…in urma cu douazeci de ani, in noaptea dintre 18 si 19 decembrie, pe la ora 4 dimineata, coboram din Hasdeu, indreptandu-ma spre Gheorghieni. Pe jos, de buna seama. Autobuzele nu mai circulau de la 11 seara, iar de taxiuri nu se punea pe atunci problema. Eram obisnuit sa fac la picior Clujul de la un capat la celalalt. Fluieram, bine-dispus: „Forever young I want to be, forever young”, fluieram. Scoala se terminase mai devreme decat de obicei, viata mea sentimentala incepea sa dea semne de revigorare, ce motive puteam avea sa fiu trist?

Prima patrula m-a oprit in dreptul Librariei Universitatii. Nimic neobisnuit. Ma opreau cu regularitate in peregrinarile mele nocturne, ba uneori chiar si in timpul zilei. Aveam asa, ca un magnet la patrulele de militie. Le aratam buletinul (BE 465050) cu viza de redinta in Cluj si legitimatia de student, ma lasau sa plec. De asta data, plutonierul sau ce-o fi fost, a zabovit mai mult studiindu-mi actele si inainte de a mi le inapoia m-a intrebat: „-Da’ de ce fluieri?” „- Pai pentru ca sunt bine dispus!” „-Ai motive?” ‘”-Da. Dumneavoastra, nu?”

Habar nu aveam ce se intampla la Timisoara. Nu-mi spusese nimeni, nu ascultam nici Vocea Americii si nici Europa Libera. Pana la Catedrala Ortodoxa m-au mai oprit inca trei patrule. Asta era deja neobisnuit, dar a trebuit sa ajung la Brad pentru a afla ce se intampla de fapt. Revolutia la Brad a decurs extrem de civilizat. Am pus mana pe un volum din Operele lui Ceausescu aruncat de pe balconul primariei. Am participat la incendierea gorunului lui Ceausescu, smuls de langa cel al lui Horea si tarat din Tebea pana in Brad cu un tractor si, pe la ora doua si jumatate dupa-amiaza, terminasem de manifestat prin tot orasul. „Acum, c-am facut si revolutia”, a zis Zbengu, „sa mergem acasa si sa mancam ceva”. Asa am si facut. La Cluj am ajuns doar pe 26 decembrie si l-am vizitat pe Calin Nemes la spital. Apoi am facut NU.

De atunci au trecut, cum spuneam, 20 de ani. Alaltaieri mi-am descoperit in barba primul fir alb. Apoi Ancutza, uitandu-se mai atenta, a mai gasit unul intr-o spranceana si altul in crestetul capului. In sfarsit, incep sa incaruntesc! I-am invidiat dintotdeauna pe oamenii carunti. Au asa, un „ce” mai distins. Se cheama ca mai am o sansa.