Motto: Pentru cel care nu stie, muntii sunt munti, arborii sunt arbori, si apele – ape. Pentru cel care stie cate ceva, muntii nu mai sunt munti, arborii nu mai sunt arbori si apele nu mai sunt ape. Iar pentru cel care stie, muntii redevin munti, arborii – arbori, iar apele – ape. (Proverb zen – parca)

Cam asa se intampla si cu Eminescu. Mai intai, undeva prin clasele primare, cand cu Scrisoarea a III-a, esti convins ca Eminescu a fost un geniu si, mai mult, ca e poetul nepereche. Mai tarziu, undeva prin liceu, Eminescu nu mai e cool – devine prafuit, obosit, o gogoasa umflata cu pompa didactica. Din nefericire, am cunoscut multa lume care ramane la faza asta – imberba. Pentru cei care au rabdare, insa, si-l mai citesc o data, Eminescu redevine geniu si poet nepereche.

Cazul Eminescu exemplifica foarte bine ceea ce pe aici, cel putin in stiintele sociale, se numeste „problema canonului”: De ce sa continuam sa citim Homer si Platon si Cicero si Machiavelli? De ce numai barbati si numai albi si numai europeni? De ce generatie dupa generatie se perpetueaza mereu aceleasi nume, mereu aceleasi stereotipuri? Ce se mai poate spune nou despre Platon? Problema mi se pare fundamental gresit formulata: pe de o parte, pentru ca cine l-a citit pe Platon are o sansa s-o citeasca si pe Christine de Pizan (sunt gata sa pariez ca nici una dintre cititoarele feministe ale acestui blog – cate si daca vor fi fiind – n-au auzit de prima femeie scriitor-profesionist – sec. XV – si nu, nu scria rau:); pe de alta parte, pentru ca la scoala – elementara, gimnaziu, liceu, ba chiar si primii ani de facultate, esti obligat, ca profesir sa alegi: nu poti preda totul intr-un trimestru, intr-un semestru sau doua. Trebuie sa elimini.

Si-atunci cu cine sa-ncepi? Cu Platon sau cu Tecumseh – un indian care a incercat unificarea triburilor pe la 1800 toamna si-a tinut niste discursuri bunicele?

In fine, dar nu in cele din urma, farmecul canonului este precum farmecul textelor sacre: cand esti fortat sa recitesti de cateva zeci de ori aceleasi randuri esti obligat sa descoperi sensuri noi. N-ai incotro. Uitati-va ce-au facut misticii arabi dintr-o literatura relativ prozaica precum Coranul! (no offense)

Eminescu e cool! – asta trebuie sa priceapa copiii din ziua de azi. Nu degeaba unii ajung in canon si altii nu. Exista o selectie a valorilor pe care doar timpul o poate confirma. Reciteam azi Antigona lui Sofocle (nu din proprie initiativa – o am de predat maine:) Si-am recitit-o cu sufletul la gura si-am mai gasit cateva sensuri la care nu ma gandisem pana atunci. (Si, cand am fost la Harvard, Honnie Bonig a tinut si ea o conferinta tot despre Antigona – ceva cu totul totului nou!). Asa si cu Eminescu. Geniul e, oricum, o pedeapsa. De ce sa-l mai pedepsim inca o data, postum?

Oda (in metru antic)

Nu credeam sa-nvat a muri vrodata;
Pururi tanar, infasurat in manta-mi,
Ochii mei naltam visatori la steaua
Singuratatii.

…stiu ca se va intampla din momentul in care imi infig fierastraul in tulpina inca tanara – am condamnat bradul la moarte. Stiu si copiii, care de fiecare data insista sa ma insoteasca, ba se mai bat care sa manuiasca primul fierastraul. (Nota: Pentru ecologistii mai slabi de inger – asta se intampla la o ferma de brazi la care mergem de patru ani; in locul fiecarui brad taiat planteaza nu doi, ci patru si nu din considerente neaparat ecologice – ci din calcule cat se poate de meschine:)) Pentru moment, insa, nu conteaza. Abia acum bradul si-a facut datoria, bradul poate sa plece. Si-a imlinit, vorba lui Aritotel, telosul. Menirea – sa impodobeasca o casa de Craciun. Vine Craciunul – ploua. Let it rain, let it rain, let it rain! (Exagerez putin; ploaia s-a oprit in 24 seara:). Pleaca Craciunul, vine Anul Nou. Frig de ingheata pietrele. Acum da, acum poti face un foc in semineu, sa se asorteze cu bradul, fara sa te rada vecinii. Pleaca Anul Nou, pleaca Sfantul Vasile, vine Sfantul Ion. Ninge, vorba lui Paunescu, ca-n Esenin si-n poema rusa, ninge fantomatic si bacovian. Se inchid scolile. Acum da, acum bradul si luminile atarnate dimprejurul casei isi gasesc si merita, intr-un sfarsit, rostul.

