…ratarea ca si happy-ending (II)
… am promis – revin asupra temei. Pe scurt, spuneam ultima data ca, in ciuda aparentelor, nici macar happy-endingul din filme nu ne face fericiti. Ca, tanda pe manda, cel putin pentru cei pe care-i cunosc cat de cat bine din generatia mea, atat cartile cat si filmele care le-au marcat existenta (la ce bun sa ne ferim de cuvintele mari?) au fost tocmai cele fara un happy-end.
[Nota: Exista o diferenta intre happy-end – cum il foloseste Mihnea – si happy-ending, cum il folosesc eu:)]
Mai spuneam si ca placerea sfarsitului depinde de structura povestii. Ca, in defintiv, e o chestiune de adaptare a formei la fond. Pe de o parte suntem mai inclinati spre happy-endings la filme si mai putin la carti. E vorba despre doua moduri diferite de mediatizare a realitatii (na, c-am zis-o!). E diferenta intre scris si citit. Intre placut femeia si iubit femeia.
[Nota: Cand eram in armata si nu eram consemnati, ne mai scoteau la cules de frunze in FATA unitatii 01662. Orice femeie care treca pe-acolo era de fluierat. Nu toate, insa, erau si de iubit.:)]
Este, asadar, happy-endingul un surogat de mantuire? Fara doar si poate! Are asta ceva de-a face cu mantuirea? Nu stiu, sa ne gandim. Pentru o mai buna exemplificare sa luam cazul cafelei nechezol (pentru necunoscatori, era un amestec niciodata descifrat de ovaz – parca – si boabe de cafea; unii sustineau ca nu era, in fapt, nici o boaba de cafea pe-acolo; n-avem de unde a sti; cand aveai musafiri, o amestecai cu boabe de cafea si anuntai, sa se bucure si omul; aveai impresia ca bei aproape 66% cafea:) Nechezolul, deci, era un surogat. Un surogat de cafea.
Ai un original si un surogat – cum le deosebesti? Stii cumva cum e mantuirea? Cunosti carevasazica originalul pentru a putea avea termene de comparatie?
Logic vorbind, ne aflam in plin paradox: vorbim despre ceva ce nu stim. Ceva ce n-am aflat inca. Vorbim „in ghicitura”. Vorbim despre ceva ce stim ca nu stim. Vorbim, aparent, pentru a ne afla in treaba. Asta, la Hegel:). e intrebarea „intelegerii”. Nivelul doi. Nu intelegi, iar traditia nu poate sa-ti explice. Modernitatea s-a intepenit pe aici pe undeva. Intreaba logic, or logic vorbind, traditia nu are cum sa-ti raspunda. Asadar o negi.
Asta a fost, printre altele, provocarea lui Hristos: Eu n-am venit sa stric traditia, ci s-o implinesc.
Si cu asta am ajuns deja (eu:) la capatul puterilor exlicative pentru o singura postare. Nu va asigur ca urmatoarea va fi pe aceeasi tema. Dar va asigur ca, daca mai traiesc, va urma. Nu va lamuresc pe voi. Pe mine ma.
Filed under: Uncategorized | 12 Comments
blog de om 
Fumi,
E foarte greu sa deosebesti surogatul de original.
Poate e si imposibil. sau poate e posibil, sincer s-ti spun, eu, EU am zis !!!!, eu personal, cand Lucia Copoeru mi-a zis ca sunt destept, i-am raspus : si la ce-mi foloseste ? Am continuat : Lucia, draga, mult prea draga Lucia, nu e bine sa lasam scris in Gorj, la copii lui Mantzog crerea de schimbare a responsabilului X. Ei trebuei s-o faca. Noi, cel mult ii putem ajuta s-o redacteze. Dar nu trebuie scriem in numele lor. Lucia draga : mai Marius tu nu intelegi ca astia n- o vor scrie ? ma intreaba. Eu raspund (care eram in GJ ca expert local, ea fiind expert natioanl). Eu inteleg si ai dreptate, zice ea. OK, zic eu, suntem in fata Coloanei infinitului, tu plweci, dar daca vrei sa le dau lor scrisoarea pe care noi o scriem, ai grija : poate o sa ni se reproseze ca e scrisa de noi. Hai s-o terminam, dar o trec eu ca PROPUNERE in raportul meu lunar. Pt ca ei TREBUIE sa ia decizia. Fereasaca Dumnezeu sa spuna ei ca NOI am influentat o decizie. Noi suntem Consultanti. Ei decid. A zis Lucia : inchiude Laptopul. Esti foarte destept. Eu raspund : Lucia draga- la ce-mi foloseste ? Eu te pretuiesc si am invatat de la tine mult, si de la profesorul meu Copoerul. Hai sa mergem la gara sa prinzi trenul. De restul ne ocum. Avem vreme, nu te grabi…
In urma cu 23 : aveam 17 ani. Faceam turism si speologie. M-am dus in pestera Sura Mare. Singur. Aveam o echipa de colegi, nu aceasi scoala etc. Am mers cat am putut in pestera, apa pana la brau etc. Singur,, deh, adolescentismea, insa f bine calculate….
