…sa vrei sa vrei!

09Apr10

…am ramas, dupa postarea trecuta – si comentariile pentru care raman dator – cu umbra unor concluzii (ca nu ma incumet sa le zic concluzii de-a dreptul): (1) in afara sugestiei de reconstruire a contextului intelectual (sau chiar fizic) in care a venit ideea, majoritatea lumii inclina (oarecum surprinzator) spre teoria ca ideile ratacite se intorc daca si cand vor ele. (In defintiv, asa s-a intamplat si cu fiul ratacitor – a venit cand a vrut el, nu parintele.) O explicatie relativ banala ar fi aceea ca functioneaza un sistem asemanator celui de la lapsus: pe cat te sfortezi mai abitir sa gasesti cuvantul/numele pierdut, pe atat de mult cuvantul cu pricina se indeparteaza de tine. Abia in clipa in care te dai batut, abia dupa ce renunti, uneori chiar in somn, creierul isi poate relua circuitele normale si cuvantul/numele/ideea iti reapar(e) in toata splendoarea.

(Evident, ar mai fi alte explicatii, mai sofisticate, legate de ontologia ideilor sau a a campului noetic, dar sa ramanem deocamdata la explicatiile mai lumesti:)

(2) Se cuvine asadar sa uiti ceea ce vrei sa-ti reamintesti. Dar cum sa faci asta? Cum sa scapi de „fandacsia” care deja a pus stapanire pe tine? Cum – in ultima instanta – sa vrei sa nu mai vrei?

Si cu asta ajungem la o discutie muult mai interesanta: „sa vrei sa vrei” sau „sa vrei sa nu vrei”. Este aici cam toata diferenta dintre gandirea clasica si cea moderna. Un autor relativ recent (anii’70-80), H. Frankfurt, spunea – urmand insa clasicii, ca, ceea ce face omul – om, persoana-persoana, e faptul ca poate sa vrea sa vrea: „It seems to be peculiarly characteristic of humans … that they are able to form what I shall call ‘second-order desires’… Besides wanting and choosing and being moved to do this or that, men may also want to have (or not to have) certain desires and motives. They are capable of wanting to be different in their prefferences and purposes, from what they are„.

Noi nu vrem doar sa facem. Vrem, de multe ori – de mult mai ori decat, de fapt, constientizam in conditii normale – sa vrem altceva (sau sa nu vrem ceva). Vrutul in sine nu ne pasioneaza neaparat (sau nu ne-a pasionat pana nu demult). Intre ‘vointa’ si ‘ratiune’ tinem cu ratiunea. In ea obisnuiam sa ne incredem, nu in dorintele venite de cine stie unde, din strafundurile subconstientului nostru sau chiar din alta parti si mai intunecate. Sa vrei sa vrei. Sa vrei sa nu vrei. Sa vrei sa fii mai bun. Sa vrei sa nu te enervezi, sa nu gandesti urat. Sa vrei sa te indragostesti sau dezindragostesti. Sa vrei sa crezi. Banuiesc ca aveti destule exemple.

„Cred, Doamne, ajuta necredintei mele”. „Nu binele care-l voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc il savarsesc” (asta e citat aproximativ, din memorie).

De-abia cu modernitatea, vointei i se aloca fotoliul de onoare. Machiavelli inca mai spunea ca vointa dezinformata de ratiune poate lua decizii gresite, care sa „asigure” esecul – or eficienta era pentru el criteriul de departajare intre ‘virtu’ si stupiditate. Hobbes nu mai are (mari) nelinisti de genul asta. Pentru el, suveranul nu trebuie sa fie cel mai inteligent sau cel mai drept dintre toti. Nu trebuie nici macar sa fie inteligent sau drept. Legitimitatea lui provine din simplul fapt ca a fost desemnat/ales ca atare.

Pe unul ca Tocqueville, ideea ca o lege poate fi justificata doar pentru ca a fost „vruta” de catre o majoritate e mai mult decat ingrijoratoare. Inseamna a schimba un tiran cu altul, mai periculos, pentru ca spre deosebire de primul e lipsit de cap. Un rege tiran poate fi decapitat. „Poporul”, opinia publica, nu. Ce-a castigat Franta daca a schimbat „regele nu poate gresi” cu „poporul nu poate gresi”? De ce, zice si Guizot, ne incapatanam sa laudam vointa, nu ratiunea? Vointa au si animalele si copiii si nebunii. Si totusi, pe ei  nu ii lasam (inca) sa voteze. De ce? Pentru ca ei vor, dar nu pot sa vrea sa nu vrea.

