…pentru cei care ma cunosc, e secretul lui Polichinelle: am o latura feminina destul de bine reprezentata. Poate de aceea ma simt si bine in compania femeilor – si invers:) Sunt un romantic „de dulap”, cum altii sunt homosexuali „de dulap”. Mi se mai intampla, bunaoara – extrem de rar, dar mi se mai intampla – sa ma podideasca lacrimile la cate un film sau la cate o carte (dar va rog sa nu raspanditi zvonul!) Cand am citit in Jung ca barbatii au anima pe cand femeile au animus mi s-a parut perfect plauzibil. Cum altfel? Si de cum nu-mi trecuse mie asta prin cap pana atunci? Estimp, mi-am dezvoltat o strategie destul de sofisticata pentru a masca, in public, ceea ce ar fi automat interpetrat drept un semn de slabiciune.

Bunaoara, acum. Acum am facut un ocol pseudo-intelectual pentru a va spune o poveste simpla cu turta dulce. S-a terminat semestrul. In fine, nu s-a terminat, mai am inca de corectat examenele finale, de facut mediile, s.a.m.d. Dar, din punct de vedere omenesc, s-a terminat. Astazi le-am dat finalul. Nu-i voi mai vedea pe studentii astia fata catre fata, in veacul vecilor. (Pe marea lor majoritate, in orice caz – am cativa care ma urmeaza pretutindeni, groupies cum s-ar zice:), dar cum la primavara predau un curs introductiv – asta a fost unul 300 – slabe sperante si pe partea asta).

Ma uitam astazi la ei cum ieseau, pe rand, din amfiteatru, unii se opreau sa-mi stranga mana, altii dadeau doar din cap. Ieseau. Dusi erau. Dupa patru luni, pe cei mai multi ajunsesem sa-i cunosc. Nu stiu ce fac in timpul liber, nimic despre familiile lor, mai nimic despre preocuparile sau obsesiile lor (desi mai sunt si exceptii). Dar ii cunosc. Stiu cam ce le poate capul, stiu daca sunt repeziti sau meticulosi, daca stau bine la capitolul cultura generala sau nu, daca sunt pasionati de poltiica si ce orientare au. Stiu cui i-am fost simpatic si cui nu, pe cine am reusit sa influentez si pe cine am lasat indiferent. Pentru fiecare dintre ei am schitata in minte o ciorna de viata, o familie, un iubit sau o iubita. Ii cunosc.

Iar acum ieseau pe rand, care mai pe fuga, care mai incet, fiecare catre viata si destinul sau. Mi-am amintit cum ieseam eu din amfiteatru dupa ultima ora de curs – si, Doamne, ca din multe am mai iesit! – ca si ei: cu un sentiment de usurare, gata, am facut-o si pe asta, altul la rand! M-am gandit cum se gandeste Ana in aceste zile, cand are si ea primele ei „finaluri”: „sa se termine o data!”

Si se termina. Asa cum se termina si povestea asta – fara nici o morala. V-am avertizat de la bun inceput: e doar putina turta dulce inainte de Craciun. Daca ati rontait-o pana la sfarsit – bine. Daca nu, iarasi bine. Eu ma intorc la corectat examene. Ca un barbat:)