…ca ce e rau stim:) E bun faptul ca oamenii pot sa vorbeasca liber, sa-si puna piticul pe masa (si, Doamne, ca multi mai sunt!); e bun faptul ca iti ofera o imagine, oricat de distorsionata si oricat de aproximativa, prin forta lucrurilor, a ceea ce gandesc oamenii – nu toti oamenii, dar oamenii care, simplificand, au acces la internet, ii pasioneaza politica dar nu numai (vezi numarul de accesari si de comentarii in functie de subiect)  si – de presupus – o oarescare influenta, fie ea si inconstienta, asupra celor care n-au.

E bun faptul ca macar o mana de politicieni s-au incumetat sa intre in acest cuibar de viespi, unde esti facut arsice cat ai bate din palme, unde trebuie sa inghiti injuraturi (in fine , nu e musai, poti sa le cenzurezi, dar cine are timp pentru asa ceva, plus ca nu e frumos, principial vorbind:). Din acest punct de vedere, tot respectul meu pentru Vasile Dancu si Adriana Saftoiu. Rezista la tavaleala, rezista la un numar mai mic de accesari. Rezista. Raspund. Invata sa raspunda. Sever Voinescu, nu. Sever n-a inteles un lucru simplu: un blog nu e un ziar. In ziar ti-ai publicat opinia, te-njura pentru ea unii, te lauda altii, asta e. Blogul presupune asumarea unui anumit grad de intimitate. Nu reproduci articole, cuvantari si, mai cu seama, nu iti ignori cititorii! Nu te-au obligat parintii sa-ti faci blog, dar – daca tot le-ai facut – nu te inchide in turnul de fildes, ca nu e frumos.

E bun faptul ca alde Mihai Gotiu se infrunta ‘live’ cu I T Morar. (E dezamagitor felul in care ITM intelege sa o faca, dar asta e o alta poveste: sa ajungi sa sustii ca din cauza lui Gotiu au scazut accesarile pe Voxpublica??? Unde tragem linia pentru paranoia?) Gotiu n-are decat de castigat, Morar n-are decat de pierdut. De la un membru fondator al Academiei Catavencu aveam pretentii mai mari. Dar am avut si de la Mircea Toma. Unele pretentii de aia sunt facute – pentru a fi inselate:)

Dar, ceea ce e cu adevarat bun, e felul direct in care asisti la nasterea unei lumi noi – o lume in care oamenii, precum in Evul Mediu, incep sa se redefineasca (inutil sa precizez – aici nu e vorba neaparat de Voxpublica, ci de toate aceste retele informale de socializare luate la vraf, cum s-ar spune). E bine? E rau? Habar n-am. Un lucru, insa, stiu sigur.

E inevitabil.

Asistam (si punem, vrem – nu vrem umarul) la re-spatializarea omului – iar prin asta inteleg recuperarea inconstienta, asemanatoare dar totusi diferita, a dialecticii dintre forum internum si forum externum. Mai simplu spus, asistam la re-intelegerea persoanei, atat de catre sine insasi cat si de catre cei din jur, iar prin asta, la modificarea/recuperarea unei altfel de raltii intre public si privat, intre om si comunitate, intre om si politica. Iertata-mi fie excitarea, dar cu asa ceva nu te intalnesti in fiecare zi. Vi se pare mult? Pompos forumlat? Vi se pare putin?

Te intalnesti o data la un mileniu sau mai rar. Din punctul asta de vedere, Revolutia Romana din ’89 a fost un sughit insignifiant.

Pe de alta parte, vorba lui Cioran – „in clipa in care am realizat imensitatea universului, am renuntat la a ma mai spala pe dinti„. Ei bine, eu nu renunt:) Vorba lui Pascal, ca sa va tin din vorbe-n vorbe:) „Omul nu e decat o trestie – cea mai fragila dintre toate. Dar e o trestie ganditoare. Un abur, o picatura de apa, sunt suficiente pentru a-l ucide. Dar chiar murind, omul e mai nobil decat ceea ce-l ucide – pentru ca el stie ca moare; iar avantajul pe care universul il are asupra lui ii ramane universului necunoscut„.

PS Inutil sa precizez? Citatul e aproximativ si reprodus/tradus din memorie.

