…pierdut idee – gasitorului, recompensa:)
…m-am/ne-am intrebat pe acest blog cum „iti vin” ideile. Ceea ce n-am discutat, insa, e cum iti poti pierde ideile si ce sanse de recuperare a lor, la o adica, mai ai. Pentru ca numai cine n-a avut idei, numai cine nu s-a oprit pentru un moment cu rasuflarea taiata, neputincios sa mai articuleze altceva decat „ni, ma!”, numai acel cineva intelege cat de dureroase sunt aceste pierderi. La rastimpuri, ai prefera sa ai o mana lipsa decat o idee mai putin. Si totusi se intampla. Ideile se pierd.
Stiu. ” Daca nu ti-o mai amintesti, probabil ca nu merita reamintita„, zice intelepciunea populara. Da’ daca tu simti, stii de fapt, ca „merita” re-amintita si totusi nu mai poti s-o faci? Mai rau: daca ai uitat c-ai uitat-o si se gaseste cineva sa iti aminteasca doar atat cat sa stii c-ai avut-o, sa ii poti mirosi contururile dar nimic mai mult?
Era o idee buna. Am avut-o acum trei saptamani. N-am scris-o nicaieri, convins fiind ca e prea buna pentru a o putea uita. Am fost la ziua de nastere a unui copil roman. Am apucat sa-i spun unuia (pleaca post-doc la Harvard in biologie, pe niste sume de mizerie si-o munca de iti sar ochii din cap) ca o am. Ideea. Am apucat sa i-o si conturez. Pe urma, alt roman, profesore de mate pe-aici, a intervenit in discutie si ne-am apucat de altele: universuri paralele. Ideea mea s-a dus pe spuma marilor. Am uitat si eu de ea.
Astazi, insa, m-am intalnit din nou cu baiatul care pleaca la Harvard – de Pasti ne strangem cu (aproape) totii. Andrian, despre care v-am mai spus, parca, si care se ocupa despre felul in care reactioneaza, prin comparatie, celulele la sulfur fata de lumina, e interesat si de filosofie. Nu se poate abtine:) Il inteleg. Am pornit de la Hume si am ajuns la ideea mea pierduta.
I-am dat tarcoale. L-am descusut. Era/este o idee pe varful limbii. Pe varful mintii. O idee cat se poate de buna, de originala – stiu. Dar s-a dus. Mai am acum doar ecoul.
Ce facem cu ideile pierdute? Ce se intampla cu ele?
Avem, simplu spus, doar doua posibilitati mari si late (ca de ignorat nu putem):
(Continuarea in numarul urmator, functie de reactii:))
Filed under: Uncategorized | 14 Comments
blog de om 
Să-ţi spun că o reluare a lecturii lui Hume te-ar ajuta, e banal, şi nu garantează regăsirea ideii.
Orice scul de lînă are cel puţin două capete. Dacă-l descoperi pe cel din interior, ţi se mai încurcă la depănat. Îl mai laşi un pic, iar dacă nu descoperi capătul din exterior, nu ai decît să aştepţi să-ţi revină dispoziţia necesară. Înainte de a deveni manuscris, ideea debutează printr-un „neuroscris”. Neuroscrisele nu se pierd aşa uşor. Doar se rătăcesc. Îţi va reveni ideea, precum un deja vu. Nici măcar nu e nevoie să reproduci atmosfera ca să creezi „condiţiile obiective” reapariţiei ei.
Are dreptate delaepicentru : se va intoarce ideea, cand o vrea ea, nu-i nevoie sa te straduiesti prea mult sa „o chemi”. Nu faci decat sa o sperii si sa intarzii momentul regasirii.
Ma intreb totusi, daca iei in calcul faptul ca s-ar putea sa nu ti se mai para atat de minunata dupa ce o regasesti … Uneori se intampla si asa … Nu zic sa te resemnezi cu zicala pe care ai amintit-o, doar sa fii pregatit pentru posibilitate.
Pentru delaepicentru: misto nume in perioada asta de cutremure lunare …
Uneori idea se pierde, orice ar zice Delaepicentru. Ramane doar amintirea ei, si o urma de frustrare. Incepe atunci cautarea febrila, chinuitoare a ideii, iar daca se intampla sa o regasesti te bucuri de ea ca de o prada, insa din pacate nu mai e niciodata la fel de sclipitoare ca in amintirea pe care i-o purtai cautand-o infrigurat.
Nu-i nicio problemă, Paulsiladi! Rar, cînd îţi scapă o idee, tinzi să o „idealizezi”, ca-să-zic-aşa. 🙂 Numai că nu e totdeauna determinant să fii eficient în gestionarea conştientă a instrumentarului de moşire a ideilor. Importantă e iubirea de idee, aşa cum e importantă iubirea de cuie, derivată din iubirea de corabie la Saint-Exupery. În Banchetul, chiar despre asta e vorba. Despre iubirea de idee, iar nu despre o relaţie pederastă, aşa cum s-ar putea crede la prima citire. Cînd iubirea de idee rămîne, mai devreme sau mai tîrziu, „iubita” se întoarce. Chiar dacă se întoarce ironic, cam ca în schiţele lui O.Henry, tot merită s-o primeşti cu braţele deschise.