Cat poti tine, insa, un brad? Profesorul meu de franceza din copilarie, de la Brad:), domnul Oncescu – Dumnezeu sa-l odihneasca! – [Nota: trebuie sa va povestesc o data despre el – si despre doamna Marcu, profesoara de engleza!] il tinea pana spre Paste. Cum nu prea era caldura, nu era nici o problema. Bradul rezista. Il inteleg perfect. Pe cat imi face placere sa impodobesc bradul, pe atat imi displace procesul de dezimpodobire. Aman momentul cat pot mai mult. Astazi (de fapt, ieri), Ancutza mi-a scurtat suferinta. Pana ne-am trezit (eu si copiii) a dat jos singura toate globurile si le-a impachetat frumos, sa fie pentru la anul. Mai ramasesera de dat jos doar instalatiile de luminat.

Pe asta am facut-o eu, cu baietii. Si tot cu ei am scos bradul din casa, am maturat acele ramase pe jos si-am oftat: fuse, fuse si se duse. M-am uitat la Andrei si la Alec. Nu pareau sa sufere. M-am bucurat. Asa inveti sa traiesti cu gandul mortii. Pornesti cu un brad, ajungi la un pestisor, apoi la un parinte si tot asa.

Viata la tara adauga insa un plus de naturalitate. Nu arunci bradul pur si simplu in strada. Il faci bucati cu macheta adusa din Amazon si-l pui pe foc. E zapada de aproape o jumatate de metru afara acum, asa ca ce poate fi mai frumos decat un foc care sa miroase a brad? E un soi de priveghi al bradului, daca vreti. Dar un priveghi la care lumea se veseleste, amintindu-si de raposat. Bradul si-a facut datoria, bradul poate sa plece. Aristotel ar fi fost mandru de noi. Si de brad. Acum si-a indeplinit menirea.

…ca sa nu mai avem vorbe…:)

…de asta data ceva mai … cum sa le spun? Mai de bucatarie. Mi-a scris astazi (ieri, de fapt), Mihai Bacalu – cel mai incapatanat ziarist clujean, pentru necunoscatori (si-o spun cu drag:) Vroia sa realizeze un material despre cum isi petrec romanii din strainatate revelionul. I-am spus ca anul asta ne strangem la casa unui alt roman vreo 16 din comunitate, mancam sarmale, salata boeuf, racituri, etc – nimic deosebit. „Pai nu mai ai altceva?” – m-a intrebat.

Am stat si m-am gandit. Nu. Asta e deosebit in diaspora – ca nu e nimic deosebit. Cei pe care ii stiu eu cel putin, nu merg la cluburi, nu se uita la televizor (nici nu ai la ce te uita, iar restaurantele se inchid pe la unu). Asa ca fac ceea ce faceau, in esenta, atat parintii cat si bunicii lor: se strang la vreunul acasa si petrec. Asculta muzica lautareasca si manaca racituri/piftie. Piftie – ca aici vroiam sa ajung, dar v-am luat pe ocolite:) – am inceput-o eu!!! Eu am inceput raciturile de anul asta! Singur! (Eu am spalat picioarele si carnea de porc, eu am umplut oala cu apa atat cat trebuia, eu am pus-o la fiert!!!) Vi se pare putin lucru? De-abia astept sa ma laud maine seara!:)

Pe un ton ceva mai serios acum: am realizat de-abia acum ca noi am plecat de-acasa pentru a ajunge, de fapt, cu adevarat acasa. Suntem mai romani decat romanii, daca imi este ingaduit sa spun asa. Noi am reinvatat sa ne (re)bucuram de tzuica, de sarmale si de salata boeuf, de ouale rosii si de mersul la biserica. (De sorici nu mai pomenesc – tanjesc dupa unul de vreo zece ani!) Noi am (re)invatat sa ne simtim bine fara televizor, sa cantam cantece de petrecere si sa ne-ajunga. Ne-a luat cateva zeci de mii de kilometri si, in unele cazuri, cativa zeci de ani, dar – dupa un ocol atat de lung – am inchis, in sfarsit, acasa. Am inchis cercul.