PPS Pentru cei interesati – dupa a doua internare si dupa pneumotoracocenteza (in americaneza, „chest tap„, i.e., i-au dat cep in piept:)), Lucy e bine, multumim lui Dumnezeu.

…joi seara, pe-aci a fost season finale la Grey’s Anatomy – serialul. Special, two hours! Previews? Sa te lase cu sufletul la gura.

[Nota: E saptamana de season finales. Luni, a fost cea de la House. M-a tinut cu sufletul la gura pana cu 15 minute inainte de final. Facusem un prognostic si totul parea sa-mi mearga impotriva. Nu, nu ma identific (neaparat) cu personajele din seriale. Ma identific, insa, cu scenaristii care au construit personajele. Incerc sa ma pun in pielea lor incercand sa se puna in pielea personajului si, in acelasi timp, sa raspunda nevoilor audientei. Nu va mai tin cu sufletul la gura: cand toata familia imi radea-n nas ca m-am inselat, pe ultima suta de metri … am avut dreptate, ce sa ma laud?:)

Buun. Vine joi. Dupa o saptamana nu foarte roza, dupa o luna-doua, de-altminteri, nu foarte roze. Ce sa mai zic? Am trait si vremuri mai bune. In fine, asteptam cu infrigurare momentul. Un serial din asta e ca o discutie cu prietenii la o bere – o discutie din aia la care iti merge mintea, dar nu se ingrijoreaza daca e bine sa spuna ce vrea sa zica atunci sau nu; te spala pe creieri! Inainte de seara, insa, vine dupa-amiza, vremea ca baietii sa mearga cu cainii la plimbare, prin parcul de langa casa. Andrei ii da drumul lui Lucy fara lesa, ca de obicei. Ca de obicei, eu strig dupa el sa i-o puna la parc. Ca de obicei, el imi raspunde, din usa, ca e treaba lui, ca el o plimba si stie el mai bine.

Ma asez la computer, ma uit distrat peste stiri, vaitandu-mi de mila, pe undeva, prin strafundurile subconstientului. Mi se parea ca, daca ceva a fost sa mearga prost in ultima vreme, a mers. Si-atunci suna telefonul. Si era Andrei. Si-mi spune ca Lucy a fost lovita de o masina. A aruncat-o peste cap.

Moment in care realizez, printre altele, cu o deosebita claritate, ca  Ana are mere: (1) lucrurile pot merge muuuult mai rau (daca in locul cainelui era un copil?); (2) ca sunt lucruri in viata pe care nu le poti controla, chiar daca te poti stradui; in fine, dar nu in cele din urma, (3) ca zicea si el Cromwell ceva cand zicea „rugati-va, dar pastrati si praful de pusca uscat”, dar ca, la fel de bine, putem zice „pastrati praful de pusca uscat, dar nu uitati nici sa va rugati„. E o masura in toate.

In fine, ard etapele, ard tipetele, isteriile din casa, rasuflarea sacadata a cainelui, privirea-i trista dar fara repros, gandul din spatele gandului ca o luam cu totii pe aratura, e – la urma urmelor – un caine, emotiile lui Andrei care isi dadea seama ca a gresit si ba incerca sa arunce vina pe sofer (hit and run, loveste si fugi, dar, daca nu-i cainele in lesa, nu-l condamna nimeni), ba incerca sa ne convinga ca nu-i nimic. Ma opresc la mine si la nesimtirea mea.

Vine momentul cheie: il ducem la urgente? Urgentele pentru animale, in Bloomington, sunt o problema. Stiam de cand a fost otravit Vasile. Le afli greu si costa mult. Te pun in situatia in care te-ntreaba „pana unde sunteti dispus sa platiti ca sa-l salvati?” In fata copiilor te-ntreaba, ceea ce, pentru moment cel putin, e mai mult decat daca te-ai afla singur, in fata propriei constiinte. Ca de cheltuit, intr-o secunda, poti cheltui aproape oricat. De aia s-au inventat cartile de credit. La Vasile m-am oprit la faza „putem sa chemam un elicopter de la Indianapolis”. Dar aici?

