… de ce ti-e frica nu scapi. De teatru, bunaoara. Obisnuiam sa mergem la teatru tot timpul. Erau vremurile in care intram pe geamul de la toaleta Teatrului National din Cluj, ca sa stam agatati pentru vreo sase ore de niste lambriuri, sa-l vedem pe Caramitru in Hamlet. Vremuri in care inventam felurite tertipuri pentru a ne strecura s-o vedem pe Gina Patrichi si Anton Tauf in Antoniu si Cleopatra.

Asa mi s-a deschis gustul pentru teatru – cu o pravalire; o avalansa de piese bune, actori exceptionali, scenografi de calitate (Fratii Karamazov sau Marat sau Lectia, anyone?) sub care m-am lasat ingropat cu placere. Alte vremuri.
Asa am ajuns sa scriu si Buda – Sau urma scapa turma  si Manuitorul de Cadavre, intr-un interval de vreo trei ani. Asa am vazut, pipait, gu

stat ce inseamna teatrul, cum se mananca regizorii, scenografii, luministii (asa le zicea pe vremea mea), asa am apucat sa ma imprietenesc cu actorii al caror nume nu-l voi pomeni aici, ca suntem toti inca in viata si unii dintre ei se urasc in continuare cu toata sinceritatea artistului 🙂

Asa am inteles de ce teatrul poate fi un drog, o adictie, si de ce nu se compara cu filmul.

Pe urma, mi-a trecut. Cum a venit, din senin, asa a si trecut.

Sau a parut ca.

Daca imi amintesc bine, ultima piesa de teatru la care am asistat a fost … a mea. Manuitorul de Cadavre. in regia lui Anton Tauf. De-atunci am mai fost la concerte si la opera (nu va agitati, doar de cateva ori), dar nu la piese de teatru. Daca stau sa ma gandesc bine, nici beletristica n-am mai citit, dar asta ar fi o alta poveste.

Asta pana asta-seara. New Haven e un oras cultural. Mai toata ziua (si noaptea) se intampla cate ceva – o conferinta, o expozitie, o masa rotunda, un film de cinemateca, o piesa de teatru. Si oamenii astia chiar merg. Zici nu, din cand in cand, dar nu poti zice „nu” tot timpul, ca incepi sa bati la ochi. Asa ca, invitat fiind la teatru, m-am dus. Asta-seara am vazut A Streetcar Named Desire/Un tramvai numit dorinta, a lui Tennessee Williams.

Il stiam pe Williams, stiam filmul, care l-a lansat, practic, pe Marlon Brando – Stella! Stella! – si mai tineam minte actiunea in linii mari, nu ma asteptam la surprize majore. Cand inveti sa mergi pe bicicleta sau la teatru nu mai uiti, nu? Iote ca mai uiti. Uiti fosnetul rochiilor, toaletele, posetele, vinul la pauza. Dar asta e numai inceputul. Cu asta te reobisnuiesti repede.

La inceput, insa, ai probleme de intrare „in atmosfera”. Daca n-ai mai fost de multisor la teatru e greu la inceput sa te lasi „tarat” dincolo de butaforie si … well, teatralitate. Asa ca primul act a fost pentru mine un esec. Daca am inteles eu bine filmul, ideea era ca Blanche, „nebuna”, trebuia sa fie exagerata, prin contrapunere la „realismul” unei Stella si-al unui Stanley, polackul dintr-un topor. Ei bine, cu exceptia „Stellei”, mi s-a parut ca toti erau prea teatrali, mai cu seama Joe Manganiello – un barbat altminteri good-looking, cu six-pack si tot tacamul, dar cu talentele actoricesti ale unei cizme. [Nota: Pentru a nu fi suspectat de oaresce complexe, ma grabesc sa va arat – daca pot – ca si Marlon Brando era la fel de bine cladit. Talentul n-are legatura cu muschii 🙂 )/

Pe masura ce piesa avansa, insa, am inceput sa ma las furat, tarat inlauntru. Si n-am fost singurul. Daca in actul intai toata lumea radea, de parc-ar fi fost ceva comedie, la actele doi si trei, chicotelile s-au rarit, pentru a disparea la sfarsit cu totul. Cu Tennessee Williams e usor, ca si cu Sofocle. Daca mergi si lovesti in rarunchii conditiei umane, nu prea ai cum sa pierzi. Toata lumea reactioneaza cand e lovita in plex. Cine a vazut (si) Noaptea Iguanei, tot de Williams, cu  Richard Burton, stie ce vreau sa spun.

Si uite-asa, o seara la teatru-din-obligatie, s-a concretizat (sic) in doua re-amintiri: (1) New Orleans – c-acolo se pterece actiunea – uitasem cu desavarsire si vad de ce in orasul ala trebuia sa se petreaca, nu in altul; si (2) ca inca mai am pofta sa scriu – y compris piese de teatru. Mi s-a redeschis pofta de teatru.

Voi fi fiind, la urma urmei (urma care scapa turma, ca sa citez un clasic inca in viata – nu m-am putut abtine :)) un dependent de teatru. Asa ca tineti-va bine 🙂

Cand am ajuns acasa, am gasit un e-mail de la Martyn, fostul meu sef – si prieten – de la Tulane. I-am zis unde am fost si ce-am vazut. Si ca sa nu-si mai faca iluzii: de New Orleans poti fugi, dar nu poti scapa. Ca si de teatru. Dar ca, la sfarsit, Stanley ramane fericit cu Stella si copilul, iar Blanche sfarseste la casa de nebuni. A ras electronic. E englez si intelege.

C-asa merg lucrurile, vorba lui Vonnegut.

PS Nu, n-am uitat de partea a doua de la „timpul femeilor si timpul barbatilor” – vine si aia.

… la inceput a fost, ca de-obicei, ideea. De ce? Cum? Habar n-am. Stiu ce discutie a declansat-o, dar de ce acea discutie a declansat acea idee, habar n-am. Am mai avut alte discutii asemanatoare si nimic nu s-a intamplat. Ideile par sa aiba o autonomie care ne scapa. Sunt „in legea lor” (hence, auto-nomos), vin cum le taie capul (sic). Sunt strafulgerari, te palesc in aparenta de nicaieri.

[Intermezzo,ca-si au si astea rosturile lor: Dar despre asta am mai scris. Daca as vrea sa imping lucrurile mai departe – si nu vreau acum, pentru ca oricum stiu ca n-are nici un rost (vorba unui prieten, „Nu-i dat in seama noastra”), cum de i-a venit lui Doamne-Doamne ideea sa faca lumea, atunci cand i-a venit? Dar asta ar merge la Paul Coehlo, e o intrebare buna de un oftat pseudo-filosofic, dar rateaza esenta: categorii diferite, masuri diferite. Nu poti compara ce nu e de comparat. Vezi Job 38.]