Asa ca bucurati-va de ce aveti:)

Si-acum, pentru ca tot mi-am permis sa-mi iau nasul la purtare, intru imbunare va marturisesc un secret din bucatarie: unii il mangaie pe vasilica, sa le aduca noroc tot anul; eu, de vreo 30 de ani, in fiecare ajun de Anul Nou, il desenez pe Corto Maltese. E un personaj de Hugo Pratt care m-a fascinat inca de pe la 12 ani si fara de care n-as fi ajuns niciodata in Amazon. Daca reusesc, va atasez mai jos cateva desene, ca sa stiti despre ce e vorba:

N-au iesit ele foarte mari, dar e mai mult decat nimic:) Si-acum ingaduiti-mi sa va urez un 2010 mai bun decat 2009. Nu e de colea. La Anul si la Multi Ani!

…va mai aduceti aminte ce va spuneam la terminarea semestrului? Ei bine, semestrul s-a incheiat, notele au fost postate, studentii nu mai au nimic nici de castigat, nici de pierdut. Dar unii dintre ei continua sa-mi scrie. Redau mai jos cateva emailuri, fara modificari.

…in urma cu douazeci de ani, in noaptea dintre 18 si 19 decembrie, pe la ora 4 dimineata, coboram din Hasdeu, indreptandu-ma spre Gheorghieni. Pe jos, de buna seama. Autobuzele nu mai circulau de la 11 seara, iar de taxiuri nu se punea pe atunci problema. Eram obisnuit sa fac la picior Clujul de la un capat la celalalt. Fluieram, bine-dispus: „Forever young I want to be, forever young”, fluieram. Scoala se terminase mai devreme decat de obicei, viata mea sentimentala incepea sa dea semne de revigorare, ce motive puteam avea sa fiu trist?

Prima patrula m-a oprit in dreptul Librariei Universitatii. Nimic neobisnuit. Ma opreau cu regularitate in peregrinarile mele nocturne, ba uneori chiar si in timpul zilei. Aveam asa, ca un magnet la patrulele de militie. Le aratam buletinul (BE 465050) cu viza de redinta in Cluj si legitimatia de student, ma lasau sa plec. De asta data, plutonierul sau ce-o fi fost, a zabovit mai mult studiindu-mi actele si inainte de a mi le inapoia m-a intrebat: „-Da’ de ce fluieri?” „- Pai pentru ca sunt bine dispus!” „-Ai motive?” ‘”-Da. Dumneavoastra, nu?”

Habar nu aveam ce se intampla la Timisoara. Nu-mi spusese nimeni, nu ascultam nici Vocea Americii si nici Europa Libera. Pana la Catedrala Ortodoxa m-au mai oprit inca trei patrule. Asta era deja neobisnuit, dar a trebuit sa ajung la Brad pentru a afla ce se intampla de fapt. Revolutia la Brad a decurs extrem de civilizat. Am pus mana pe un volum din Operele lui Ceausescu aruncat de pe balconul primariei. Am participat la incendierea gorunului lui Ceausescu, smuls de langa cel al lui Horea si tarat din Tebea pana in Brad cu un tractor si, pe la ora doua si jumatate dupa-amiaza, terminasem de manifestat prin tot orasul. „Acum, c-am facut si revolutia”, a zis Zbengu, „sa mergem acasa si sa mancam ceva”. Asa am si facut. La Cluj am ajuns doar pe 26 decembrie si l-am vizitat pe Calin Nemes la spital. Apoi am facut NU.

De atunci au trecut, cum spuneam, 20 de ani. Alaltaieri mi-am descoperit in barba primul fir alb. Apoi Ancutza, uitandu-se mai atenta, a mai gasit unul intr-o spranceana si altul in crestetul capului. In sfarsit, incep sa incaruntesc! I-am invidiat dintotdeauna pe oamenii carunti. Au asa, un „ce” mai distins. Se cheama ca mai am o sansa.