Asa ca uite: eu vreau sa nu mai vreau sa ma gandesc la ideea ratacita. Dar, daca si cand va veni inapoi, spasita, cu coada intre picioare, veti fi printre primii care vor afla. Promit.

Anunțuri


19 Responses to “…sa vrei sa vrei!”

  1. Există şi o cale la îndemînă de aburire a voinţei: să te retragi într-una din rutinele cronofage. Oricare. Condiţia e ca stereotipul dinamic să nu-ţi solicite mintea prea tare. Refacerea frizurii gazonului e OK. Ar mai fi şi altele, ca de pildă somnul, dar mai puţin utile.

  2. Explicaţia „rutinoterapiei” e simplă, dacă admiţi că nu toate gîndurile îţi aparţin. Sau mai clar, dacă admiţi că de cele mai multe ori ţi se pare că gîndeşti, cînd, de fapt eşti gîndit. De cine? De către Gînditor (Daemon, dacă-l credem pe Socrate). Ai observat că, atunci cînd repeţi o rutină, îţi vin în cap cam aceleaşi gînduri şi imagini. Neurofiziologii ar găsi o explicaţie aici, dar nu ar putea explica de ce anume acele imagini şi acele gînduri. În viziunea mea, prin stereotipuri dinamice, de fapt, ne „manipulăm” Gînditorul. Creem aparenţa ignorării Lui. Astfel Îl ambiţionăm să ne furnizeze la un moment dat adevărurile pe care le aşteptăm de la El. Pare trufaş ce spun, dar nu e. Dimpotrivă: prin rutine îi lăsăm Gînditorului dreptul exclusiv de a-Şi manifesta voinţa. Pe ce mă bazez cînd afirm toate astea? Pe faptul că, de pildă, nu există asceză fără şmotru repetitiv. Toate uceniciile cer rutine. Nu degeaba noaptea este un sfetnic bun.

  3. 3 alex rauta

    foarte interesant,

    Imi permit sa incerc o replica, plecand de la intelegerea mea a ideii de baza de mai sus, cum ca modernitatea este cea care permite constientizarea „vrutului”, cu toate efectele lui si absentei lui, si deci, aparitia dorintelor de gradul doi (as vrea sa vreau ceva, nu as vrea sa vreau ceva).

    Aici, un raspuns vine de maniera clasica: poate nu e necesar sa te focalizezi pe o vointa de ordinul al treilea (cum fac sa vreau sa nu vreau?) ci ar fi suficient sa stii ca daca vrei suficient de multe alte lucruri, propria finitudine iti va impune sa nu mai vrei ceea ce vrei sa nu mai vrei. Cum ar veni, fa domnule altceva!

    Un alt raspuns ar putea veni din directia: cum poti sa vrei sa nu mai vrei, cand de fapt nu stii ce vrei? Daca lipsesc absolut toate elementele pentru a reconstitui ideea, de fapt tu nu vrei sa nu mai vrei ci vrei sa stii ce vrei (intr-o prima instanta). Altfel cum o sa recunosti macar ideea cand reapare? Eh, si cred ca aici sta unul dintre misterele vietii, s-ar putea ideea sa fi revenit deja, ba chiar cea initiala sa te fi vizitat si inainte, iar tu sa ramai focalizat pe senzatia de descoperire, de potential neexplorat, de flux de intrebari dintr-o perspectiva noua, si nu pe componenta propriu-zisa a ideii – regularitatea sau opozitia descoperita.

    PS Pot sa folosesc blogul tau pentru a-ti adresa o intrebare profesionala in ce priveste propria cercetare?

  4. 4 alex rauta

    Si apropo de vointa si ratiune – subiectul asta se apropie prea mult de cercetarea mea ca sa-l las sa treaca fara sa mai comentez ceva – Horkheimer si Adorno vorbesc despre Iluminism ca despre un proces care a dat nastere suspiciunii fata de tot ce nu este util si numarabil. De unde si cartea lor am impresia ca este deschis asumata ca nedreapta si exagerata, un fel de test al capacitatii societatii produse de principiile iluministe de a incorpora reflectii autocritice. Indirect deci, putem intelege ca propria lor contributie la remodelarea mentalitatii Iluministe este un act de vointa, nenecesar, necerut, desi in intregime rationalizat (ca act critic).