Si, tot ca de-obicei, dupa idee a venit indoiala: da’ daca nu-i a mea? Parca am mai citit-o/auzit-o undeva. [Mi s-a intamplat de curand, la Yale, la job-talk-ul unui baiat care vorbea despre James Madison si aristocratie. L-am intrebat, cu toata sinceritatea, „Ai mai publicat undeva chestia asta?” El, tremurand – cunoscatorii stiu de ce – zice: „Nu, dar am mai prezentat-o la cateva conferinte”. S-a dovedit ca-l mai auzisem la o o conferinta, da-l uitasem – nu era nimic impresionant :))]

E o chestie care mi se intampla aproape din copilarie – sa am idei si sa suspectez ca le-am mai citit/auzit undeva. Uneori am dreptate, uneori, nu. Cine mai stie? Cine mai poate stii, dupa o vreme, dupa prea mult scris si prea mult citit?

Prin adolescenta – parca asta am mai scris (vedeti? ma pot plagia si singur si inca pe blogul de casa? nu-i cu totul totului exclus) am scris o povestire in care imi vedeam singur mormantul pe care scria 1967 … (va rog sa ma credeti, nu mai stiu ce an era, as zice 2013, dar ar fi pentru efecte stilistice :)) Mi s-a parut o gaselnita buna: io-te ce destept sunt, cum ma joc eu, ca autor, cu destinul, blah-blah-blah. Asta pana cand, sa tot fi fost vreun an de-atunci, am gasit la Ernesto Sabato exact aceeasi „imagine literara”. Era fumata. Nu era nimic nou.

M-a apucat disperarea. [Nota: In treacat fie spus, cam lesne ne-am obisnuit sa ne apuce si asta :)}

Si pe urma (parca a fost pe urma) am citit Romanul unui adolescent miop al lui Eliade – asta dupa ce citisem Giovanni Papini. Citeam si ma gandeam „mai, eu am mai citit asta undeva„. Ca, la sfarsit, Eliade (sper sa nu ma insele memoria – au trecut cateva decenii de-atunci) sa recunoasca, spasit, ca a apucat si el sa-l citeasca pe Papini. Si sa jure ca nu s-a inspirat din el. Stiam, nici eu nu ma inspirasem din Sabato.

Da’ mai conteaza?

Si pe urma am citit o carte a unui oltean care mi s-a parut genial, Aurel Antonie (fara nici o gluma, spre genial). Dupa o colectie de povestiri si Oglinda de Murano l-am scapat din vedere, da-nteleg ca publica in continuare. Ma mir ca nu face prima pagina a ziarelor daca si-a pastrat geniul de-atunci. Scrisese el o povestire despre cum un scriitor (sic), de buna credinta, trimite un mansucris unei edituri. I se raspunde ceva de genul, „bine, mai, Romeo si Julieta?”. Si mai trimite unul. I se raspunde „Bine, mai, Razboi si pace?” – sau asa ceva.

Asta era ideea. Asa ca omul nostru se incapataneaza, incepe sa citeasca tot ce s-a scris, are senzatia ca reciteste unele carti, incepe sa le arunce pe fereastra, sa fie sigur ca nu le citeste de doua ori si-n cele din urma ajunge la concluzia ca nimic nou nu se mai poate scrie.

Asa ca inventeaza un nou alfabet, scrie o noua carte, in noul alfabet, si o trimite unei noi edituri. Raspunsul? „Bine, mai, Manuscrisele de la Marea Moarta?”:)

N-o mai lungesc, ca mi-e somn.

In ziua de azi avem Google. Da’ si internetul are limitele lui. Primele cautari dupa „timpul femeilor si timpul barbatilor”, atat in romana cat si in engleza, mi-au dat doar povesti cu sex. (Ce-are timpul cu sexul? – o alta discutie). Pana cand mi-am fortat memoria si mi-am amintit ca Mihnea Maruta scrisese ceva pe tema asta, acum vreun an si jumatate. Si-atunci l-am gasit.

Aici.

Asta scrisese.

Si bine scrisese, ca omul asta are un defect – cand scrie, nu scrie rau. Si unul mai mare: nu scrie destul. Atata doar ca ideea mea pornise de la altceva si facea trimitere la altceva. Cum insa mi-am pierdut/castigat atata amar de timp dandu-i tarcoale, ramane, inca o data, pe alta data. Dar nu uit. Promit. Nu uit ce promit 🙂

PS Observ ca in ultima vreme devin tot mai „tarcolitor„, tot mai sfatos – nu fac judecati de valoare 🙂 – constat doar. O fi de bine? O fi de rau?

… sa nu ziceti ca nu v-am spus – de numele asta veti mai auzi: Alec. Alec Fumurescu. Daca v-ati plictisit de Fumurescu, ghinion. De ce ti-e frica nu scapi 🙂

Alec s-a nascut, ca si Ana, insemnat la propriu: are de la nastere o suvita blonda pe tampla.

Si e mezinul, or in toate povestile astia sunt cei mai nazdravani, ca-n Biblie – cei din urma vor fi cei dintai.

Si-a fost conceput de amorul artei. Nu radeti, ca vorbesc serios. Suntem cu totii oameni mari de-acum, putem sa spunem lucrurilor pe nume – copiii se mai si planifica, nu-i aduce neaparat barza cand te-astepti mai putin. Or, in ziua de azi, oamenii care vor copii, vor, in general, unul sau doi, nu mai multi. Cei care vor doi, vor baiat si fata. Sau fata si baiat, sa nu fiu acuzat de te miri ce. Cei care fac trei, de obicei, fac pentru ca primii doi sunt fie fete, fie baieti, si spera la altceva. 

Va rog, nu va repeziti sa dati cu piatra, nu zic ca asa se intampla in toate cazurile, zic doar ca asa se intampla in cele mai multe cazuri – uitati-va in jur. Si, daca tot va uitati, priviti cu atentie: Ana, Andrei, Alec. Acum intelegeti ce inteleg prin amorul artei? (sic)

Ca a fost testat si gasit ca fiind printre aia 1% mai destepti din generatia lui (ma rog, in Statele Unite, nu zic din lume :)), v-am mai spus. Si ca si-a dat si si-a luat testele de intrare in colegiu in clasa a saptea si-a opta. Ce nu v-am zis e ca tot cam pe-atunci a citit Meditatiile lui Marc Aurelius. si-acum a terminat Fratii Karamazov si Republica lui Platon. Asta fara nici o gluma.

