…stiu ca se va intampla din momentul in care imi infig fierastraul in tulpina inca tanara – am condamnat bradul la moarte. Stiu si copiii, care de fiecare data insista sa ma insoteasca, ba se mai bat care sa manuiasca primul fierastraul. (Nota: Pentru ecologistii mai slabi de inger – asta se intampla la o ferma de brazi la care mergem de patru ani; in locul fiecarui brad taiat planteaza nu doi, ci patru si nu din considerente neaparat ecologice – ci din calcule cat se poate de meschine:)) Pentru moment, insa, nu conteaza. Abia acum bradul si-a facut datoria, bradul poate sa plece. Si-a imlinit, vorba lui Aritotel, telosul. Menirea – sa impodobeasca o casa de Craciun. Vine Craciunul – ploua. Let it rain, let it rain, let it rain! (Exagerez putin; ploaia s-a oprit in 24 seara:). Pleaca Craciunul, vine Anul Nou. Frig de ingheata pietrele. Acum da, acum poti face un foc in semineu, sa se asorteze cu bradul, fara sa te rada vecinii. Pleaca Anul Nou, pleaca Sfantul Vasile, vine Sfantul Ion. Ninge, vorba lui Paunescu, ca-n Esenin si-n poema rusa, ninge fantomatic si bacovian. Se inchid scolile. Acum da, acum bradul si luminile atarnate dimprejurul casei isi gasesc si merita, intr-un sfarsit, rostul.

Cat poti tine, insa, un brad? Profesorul meu de franceza din copilarie, de la Brad:), domnul Oncescu – Dumnezeu sa-l odihneasca! – [Nota: trebuie sa va povestesc o data despre el – si despre doamna Marcu, profesoara de engleza!] il tinea pana spre Paste. Cum nu prea era caldura, nu era nici o problema. Bradul rezista. Il inteleg perfect. Pe cat imi face placere sa impodobesc bradul, pe atat imi displace procesul de dezimpodobire. Aman momentul cat pot mai mult. Astazi (de fapt, ieri), Ancutza mi-a scurtat suferinta. Pana ne-am trezit (eu si copiii) a dat jos singura toate globurile si le-a impachetat frumos, sa fie pentru la anul. Mai ramasesera de dat jos doar instalatiile de luminat.

Pe asta am facut-o eu, cu baietii. Si tot cu ei am scos bradul din casa, am maturat acele ramase pe jos si-am oftat: fuse, fuse si se duse. M-am uitat la Andrei si la Alec. Nu pareau sa sufere. M-am bucurat. Asa inveti sa traiesti cu gandul mortii. Pornesti cu un brad, ajungi la un pestisor, apoi la un parinte si tot asa.

Viata la tara adauga insa un plus de naturalitate. Nu arunci bradul pur si simplu in strada. Il faci bucati cu macheta adusa din Amazon si-l pui pe foc. E zapada de aproape o jumatate de metru afara acum, asa ca ce poate fi mai frumos decat un foc care sa miroase a brad? E un soi de priveghi al bradului, daca vreti. Dar un priveghi la care lumea se veseleste, amintindu-si de raposat. Bradul si-a facut datoria, bradul poate sa plece. Aristotel ar fi fost mandru de noi. Si de brad. Acum si-a indeplinit menirea.