…mosirea/maieutica ideii
…si nu, n-am uitat despre partea a doua (si cea mai interesanta, cred) a eseului despre happy-ending. Ba am si scris un text care a disparut in maruntaiele internetului. Asa ca ma veti ierta acum. N-aveti incotro:) Nici eu n-am. Am avut altele pe cap – am avut o idee. Nasterea ei a fost un travaliu.
Am trei copii, dar habar nu am cum se nasc copiii. As vrea sa stiu, dar nu e dat in seama mea sa strivesc corola de minuni a lumii. Am intrebat-o pe nevasta-mea, Ancutza, cum e. E rau. Doare tare, din cate inteleg. Dupa care vine sentimentul ala de nedescris. Cam asa e, iertata-mi fie vorba proasta, si la idei. Doare tare, dupa care vine sentimentul ala de nedescris.
Am avut o idee pe cap: imi dadea tarcoale, ii dadeam tarcoale, era acolo, o simteam, dadea din picioare. Vreo patru-cinci ore m-am caznit cu ea – cam cat un travaliu. Mi-am ros pipa, mi-am fumat pipa, mi-am baut berea, am dat din maini, am vorbit de unul singur. Am recapitulat ultimii vreo 800 de ani ai omenirii.
Cainii au latrat, copiii m-au chemat, pe primii i-am scos la pisu si/sau caca, pe ultimii i-am sfatuit cum m-am priceput mai bine. M-am enervat? Cu siguranta! Ideea era pe varful buzelor, pe marginea neuronilor, daca vreti. Si-am pierdut-o. Am pierdut-o undeva intre doua latraturi si-un tras de maneca. Dusa a fost.
Asa ca am luat-o de la capat – cum de la capat am luat si acest text.
Am multe defecte, dar nu si pe asta: nu abandonez. (Dovada? Acest text:).
In fine, n-o mai lungesc: ideea a venit in cele din urma; a venit ca si copilul, mai intai un picior, apoi amandoua (era „invartit”:) Acum e plin de sange si mucus, dar – 24 de ore mai tarziu – tipa si da din picioare. Se va face ea mare – va promit.
Filed under: Uncategorized | 6 Comments
blog de om 
„Un sentiment de nedescris” ar fi fost o expresie suficienta. Asa, comparatia schioapata si distanta dintre cei doi termeni o exprimi tu singur cateva randuri mai jos: chemarea copiilor si latratul cainilor. Imensa diferenta, nu? Dar ti-ai cerut iertare anticipat si, oricum, respectul meu fata de corola de minuni a lumii ma situeaza mereu in categoria „stiu ca nu stiu”, asa ca poate ai si tu dreptate. Sa-ti creasca frumos ideea ! (Vezi, si cu „mare” am o problema! Scuze!)
sa-ti traiasca!! sa te bucuri de ea! 🙂
Am înţeles că ţi-a ieşit cu picioarele înainte. E pericol să-ţi fi ieşit cu o luxaţie de şold. Uneori, luxaţia rămîne latentă şi se decompensează, mult, după maturitatea ideii. Soluţii de prevenire sunt. La fel ca în cazul pruncilor, şi ideile pot fi reorientate înainte de moşire. La feţi e simplu. Stă gravida-n patru labe, apoi se lasă pe o parte (de obicei pe stînga). În momentul acela, fătul se roteşte în poziţia corectă, ca pentru o naştere uşoară. Mă gîndesc că nu degeaba stăteau anticii într-o rînă.
De la scoala de mosi la scoala de moase. Craciunite, de cand cu familiile monoparentale.
asa e, e nevoie de o anumita indarjire pentru a contura o idee. Ajuta cateodata daca iti poti constientiza si reproduce uimirea initiala din care s-a formulat intrebarea care a dus la aparitia ideii. Sau poate ca nu functionezi asa … Mie mi se mai intampla sa ma fixez pe o imagine din amintire (culeasa ori din carti ori de pe teren) si pe uimirea legata de ea. Daca formularea ideii incepe sa devina neclara, prin includerea mai multor exemple, revenirea la imaginea initiala si la uimirea legata de ea ma ajuta ori sa simplific ori sa abstractizez ori sa schimb tonul. Stiu ca daca pastrez uimirea initiala, voi avea un atu in plus cand va veni momentul sa transmit ideea conturata mai departe.
@ d.c. – ma mai impiedic si eu, de multe ori:)
@ cristina – multzam! Ma bucur.
@ delaepicentru 🙂 – noroc ca soru-mea e medic ginecolog, asa ca mai am la cine apela…
@ alex rauta – asta e buna: de doua zile o tin „la san”, ca sa zic asa, dar nu ma indur s-o astern pe hartie! E ca si cum i-as da drumul in lume prea devreme….