Si-n plus era joi seara. Se apropia season finale de la Grey’s Anatomy, in spuma marilor! Si nici nu era clar daca Lucy mergea spre bine sau spre rau. O ora mai tarziu, situatia nici nu se ameliorarase, dar nici nu se deteriorase. Dupa calculele mele, asta era bine. Am sunat la cateva urgente. N-a raspuns nimeni. Si, spre rusinea mea, aproape ca m-am simtit usurat. Ana, insa, disperata si plansa, nu s-a lasat. A sunat inca de vreo zece ori. In cele din urma i-a raspuns cineva, dintr-un orasel uitat de lume, din Indiana.

Ard etapele. Am condus, printr-o furtuna groaznica, vreme de o ora – dus. Am nimerit clinica, aflata in mijlocul lui nowhere. Culmea! Medicul veterinar de-acolo – un meserias cu sepcuta, blugi si cizme de cowboy, il salvase si pe Vasile si pe Lucy, dar la o alta clinica, muult mai aproape de Bloomington. Il intreb: pai nu esti matale…? Ba da, zice, eu sunt proprietarul clinicii aleia. Meserias. M-am simtit dintr-o data bine.

Ne-a spus variantele optimiste si pesimiste. Fara false bullshit-uri. Am avut incredere. Asa facuse si inainte. Nu se compara cu veterinarii „de la oras” – taxe mari si bullshitu’ cat casa.

M-am simtit mult mai bine.

Ard din nou etapele. Azi am adus-o pe Lucy acasa. Nu e inca bine – si pentru cateva zile nimeni nu garanteaza nimic. Alta caruta de bani s-a dus pe apa Sambetei. Duca-se. Am pierdut finala de la Grey’s Anatomy. Duca-se. (Am aflat, totusi, cum s-a terminat, dar nu va spun:). Mi-am dat insa seama cat de putin conteaza toate grijile noastre, la o adica. Si ca de ce au dreptate turcii cand spun ca, daca te culci pe podea, nu risti sa cazi din pat. Stiam asta, dar uneori avem cu toii nevoie de o readucere a-minte.

Si-aici nu vorbim despre un caine – desi, dupa cum am mai spus, cainii te-nvata cel mai bine Corinteni 13:). Aici vorbim despre felul in care suntem atat de obisnuiti cu „lebada alba”, incat uitam cu desavarsire ca stam cu „lebada neagra” deasupra capului. (Pentru necunoscatori, nu ma mai ostenesc sa caut referintele – e vorba de … vedeti si la mine, postari mai vechi, si la Mihnea, unele mai recente). 

Fara lebada neagra n-ai cum s-o apreciezi pe cea alba (ceea ce vine de se leaga de postarea anterioara:)

Lucy respira greu in somn. Avem medicamente. A primit steroizi anti-inflmatorii, avem antibiotice si analgezice. Praful de pusca e, asadar, uscat. Dar nu (numai) de asta avem acum nevoie.

PS Am uitat sa precizez, pentru necunoscatori: „anatomie” vine – cum altfel? – din greaca si inseamna separare, imbucatatire, descopunere a intregului pe bucati pentru a fi inteles mai bine. Ca in procesul asta dipsare sufletul e o alta mancare de peste…

… am promis – revin asupra temei. Pe scurt, spuneam ultima data ca, in ciuda aparentelor, nici macar happy-endingul din filme nu ne face fericiti. Ca, tanda pe manda, cel putin pentru cei pe care-i cunosc cat de cat bine din generatia mea, atat cartile cat si filmele care le-au marcat existenta (la ce bun sa ne ferim de cuvintele mari?) au fost tocmai cele fara un happy-end.

[Nota: Exista o diferenta intre happy-end – cum il foloseste Mihnea – si happy-ending, cum il folosesc eu:)]

Mai spuneam si ca placerea sfarsitului depinde de structura povestii. Ca, in defintiv, e o chestiune de adaptare a formei la fond. Pe de o parte suntem mai inclinati spre happy-endings la filme si mai putin la carti. E vorba despre doua moduri diferite de mediatizare a realitatii (na, c-am zis-o!). E diferenta intre scris si citit. Intre placut femeia si iubit femeia.