…Cluj. Toamna lui 2009. Ora 4 dimineata, in piata Lucian Blaga, undeva pe langa fostul Croco. Ma pregateam sa iau un taxi care sa ma duca pana la hotel, cand observ un fast-food non-stop si mi se face brusc pofta de un hamburger. Il comand si, pana astept sa se faca, o provesc pe fata care serveste. Are probabil vreo 17 ani, e de varsta Anei, delicata cum numai fetele de 17 ani pot fi. In spatele meu, vreo sapte taximetsristi stau in cerc si povestesc, asteptandu-si clientii. E un eufemism. Nu povestesc – urla. De fapt, doar unul dintre ei urla, ceilalti ii tin doar isonul cu hahaieli groase.

E, evident, masculul alfa al grupului si-si impartaseste in gura mare aventurile erotice. E o poveste intesata cu madulare, felatii, si multe cuvinte cu *** pe care le scoatea si le baga vajnicul erou spre incantarea asistentei. „Poveste”, de fapt, e prea mult spus. Firul epic lipseste, inlocuit de jumatati de fraze, sparte si aranjate in jurul ***. Ma uit la taximetristi. Ma uit la fata care imi pregatea hamburgerul. „Cum rezistati?” – o intreb. Ridica din umeri. „M-am obisnuit„, imi zice. „Incerc sa nu-i ascult„. Greu de facut, totusi. Cuvintele cu *** sparg noaptea, manjesc centrul Clujului. Clujul meu. Iau hamburgerul, platesc, multumesc, fac cativa pasi. Ma opresc. Fata asta nu merita asa ceva. Centrul Clujului nu merita asa ceva. Ma rasucesc pe calcaie.

Cu hamburgerul in mana ma indrept spre grupul care continua sa hahaie cu incantare. „Domnule„, ii spun masculului alfa, „dumneata ai o problema: ai putza mica.” Hahaielile inceteaza brusc. Taximetristii ma privesc ca pe un extraterestru cu antene verzi. „Ce zici, ma?” -ma-ntreaba, oarecumva neincrezator, masculul alfa, facand un pas in directia mea. Inca mai spera ca e o greseala, ca poate n-a auzit bine. Spera degeaba. Sunt ca batranii lui Cosbuc – greu de pornit, dar de-i pornesti sunt greu de-oprit. „Ai putza mica„, ii repet, aproape silabisind. Supralicitez. „Crede-ma, ca stiu ce vorbesc. Sunt medic. Faptul ca vorbesti atat de mult despre *** are o singura explicatie logica: ai putza mica si incerci sa-ti depasesti complexul„.

Musc din hamburger si-l privesc in ochi fara sa clipesc. Parca niciodata un fast-food n-a fost mai gustos. Pentru cateva clipe, centrul Clujului meu poate respira usurat. E liniste. Taximetristii au incremenit cu hahaielile inghetate pe buze. Toti il privesc pe masculul alfa, care cu fiecare secunda petrecuta in tacere incepe tot mai mult sa devina beta, epsilon, ba chiar omega. Pe chipul lui se citeste nedumerirea. Daca i-ai face o encefalograma, ar aparea, fara doar si poate, faimoasa unda N-400 – de parca l-as fi intrebat „ce sunet se aude cand aplauzi cu o singura mana?” Aude ce zic, dar nu poate sa inteleaga. Pe ce ma bazez?

Pe se bazeaza un ochelarist mititel care paseste cu un hamburger in mana in mijlocul unui cer de taximetrist si-i spune masculului alfa ca are putza mica? Priveste in jur, mirosind o capcana. Se asteapta ca undeva, dupa colt, sau in masinile stationate prin preajma sa stea, pregatita sa intervina, vreo trupa USLA sau ceva de genul asta. Poate e vreo emisiune de genul „camera ascunsa”.  Aproape ca-i vezi gandurile trecandu-i pe fata. Tot procesul asta de gandire e dureros. Il impiedica sa actioneze. E cu un cap mai inalt decat mine si cantareste vreo 30 de kilograme in plus, dar nu se poate hotari. „Du-te, ba, in p*** mea!” – zice intr-un tarziu, cu o jumatate de gura. Nici macar el nu e convins.