    Acuma, din alta sursa, putem intelege modernitatea ca un act de vointa a ratiunii (desi altii spun mai degraba ca este vointa rationalizata, ceea ce e altceva). Ideea asta vine de la Hans Blumenberg (recunosc, via Agnes Heller) in The Legitimacy of the Modern Age. Explica el acolo ca modernitatea nu este legitimata de contrastul sau continuitatea cu premodernul ci ca se afirma singura si se autocreeaza. La fel, nici ratiunea nu-si poate gasi legitimitate prin recurs la practici utile din trecut ci doar prin confirmarea modelelor propuse in prezent. Cumva deci, ca sa revenim in termenii discutiei de fata, mecanismul rationamentului legat de vrut nu poate fi declansat rational. Pentru ca legitimitatea rationamentului nu sta in fundarea sa in trecut ci in aplicabilitatea sa de azi. De-aici si vrutul de ordinul doi.

    Uite cum aceeasi idee vine din mai multe surse.

    (daca ai rabdare sa-mi spui unde sar calul, te rog … aici incerc pur si simplu sa-mi flexez neuronii un pic, prea sunt neantrenat in ale filozofiei. Iti folosesc blogul ca pe un fitness center)

  5. 5 fumurescu

    @ delaepicentru – da, aici cam toti Parintii ar fi de acord cu tine (ba chiar si cativa filosofi): se poate, prin repetitie, „stramuta” o obsesie; disloca o vointa, inlocui o pasiune cu alta. E o sabie cu doua taisuri extrem de ascutite – dar e o sabie care, manuita cu indemanare, poate da rezultate…
    @ alex rauta – nu, poate n-am fost eu suficient de clar: pentru clasici „sa vreau sa vreau” era normal. Modernii iau vrutul prima facie… Partea cu „nu stii ce vrei” de fapt e interesanta: cand „nu stii ce vrei” accepti ca vointa fara ratiune ramane un impuls cam stupid (ceea ce-nseamna ca Hume NU a avut dreptate cand a zis ca ratiunea e sclava pasiunilor, si doar gaseste „justificari” ratiunii…) In fine, problema cu Hume e nitzel mai complicata…

  6. 6 fumurescu

    @ alex rauta – revin: oricine a avut o idee ratacita si regasita n-a avut probleme in a o recunoaste ca atare – crezi, ca sa raman in metafora fiului ratacitor, ca parintele a avut dubii in a-si recunoaste fiul?:)
    De aici incolo, intram intr-o zona mai specializata, asa ca mai urmeaza o postare – banuiesc, spre disperarea altor cetitori (nu-i bai, ca le-a trece:)

  7. 7 fumurescu

    @ alex rauta, again:) – nu-i nici un bai ca ma „folosesti”. Oricum, nimeni nu stie cu precizie cine foloseste pe cine? Boxeurul sacul de box sau invers?:)
    – si-o intrebare, inainte de a intra in miezul problemei: cu ce te ocupi, ca asta m-ar ajuta sa-mi „ajustez” corespunzator raspunsurile? (banuiesc ca esti la vreun doctorat/masterat in strainatate – ma-nsel?)
    Amu’: referitor la Adorno si Horkheimer – cred ca astia doi au dat peste o idee quasi-geniala oarecum din intamplare, dar – ca neo-marxisti – n-au mai stiut ce sa faca odata aflati cu acest cartof fierbinte in mana (drept dovada, Dialectica Negativa a lui Adorno, care mai mult incetoseaza lucrurile, decat le clarifica). Da, poti interpreta Dialectic of the Enlightenment ca pe o ratiunea care recunoaste ca, daca ramane la stadiul instrumental, nu rezolva mare lucru (numai ca, din perspectiva neo-marxista, solutia se gaseste in remodelarea practica; dpdpv clasic e „in alta parte”). In fine, aici se poate argumenta si-si, dar in esenta e corecta observatia.
    Din pacate, pe Hans Blumenberg nu l-am citit (am parcurs doar ceva in fuga din Agnes Heller, de multisor), asa ca aici merg pe nisipuri miscatoare:) Din cate inteleg, insa, nu aduce nimic fundamental nou sub soare: dintotdeauna modernitatea (i.e., ratiunea moderna) a avut ambitia sa se autocreeze, auto-intemeieze. Problema, insa, amusinata bunaoara de catre Adorno si Horkheimer, a fost ca … asa ceva nu se poate. Cata vreme e instrumentala. ratiunea nu se poate „intemeia pre sine insusi”. Ar fi ca si cum un cutit ar incepe sa faca alte cutite…
    In concluzie: pentru clasici, „mecanismul vrutului” depinde de ratiune si, ideal macar, ar trebui controlat de catre (vezi calul alb si calul negru in Phaedro a’ lu’ Platon). Asta, vrutul de gradul doi, vrutul informat de catre ratiune, face diferenta dintre om si animal. Pentru moderni, in schimb, vointa se afla in scaunul vizitiului, ratiunea tragand la caruta (ca de aia e instrumentala – inca o data, vezi Hume).
    No, nu stiu in ce masura te-am lamurit sau confuzat mai tare, dar n0au intrat zilele-n sac. Mai apucams a vorbim…