Ca nu-i gluma. Iar Alec e suficient de inteligent sa inteleaga asta: atata minte e o binecuvantare si un blestem. Sunt clipe in care si-ar dori sa fie „normal”, zile in care tot ce-si doreste e sa nu se mai gandeasca atat de mult. Si-atunci se joaca pe computer jocuri stupide, mergem la pescuit sau plimbam cainii prin padure. Putina lume intelege asta – sa vrei sa ai o pauza de la gandit. Daca intelegeti ce vreau sa zic, se cheama ca sunteti deopotriva binecuvantati si blestemati. Ca asta nu tine de tine, asta nu tine de noi. E conditia umana ridicata la patrat.

Cand poti sa faci orice, cand poti sa fii orice, risti sa nu mai stii ce vrei. Risti sa nu mai fi nimic, sa nu mai vrei nimic. Extremele se ating. Poti ajunge precum magarul lui Buridan, mort de foame, incapabil sa aleaga intre doua capite de fan de dimensiuni egale, situate exact la aceeasi distanta.

E usor sa mergi pe sarma cand nu stii ce faci. Oricine poate merge pe marginea unui zgarie-nori, legat la ochi, fara sa cada, fara sa ezite, cata vreme e convins ca merge pe un trotuar lat de doi metri. Luati-i, insa, legatura de pe ochi, lasati-l sa vada haul de-o parte si de celalalta, lasati-l sa-si vada conditia. Cati pot merge mai departe pe sarma fara sa le tremure genunchii, fara sa se prabuseasca?

Nu degeaba Sfintii Parinti vorbeau despre cele sase primejdii – de la stanga si de la dreapta, de sus si de jos, din fata si din spate. Oamenii nu merg pe sarma. Oamenii merg pe o sarma tridimensionala, ca sa zic asa, in lipsa unui termen mai bun. Binecuvantarea sau blestemul face sa nu ne dam seama de asta in majoritatea timpului.

Alec implineste cinsprezece ani si merge pe sarma, cu ochii larg deschisi, de cel putin vreo doi ani. A mai ezitat el la rastimpuri, s-a mai impiedicat, dar de cazut n-a cazut. Si nici n-o sa cada. E, iertata-mi fie modestia, un Fumurescu. Are deja mai multa experienta decat multi pensionari.

Odinioara, cand baietii de lorzi implineau cinsprezece ani, tatii le faceau cadou o pipa si-i duceau la bordel: se chema ca sunt oameni mari. Cum nu sunt lord englez si nu incurajez viciile :), n-am facut nici una, nici alta. In schimb, i-am dat lui Alec sa citeasca (inca) o carte: „Partea Diavolului„, de Denis de Rougemont.

La multi ani, tata!

… pentru ca toate trebuie sa se sfarseasca la un moment dat – si-alea bune, da’ si-alea proaste (Daca stiti bancul: Si-alea negre? Si-alea negre! :)). Daca va mai amintiti, am inceput in buna traditie aristoteliana, amusinand, ca sa zic asa, raspunsul, in cercuri concentrice, din ce in ce mai apropiate de ceea ce ne interesa: de ce (nu) se scrie?

Am lamurit ca subiectul il reprezinta scrisul „de dragul scrisului”, nu transmiterea de informatii si nu scrisul ca „meserie” din care sa poti trai si ca oamenii scriu pentru ca sunt creaturi care se hranesc cu intelesuri, cu talcuri, daca preferati, iar pentru asta e nevoie de povesti. Scriem ca sa povestim, eventual sa ne povestim altora. Drum cu care ne rostuim intamplarile, trairile si ce mai vreti dumneavoastra, dandu-le un sens.

Si-acum sa lovim, vorba americanului, cuiu-n cap: Daca-i asa, atunci de ce nu se scrie tot timpul? De ce pana si cei care sunt de-a dreptul impatitmiti de scris n-o fac tot timpul? Nu dau exemplul acestui blog de casa, ca nu se cade. Dar, daca il cititi pe asta, cititi cu siguranta si blogurile altor povestasi impatimiti.

Stiti despre ce vorbesc. In general, frecventa postarilor este orice numai constanta nu. N-are, cum s-ar zice, nici un Dumnezeu (sic). Uneori posteaza zilnic, ba chiar si de doua ori pe zi, pentru a se retrage subit intr-o mutenie de zile, saptamani sau chiar luni, reaparand apoi si luand-o de la capat, fara nici o explicatie, ca si cum nimic nu s-a intamplat. De ce?

Care ar fi povestea din spatele absentei povestilor?

„Nu vor mai fi avut oamenii idei„, ati putea zice. „N-or mai fi avut ce spune, si-atunci vor fi procedat precum Nae Ionescu odinioara, care uneori nu se prezenta la curs, cu motivul „eu nu beau vin, dar daca beau, nu-l indoiesc cu apa„.” Ori ai idei, ori nu ai. Cand vine vorba despre idei, nu faci sprit cu ele. (Si nici carcalete :))

Ar fi o explicatie convingatoare, dar ma-ndoiesc ca e si adevarata – din doua motive: (1) povestasii nu sunt Nae Ionescu si nu scriu filosofie. Aia e alta mancare de peste si nu intra la categoria care ne intereseaza aici. Asa ca scuza lui Nae Ionescu nu functioneaza in acest context. (2) Povestasul nu intra niciodata intr-o pana (foarte) lunga de idei. Asta-i place, asta face – spune povesti. Le vede peste tot: isi pregateste dimineata cafeaua si vede povestea. Se impiedica pe scari si scrie o poveste. Nimic nu (i) se intampla din intamplare, ca doar de aceea e povestas.

Si-atunci? Raspunsul pe care vi-l propun e cat se poate de simplu (si, dupa cum v-am promis, are legatura si cu bautul :)): pentru a povesti e nevoie de o stare de spirit „in mesotes”, o stare intre extreme. Nu scrii cand esti extrem de fericit si nu scrii cand esti pe culmile disperarii. Atunci traitul sau, dupa caz, supravietuirea devine mai importanta decat povestea.

Pentru a povesti ai nevoie de-o anumita tihna, de-o anumita sfatosenie asezata. Nu poti spune povesti nici cand pleznesti de fericire, nici cand esti atat de lehamisit ca nici parul din cap nu-ti mai vine sa ti-l smulgi. Povestasii au nevoie sa fie in mestoes: nici prea-prea, nici foarte-foarte. Nu-s ataraxici, scriu si cand se intristeaza si cand se veselesc, si cand se enerveaza si cand sunt impacati cu lumea. Dar nu cand ajung la extreme.

Extremele nu pot fi povestite, pentru ca nu au sens. Nu pot fi, asadar, rostuite. Extazul nu e de pe lumea asta, dupa nici culmea disperarii nu e. De aceea, cand ajung la momentul cheie, cel al „rapirii”, misticii nu mai au cuvinte de spus. De aceea pana si eu, amaratul, nu pot oferi decat o palida aproximare a aproximarii aceea ce am simtit cand cu ayahuasca. Vorba ceea: imaginea in apa a statuii unui om, nu omul. Si tot de aceea, accedia nu se poate descrie in cuvinte: cant ti-e lehamite pana si de lehamite, ce povesti sa mai spui?