A doua zi, 2 fete din trupa mea sau dus si ele (una imi era iubita, probail era suparata ca am plecat singur, sigur stia tehnica…). Am aflat asta la ora 17, de la mama iubitei. ca e plecata cu mkine, la pestera Sura Mare. Am luat primul tren diun Simeria, m-am dat jos in halta Ponnor (prima dupa Pui) am intrebat pe toata lumea de pe drum daca au vazut 2 fete cu rucsaci… Am mers pe jos km pana in fata pesterii Sura Mare. Am intrat in Pestera pana am putuit inaita (cel mai dur activ in zona noastra). Am iesit afara. La ora 22 eram in halta, urma ultimul personal. Ohaba Ponor. La 23,30 eram in Simeria. La 24 eram in Hunedoara. Cand am iesit din pestera o femei din sat mia spus : am vazut 2 fete acum cateva ore. Mergeau spre tren.
Am respirat usor. Era OK. Fetele erau in trenul care s-a intersectat cu personalul simeria-petrosani, in halta Ohaba de sub Piatra.
Asa eram noi atunci.
N-am dormit linistit decat dupa ce am aruncat pietricele in geamul lor.
Am intrat in casa la ora 2 noaptea. A doua zi am mers la scoala. Fetele sunt bine. Fosta mea iubita are 2 copii si nu se simte prea bine. Eu sunt proaspat divortat.
TOTZI preietnii din vremea aia suntem prieteni.
Muntele nea unit.
Eu mai „rad” uneori : „asa de mult imi plac prietenii care sunt prieteni la bine si la foarte bine…”
PS : scuzami marturisirea, poate chiar divagatia…
UPDATE:
-am scris textul de mai sus pe nerasuflate. Nu stiu daca intrelegi ceva, Fumi…
-nam avut vreme sa verific tastatura, si nici nu aveam chef.
-nu-i un text cu hapy-end, nu-i un text cu vreun scop, poate nu-i nici text. Am tastat pur si simplu.
-e o tastare pe tastatura originala. nu-i un surogat.
PS : la sfarsitul lunii mai am stabilit cu niscaiva colegi (de toate spetele, diversi…etc) sa mergem la Cheile Crivadei, Turnul medieval, Pestera Oanei. O zi. Nu cred ca in RO au ramas doar oameni surogat, sunt convins ca nu e asa !!!!!!!!!!!!!!!! E insa tot mai greu sa ne intalnim. Pt ca nu ne mai vedem, pt ca nu mai avem timp, pt ca nu mai avem bani, pt ca nu mai stim sa repiram, pt. ca devenim tot mai suspiciosi… ETC
PS 2 : cel mai cu, si fara, Hapy End (sau)ing : Ingerul Exterminator. Louise Buunel. (Cine nu l-a vazut : nu va ganditzi la titlu. vedeti filmul. E foarte tonic. O echipa iasa dintr-o stare de blocaj… Painul canta in acelasi loc erau totzi din cladire…. )
@ samanu – te rog, nu-ti fa nici o problema! Suntem de-ai casei – stim: cu totii avem pitici, multi ne imbatam si-atunci ii punem pe masa. Tu, mai mult, i-ai pus destul de frumos. Estetic, aproape. Iubita ta de-as fi ti-as da un e-mail. Sau nu. Nu stiu nici eu cum ar fi mai bine. Noi suntem romani, supravietuim si fara psihanalize. Ne sunt suficiente un tren spre Simeria, o pestera, un blog si/sau un grup de prieteni. Ne multumim, cum s-ar zice, cu mult:)
Fumi, n-am iubita.
Am prieteni care ma pretuisc.
Nu o sa beau in Gara din Simeria. Nu beau la munte, nu imi place sa pun in pericol echipa.
E drept ca in Gara din Simeria se poate bea, la intoarcere.
Sa stii ca in Zona mai sunt oameni de treaba. Chiar daca uneori mai beau.