  8. 8 S B

    Nu stiu cum am nimerit aici dar daca asa s-a intamplat observ (deloc profesoral) ca e o variatiune la Heidegger cu al sau „noi nu ajungem la ganduri, ele vin la noi”. Banuiesc ca nu vei accepta usor o constatare pasibilă de veun soi de primitivism hermeneutic care se revarsa (de obicei) de la catedra. Mi-ar plăcea sa gandesti (re) un text pe tema posibilității dezmatului discursiv ca un act reparatoriu: sa ma explic – cei care scriu bine o fac in stil testamentar, orice scriere nefiind decat consecinta dezastrului consecvent ratarii unei taceri care ar fi fost condiție de descoperire a Ființei. Momentele de care vorbesti exista si cred ca ele sunt „lichtung”-uri menite sa confirme intamplarea simpla ca actul de a gandi in forma autentica e intentional tautologic cu o Tacere Fondatoare. Care nu are nimic de a face cu absenta dialogului. In definitiv un pumn in gura e totdeauna relevant, oricat de mult incercam sa ne convingem de contrariu. Tacerea Fondatoare nu suprima senzorial ceva, ea e Daimonul care iti arata cum poti pierde iremediabil urmele Fiintei ca tip doxat pentru care gandirea a devenit un fel insarcinare, misiune.
    Nu fac blogging prea des de aia ma opresc ca am senzatia ca genul asta de povesti e nu doar patetic, ci si grav autoreferential. Batrane, nu stiu daca-s 7 trepte ale realului, dar daca Buddha are cumva dreptate, faptul de a fi vorbit orice submineaza definitiv gandirea „pura”. Elimina deci „toxinele” tale, dar baga de seama ca sunt o gramada de fani pe care i-ai putea otravi…
    Iti zic deci cum imi zicea mie mosu, taran din Apuseni, fara scoala care nu datora nimanui,. nimic si a trait din sudoarea palmelor sale: sa ai dara o zua dupa vrere

  9. 9 alex rauta

    multumesc pentru raspuns. Intr-adevar, sunt la un doctorat in Leuven. Sunt arhitect si tema cercetarii este remodelarea centrelor oraselor capitala de judet ale Romaniei in timpul comunismului (si un pic inainte, ca sa se vada turnura). Dar nu urmaresc comentarea rezultatului ci expunerea procesului propriu-zis de conceptie. Din cauza asta, sunt foarte interesat de relatia dintre arhitecti si politicieni (daca vrei, simplificat, dintre ratiune si vointa :)).

    Eh, dincolo de lucrarile specializate pe care le parcurg prin simpla inscriere intr-o traditie a teoriei arhitecturii (practic, urmaresc bibliografia unor lucrari similare cu a mea ) mai am ambitia sa fac un lucru. Lucrul asta ar fi sa introduc in lucrare voci dizidente. Mi-am ales un criteriu de selectie (care se poate modifica, modernitate tratata sistematic de voci dizidente) si pana acum au picat in plasa Agnes Heller & Ferenc Feher, Zygmunt Bauman, Matei Calinescu. Cu oarecare rezerve, ar intra si Leszek Kolakowski. Pe baza lor, incerc sa ofer viziuni ale societatii in care se negociaza relatia dintre arhitecti si politicieni.

    Ideea ar fi ca Heller este o marxista radicala, Bauman – un socialist moderat, Calinescu – anti-ideologic. De-aici si incercarea mea de a-l accepta pe Kolakowski, sa mai am macar inca o sursa decat critica de stanga. Dar Kolakowski ofera o viziune mai degraba schematica asupra modernitatii (cel putin in Modernity on endless trial, inca nu am citit lucrarile lui mai timpurii. Dar alea-s tot cu gandirea utopica, am inteles, deci ma intorc de unde-am plecat). Se poate insa sa nu-l fi inteles eu. O sa-i mai acord o sansa.