Asadar, povestitul, ca si traitul sau bautul, e o chestiunea de masura. Trebuie sa stii cat sa bei sa-ti fie numai bine, fara sa ajungi la extreme. Or asta e lucru greu, dupa cum ne-nvata si Pavel Stratan: Am sa traiesc pan’ am sa aflu cine poate sa-mi spuna cat sa traiesc sa-mi fie numai bine 🙂

Asa ca, uite secretul lui Polichinelle: daca vreti sa stiti cum se mai simt povestasii dumneavoastra preferati, urmariti-le nu atat postarile, cat frecventa acestora.

Inutil sa mai precizez: persoanele de fata se exclud 🙂

PS V-am promis ca va aduc cu picioarele pe pamant, vorba vine? Uite ca m-am tinut de cuvant 🙂 Are si filosofia asta rostul ei (sic).

… pentru ca, vorba neamtului, ein Mann, ein Wort. Suntem, in masura in care ne tinem de cuvant. Si v-am promis (cel putin) o parte a doua, mai cu picioarele pe pamant. Ba, mai mult, una imbibata de exemple personale, ca-i bine, cica, sa fii subiectiv. Relationeaza oamenii mai bine cu tine cand esti subiectiv. Interesant, daca stai sa te gandesti. Si explicabil, prin prisma dialecticii individului :).

Sa recapitulam asadar punctele cheie ale textului anterior:

(1) nu e vorba aci de scrisul „cu tendinta”, i.e., scrisul pentru comunicare de informatii, ci de scrisul de dragul scrisului, „arta pentru arta”, ca sa zicem asa. Altfel spus, de ce scriu oamenii cand scriu asa, de dorul lelii [Nota: de unde-o mai veni si expresia asta? E de la „lele”, ca-n „fosta-i lele cat ai fost”?] Si de ce n-o (mai) fac, cand n-o (mai) fac? Aici, insa, am ratat o zona crepusculara – cea a celora care sunt ca fata saracului din poveste: nici imbracati, nici dezbracati, nici calare nici pe jos, nici scriind pentru ca intra neaparat in fisa postului, dar nici pentru ca n-au nici o miza, de nici un fel. Ajungem imediat si acolo. Reparam absenta. Dar mai intai recapitularea numarului

(2) intrebarea fiind cat se poate de serioasa, am inceput prin a-i da cateva rotocoale mai mult sau mai putin filosofice, in buna traditie aristoteliana. Am ajuns la concluzia (eu, despre altii nu ma pot pronunta), ca imboldul fundamental al scrisului de dragul scrisului vine din pornirea, la fel de ancestrala, de a spune povesti, adicatelea de a da inteles intamplarilor. Pentru ca undeva, in strafundurile fiecaruia dintre noi, zace o neostoita nevoie de a rostui (vezi Noica despre rostuire), de a crede ca intamplarile nu se intampla, pur si simplu (sau tocmai ca se intampla si pur si simplu). Ca toate au un rost. De aici nevoia de povesti, deci de povestasi si de ascultatori.

Suna cunoscut? A bloguri? A Facebook? Suna, pe buna dreptate. A ce miroase, insa? V-am prins? A ce miros povestile? Varati-va, vorba lui Nichita Stanescu in postfata de la volumul cinci al Ciresarilor, nasul in ecran (el zicea lipiti-va urechea de coperta) si trageti adanc aer in piept. Amusinati, nu va fie rusine. Eu am facut-o – si-am plans. Si-atunci, pe loc, am inteles ce-nseamna „un ochi rade si-unul plange”. Radeam, pentru ca apucasem sa citesc toate volumele. Plangeam pentru ca se terminasera. Era sfarsitul. Asta mi-a folosit mai tarziu in viata, cand cineva m-a intrebat, intr-un context mai degraba prozaic, dar cu toata sinceritatea, cum poate ceva sa-ti placa si sa te doara in acelasi timp. Am realizat atunci ca n-are importanta in ce stai zdrobit cu nasul – o coperta, un ecran sau alte cele – astea sunt amanunte. De fapt, stai cu nasul zdrobit de viata si moarte – si-ti place si te doare in acelasi timp. Stiau ai batrani ce povesti spuneau cu un ochi rade si unul plange. [Nota: Trist dar adevarat – in douazeci de ani de-aici inainte, nimeni nu va mai intelege aceasta referinta banala, pentru ca nimeni nu va mai sti povestile care ne-au crescut pe noi.]

Am pomenit in treacat, undeva, intr-o carte cat se poate de serioasa :), despre procesul neo-medievalizare. Daca mai apuc, voi dezvolta subiectul (tot serios) – promit. Pana atunci ma multumesc sa va asmut nitzel :): Imi pare ca asistam la o re-reprezentare a sinelui, datorita sau din cauza (aci inca nu sunt singur) internetului si a retelelor de socializare, care, aparent paradoxal, reconfigureaza eu-l (post)modern intr-un fel care impartaseste mai multe cu eu-l medieval decat cu cel modern.

Si-atunci, daca tot suntem in zona crepusculara, sa o lamurim si pe asta cand vine vorba de scris.

Sunt oameni care scriu pentru ca le place si mai sunt si platiti pentru asta. Au, cum s-ar zice, o pasiune platita – ideal! Astia sunt scriitori sau ziaristi – bloggerii care traiesc din asta nu se numara, ca fie intra in primele doua categorii, fie sunt imbecili populari care fac rating din te miri ce, gen unul Zosso, daca am retinut bine; nici poetii – n-am cunostinta de vreunul care sa traiasca din asta (ca veni vorba, Hume a fost primul filosof care a reusit sa traiasca – bine! – din scris; alte vremuri).

Asta am vrut sa ma fac de cand ma stiu – scriitor (bine, dupa ce-am vrut sa fiu tractoristul ala de pe monedele de-un leu, daca vi-l mai amintiti) . Povestas. Sa trag din pipa (ca Marcel Petrisor), sa ma imbrac in halat si, cu stiloul in mana (ca Marin Preda), sa scriu. Ce? Nu conta. Scrisul ma interesa, Sa scriu. Povesti. E cam si cum te-ar plati cineva sa bei, daca-ti place (ajungem si-acolo, nu va repeziti! 🙂 Inteleptul a spus sa te apropii incet de miezul placerilor). Pe urma, ca un facut, am crescut (sic). Eram inca adolescent cand m-am decis sa dau la medicina, nu la filologie. Imbatraneam repede sau aveam doar instinct de supravietuire? Inca ma mai intreb.