Cu simpatie si respect, Samanu.
PS : am aflat ca Sequoia Giganteea din parcul dendrologic de la Simeria mai exista.
PS 2 : am citit ca facultatea Geografie, UBB, a facut un parteneriat cu Primaria Baru Mare, si a deschis un punct de lucru pt. studenti intr-o fosta cladire dezafectata. Cheile Crivadei sunt acum parte din Parcul National Cioclovgina-Ponorici. Sper sa se opreasca ploia pana duminica viitore… Vrem sa ajungem acolo.
„Eu n-am venit sa stric traditia, ci s-o implinesc.”
vs.
„Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare. „
@ Samanu – nu ma intege gresit; am spus „iubita ta de-as fi”, nimic mai mult:) Stiam de sequoia in Simeria, dar n-am apucat niciodata sa-i vad (acolo). Distractie faina!
@ Bibliotecaru – pai, dupa cum vad eu lucrurile, fara pretentii prea mari, replica a doua corespunde etapei a doua de care vorbeam: chestionarea traditiei ca traditie. Scuturarea obisnuintelor. Iesirea din comoditate. Replica intai e faza a treia, implinirea. Recuperarea traditiei, dupa negarea ei… Ce vrei, sunt hegelian la rastimpuri:)
@pt Fumi:
Am inteles f. bine mesajul tau. Si-ti multumesc pt el.
OFF topic: iti trimit un link cu un articol local, in caz ca nu l-ai citit. http://www.adevarul.ro/locale/hunedoara/hunedoara-deva-jungla-adevarul_de_seara-amazon-Florin_Chifor_0_263973651.html
@ samanu – multzam!
uite ca nu cred ca reusesc sa inteleg tot ce zici in postarea asta, desi am recitit-o de cateva ori.
Ca sa recapitulez ce-am inteles din rationamentul tau: happy-endingul nu multumeste (poate in filme, dar mai rar in carti) si totusi e inevitabil sa-l asociem cu o forma de mantuire (un fel de confirmare perpetua din partea cartilor si filmelor ca avem cu totii o sansa de salvare). Parca aici s-ar gasi cheia de bolta a grilei de interpretare pe care o propui, in interactia dintre sentimentul de nemultumire in fata happy-endingului si dorinta de mantuire. Te intrebi daca in nechezolul happy-endingului se gasesc si niscaiva boabe de mantuire adevarata.
Ce nu inteleg ar fi de ce ne intrebam daca mantuirea adevarata are de-a face cu happy-endingul. De ce nu ramanem la intrebarea daca ne place ovazul prajit al happy-endingului, fara sa ne intrebam cat de bine imita aroma mantuirii? De ce spunem ca mantuirea ar fi argumentul pentru care happy-endingul isi gaseste justificarea? Si as zice ca sunt cel putin doua cazuri in care asa-zisul happy-ending ne-ar putea reconforta, fara sa implice o plonjare in abisurile propuse de tine. 1) Atunci cand artificialitatea lui decurge direct din artificialitatea naratiunii pe care o incheie, astfel incat sa putem spune „Ce mai poveste …” si sa trecem mai departe neafectati. Cum ar veni, nechezol dupa pate de soia la o nunta de ciudati. Daca primul fel a mers, ultimul mai degraba ne permite sa incheiem rapid conturile cu o chestie care ne-a distrat din cu totul alte motive decat happy-endingul. 2) Atunci cand alegem sa ignoram artificialitatea lui, acceptand ca dopajul cu optimism ne poate fi de de folos in viata. Cum ar veni, ovazul prajit nu afecteaza tensiunea dom’le, e mai sanatos!
Divertismentul de nisa (aici recomand filmele chinezesti cu Jackie Chan tanar de tot, dublate in engleza solemna: „I’ll kill your master … hahahaaa” – si mai zboara cateva zeci de metri) si dopajul cu optimism in mod sigur nu au nimic de-a face cu mantuirea. Si totusi, cred ca ofera motive legitime sa zambim la sfarsitul, inevitabil fericit, al filmului.