[Nota: Cand eram in armata si nu eram consemnati, ne mai scoteau la cules de frunze in FATA unitatii 01662. Orice femeie care treca pe-acolo era de fluierat. Nu toate, insa, erau si de iubit.:)]

Este, asadar, happy-endingul un surogat de mantuire? Fara doar si poate! Are asta ceva de-a face cu mantuirea? Nu stiu, sa ne gandim. Pentru o mai buna exemplificare sa luam cazul cafelei nechezol (pentru necunoscatori, era un amestec niciodata descifrat de ovaz – parca – si boabe de cafea; unii sustineau ca nu era, in fapt, nici o boaba de cafea pe-acolo; n-avem de unde a sti; cand aveai musafiri, o amestecai cu boabe de cafea si anuntai, sa se bucure si omul; aveai impresia ca bei aproape 66% cafea:) Nechezolul, deci, era un surogat. Un surogat de cafea.

Ai un original si un surogat – cum le deosebesti? Stii cumva cum e mantuirea? Cunosti carevasazica originalul pentru a putea avea termene de comparatie?

Logic vorbind, ne aflam in plin paradox: vorbim despre ceva ce nu stim. Ceva ce n-am aflat inca. Vorbim „in ghicitura”. Vorbim despre ceva ce stim ca nu stim. Vorbim, aparent, pentru a ne afla in treaba. Asta, la Hegel:). e intrebarea „intelegerii”. Nivelul doi. Nu intelegi, iar traditia nu poate sa-ti explice. Modernitatea s-a intepenit pe aici pe undeva. Intreaba logic, or logic vorbind, traditia nu are cum sa-ti raspunda. Asadar o negi.

Asta a fost, printre altele, provocarea lui Hristos: Eu n-am venit sa stric traditia, ci s-o implinesc.

Si cu asta am ajuns deja (eu:) la capatul puterilor exlicative pentru o singura postare. Nu va asigur ca urmatoarea va fi pe aceeasi tema. Dar va asigur ca, daca mai traiesc, va urma. Nu va lamuresc pe voi. Pe mine ma.

…si nu, n-am uitat despre partea a doua (si cea mai interesanta, cred) a eseului despre happy-ending. Ba am si scris un text care a disparut in maruntaiele internetului. Asa ca ma veti ierta acum. N-aveti incotro:) Nici eu n-am. Am avut altele pe cap – am avut o idee. Nasterea ei a fost un travaliu.

Am trei copii, dar habar nu am cum se nasc copiii. As vrea sa stiu, dar nu e dat in seama mea sa strivesc corola de minuni a lumii. Am intrebat-o pe nevasta-mea, Ancutza, cum e. E rau. Doare tare, din cate inteleg. Dupa care vine sentimentul ala de nedescris. Cam asa e, iertata-mi fie vorba proasta, si la idei. Doare tare, dupa care vine sentimentul ala de nedescris.

Am avut o idee pe cap: imi dadea tarcoale, ii dadeam tarcoale, era acolo, o simteam, dadea din picioare. Vreo patru-cinci ore m-am caznit cu ea – cam cat un travaliu. Mi-am ros pipa, mi-am fumat pipa, mi-am baut berea, am dat din maini, am vorbit de unul singur. Am recapitulat ultimii vreo 800 de ani ai omenirii.

Cainii au latrat, copiii m-au chemat, pe primii i-am scos la pisu si/sau caca, pe ultimii i-am sfatuit cum m-am priceput mai bine. M-am enervat? Cu siguranta! Ideea era pe varful buzelor, pe marginea neuronilor, daca vreti. Si-am pierdut-o. Am pierdut-o undeva intre doua latraturi si-un tras de maneca. Dusa a fost.

Asa ca am luat-o de la capat – cum de la capat am luat si acest text.

Am multe defecte, dar nu si pe asta: nu abandonez. (Dovada? Acest text:).

In fine, n-o mai lungesc: ideea a venit in cele din urma; a venit ca si copilul, mai intai un picior, apoi amandoua (era „invartit”:) Acum e plin de sange si mucus, dar – 24 de ore mai tarziu – tipa si da din picioare. Se va face ea mare – va promit.

