…joi seara, pe-aci a fost season finale la Grey’s Anatomy – serialul. Special, two hours! Previews? Sa te lase cu sufletul la gura.

[Nota: E saptamana de season finales. Luni, a fost cea de la House. M-a tinut cu sufletul la gura pana cu 15 minute inainte de final. Facusem un prognostic si totul parea sa-mi mearga impotriva. Nu, nu ma identific (neaparat) cu personajele din seriale. Ma identific, insa, cu scenaristii care au construit personajele. Incerc sa ma pun in pielea lor incercand sa se puna in pielea personajului si, in acelasi timp, sa raspunda nevoilor audientei. Nu va mai tin cu sufletul la gura: cand toata familia imi radea-n nas ca m-am inselat, pe ultima suta de metri … am avut dreptate, ce sa ma laud?:)

Buun. Vine joi. Dupa o saptamana nu foarte roza, dupa o luna-doua, de-altminteri, nu foarte roze. Ce sa mai zic? Am trait si vremuri mai bune. In fine, asteptam cu infrigurare momentul. Un serial din asta e ca o discutie cu prietenii la o bere – o discutie din aia la care iti merge mintea, dar nu se ingrijoreaza daca e bine sa spuna ce vrea sa zica atunci sau nu; te spala pe creieri! Inainte de seara, insa, vine dupa-amiza, vremea ca baietii sa mearga cu cainii la plimbare, prin parcul de langa casa. Andrei ii da drumul lui Lucy fara lesa, ca de obicei. Ca de obicei, eu strig dupa el sa i-o puna la parc. Ca de obicei, el imi raspunde, din usa, ca e treaba lui, ca el o plimba si stie el mai bine.

Ma asez la computer, ma uit distrat peste stiri, vaitandu-mi de mila, pe undeva, prin strafundurile subconstientului. Mi se parea ca, daca ceva a fost sa mearga prost in ultima vreme, a mers. Si-atunci suna telefonul. Si era Andrei. Si-mi spune ca Lucy a fost lovita de o masina. A aruncat-o peste cap.

Moment in care realizez, printre altele, cu o deosebita claritate, ca  Ana are mere: (1) lucrurile pot merge muuuult mai rau (daca in locul cainelui era un copil?); (2) ca sunt lucruri in viata pe care nu le poti controla, chiar daca te poti stradui; in fine, dar nu in cele din urma, (3) ca zicea si el Cromwell ceva cand zicea „rugati-va, dar pastrati si praful de pusca uscat”, dar ca, la fel de bine, putem zice „pastrati praful de pusca uscat, dar nu uitati nici sa va rugati„. E o masura in toate.

In fine, ard etapele, ard tipetele, isteriile din casa, rasuflarea sacadata a cainelui, privirea-i trista dar fara repros, gandul din spatele gandului ca o luam cu totii pe aratura, e – la urma urmelor – un caine, emotiile lui Andrei care isi dadea seama ca a gresit si ba incerca sa arunce vina pe sofer (hit and run, loveste si fugi, dar, daca nu-i cainele in lesa, nu-l condamna nimeni), ba incerca sa ne convinga ca nu-i nimic. Ma opresc la mine si la nesimtirea mea.

Vine momentul cheie: il ducem la urgente? Urgentele pentru animale, in Bloomington, sunt o problema. Stiam de cand a fost otravit Vasile. Le afli greu si costa mult. Te pun in situatia in care te-ntreaba „pana unde sunteti dispus sa platiti ca sa-l salvati?” In fata copiilor te-ntreaba, ceea ce, pentru moment cel putin, e mai mult decat daca te-ai afla singur, in fata propriei constiinte. Ca de cheltuit, intr-o secunda, poti cheltui aproape oricat. De aia s-au inventat cartile de credit. La Vasile m-am oprit la faza „putem sa chemam un elicopter de la Indianapolis”. Dar aici?

Si-n plus era joi seara. Se apropia season finale de la Grey’s Anatomy, in spuma marilor! Si nici nu era clar daca Lucy mergea spre bine sau spre rau. O ora mai tarziu, situatia nici nu se ameliorarase, dar nici nu se deteriorase. Dupa calculele mele, asta era bine. Am sunat la cateva urgente. N-a raspuns nimeni. Si, spre rusinea mea, aproape ca m-am simtit usurat. Ana, insa, disperata si plansa, nu s-a lasat. A sunat inca de vreo zece ori. In cele din urma i-a raspuns cineva, dintr-un orasel uitat de lume, din Indiana.

Ard etapele. Am condus, printr-o furtuna groaznica, vreme de o ora – dus. Am nimerit clinica, aflata in mijlocul lui nowhere. Culmea! Medicul veterinar de-acolo – un meserias cu sepcuta, blugi si cizme de cowboy, il salvase si pe Vasile si pe Lucy, dar la o alta clinica, muult mai aproape de Bloomington. Il intreb: pai nu esti matale…? Ba da, zice, eu sunt proprietarul clinicii aleia. Meserias. M-am simtit dintr-o data bine.

Ne-a spus variantele optimiste si pesimiste. Fara false bullshit-uri. Am avut incredere. Asa facuse si inainte. Nu se compara cu veterinarii „de la oras” – taxe mari si bullshitu’ cat casa.

M-am simtit mult mai bine.

Ard din nou etapele. Azi am adus-o pe Lucy acasa. Nu e inca bine – si pentru cateva zile nimeni nu garanteaza nimic. Alta caruta de bani s-a dus pe apa Sambetei. Duca-se. Am pierdut finala de la Grey’s Anatomy. Duca-se. (Am aflat, totusi, cum s-a terminat, dar nu va spun:). Mi-am dat insa seama cat de putin conteaza toate grijile noastre, la o adica. Si ca de ce au dreptate turcii cand spun ca, daca te culci pe podea, nu risti sa cazi din pat. Stiam asta, dar uneori avem cu toii nevoie de o readucere a-minte.

Si-aici nu vorbim despre un caine – desi, dupa cum am mai spus, cainii te-nvata cel mai bine Corinteni 13:). Aici vorbim despre felul in care suntem atat de obisnuiti cu „lebada alba”, incat uitam cu desavarsire ca stam cu „lebada neagra” deasupra capului. (Pentru necunoscatori, nu ma mai ostenesc sa caut referintele – e vorba de … vedeti si la mine, postari mai vechi, si la Mihnea, unele mai recente). 

Fara lebada neagra n-ai cum s-o apreciezi pe cea alba (ceea ce vine de se leaga de postarea anterioara:)

Lucy respira greu in somn. Avem medicamente. A primit steroizi anti-inflmatorii, avem antibiotice si analgezice. Praful de pusca e, asadar, uscat. Dar nu (numai) de asta avem acum nevoie.

PS Am uitat sa precizez, pentru necunoscatori: „anatomie” vine – cum altfel? – din greaca si inseamna separare, imbucatatire, descopunere a intregului pe bucati pentru a fi inteles mai bine. Ca in procesul asta dipsare sufletul e o alta mancare de peste…