…azi am mutat-o pe Ana in camin. La inceput, n-am luat-o prea in serios. Nu se muta la capatul lumii (campusul e la 10-15 minute cu masina), nu isi golea camera (doar poate veni oricand sa-si suplimenteze inventarul), etc. E drept, Alec si-a manifestat deja interesul de a-si muta o parte din calabalac in camera ramasa (teoretic) dipsonibila, Andrei l-a incurajat din rasputeri (ca doar vrea si el o camera doar a lui) – dar toata discutia a fost ingropata deocamdata sub semnul provizoratului („don’t you ever dare to touch my stuff!” – Ana, care ar pleca si ea fara sa chiar plece). Prinsi in valtoarea scandalului dintre adolescenti si puberi, n-am mai avut timp si pentru emotii.

Situatia s-a schimbat dramatic dupa ajungerea in campus: cozi de masini pe toate strazile si stradutele (nu claxona, insa, nimeni, si nimeni nu injura cu voce tare:), toate trotuarele aglomerate cu perne, televizoare, cuptoare cu microunde, ciorapi, cutii si ce mai vreti, politisti indicand parintilor disperati care e caminul cutare si pe unde s epoate ajunge mai bine, cativa angajati ai universitatii impartind gratis sticle de apa nevoiasilor coplesiti de caldura, tineri excitati ca „in sfarsit, pleaca de-acasa” – ce mai? Tacamul complet, pe care pana acum il vazusem doar in filme.

Avantajul de a merge la aceeasi scoala cu fii-ta si-a spus cuvantul:) Mi-a luat fix cinci minute sa gasesc un loc de parcare, in vreme ce mama colegei de camera a Anei (altminteri si ea localnica), a bezmeticit prin campus vreme de o ora. Pe cand a reusit sa se parcheze, tot calabalacul fetelor era deja in camera. Am invartit mobila conform indicatiilor, mi-am salvat piciorul dupa ce un dulap rasturnat de catre Ana era cat pe ce sa mi-l faca terci, am recapitulat problemele administrative pe care le mai are astazi de facut. Situatia era sub control.

„Deci diseara vii acasa?” „Vin”, zice, „dar nu dorm. Vin doar sa mananc. Vreau sa dorm si eu in camera asta, sa vad cum e.”

Iti vin atunci tot felul de replici in cap: „Cum sa fie? Ca doar o vezi – apuci sa dormi in ea pana te saturi!'”, s.a.m.d. Nu spui, insa, nimic. Cand vine vremea sa plece, pleaca. Asa au plecat parintii mei de-acasa, asa am plecat eu, asa vor pleca, probabil si copiii ei. Cand vine vremea sa te duci, te duci. La inceput va veni acasa des, apoi din ce in ce mai rar, apoi aproape deloc. Asa merg lucrurile. Stii toate astea – teoretic. Practica, insa, te omoara.

PS Deocamdata, insa, are cursuri lunea si miercurea in aceeasi cladire in care le tin si eu pe ale mele, ba chiar la ore apropiate. Ca omul gospodar, isi face vara sanie…:)

LATE  UPDATE: La loc comanda!:) Dupa ce am scris randurile de mai sus, dupa ce a sunat ca nu mai vine acasa sa manance, c-a mancat cu prietenele in oras, dupa ce maica-sa s-a dus dimpreuna cu fratii ei (ai Anei, de buna seama) sa vada cum s-a instalat si au plecat de acolo la 10 seara, dupa ce Ana si Bethany si-au dat seama ca nu au televizor (adica au, dar fara cablul de antena nu-l poti folosi decat de mobila), ca n-au aer conditionat iar pentru ventilator le trebuie un prelungitor, dupa ce au realizat ca dusul „de pe hol” nu prezinta aceleasi conditii ca si cel de acasa, dupa ce s-au uitat o vreme una in ochii celeilalte – juna sunt, bela sunt, de nimeni nu depand – a avut o scena parca desprinsa din Tom Sawyer: Bethany (care, va reamintesc, o convinsese sa ramana peste noapte,) a zis ca i s-a facut foame: da o fuga pana acasa, ia si-un prelungitor si se intoarce. Sau poate nu. Ana a zis ca ea singura nu ramane in camera – ce-ar fi sa plece amandoua acasa si sa inceapa traiul independent de maine? Zis si facut: la miezul noptii, ca si Cenusareasa, Ana a aparut acasa – Alec, care adormise fericit in noul sau pat, a trebuit mutat, adormit, la loc. Ana a intrat direct in dus si-acum da tarcoale frigiderului. Are si independenta asta dezavantajele ei. Asa ca se duc ei, da’ se mai si intorc:)