Am stiut atunci ca am castigat. Au stiut si restul taximetristilor. A stiut si masculul alfa care intre timp devenise omega. In piata a sosit un alt taxi. I-am facut semn sa se opreasca si m-am urcat. Nu m-am putut, insa, abtine. Din usa, m-am mai intors o data si l-am intrebat cu gura plina: „In care p***? In aia asa de mica?” N-am mai asteptat raspunsul. Intinsesem deja prea mult coarda. M-ar urcat in taxi si i-am spus soferului sa porneasca. De pe geam, am mai privit o data catre fast-food. Mi s-a parut ca fata care-mi servise hamburgerul zambea. Am zambit si eu.

Taximetristul acela nu va mai fi niciodata alfa. Oricate povesti cu madulare va continua sa mai spuna, in mintea ascultatorilor care vor continua, probabil, sa hahaie admirativ, va ramane pe vecie insurubuata indoiala: Daca baiatul ala avea dreptate? Daca asta are, de fapt, doar gura mare si putza mica? Si, oricum, inainte de a deschide gura pentru a-si impartasi aventurile erotice, va exista intotdeauna o strangere de inima: daca apare un ochelarist mititel cu un hamburger in mana si ne strica distractia?

Mi s-a parut ca centrul Clujului merita atata lucru. Inca mi se mai pare.

…pentru cei care ma cunosc, e secretul lui Polichinelle: am o latura feminina destul de bine reprezentata. Poate de aceea ma simt si bine in compania femeilor – si invers:) Sunt un romantic „de dulap”, cum altii sunt homosexuali „de dulap”. Mi se mai intampla, bunaoara – extrem de rar, dar mi se mai intampla – sa ma podideasca lacrimile la cate un film sau la cate o carte (dar va rog sa nu raspanditi zvonul!) Cand am citit in Jung ca barbatii au anima pe cand femeile au animus mi s-a parut perfect plauzibil. Cum altfel? Si de cum nu-mi trecuse mie asta prin cap pana atunci? Estimp, mi-am dezvoltat o strategie destul de sofisticata pentru a masca, in public, ceea ce ar fi automat interpetrat drept un semn de slabiciune.

Bunaoara, acum. Acum am facut un ocol pseudo-intelectual pentru a va spune o poveste simpla cu turta dulce. S-a terminat semestrul. In fine, nu s-a terminat, mai am inca de corectat examenele finale, de facut mediile, s.a.m.d. Dar, din punct de vedere omenesc, s-a terminat. Astazi le-am dat finalul. Nu-i voi mai vedea pe studentii astia fata catre fata, in veacul vecilor. (Pe marea lor majoritate, in orice caz – am cativa care ma urmeaza pretutindeni, groupies cum s-ar zice:), dar cum la primavara predau un curs introductiv – asta a fost unul 300 – slabe sperante si pe partea asta).

Ma uitam astazi la ei cum ieseau, pe rand, din amfiteatru, unii se opreau sa-mi stranga mana, altii dadeau doar din cap. Ieseau. Dusi erau. Dupa patru luni, pe cei mai multi ajunsesem sa-i cunosc. Nu stiu ce fac in timpul liber, nimic despre familiile lor, mai nimic despre preocuparile sau obsesiile lor (desi mai sunt si exceptii). Dar ii cunosc. Stiu cam ce le poate capul, stiu daca sunt repeziti sau meticulosi, daca stau bine la capitolul cultura generala sau nu, daca sunt pasionati de poltiica si ce orientare au. Stiu cui i-am fost simpatic si cui nu, pe cine am reusit sa influentez si pe cine am lasat indiferent. Pentru fiecare dintre ei am schitata in minte o ciorna de viata, o familie, un iubit sau o iubita. Ii cunosc.

Iar acum ieseau pe rand, care mai pe fuga, care mai incet, fiecare catre viata si destinul sau. Mi-am amintit cum ieseam eu din amfiteatru dupa ultima ora de curs – si, Doamne, ca din multe am mai iesit! – ca si ei: cu un sentiment de usurare, gata, am facut-o si pe asta, altul la rand! M-am gandit cum se gandeste Ana in aceste zile, cand are si ea primele ei „finaluri”: „sa se termine o data!”