…acum mai bine de o saptamana, Mihnea Maruta a scris despre problematica happy-ending-ului, adicatelea, a finalului fericit. De ce iubim happy-endings-urile, chiar cand nu sunt credibile? Simplu rezumat, „teoria” lui Mihnea era ca happy-ending-ul e un surogat de mantuire. Nu s-a oprit, insa, aici. Ne-a provocat pe toti – toate cunostintele de pe blog-roll (si suntem o intreaga armata!:) – sa raspundem. Stia, banuiesc, ce face. Provocarile de genul acesta sunt doar in aparenta o sabie cu doua taisuri. In realitate, fie ca te prefaci ca le ignori, fie ca nu, sunt imposibil de evitat. Odata ce le-ai citit, devin o groapa de neocolit in asfaltul drumului mintii tale (ptiu!:) N-are importanta ca n-ai timp, dupa cum n-are importanta ca n-ai chef – ti se prezinta o provocare, raspunzi intr-un fel sau altul. Asta vine tare de departe in fiecare dintre noi, cam de pe vremea cand, daca iti arunca unul manusa, era de neconceput sa n-o ridici, chiar daca prin asta iti semnai, de facto, condamnarea la moarte. N-au raspuns multi – dar asta nu inseamna ca nu s-au gandit. De raspuns, sunt convins, si-a raspuns fiecare, in felul sau.

O fac si eu, acum. Mai bine mai tarziu decat niciodata:)

Textul lui Mihnea poate fi accesat aici:

http://mihneamaruta.ro/2010/04/21/o-teorie-a-happy-end-ului/

Sunt si nu sunt de acord cu Mihnea. Prima facie, da, avem cu totii nevoie de macar un surogat de mantuire – asta e limpede, Ana are mere, Xenia are pix, dar nu limpezeste cu nimic fondul problemei (precum in cazul lacurilor, fondul, ca fundul, ramane malos:). Happy-ending-ul e placut, i.e., mangaie piticul reptilian sau pe cel metafizic, doar daca: (1) corespunde mediului prin care e transmis; (2) e coerent cu intreaga poveste.

Sa ma explic. Stiu ca Mihnea s-a referit strict la filme – adicatelea, la arta vizuala in miscare , in actiune (a nu se confunda cu pictura – se adreseaza altor zone; staticul nu are finalitate, nu e pentru ceva, e in sine; nu e actiune, e contemplatie). Din acest punct de vedere da, s-ar parea ca (1) finalul fericit (am obosit sa tot scriu happy-ending:)) se potriveste de mai mare dragul filmului. Si se. De ce atatea carti bune NU au happy-ending si, totusi, ne plac la nebunie? (Nu va mai dau exemple, ca le stiti.) Vizualul e – o stim inca de la Platon – inselator prin definitie. Frumosul ne ia mintile. Pana aici nu e decat o constatare: ne ia mintile. Unde le duce? Aici, raspunsurile difera in functie de adrisant SI de problema in discutie. iar cu asta ajungem la punctul (2):

Finalul fericit ne place cata vreme se potriveste cu povestea – altfel nu. Estetica (inclusiv cea a uratului, vorba lui Baudelaire) ramane o potriveala. Un final nefericit sau un final ‘deschis’, in coada de peste, poate fi mai satisfacator decat un happy-ending potrivit precum nuca-n perete. Cine s-ar multumi cu un happy-end la, bunaoara, „Si Caii se Impusca, Nu-i Asa?” Sau: „Zorba Grecul „- se termina prost, dar bine. Iar exemple ar mai fi cu duiumul.: „Podurile din Madison County„. „Vanatorul de Cerbi”. Mai sunt multe. Gasiti-le singuri. (Recunoasteti! Filmele care nu doar v-au ‘placut‘, v-au ‘relaxat‘, ci filmele pe care le-ati ‘iubit‘ NU au avut un final fericit!)

(In literatura, evident, finalurilor nefericite care ne incanta creste, de buna seama, exponential. Aici, insa, intervine si mediul de transmisie.)

N-o sa lasam problema, insa, numai aici, acum, c-am apucat s-o ducem atat de departe:) Daca e sa fie, nu ne permitem sa ne jucam nici macar cu surogatele de mantuire. Asta este o problema cat se poate de serioasa, chiar daca e imbracata in haine de clown.

(va urma:)

…in urma cu un an si mai bine, publicam in Cotidianul un text intitulat ‘Gandirea in PowerPoint’. Cum e scurt, il reproduc integral:

Redau in continuare un fragnent dintr-un articol publicat acum doua zile de catre New Yor Time. Ttilul articolului este „We Have Met the Enemy and He is PowerPoint„. Enjoy!

