…dar mai intai sa-mi fac spasit mea culpa. Am neglijat acest blog nepermis de mult in ultima vreme. Mi-am neglijat, altfel spus (inca o data) eu-l oarecum privat in favoarea eu-lui oarecum public. Spre scuza mea, am avut motive intemeiate – care profesionale, care personale. Spre rusinea mea – am avut totusi timp sa scriu, ba pe voxpublica.ro, ba pe presa.nu. In fine, asta e.

Norocul face ca intoarcerea lui Florin din calatoria la Cercul Polar si Mos Craciun m-a readus cu picioarele pe pamant. Sau in suflet, cum vreti s-o luati. Pentru ca lucrurile cu adevarat importante, lucrurile „cu picioarele pe pamant” sunt, in realitate, cele „cu capul in nori”.

Am scris cate ceva despre aventura lui Florin pe voxpublica. Am postat si cateva poze. Daca nu le-ati vazut, le gasiti aici:

http://voxpublica.realitatea.net/life/romanul-care-a-facut-stopul-pana-la-mos-craciun-20775.html

Spre surprinderea mea, postarea a avut un numar suprinzator de mare de accesari (si comentarii favorabile) – neobisnuit pentru o postare care nu are nimic de-a face cu toata pasiunea politica revarsata in aceste zile. De unde trag concluzia ca nu sunt singurul care simte nevoia, macar la rastimpuri, sa ia o pauza. Vor urma si alte postari despre aventura lui Florin, pe masura ce primesc informatiile. Deocamdata, insa, ca bonus pentru cetitorii acestui blog, o fotografie in premiera cu Florin inmanandu-i direct lui Mos Craciun, in casa sa din Laponia, scrisoarea nepotului Andrei.

…hai, inca una, cu Florin facand autostopul la -30 de grade Celisus.

M-au intrebat multi: „Cum si-a permis asa ceva?” „Cat a costat?” „Locuieste in strainatate?” etc. Aceeasi intrebare-oftata, intr-o forma sau alta, am primit-o si dupa expeditia in Amazon. „Ehei, si eu m-as duce, dar acum n-am bani, n-am timp, n-am…”

Ei bine, sa va impartasesc un secret: nimeni nu are. Nimeni nu are nici timp, nici bani, nici-nici. (Florin, bunaoara, e, momentan, somer!)  Cu plecatul asta dupa cai verzi pe pereti e, insa, precum cu facutul de copii: niciodata nu e momentul. Daca astepti pana va fi momentul, sanse sunt sa nu mai fie niciodata. Aventurile, ca si copiii, se fac, nu se negociaza si nu se vaicaresc. Pe urma, cumva, Doamne-Doamne, in marea Lui bunatate, procura.

Nu, nu am picat in nici un soi de delir mistic, credeti-ma. Astea sunt fapte obiective. Cumva-cumva, de undeva, se face ca-ti vine. Daca e sa pleci, daca e sa faci un copil, pleaca. Fa copii. Nu amana pe principiul „acum nu e momentul”. Niciodata „nu e momentul”. Intotdeauna se va gasi o scuza „rationala”. Dar aventurile, ca si copiii, nu intra sub semnul ratiunii instrumentale. Ratiunea instrumentala, cea care domina vremurile noastre, nici nu e, de fapt, ratiune. E pentru ceva, e un cutit, o surubelnita. Adevarata ratiune e „in sine„, nu „pentru” ceva. N-are nevoie de justificari din afara.

Nu mergi in jungla sau la Polul Nord pentru bani, faima, a scrie o carte, etc. Sanse sunt ca nu vei obtine de nici unele. Mergi pentru ca mergi. Nu faci copii pentru a avea cui sa-i lasi mostenirea sau pentru a avea cine „sa-ti dea un pahar cu apa”. Sanse sunt sa nu se intample nici una, nici cealalta. Ba dimpotriva:) Ii faci pentru ca-i faci.

Si cu asta am incalecat pe-o sa, si v-am spus o poveste de Craciun asa.