    Aici e intrebarea, care nu stiu daca are raspuns: exista vreo voce dizidenta care sa critice sistematic societatea comunista pornind dintr-o traditie liberala? Varul, filozof, mi l-a sugerat pe Isaiah Berlin. Dar experienta lui directa a societatii sovietice este foarte limitata. Ceea ce apare destul de evident in „The Soviet Mind” – colectia de eseuri pe tema URSS. Pot sa accept pur si simplu ca traditia liberala este atat de limitata in Estul Europei incat nu a dat decat versiuni de stanga pentru dizidenti?

    (s-ar putea sa gasesti niste concepte folosite dupa ureche … nu te supara, e o descoperire recenta faptul ca aplicarea criteriului meu de selectie mi-a pus in brate aproape numai socialisti, caut o iesire si, pana o gasesc, folosesc termenul de „liberal” intuitiv)

    Multumesc mult!

    PS Poate merita mentionat ca mai am niste luni pana sa ma apuc de scris, nu multe, dar suficiente cat sa-mi permit o oarecare flexibilitate a programului.

    PPS. Adorno (urmat probabil peste vreo luna de Arendt) sunt doar niste pasi prin care trec ca sa o inteleg pe Heller. Nu am muschii pentru Habermas, Apel, Kant, Luhmann si ceilalti pe care ea-i citeaza sistematic. S-a intamplat sa se potriveasca pe undeva cu postarea ta, asa ca am venit ca la sala, sa alerg un pic pe banda.

    PPPS scuze pentru enormitate. Ma astept raspunsul sa fie scurt. Si da, e posibil sa nu-ti recunosti copilul daca ceva a provocat secarea izvorului de iubire. Iar secarea asta ar putea fi provocata de constientizarea ulterioara a unei probleme care sa nu mai permita valul de emotie din stadiul initial al descoperirii. Si atunci te intrebi: „Oare asta sa fie copilul pe care-l iubeam atat? Parca nu-l recunosc”

  10. 10 alex rauta

    si inca o chestie, scurta: mda, am dat-o in bara cu intelegerea unui text in lectura rapida. Trebuia sa fiu mai atent. Asa mi se intampla si la Heller si Adorno. Programatic, am ajuns sa le citesc aceleasi pagini de doua ori la interval de cateva zile. Abia a doua lectura imi permite sa vorbesc despre ce am citit. Las’ ca urmeaza undeva si Calinescu, „Rereading”, sa vedem ce zice el acolo.

  11. 11 alex rauta

    si inca una: asa e, Adorno&Hork spun ca ratiunea nu se poate intemeia pe ea insasi (si Kola confirma) dar gestul lor, dupa cum ai observat si tu, este de a modifica instrumentul. Prin asta ei relegitimeaza prin „actualizare” dupa Holocaust ratiunea de tip iluminist. Eu asa inteleg cartea lor. Pot aduce argumente prin citate la nevoie. In sensul asta spuneam ca aceeasi idee apare si la Blumenberg, de ratiune legitimata nu prin trecut ci prin prezent, in care nu exista principiu fondator ci doar simpla afirmare.

  12. 12 fumurescu

    @ SB – de acord cu prima parte – pare-se ca „limba ne vorbeste” si ideile „ne gandesc”:) La partea a doua, recunosc spasit, m-ai cam pierdut…

  13. 13 fumurescu

    @ alex rauta – foarte interesant! N-am, din pacate, acum atata timp cat ai merita:) Uite doar cateva sugestii pe fuga – si poate revin.
    (1) stii de H-net (Humanities Network, parca)? Eu sunt abonat la ei, si trimit regulat tot felul de stiri despre conferinte, burse, jobs, calls for papers, events, etc – multe, foarte multe dintre ele au legatura, din cate inteleg, cu ce te pasioneaza pe tine – felul in care e gandit spatiul (cu precadere urban). Baga un ochi pe acolo (multe dintre conferinte, etc sunt in Europa!).
    (2) Pai o critica a comunismului din perspectiva liberala intalnesti la Raymond Aron. Si-ar mai fi, asa, la o prima strigare. francezii reconvertiti – Alain Finkielgraut, Glukcsman, B. H. Levy…
    (3) anecdotica: stiai ca Matei Calinescu si-a petrecut ultimele decenii din viata, aici la Bloomington? Am avut onoarea sa-l cunosc…

  14. 14 alex rauta

    o ma uit si eu pe H-net sa vad despre ce este vorba. Insa apropo de Calinescu, mi-ar fi placut si mie tare mult sa-l ascult o data, el este de fapt motivul (secret 🙂 ) pentru care am ales modernitatea drept criteriu de selectie, laolalta cu necesitatea ca cei care discuta despre modernitate sa fie emigrati din tarile comuniste.