“PowerPoint makes us stupid,” Gen. James N. Mattis of the Marine Corps, the Joint Forces commander, said this month at a military conference in North Carolina. (He spoke without PowerPoint.) Brig. Gen. H. R. McMaster, who banned PowerPoint presentations when he led the successful effort to secure the northern Iraqi city of Tal Afar in 2005, followed up at the same conference by likening PowerPoint to an internal threat.

“It’s dangerous because it can create the illusion of understanding and the illusion of control,” General McMaster said in a telephone interview afterward. “Some problems in the world are not bullet-izable.”

In General McMaster’s view, PowerPoint’s worst offense is not a chart like the spaghetti graphic, which was first uncovered by NBC’s Richard Engel, but rigid lists of bullet points (in, say, a presentation on a conflict’s causes) that take no account of interconnected political, economic and ethnic forces. “If you divorce war from all of that, it becomes a targeting exercise,” General McMaster said.

Commanders say that behind all the PowerPoint jokes are serious concerns that the program stifles discussion, critical thinking and thoughtful decision-making. Not least, it ties up junior officers — referred to as PowerPoint Rangers — in the daily preparation of slides, be it for a Joint Staff meeting in Washington or for a platoon leader’s pre-mission combat briefing in a remote pocket of Afghanistan.

Last year when a military Web site, Company Command, asked an Army platoon leader in Iraq, Lt. Sam Nuxoll, how he spent most of his time, he responded, “Making PowerPoint slides.” When pressed, he said he was serious.

Comentariile sunt, sper, de prisos.

…intentionam sa postez un comentariu plin de inteleciune si verv:), dar nu mai apuc. Adica as apuca, dar as fuseri. Si, vorba lui Nae Ionescu, cand le explica studentilor de ce a preferat sa nu se prezinte la curs, decat sa se prezinte insuficient pregatit: „Eu nu beau vin; dar, daca as bea, nu l-as indoi cu apa„:) Peste cateva ore plec la Chicago, la MPSA conference, asa ca ramane pe alta data. Stiu ca am ramas dator cu niste comentarii + o adresa de email (vin si alea). Nu stiu cum se face, dar sunt mereu in urma programului, desi ma straduiesc din rasputeri… E ca si cum ai lucra cu o carte de credit, numai ca datoria aici nu e in bani, ci in timp… Dar – ca si la cartile de credit clasice – nici la asta n-am abandonat speranta de a fi, intr-o buna zi, debt-free…:)

…titlul nu e intamplator impartit in doua: „regasit ideea” e partea buna vestii! Deci, se poate! Nu disperati daca vreodata va veti (re)afla in aceasta situatie. A pribegit ideea cine stie pe unde pentru vreo doua saptamani, dar in cele din urma a obosit (sau a apucat-o dorul?:) si s-a intors „la cuib” (ca „acasa” nu indraznesc sa spun:).

„Cui sa-i dau recompensa?” e partea mai putin buna – ca sa nu zic proasta de-a dreptul. Pe de o parte, pentru ca nu stiu in ce ar putea consta aceasta recompensa in afara unor multumiri (hai, si-o bere!:). Si cum as putea sti in ce ar trebui sa constate recompensa daca nu stiu persoana in cauza? Doar recompensa si multumirile ar trebui ajustate in functie de destinatar, nu?

Am spus ca nu stiu persoana. Gresit. Le stiu pe toate. Ma aflu in situatia rabinului: toata lumea a avut dreptate – pana si eu!:) Ca sa recapitulam, ati spus asa: (a) daca e sa vina, vine – important ea „sa vrei sa nu vrei” – am vrut sa nu vreau (sau. cinstit sa fiu, cred ca am scapat de obsesie luat cu altele:) – a venit; (b) daca te pui in contextul in care ai fost cand ti-a venit ideea, se intoarce – m-am pus, din greseala, ce-i drept, dar s-a intors; (c) ati zi ca si daca revine, s-ar putea sa n-o mai recunosc – era cat pe ce; in fine (d) am zis ca e ceva legat de reprezentarea pe continent – si-a fost!

Citeam astazi un paper – buuun! – pe care trebuie sa-l discut saptamana viitoare la Chicago, unul despre Rousseau si reprezentare (+ Carl Schmitt, Bonie Honig si Althuser), cand „bam!” – iaca ideea, proaspata si spasita, precum fiul ratacitor! De ce n-o regasisem? Pentru ca era vorba NU despre reprezentare la modul direct, ci piezis, prin existenta celor doua fora, forum internum si cel externum (o gaselnita care mi se pare de zile mari, in completare la cea despre compromis si reprezentarea descendenta versus ascendenta – nu intram in detalii „tehnice” deocamdata ca nu e cazul). Ideea celor doua forumuri o aveam – o si scrisesem – ceea ce am realizat atunci a fost faptul ca si inainte si dupa formalizarea ei in secolul al XII-lea de catre Biserica Catolica aceasta distinctie se regaseste de la Aristotel la Rousseau sau chiar Marx (sub alte infatisari, desigur). Si, daca mai sap, sunt convins c-o gasesc mai peste tot – inclusiv la Sfintii Parinti, inclusiv in Biblie!

Sper ca n-am luat-o pe aratura:) Da’ prezinta cam toate caracteristicile unei idei marete: e atat de simpla si se potriveste ca o cheie pentru „descuierea” atator aparente paradoxuri, incat cred ca e chiar buna!

(Detalii intr-un numar viitor:)

PS Sa nu uit sa va spun cum e cu ‘presenter’, ‘discussant’ si ‘chair’ la conferintele astea – si cum se pot face carute de bani cantand la coarda orgoliului academic. Culmea e ca, in multe cazuri (vezi exemplul de mai sus) asemenea „manareli” chiar au efecte academice „conform asteptarilor”!!!

…am ramas, dupa postarea trecuta – si comentariile pentru care raman dator – cu umbra unor concluzii (ca nu ma incumet sa le zic concluzii de-a dreptul): (1) in afara sugestiei de reconstruire a contextului intelectual (sau chiar fizic) in care a venit ideea, majoritatea lumii inclina (oarecum surprinzator) spre teoria ca ideile ratacite se intorc daca si cand vor ele. (In defintiv, asa s-a intamplat si cu fiul ratacitor – a venit cand a vrut el, nu parintele.) O explicatie relativ banala ar fi aceea ca functioneaza un sistem asemanator celui de la lapsus: pe cat te sfortezi mai abitir sa gasesti cuvantul/numele pierdut, pe atat de mult cuvantul cu pricina se indeparteaza de tine. Abia in clipa in care te dai batut, abia dupa ce renunti, uneori chiar in somn, creierul isi poate relua circuitele normale si cuvantul/numele/ideea iti reapar(e) in toata splendoarea.

(Evident, ar mai fi alte explicatii, mai sofisticate, legate de ontologia ideilor sau a a campului noetic, dar sa ramanem deocamdata la explicatiile mai lumesti:)

(2) Se cuvine asadar sa uiti ceea ce vrei sa-ti reamintesti. Dar cum sa faci asta? Cum sa scapi de „fandacsia” care deja a pus stapanire pe tine? Cum – in ultima instanta – sa vrei sa nu mai vrei?

Si cu asta ajungem la o discutie muult mai interesanta: „sa vrei sa vrei” sau „sa vrei sa nu vrei”. Este aici cam toata diferenta dintre gandirea clasica si cea moderna. Un autor relativ recent (anii’70-80), H. Frankfurt, spunea – urmand insa clasicii, ca, ceea ce face omul – om, persoana-persoana, e faptul ca poate sa vrea sa vrea: „It seems to be peculiarly characteristic of humans … that they are able to form what I shall call ‘second-order desires’… Besides wanting and choosing and being moved to do this or that, men may also want to have (or not to have) certain desires and motives. They are capable of wanting to be different in their prefferences and purposes, from what they are„.

Noi nu vrem doar sa facem. Vrem, de multe ori – de mult mai ori decat, de fapt, constientizam in conditii normale – sa vrem altceva (sau sa nu vrem ceva). Vrutul in sine nu ne pasioneaza neaparat (sau nu ne-a pasionat pana nu demult). Intre ‘vointa’ si ‘ratiune’ tinem cu ratiunea. In ea obisnuiam sa ne incredem, nu in dorintele venite de cine stie unde, din strafundurile subconstientului nostru sau chiar din alta parti si mai intunecate. Sa vrei sa vrei. Sa vrei sa nu vrei. Sa vrei sa fii mai bun. Sa vrei sa nu te enervezi, sa nu gandesti urat. Sa vrei sa te indragostesti sau dezindragostesti. Sa vrei sa crezi. Banuiesc ca aveti destule exemple.