Urmează lucruri pe care mă aştept ca cercetătorii ceva mai bătrîni să mi le conteste. Aţi observat că vîrsta medie a cercetătorilor nu urmează curba de îmbătrînire a populaţiei, ci, dimpotrivă. Scade relativ constant. Embriologia ideilor arată că cele revoluţionare vin înainte de 35 de ani. Chiar dacă ele sunt formulate după limita dincolo de care scleroza* se instalează insidios, ele datează în neuroscript încă dinainte. Doar gestaţia lor poate fi mai lungă sau mai scurtă, nefiind chestiuni concrete, cu un ciclu normat de „fabricaţie”. Ştiind toate astea, apare o nouă problemă: sinceritatea cercetătorului cu el însuşi. Cînd îmbătrîneşte în cercetare, are el curajul să admită că i s-au cam terminat ideile? În SUA, problemele sunt cumva mai bine rezolvate. Cercetătorii nu au prea mult timp să se mintă. La un moment dat, li se oferă invitaţia de a părăsi sistemul. De regulă, una greu de refuzat. În Europa însă, lucrurile sunt ceva mai complicate, din cauza Academiilor, ce întreţin în mintea cercetătorului o năzuinţă ceva mai deşartă: aceea de a deveni „nemuritor”. Şi atunci, cercetătorul caută să livreze idei mai cu ţîrîita, mai bine calculate temporal, în aşa fel, încît, cariera sa să nu sufere sincope.
––––––––
* scleroză, în sensul etimologic.
Cristina, mulţumesc pentru compliment. Mărturisesc că nick-ul meu nu e de dată recentă, ci l-am clocit acum vreo 10 ani, din motive ceva mai practice. Să-mi întocmesc mai uşor „bibliografia” atunci cînd mă citez narcisiac.
@ delaepicentru – nu era legata de Hume! De la Hume a pornit discutia de ieri, dar era ceva legat de viziunea continentala… In fine, nu pot decat sa sper.
@ cristina – usor de zis (si frumos), „sa n-o sperii”, da’ greu de facut.
@ paulsiladi – puschea pe limba!:)
Adevarat, e greu! In plus, te mai si speriem eu si paulsiladi, cu dezamagirea de dupa regasire. Om fi avut noi niste experiente nefericite, da’ dumneata sa nu te descurajezi! 🙂
Viziunea continentală asupra ce?
mi se intampla si mie sa-mi notez idei. Acelea care-mi par cat de cat folositoare pentru forma finala a doctoratului. Deseori insa, cand incerc sa le pun pe hartie sau, si mai des, atunci cand le recitesc dupa cateva luni, apar usor fade, simpliste, fara puterea de evocare si iluminare a gandului din care s-au nascut. Mai mult, gasesc ca unele idei notate recent nu fac decat sa reia teme anterioare, pornind insa de la alti autori sau alte surse empirice.
Intotdeauna gasesc insa ca cele mai bune idei vin in momentul scrisului (articol, conferinta, prezentare intre colegi …). Asa ca sfatul meu, de om inca fara mare experienta in ale academiei si doar cu apropieri ocazionale de domeniile stiintelor politice si filozofiei, ar fi sa-ti propui ca la urmatoarea intalnire semi-formala din departament sa prezinti „gandirea continentala vs gandirea insulara”, sau alta tema evocatoare pentru acea ‘idee’. Intr-un fel sau altul, ‘ideea’ ar trebui sa-si cristalizeze cateva fragmente sau premise. Si pe urma apare ea, singura, cand nu te-astepti.
Domnilor, pana la urma stia el Conu’ Leonida ceva-ceva cand zicea: „Omul, daca intra la o idee, cade in ipohondrie … si de aicea fandacsia-i gata! ” … sau cam asa …
@ cristina – bine zis, cu fandacsia! Problema e: cum scapi de-o fandacsie? Cum sa faci s-o ignori – sa n-o sperii?
@ delaepicentru – pai daca as stii, problema ar fi pe jumatate rezolvata…
@alexrauta – idem: daca as stii cam despre ce era vorba (in afara ca era, parca – desi acum nici de asta nu-s sigur -) as putea recrea contextul. Dar nu stiu!
In fine, incerc sa o uit. Poate asa o regasesc:) Multumesc pentru suport.
pai, dai in alta! cui pe cui ….
De obicei, ideile pierdute mi se întorc, cândva, ca un bumerang reglat decent. Nu întotdeauna se întorc la timp (de definit ce înseamnă la timp), nu mereu intacte (dar asta nu e o problemă prea mare, pot improviza). Partea proastă e că abia în jumătate din cazuri se îtorc, ideile pierdute, pentru că aşa vreau eu. Se întorc fiindcă aşa vor ele. Deci n-am conturat încă o tehnică de regăsire a ideilor pierdute. Aşa că aştept continuarea 😉