Sar peste detalii, ca nu-s relevante in context. Am terminat medicina, am scris piese de teatru, am ajuns ziarist. Am trait, cum ar veni, din scris, uneori foarte prost, alteori foarte bine. Nu asta e subiectul. Subiectul e ca scriam ce vroiam, dar scriam (si) ca sa imi tin familia. (In afara de scrisul meu mai faceam si altele, dar asta e, din nou, pe langa subiect.) Si-aici vroiam s-ajung, la zona asta crepusculara, in care scrii ca-ti place, ce-ti place, dar scrii si ca ai nevoie – de bani, de rating, de reclama, putin conteaza. Ceea ce conteaza e ca trebuie sa scrii. Screme o poveste pana la ora X. Si buna! Una de care sa nu-ti fie rusine, daca ai, cate de cat, onoare.

E rau? E bine? Am avut discutia asta de nenumarate ori(si)  cu un prieten perfectionist (inca dator, da’ asta stie si el). El sustinea – cred ca mai sustine si-acum, nu sunt sigur – ca scrii numai cand esti sigur ca „iese din tine” un diamant slefuit la perfectie.

Flaubert.

Eu, cu jumatatea mea ardeleana, sustineam ca asa ceva „nu se exista”, Ca pana si Eliade, pe jumatatea lui olteneasca, a recunoscut ca predatul materialor pentru gazeta la timp l-a invatat ca inspiratia se poate educa. Ca better less than nothing. Mai bine mai putin decat defel. Sau, vorba lui Moisil: „Tovarasi, eu pot sta cu curul pe scaun opt ore, dar nu pot gandi opt ore„. Oameni si geniile.

Prietenul, insa, de aia e prieten, ca nu-i dai un sut in cur cand nu-ti mai convin argumentele lui. Asa ca am inceput sa ma gandesc serios la asta: „Daca scriu si cand nu-mi vine, dar trebuie, chit ca nu e cea mai reusita performanta a mea in ale scriiturii, se cheama ca ma prostituez au ba?”

Nu va mai tin cu sufletul la gura. Raspunsul a fost „ba!”

Pe urma, s-au mai intamplat tot felul. El a ajuns sa traiasca din scris, eu, mai putin. Vorba vine. Amandoi trebuie sa scriem ca sa traim. E asta un blestem sau o binecuvantare?

Si iarasi nu va mai tin cu sufletul la gura – va urma:)

Motto (1): Rondel de l’adieu (par Edmond Haracourt)

Partir, c’est mourir un peu,

C’est mourir à ce qu’on aime :

On laisse un peu de soi-même

En toute heure et dans tout lieu.

C’est toujours le deuil d’un vœu,

Le dernier vers d’un poème ;

Partir, c’est mourir un peu.

Et l’on part, et c’est un jeu,

Et jusqu’à l’adieu suprême

C’est son âme que l’on sème,

Que l’on sème à chaque adieu…

Partir, c’est mourir un peu.

Motto (2): “The French have a phrase for it. The bastards have a phrase for everything and they are always right. To say goodbye is to die a little.” (by Raymond Chandler)

… nu mai imi ramane decat sa sper ca Chandler, ca si francezii, n-are intotdeauna dreptate – altminteri, la de cate ori „am plecat”, as fi murit de multisor, putin cate putin. Pentru ca, daca stau sa ma gandesc, cam asta am facut toata viata – am plecat tot timpul de undeva,

Locuirile sunt cel mai bun si mai la indemana exemplu (pentru ca, va reamintesc, apud Holederlin, „in chip poetic locuieste omul pe acest pamant” – si nemtii astia au o vorba pentru fiecare lucru :)):

– de la Brad, am plecat la Cluj. Acolo am schimbat trei camine (patru, depinde cum numaram) si trei apartamente. Rastimp, am plecat la Nisa pentru un an (nu numar nimic ce e sub un an).

– pe urma, vreo patru ani, am facut naveta Romania – SUA (Illinois, New Mexico).

– pe urma, am venit in America. In Missouri. Ne-am mutat de trei ori si-acolo. Vorba ceea, Alte glasuri, alte incaperi

– Si mai pe urma, ne-am mutat in Indiana.

– Doi ani am stat in New Orleans.

– Acum plec la New Haven, in Connecticut, pentru un an. Sau doi?

Tot plec. De la un continent la altul, de la o limba la alta, de la o scriitura la alta. De la teatru la jurnalistica, de la medicina la filosofie (politica), de ici, colo. Iar asta nu e decat varful aisbergului (ati prins, totusi, nadajduiesc, ideea).

Si-acum din doua, una: fie francezii, cum zice Chandler, au dreptate – si-atunci se cheama ca sunt usurel mort, dar nu-mi dau seama, i.e., sunt un soi de zombi existential :); fie nu au dreptate decat daca te uiti la plecari dintr-un unghi anume (ca oameni sunt si ei, francezii, credeti-ma).

Subiectiv cum sunt, prefer varianta a doua: de plecat, nu se pleaca niciodata – sau, oricum, nu de tot. Pen’ ca-nainte de francezi, au fost romanii (cu „a” de la „alb”): Omnia mea mecum porto, i.e., toate ale mele le port cu mine: si Bradul, cu Parcul Mare si Parcul Mic, Orasul Vechi si Orasul Nou, si Targul de la Gaina, si pesterile, si minele parasite prin care haladuiam, adolescent fiind, de unul singur; dar si Clujul in care umblam cu castane fierbinti in buzunar iarna, iar intr-o toamna am trecut, fara sa grabesc sau sa incetinesc pasul, printr-o ploaie de castane pe Aleea Mare si, miraculos, nici una nu m-a atins; si Nisa, nu cand o vezi ca turist, ci atunci cand incepi sa te plictisesti de ea, si treci de la la lux la mizerie si inapoi cu un zambet pe fata; si America, de la apusurile de soare la Los Alamos, la raurile din Midwest pe care te tarasti cu o canoe, la New York si sequoia, si Death Valley si Sierra Nevada; si ziarele, si universitatile, si orasele, si prietenii, si femeile. Toti si toate

Omnia mea mecum porto.

Toate sunt ale mele – intr-un fel.

In ce fel? Ei, aici e-aici. Asta e, ca sa zicem asa, cuiul lui Pepelea – cat pleci, de fapt, cand pleci? Odinioara – mai tine minte cineva? – obisnuiam sa smulgem petalele margaretelor: Ma iubeste? Nu ma iubeste? Mult? Putin? Deloc? Cu foc? Pentru plecari, inca, nu s-au inventat margarete asa ca, vorba lui Max Weber (ma obsedeaza omul asta), fiecare trebuie sa-si dea singur raspunsul: CAT PLECI?

Ei bine, la mine e simplu. Taran fiind, redneck (daca preferati) fiind, trec prin problemele astea ca gasca prin apa. Adicatelea, nu plec. N-am plecat, de fapt, niciodata. Nici de la Brad, nici din limba romana. Nici de la piesele de teatru, nici din New Orleans. S.a.m.d.

Eu nu plec. Niciodata, nicaieri. Nici macar cand sunt in jungla Amazonului sau la Yale. Nu plec.

Asa ca nu mor cate putin. Cand va fi fiind sa mor, mor deodata! 🙂

Daca nu ma credeti pe mine, intrebati-l pe Parmenides 🙂

PS Nu, n-am uitat de partea a doua (cea mai cu picioarele pe pamant, la „de ce (nu) se scrie?„). Cum ziceam in titlu, asta a foat doar un intermezzo. Necesar, as zice, macar ca exemplificare. Asta daca n-as fi subiectiv.

… nu radeti, ca intrebarea e cat se poate de serioasa (iar impersonalul „se”, daca inca nu v-ati prins, nu e intamplator). Nu va fi fiind ea cot la cot cu intrebarea de la care incepe filosofia – „de ce ceva este mai degraba decat nu este?” – da’ nici departe nu e. In cazurile unor oameni, la rastimpuri macar, chiar ii sufla in ceafa.

Cu putin (ne)noroc, devine aproape hamletiana. („mai ‘nalt e cugetul sa-nfrunte sagetile si prastiile soartei, sau mari de suferinte strabatand …)

Bine – bine, veti spune, ademeniti de farmecele filosofarii, dar estele este cu sau fara scris. [Nota: Va implor! Nu intram acum in Dasein-ul Heideggerian, chiar daca ne jucam in jurul lui, ca nu mai iesim de-acolo cu una, cu doua!] Scrisul, pe de alta parte, este scris numai in masura in care este. Ceea ce-mi aminteste de bancul din copilarie: „Crocodilul e mai mult verde decat lung sau mai lung decat verde?” O intrebare idioata, fara raspuns, ati zice, daca nu ati (mai) cunoaste logica pruncilor, atat de apropiata de cea a Parintilor din Pustia Egipetului (sau, dupa preferinte, a calugarilor Zen). Pentru un copil, raspunsul e cat se poate de simplu, limpede ca lumina zilei: „Crocodilul e mai mult lung decat verde, pentru ca verde e doar pe spate, pe cand lung e si pe spate si pe burta”. Q.E.D.

Odata ce-am stabilit ca intrebarea e cat se poat de serioasa, raspunsul nu-i poate fi decat pe potriva. Si-atunci, cu toata seriozitatea, de ce se scrie cand se scrie si de ce nu se scrie cand nu se scrie? Pentru a simplifica, cat de cat, fie si pentru moment, lucrurile, sa mai specificam (cine? da’ asa e cand te lasi dus de valul scrisului)  ca nu discutam scrisul „de nevoie”, scrisul „cu tendinta”. Pentru moment, ne intereseaza scrisul de dragul scrisului, nu comunicarea de informatii. Arta pentru arta, nu arta cu tendinta. Nu ca Pamantul e rotund sau ca Ana are mere, ci povestile din spatele acestor fapte. Faptul ca Ana are mere ne poate oripila, lasa indiferenti sau, dupa caz, umple sufletele de bucurie, in functie de cum e spusa povestea.

Nota 1: Observati, rogu-va, din nou, impersonalul. Pentru ca, din nou, nu e intamplator. Cum e spusa povestea, nu cine spune povestea. Cand ajunge sa conteze mai mult cine spune povestea decat cum e spusa, ai o problema. Mare. Se cheama ca ti-ai distorsionat reperele.

Nota 2: „Spusa” nu e totuna cu „scrisa”, or despre scris era vorba aici! – vor sari in sus cititorii atenti la poveste, si e bine ca vor face-asa. Menirea si-a unora si-a altora, si-a ascultatorilor, si-a povestitorilor, e sa se tina unii pe altii „in priza”. Atenti. Focusati – de la foc. Numai ca focuri de tabara nu prea mai avem si  nici catune sau familii care sa se stranga, noaptea, in jurul unui jaratec pe jumatate stins, ascultand „povestasul” (vorba lui Llosa, pentru cunoscatori), nu prea mai sunt. La scara numerelor mari, nu se mai pot spune povesti decat in scris. La scara numerelor mari, catunele si familiile s-au destramat. A mai ramas insa jarul abia palpaind. Or, pana mai avem jar, mai avem si povesti. Pana mai avem povesti, mai avem si povestasi-scriitori si cititori-ascultatori.

Si uite-asa, din nota (1) in nota (2) v-am adus pana la nota (3), cea care reinnoada povestea de dinainte si de dupa note, pentru ca asta e rostul povestii – sa fie rostuita, vorba lui Noica apud Eminescu. Nu va faceti iluzii. Fiti realisti! Traim cu iluzii, daca vreti sa le spuneti asa. Cu povesti. Cu intelesuri. „Suntem fiinte care traiesc din intelesuri„, spunea o doamna frantuzoaica, acum cativa ani (buni). (La Multi Ani, Madame Chantal Delsol! Dupa Arendt, secolul XX a fost marinimos cu tranzitia ganditoarelor spre urmasul secol al XXI-lea.)

Banii sunt o poveste in care trebuie sa creada lumea (si-o face) – v-o spune orice economist cinstit. Succesul, asisderea. Cine-a fost mai de succes? Socrate sau Alexandru Macedon? Atena sau Sparta? Van Gogh sau Picasso? Sa vin mai spre zilele noastre? Nu vin, ca asta e blog de casa, chiar daca nu de „oikos”, de gospodarie (de unde „economie”, care, pana mai acum cateva zeci de ani, in limba romana, mai avea inca si sensul de gospodarire, inculsiv a sufletului).

Un jar palpaind de-abia se va mai gasi cata vreme se vor mai gasi oameni. Oameni care sa scrie povesti cu intelesuri si oameni care sa le citeasca.

Oameni, adica.

Asa ca de-acum i-am dat imprejurul, intrebarea poate fi reformulata: Cine scrie povesti de dragul de-a le scrie, de ce le scrie? Si cand nu le mai scrie, de ce nu le mai scrie?

Constat, din mers, cu oarescare surprindere (prietenii stiu de ce) ca am devenit un povestas aproape Aristotelian. Cine-a citit macar inceputul de la Etica Nicomahica (nu va sfiiti sa recunoasteti, ca traim in secolul al XXI-lea, ce spuma marilor! nu mai este rusine; iaca, si eu am citit-o pe sarite, chit ca intra, ca sa zicem asa, in fisa postului) stie care ii e strategia: te invarti in cercuri concentrice, din ce in ce mai mici. din ce in ce mai aproape de ceea ce s-ar putea numi „punct ochit, punct lovit” (mesotes, ii zicea Aristotel), dar fara sa-ti faci iluzii – te apropii, dar nu-l lovesti. Niciodata. Parafrazez: „Sa incepem inca o data, si inca o data, sa incepem de la ce accepta lumea, asa, in  general, sa nu de facem iluzii, ca Platon, putem fi fericiti cat poate omu’ sa fie fericit, sa luam la bani marunti ce crede lumea si de ce …” Exagerez, insa foarte putin, precum cornul lui Doinas in Mistretul cu Colt de Argint (hai, ca asta a fost o fuga de idei simpatica!)