„Cred, Doamne, ajuta necredintei mele”. „Nu binele care-l voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc il savarsesc” (asta e citat aproximativ, din memorie).

De-abia cu modernitatea, vointei i se aloca fotoliul de onoare. Machiavelli inca mai spunea ca vointa dezinformata de ratiune poate lua decizii gresite, care sa „asigure” esecul – or eficienta era pentru el criteriul de departajare intre ‘virtu’ si stupiditate. Hobbes nu mai are (mari) nelinisti de genul asta. Pentru el, suveranul nu trebuie sa fie cel mai inteligent sau cel mai drept dintre toti. Nu trebuie nici macar sa fie inteligent sau drept. Legitimitatea lui provine din simplul fapt ca a fost desemnat/ales ca atare.

Pe unul ca Tocqueville, ideea ca o lege poate fi justificata doar pentru ca a fost „vruta” de catre o majoritate e mai mult decat ingrijoratoare. Inseamna a schimba un tiran cu altul, mai periculos, pentru ca spre deosebire de primul e lipsit de cap. Un rege tiran poate fi decapitat. „Poporul”, opinia publica, nu. Ce-a castigat Franta daca a schimbat „regele nu poate gresi” cu „poporul nu poate gresi”? De ce, zice si Guizot, ne incapatanam sa laudam vointa, nu ratiunea? Vointa au si animalele si copiii si nebunii. Si totusi, pe ei  nu ii lasam (inca) sa voteze. De ce? Pentru ca ei vor, dar nu pot sa vrea sa nu vrea.

Asa ca uite: eu vreau sa nu mai vreau sa ma gandesc la ideea ratacita. Dar, daca si cand va veni inapoi, spasita, cu coada intre picioare, veti fi printre primii care vor afla. Promit.

…m-am/ne-am intrebat pe acest blog cum „iti vin” ideile. Ceea ce n-am discutat, insa, e cum iti poti pierde ideile si ce sanse de recuperare a lor, la o adica, mai ai. Pentru ca numai cine n-a avut idei, numai cine nu s-a oprit pentru un moment cu rasuflarea taiata, neputincios sa mai articuleze altceva decat „ni, ma!”, numai acel cineva intelege cat de dureroase sunt aceste pierderi. La rastimpuri, ai prefera sa ai o mana lipsa decat o idee mai putin. Si totusi se intampla. Ideile se pierd.

Stiu. ” Daca nu ti-o mai amintesti, probabil ca nu merita reamintita„, zice intelepciunea populara. Da’ daca tu simti, stii de fapt, ca „merita” re-amintita si totusi nu mai poti s-o faci? Mai rau: daca ai uitat c-ai uitat-o si se gaseste cineva sa iti aminteasca doar atat cat sa stii c-ai avut-o, sa ii poti mirosi contururile dar nimic mai mult?

Era o idee buna. Am avut-o acum trei saptamani. N-am scris-o nicaieri, convins fiind ca e prea buna pentru a o putea uita. Am fost la ziua de nastere a unui copil roman. Am apucat sa-i spun unuia (pleaca post-doc la Harvard in biologie, pe niste sume de mizerie si-o munca de iti sar ochii din cap) ca o am. Ideea. Am apucat sa i-o si conturez. Pe urma, alt roman, profesore de mate pe-aici, a intervenit in discutie si ne-am apucat de altele: universuri paralele. Ideea mea s-a dus pe spuma marilor. Am uitat si eu de ea.

Astazi, insa, m-am intalnit din nou cu baiatul care pleaca la Harvard – de Pasti ne strangem cu (aproape) totii. Andrian, despre care v-am mai spus, parca, si care se ocupa despre felul in care reactioneaza, prin comparatie, celulele la sulfur fata de lumina, e interesat si de filosofie. Nu se poate abtine:) Il inteleg. Am pornit de la Hume si am ajuns la ideea mea pierduta.

I-am dat tarcoale. L-am descusut. Era/este o idee pe varful limbii. Pe varful mintii. O idee cat se poate de buna, de originala – stiu. Dar s-a dus. Mai am acum doar ecoul.

Ce facem cu ideile pierdute?  Ce se intampla cu ele?

Avem, simplu spus, doar doua posibilitati mari si late (ca de ignorat nu putem):

(Continuarea in numarul urmator, functie de reactii:))