Eco are pe undeva un eseu excelent in care se interogheaza asupra motivului pentru care ii dau lacrimile la o scena siropoasa dintr-un film prost desi el stie foarte bine ca e un film prost. Cred ca in „Plimbarile prin padurea narativa”, daca nu ma insel. Discutia despre happy ending poate fi dusa si in cheia asta, a mecanismelor intime care fac fictiunea capabila de emotie. In concluzia „binele invinge” – care e esenta happy endingului – se regasesc amestecate multe arhetipuri si chiar esenta majoritatii religiilor. Da, are de-a face si cu mintuirea, e o aducere aminte, o sugestie a faptului ca mintuirea e posibila. Dar are de-a face si cu multe altele, cum ar fi traumele personale ingropate adinc in „porcul de subconstient”. Diferenta intre filme si carti vine probabil din felul in care functioneaza fictiunea in cele doua cazuri: In primul esti spectator, in al doilea esti de fapt co-autor atita vreme cit imaginezi, vizualizezi, intreaga lume a cuvintului scris. Mult, prea mult de discutat aici:)
@ alex rauta – marturisesc, spasit, ca nu e un text foarte clar. De foarte multe ori, asta e un blog egoist. Scriu mai degraba pentru mine si ma folosesc de voi:) V-am chemat, cum s-ar zice, in sufragerie, v-am servit o cafea, dar astept spare-partners in schimb. Nu e prea frumos, stiu. Dar ma ajuta:)
Bunaoara, acum. Nu asta am vrut sa spun – desi analiza ta e buna, pornind de la premisa de la care porneste. Am vrut sa spun ceva, intr-un fel, mult mai simplu (hai sa vedem daca de-asta data imi iese): am vrut sa spun ca suntem obligati sa lucram cu unele concepte (sa zicem, in cazul asta „surogat”) care nu pot fi definite decat prin raportare la alte concepte (in cazul asta „originalul”). Culmea face, ca nici pe astea „originare” nu le putem gandi decat prin raportare la alt-ceva.
In Republica, pare-mi-se Cartea a V-a (nu mai verific acum), batranul Platon are niste consideratiuni foarte interesante pe tema asta. In fond, toata opera lui Platon (in fine, cat am citit eu din ea, ca n-am apucat s-o termin): cum stim ca ceva „e mare”? – se intreaba el, bunaoara, cu simplitatea anticilor care mergeau direct in inima intrebarii, fara fasoane (constata Hegel). Ce e unul fara multiplu? Ce e unul?
[Nota: aceste referinte auctoriale nu sunt (doar:) trufie academica – spuma marilor, ca si asta e referinta la Platon! Platon insusi are nenumarate referinte auctoriale de la care isi porneste investigatia – Homer, Parmenides, etc. Parca e un blestem: suntem condamnati la a cita. Zic „parca”, pentru ca, in fond, asta e avantajul cititului, te scuteste de la reinventarea istoriei gandirii, cu bunele si relele ei. Recapitulezi, nu reinventezi. Tot e ceva.]
Revenind: ridicand intrebarea aparent simpla a „happy-ending-ului ca surogat de mantuire”, ajungem – prin forta lucrurilor – la problema manturirii si, implicit, la acceptarea faptului ca nu stim, de fapt, despre ce vorbim.
Dar, repet, asta NU e doar problema mantuirii sau, prin extensie, a lui Dumnezeu. E problema omului care vorbeste (Aristotel zicea ca omul e fiinta politica – asta stie toata lumea – dar si ca este „fiinta care vorbeste”; in fine, alta poveste). Asta e problema omului care vorbeste despre orice.
Cuvine-se pentru „atata lucru” sa cadem in scepticism sau relativism? De buna seama ca nu. Bunul simt functioneaza si aici, paradoxal, ca si toate lucrurile bune. „Nu poti dobandi virtutea daca nu esti crescut in virtute”, ziceau clasicii. Pe masura ce inveti s-o stii, pe masura aia o si vezi. Basic, asta ziceau si Sfintii Parinti. Si asta zicea si Pascal – „nu Te-as cauta, daca nu Te-as fi gasit”.
(Reversul medaliei? daca esti crescut altfel, nu spui cum, sfarsesti altfel.)
Asta e problema omului din ziua de azi: ca nu mai ai rabdare; si ca nu mai are incredere in bunul simt. Interogatia, punerea la indoiala, e buna si folositoare – cata vreme nu se blocheaza aici. Atunci devine sterila; nebuna si nefolositoare:)
Scuze pentru avantare…Ma prinse flama…Deformatia profesionala.
@ Florin – asa e – iar remarca ta ar merge bine la postarea lui Mihnea cu „lebada neagra” (ultima, c-a avut mai multe). Aici as merge mai cu seama la Aristotel (Etica Nicomahica) si la Hume. Da’ nu mai pot. Simt nevoia sa iau o pauza. Si sa va scriu/ sa imi scriu despre un caine:) No offense.