In cercuri concentrice, din ce in ce mai stranse, mergand, asadar, avem doar doua, ba nu, trei, ca nu degeaba trei e numar magic iar doi n-are nici un haz (vezi din nou ontologia Arisoteliana, de data asta :)) optiuni (din nou? cine?): (1) sa pornim analiza de la „de ce scriu – sau nu, cand nu – alti oameni; (2) de la „de ce scriu – sau nu, cand nu – eu insumi; (3) de la (1) + (2); Inclin spre a treia varianta.

Cine este pentru? Impotriva? Glumesc. S-a adjudecat deja, si, care ma stiti, stiti.

Continuarea – ceva mai cu picioarele pe pamant – daca exista asa ceva, in episodul urmator. Pentru ca orice poveste are nevoie si de putin suspans 🙂 Daca nu de altceva, ca sa va tina cu sufletul la gura. Ca veni vorba: Ia mai ganditi-va o data ce inseamna: „Cu sufletul la gura?” Avea dreptate Heidegger, ca tot veni vorba de el, cand zicea, cu toata seriozitatea , ca „limba il vorbeste pe om”?

… despre Vasile parca v-am mai zis. L-am luat de la un „shelter”, i.e., un adapost din asta pentru animale abandonate, la doar cateva zile dupa ce ne-am mutat in Bloomington. Avea doar trei luni, il chema(se) Dallas si, conform inscriptiei de pe cusca, fusese adus la „orfelinat” pentru ca „fugea de-acasa”. Ni s-a parut o scuza de tot rasul, mai ales prin raportare la altele: in dreptul unui Husky superb statea scris „he has eaten our kitten” (adicatelea ne-a mancat pisoiasul, dar cu rima in engleza). Ce stie un caine de doar trei luni? Si l-am adoptat pe loc, mai cu seama ca statea cuminte pe un ziar, fara sa latre isteric ca altii, icoana-ntr-un altar sa-l pui, la inchinat, nu altceva.

La inceput l-am bagat intr-o cusca, c-asa zice la manual, ca de-i obisnuiesti de mici cu cusca, incepe sa le placa. Ei bine, lui Vasile (Max, pe numele lui american, cand e sa nu derutam lumea) nu i-a placut. A scancit vreo trei nopti in continuu, pana am cedat pshic si am decis sa il inchidem in bucatarie. Am cumparat doua grilaje reglabile, facute tocmai pentru caini si bebelusi, si le-am montat la cele doua usi. Montatul a durat vreo jumatate de ora. Vasile s-a catarat pe grilaj si a trecut de partea cealalta in mai putin de un minut. Asa ca l-am inchis in garaj si ne-am jurat ca de-asta data nu vom ceda nici unor santaje sentimentale. Trei nopti. N-am cedat. Dar, dupa incercari succesive, Vasile a resuit cumva sa rasuceasca manerul usii care dadea in casa si ne-am trezit cu el in pat. Linistit, fara schelalaieli, fara latraturi, icoana-ntr-un altar sa-l pui. Din nou.

In pat a ramas. In casa a ramas. Si de atunci nici n-a mai facut prostii. Nu s-a usurat niciodata in casa, nici cand a ramas inchis singur pentru 17 ore!, n-a mai ros nici peretii, nici telefoanele, nici papucii.

Cainelui astuia ii place libertatea, fara dar si poate. Pana la moarte – la propriu.

Asa ca l-am lasat liber si pe-afara. Alerga frumos prin zapada sau pe iarba, dupa care venea singur in casa. Pana ni l-a otravit un vecin, dar el, ca Rasputin (n-am gasit alta rima), a supravietuit in ciuda pronosticurilor veterinarilor. De-atunci, de frica vecinului, l-am pus in lant. Si tot de atunci, Vasile a inceput sa fuga de-acasa de fiece data cand are prilejul. Nu departe. Sta le langa casa, dar, ca Pintea, nu se da prins. Si latra. Si trezeste tot cartierul. Si vecinul cheama politia, Si Animal Control. Si-am platit la amenzi de ne-a iesit pe nas. Si-am ajuns la tribunal.

De la prima evadare au trecut opt ani. In ani cainesti, se cheama ca Vasile are cam 60, si, de cativa ani, sufera si de epilepsie si ia pastile de doua ori pe zi. Am inceput sa-i dam drumul prin padure si-a venit inapoi de fiecare data.

Pana astazi. Azi l-am lasat liber in padure si-a venit singur inapoi dupa un minut. I-am zis „mai plimba-te, tata”. M-a ascultat. S-a plimbat de n-a mai venit inapoi. L-am alergat prin padure si l-am alergat prin tot cartierul. Stie deja toate trucurile, nu-l mai „prostesti” cu nimic. Il stie si politia (de-abia ne-am despartit de o patrula si e trecut de miezul noptii). Cum vremea e buna, slabe sperante sa-l prindem in noaptea asta. Poate maine. Sau poimaine. Recordul lui e de 72 de ore, iarna, cu zapada de jumatate de metru si temperaturi sub zero grade.

Ai zice ca, la saizeci de ani, bolnav, cainele, ca si omul, isi mai schimba naravul. Se mai intelepteste sau macar il mai lasa puterile. Pare-se ca nu. Libertatea (bine sau prost inteleasa) e, pare-se, boala grea.

In cazul lui Vasile, metanoia lui Saul pe drumul Damascului mai are de asteptat.

Asa-s unii caini. Si unii oameni 🙂

UPDATE: M-am trezit in zori, ingrijorat. Afara ploua marunt. Vasile dormea linsitit in cotetul lui, ca-i buna libertatea, dar nu cand te ploua. A oftat resemnat cand l-am pus in lant si s-a intors la culcare. Mai tarziu s-a trezit si a mancat. Asa si oamenii liberi 🙂

… pentru necunoscatori, uneori nu doar ca folosesti locuri comune (“Am facut-o si pe asta” ar fi, cica, o inscriptie de pe-o piatra de mormant in cimitirul Patrunjelu’, in present Bellu, din Bucuresti ; despre Barbierul din Sevilla sper ca nu e nevoie sa dau detalii). Uneori, daca esti norocos sau Doamne-Doamne e binevoitor, ti le aduce in viata pe o tava de argint : « Ia de pofteste ! » Si tu poftesti – si e o incantare cand nu e un blestem. De asta data a fost incantare.