Si se termina. Asa cum se termina si povestea asta – fara nici o morala. V-am avertizat de la bun inceput: e doar putina turta dulce inainte de Craciun. Daca ati rontait-o pana la sfarsit – bine. Daca nu, iarasi bine. Eu ma intorc la corectat examene. Ca un barbat:)

…dar mai intai sa-mi fac spasit mea culpa. Am neglijat acest blog nepermis de mult in ultima vreme. Mi-am neglijat, altfel spus (inca o data) eu-l oarecum privat in favoarea eu-lui oarecum public. Spre scuza mea, am avut motive intemeiate – care profesionale, care personale. Spre rusinea mea – am avut totusi timp sa scriu, ba pe voxpublica.ro, ba pe presa.nu. In fine, asta e.

Norocul face ca intoarcerea lui Florin din calatoria la Cercul Polar si Mos Craciun m-a readus cu picioarele pe pamant. Sau in suflet, cum vreti s-o luati. Pentru ca lucrurile cu adevarat importante, lucrurile „cu picioarele pe pamant” sunt, in realitate, cele „cu capul in nori”.

Am scris cate ceva despre aventura lui Florin pe voxpublica. Am postat si cateva poze. Daca nu le-ati vazut, le gasiti aici:

http://voxpublica.realitatea.net/life/romanul-care-a-facut-stopul-pana-la-mos-craciun-20775.html

Spre surprinderea mea, postarea a avut un numar suprinzator de mare de accesari (si comentarii favorabile) – neobisnuit pentru o postare care nu are nimic de-a face cu toata pasiunea politica revarsata in aceste zile. De unde trag concluzia ca nu sunt singurul care simte nevoia, macar la rastimpuri, sa ia o pauza. Vor urma si alte postari despre aventura lui Florin, pe masura ce primesc informatiile. Deocamdata, insa, ca bonus pentru cetitorii acestui blog, o fotografie in premiera cu Florin inmanandu-i direct lui Mos Craciun, in casa sa din Laponia, scrisoarea nepotului Andrei.

…hai, inca una, cu Florin facand autostopul la -30 de grade Celisus.

M-au intrebat multi: „Cum si-a permis asa ceva?” „Cat a costat?” „Locuieste in strainatate?” etc. Aceeasi intrebare-oftata, intr-o forma sau alta, am primit-o si dupa expeditia in Amazon. „Ehei, si eu m-as duce, dar acum n-am bani, n-am timp, n-am…”

Ei bine, sa va impartasesc un secret: nimeni nu are. Nimeni nu are nici timp, nici bani, nici-nici. (Florin, bunaoara, e, momentan, somer!)  Cu plecatul asta dupa cai verzi pe pereti e, insa, precum cu facutul de copii: niciodata nu e momentul. Daca astepti pana va fi momentul, sanse sunt sa nu mai fie niciodata. Aventurile, ca si copiii, se fac, nu se negociaza si nu se vaicaresc. Pe urma, cumva, Doamne-Doamne, in marea Lui bunatate, procura.

Nu, nu am picat in nici un soi de delir mistic, credeti-ma. Astea sunt fapte obiective. Cumva-cumva, de undeva, se face ca-ti vine. Daca e sa pleci, daca e sa faci un copil, pleaca. Fa copii. Nu amana pe principiul „acum nu e momentul”. Niciodata „nu e momentul”. Intotdeauna se va gasi o scuza „rationala”. Dar aventurile, ca si copiii, nu intra sub semnul ratiunii instrumentale. Ratiunea instrumentala, cea care domina vremurile noastre, nici nu e, de fapt, ratiune. E pentru ceva, e un cutit, o surubelnita. Adevarata ratiune e „in sine„, nu „pentru” ceva. N-are nevoie de justificari din afara.

Nu mergi in jungla sau la Polul Nord pentru bani, faima, a scrie o carte, etc. Sanse sunt ca nu vei obtine de nici unele. Mergi pentru ca mergi. Nu faci copii pentru a avea cui sa-i lasi mostenirea sau pentru a avea cine „sa-ti dea un pahar cu apa”. Sanse sunt sa nu se intample nici una, nici cealalta. Ba dimpotriva:) Ii faci pentru ca-i faci.