    Ideea era sa pornesc de la o experienta a societatii avuta la prima mana. Isaiah Berlin a petrecut cateva luni in URSS, protejat insa de colivia diplomatica britanica. B.H.L (de care nu-s asa sigur, si Monica Lovinescu e oarecum ambigua la adresa lui in „Pe apa Vavilonului°)dar Gluksmann&co, cred ca sunt foarte interesanti. Mi-e frica insa ca, daca deschid poarta spre cei din exteriorul Estului Europei, fara experienta directa a societatii, deschid usa pentru o biblioteca intreaga scrisa despre totalitarism si modernitate si nu as sti cum sa o inchid la loc. In plus, treaba asta o fac pentru doctorat dar si pentru mine. Gasesc carti precum cele scrise de Heller, desi socante ideologic si uneori si personal, pur si simplu pline de inspiratie. La fel cum in trecut am gasit si „Rugati-va pentru fratele Alexandru”, a lui Noica, pe nedrept criticata si atunci si acum. Adorno insa, de exemplu, mai putin. Sunt curios la Arendt.

    De-asta am indraznit sa bat la usa si sa intreb daca printre emigrantii din Europa de Est comunista nu se afla si vreun liberal, ca sa nu ma dezvolt incomplet, daca vrei, dincolo de doctoratul propriu-zis.

  15. 15 alex rauta

    ah, si felicitari pentru interviu! Din pacate nu am internet acasa, sa-l ascult, (de fapt am, dar nu merge … casazicasa) . Si, legat de Bllomington, cred ca este efectul Calinescu – faptul ca acolo este o mica oaza de interes pentru Romania (am vazut niste evenimente organizate pe-acolo), probabil stimulata si de grupul de romani veniti pe urmele lui.

  16. 16 fumurescu

    @ alex rauta – o iau de la coada la cap:) Multzam. Bloomington-ul e, intr-adevar, un soi de „oaza de romanitate” (din cate stiu e singurul centru din USA care organizeaza masterate in limba romana si are o Biblioteca Romaneasca (in afara cartilor in limba romana care se gasesc la H.B. Wells – si sunt destul de multe!). Explicatia provine de la ambitia fostului presedinte – H. B. Wells:) – de a ridica IUB in top-tier – printre alte masuri a fost si promovarea studiului limbilor straine – cat mai multe. Se studiaza acum aici peste o suta, din cate stiu…
    Despre liberali din spatiul comunist – scuze, nu intelesem bine conditia asta… Spre rusinea mea, nu sunt expert in domeniu (desi, probabil, ar trebui). Din cate stiu, insa, nu sunt prea multi din acestia: paradoxal (sau nu?) majoritatea dizidentilor din spatiul ex-comunist s-au revendicat pana in ’89, fie de la ortodoxie sau catolicism, fie de la neo-marxism, critical theory, Frankfurt School and the like…
    As incerca Havel sau Michnik, dar i-as incadra la liberali cum grano salis… Si, mai ales, as intreba pe vreunul mai priceput decat mine (Tismaneanu ii stie cu siguranta!)

  17. 17 alex rauta

    🙂 da, si eu l-as intreba pe Tismaneanu despre doctoratul meu … pe cuvant!

    Apropo, m-am inscris pe H-net. In primul e-mail primit erau intr-adevar conferinte despre politici teritoriale si urbane. Foarte interesant si multam de recomandare.

  18. 18 fumurescu

    @ alex – pai iti dau adresa lui de email! – si pun o vorba buna:)

  19. Важная сборка информвции для директората
    Глубокое изложение всех возможных возможностей оптимизации Уплачиваемых Налогов

    виды налоговой минимизации
    Исчерпывающая информация о налоговыхи милицейских проверках, правомерное противодействие наездам, рейдерам, отжимам и иным безобразиям


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: