). Nu era pentru prima data. Era pentru a doua. Pasarile astea, mici cum sunt, au si creierul pe potriva – zboara pe loc sau in sus, niciodata (din cate le-am vazut eu) in jos. Usa de la garaj fiind deschisa doar pana la jumatate, biata zburatoare nu-si mai gasea drumul de iesire. Incerca sa iasa pe sus, ceea ce era, evident, imposibil.

Asa ca am deschis complet usa garajului, i-am urat succes si mi-am vazut de ale mele. O ora mai tarziu, ducandu-ma din nou in garaj:), am constata ca nu mai zburatacea nimic. Mi-am zis ca pasarea si-a gasit drumul spre iesire (era si cazul – ditamai iesirea!) si-am uitat incidentul. Bine ca nu mai trebuia sa o cobor cu o matura, cum facusem cu prima, tot timpul ingrijorat sa n-o ranesc. Fuse, fuse, si se duse. Doamne-ajuta! Am coborat din nou usa garajului. Alte doua ore mai tarziu, m-am dus inca o data in garaj, dupa o bere. Cand sa iau bere din lada am auzit un „sfrrrr’ – apoi tacere. Nimic. Misc lada de bere – „sfrrrr”. O trag inspre mine. Nimic. Mut o cutie de vopsea, uitata acolo de vreo doi ani, „Sfrrr”. O trag spre mine. Nimic.

(Imaginati-va acum ca lada e sub un raft de lemn pe care tin tot felul de unelte, printre cutii de vopseluri si uleiuri, s.a.m.d.)

Greierasul de pe umarul stang imi sopteste la ureche: „Gata, ajunge, te-ai straduit destul. Nu e aici. Renunta. Bea o bere:)”. Geierasul de umarul drept nu se lasa nici el: „Dar daca e aici? Ai putea-o salva…” Greierasul stang: „Pai tocmai? daca e aici si e pe moarte, va trebui sa pui mana pe ea ca s-o salvezi – nu mai ai cumd a inapoi atunci.” Greierasul drept: „Si, dac-o gasesti moarte printre cutiile de bere la urmatoarea excursie e mai bine?”

A invins greierasul de pe umarul drept. Am scos cutie dupa cutie si, in cele din urma, am gasit-o. Amarata nu era mai mare decat jumatatea degetului meu mare. A mai incercat inca o data sa zboare, dar a luat-o din nou in sus si s-a izbit de raft. A cazut la pamant epuizata.

Era ca la saltul in piscina de la o trambulina de cativa metri. Nu-ti vine sa te arunci, dar cu cat amani mai mult momentul, cu atat mai putine sanse ai sa te decizi. Asa ca am gras adanc aer in piept, am inchis ochii, am intins mana si-am cules-o in causul palmei. Nici macar n-am simtit-o, asa ca a trebuit sa deschid ochii pentru a ma asigura ca era acolo. Era. Atat de mica si atat de usoara incat nici macar nu era. Era, fara sa fie. Era ca la televizor. Asa ca am respirat usurat, am iesit din garaj si i-am dat drumul in iarba. A zburat un metru, dupa care s-a parabusit la pamant. N-am mai stat s-0 urmaresc.

Dumnezeu cu mila. A doua zi (ieri) am tuns iarba, cu inima stransa ca voi da peste ea sau, si mai rau, ca-i vor strivi trupul cu lama mowerului. N-a fost sa fie. Avusese zile.

M-am bucurat teribil de tare. Pentru amandoi m-am bucurat. Nici vestea aducerii lui Nistorescu la carma Cotidianului nu mi-a putut strica buna dispozitie.

V-am prevenit – nu e mare lucru. Pentru voi. Pentru pasarea aia si pentru mine, insa…

PS Scuze pentru intarzere, licurici:)