Si cu asta am incalecat pe-o sa, si v-am spus o poveste de Craciun asa.

… sarbatoarea de Thanksgiving are o vechime de cateva sute de ani, Black Friday – de-abia de cateva zeci de ani. In ce masura suntem indreptatiti sa consideram cuplarea celor doua drept un fenomen simptomatic al decadentei societatii de consum? Care e conexiunea dintre aceste doua evenimente, in aparenta situate la poluri de rationalitate opuse?

Thanksgiving-ul a fost inaugurat de catre primii Pelerini (Pilgrims) – o … secta religioasa opusa atat Bisericii Anglicane cat si Puritanilor. Au multumit lui Dumnezeu (si indienilor) pentru ca au scapat de foamete si aveau suficente provizii pentru a trece cu bine iarna ce se apropia. Din dimensiunea religioasa n-a mai ramas mare lucru, nici din cea de bunavointa fata de „straini”. Ar fi usor de spus ca astazi sarbatoarea se reduce la mese pantagruelice, curcan si cartofi dulci (varza, in varianta romaneasca) – dar ar fi usurel nedrept. Dupa cum ii spunea un ava din Pateric unui ucenic ingrijorat de rugaciunea „din varful buzelor”, chiar de golesti un opait, ceva ulei tot mai ramane sa se prelinga de pe peretii vasului.

Asa si aici: forma obliga, fie si numai pentru cateva clipe, inainte de a incepe curcanul. Pentru ce esti recunoscator? Pentru ce dai multumire? E un exercitiu care merita. Te obliga sa realizezi ca, in ciuda nemultumirilor de zi cu zi, in ciuda vaicarelilor ce ne presara mai tot anul, fiecare are cate ceva pentru care sa fie recunoscator. Altfel spus, Thanksgiving-ul te ajuta sa repui, ca orice sarbatoare, lucrurile in persepctiva.

Si ce legatura are asta cu Black Friday – ziua, vinerea de dupa, in care americanii se trezesc mahmuri cu noaptea-n cap, calcandu-se in picioare pentru a beneficia de reduceri? Fenomenul e real, nu e inventat de mass media si – nu-i de mirare – starneste nedumerirea muritorului de rand: ce-i mana in lupta pe oamenii astia? Sute, mii de oameni, se inghesuie, imping, si uneori omoara, pentru a ajunge primii la o masina de spalat, redusa cu 50%, un pistol de jucarie, redus cu 7 dolari, s.a.m.d. Nevoia? Asta s-ar justifica intr-o tara in care saracia e, totusi, endemica, nu intr-una in care pana si un lucrator la McDonald (cele mai mici salarii) isi poate cumpara un televizor (color!:) din banii facuti in cel mult doua zile.

Inclin sa cred – in absenta vreunor studii de specialitate – ca e in acest fenomen, o latura aproape spirituala. In Black Friday americanii isi reconfirma americanitatea – calitatile ce i-au facut sa fie ceea ce sunt: spiritul de competitie si cel de afaceri (good deal). In restul anului, ambele sunt mai degraba atrofiate. Nimeni nu se calca in picioare, nimeni nu se enerveaza daca asteapta la coada zece minute in plus pentru ca vreo babutza sa-si numere cele vreo 50 de cupoane, nimeni nu se uita la cativa dolari in plus (cu exceptia babutelor atipice din exemplul de mai sus:), domneste placiditatea, resemnarea, jocul dupa reguli, etc. (Vorba unui amic bucurestean: „Daca vreun pieton ar traversa strada in Bucuresti tarandu-si picioarele, cum fac astia, soferul s-ar da jos din masina si l-ar pocni cu levierul!”:)

Acum, in Black Friday, au ocazia sa-si demonstreze ca spiritul din goana dupa aur sau cel din „go West”, n-a muritu, num-o tar o hodinit-o. Ca au ramas la fel de frugali precum stramosii lor puritani sau pilgrims, ca – in vorba lui Max Weber – etica protestanta a capitalismului n-a pierit. Nu e vorba de aia cativa lei economisiti. E vorba de respectul fata de sine si fata de stramosi.

Si-un pic de spirit de turma, ce-i drept. Cam ca la noi, cu inghesuiala de Paste. Ganditi-va la asta inainte de a arunca primii piatra.