Vroiam doar sa ma tund.

De obicei, ma tund acasa. Am o frizerie langa un aprozar unde ma tund cu 13 lei. Nu sunt pretentios. De fapt, problema cea mai mare la tuns e cum sa conving doamnele (nu stiu de ce, dar toate sunt femei) ca nu, nu vreau nu-s’ ce in par, nu, nu il pieptan pe spate si nu, nici n-am carare pe mijloc. Da’ cum il pieptanati ? Nu-l piaptan defel. Sta el cum sta, numai scurtati-l. Cum ? Pai, asa, pe toate partile. Vaaai, ofteaza frizeritele. Oftez si eu. Incet-incet, mergand in acelasi loc, am inceput sa le educ. Ca aici am ajuns – normalitatea se educa. Dar acum eram in New Orleans si nu se mai putea, asa ca am inceput sa ma interesez in stanga si-n dreapta unde gasesc o frizerie aproape.

In campus, de buna seama.

Aflu unde e – intr-un fel de Casa de Cultura a Studentilor de-odinioara – si bat la usa. Nimic, Incerc clanta. Nimic. Ma uit pe usa – orarul zicea ca e deschis. Clanta zicea invers. Intreb o domnisoara care lucra la magazinul alaturat daca stie de ce. Nu stia, asa ca am plecat. La Departament vad un coleg care arata proaspat tuns si-l intreb ce si cum si unde. Imi spune si, cu un drum, imi lamureste si misterul : « E un frizer batran », imi zice, « are peste optzeci de ani ». « Uneori, pe la amiaza, cand i se face somn, inchide pravalia. Cum ai noroc.  Mai incearca. »

Zis si facut.

La a doua incercare am avut noroc. L-am gasit pe Tom the Barber sezand intr-unul din cele doua scaune, infulecand o gustare si citind un ziar. A parut bucuros ca ma vede si m-a intrebat ce vreau. I-am spus. Spre deosbire de frizeritele mele, n-a parut catusi de putin surprins. Pe de alta parte, eu insumi am inceput sa am cateva indoieli. Pasisem inapoi in timp, in anii cincizeci, iar Tom nu arata intocmai ca unul pe care l-ai lasa sa foloseasca nici briciul, daramite foarfeca.

Ce-o fi o fi, mi-am zis.

Si-a fost.

V-am zis: scaunele aratau ca in anii cincizeci. M-a asezat pe unul dintre ele si m-a intors cu spatele la oglinda. Asa m-a tinut pana a terminat. Nu ca as vedea mare lucru fara de-ochelari, da’ ors’cat. Piaptanul pe care-l folosea era lipit cu banda adeziva si era stirb de mai multi dinti. Trecuse, fara doar si poate, prin multe. Masina de tuns era din aceeasi perioada. Se baga in priza si iti zguduia creierii. Mana lui Tom tremura si, la momentele cruciale, si-o tinea cu cealalta.

A fost dragoste la prima vedere.

Am vorbit vrute si nevrute.

Fusese in al Doilea Razboi Mondial si-n ala din Coreea. La Marina, ca era puturos si fricos – mi-a marturisit-o cinstit, cand l-am intrebat daca a omorat oameni. « Nu-s genul », mi-a zis. «Incarcam si descarcam oameni si echipament. N-am omorat in viata mea pe nimeni. Am mai avut doi frati, unul s-a bagat la Parasutisti si-a ajuns in Normandia, alalalt s-a facut aviator. Am scapat toti de primul. » Nu l-am mai intrebat de-al doilea, ca era cu foarfeca tremuranda pe langa jugulara.

« Si la Tulane ? » – l-am intrebat. « Mai mult decat ai trait tu », mi-a zis. Ii tremura mana pe foarfeca, dar nu se grabea. Isi tinea o mana cu ailalalta, dar nu se grabea. Avea timp.  Si avea dreptate. Fusese barbierul Tulane-ului pentru vreo 53 de ani.

Am  mai vorbit de una, de alta.

« Si cat o sa mai muncesti aici ? » – l-am intrebat. « Pana mor », mi-a zis. “De ce?” – l-am intrebat. “Pentru ca asta imi place sa fac”, mi-a raspuns., « pentru ca la asta ma pricep ».

Si-atunci, in clipa aceea, mi-am dat seama de ce am renuntat la medicina si fac filosofie politica. Nu e « util », dar ne place. Si ma « pricep ». Oamenii nu traiesc doar cu paine – traiesc cu o tunsoare si cu o filosofie. Politica. Chiar daca nu-si dau seama.

Astazi l-au ingropat pe Tom de Barber.

Avea 86 de ani.

… a aparut intr-un sfarsit. Sa nu ziceti ca nu v-am spus. Se poate comanda de pe Amazon:

Ieftina ca braga 🙂 Cei interesati o mai pot consulta pe Google Books.

‘In this bold, scrupulous, and wholly original work of political theory, Alin Fumurescu undertakes a genealogy of this crucial but frequently maligned concept. In a fascinating reconstruction of the etymology of compromise, Fumurescu traces the roots of our ambivalence to the early modern world, when a largely positive English view that regards compromise as a healthy attribute of liberal politics diverged sharply from the French contempt for compromise as a betrayal of our innermost conscience. The author moves effortlessly from Athens and Rome to early modern Europe and beyond, connecting back up with today’s philosophical discussions of compromise. By tracing clear lines of influence between early modern intellectual history and our contemporary political tribulations, the author succeeds where many works of political theory fall short. Fumurescu’s insights will be of interest to historians, philosophers, political theorists, and policy makers alike.’ Richard Boyd, Georgetown University

‘When should you compromise, and when should you stick to your guns? There are many occasions in life and politics when it would be helpful to have a reliable answer to this question. One way of answering it is to survey the options, to see the answers that people have given over the years, and that is one of the things that this book does. But it does much more: it also carries out a profound philosophical analysis of the concept and of the many answers that have been given … If we can learn from the past, we can use this book to chart the future of compromise, the future that can be expected in different social and political regimes of this very valuable alternative to violence.’ John Christian Laursen, University of California, Riverside

‘This is intellectual history at its finest. Fumurescu presents a ‘conceptual genealogy’ of the hitherto surprisingly under-theorized concept of moral and political compromise since the sixteenth century. Focusing on both minor and canonical writings in the continental European and Anglo-American worlds, Fumurescu reveals conceptual tensions and ambiguities that continue to underpin contemporary understandings of the value and dangers of compromise in politics. His determination to pursue the evidence wherever it leads, from the classical and medieval worlds to contemporary political controversy, has resulted in a very wide ranging, erudite, and yet thoroughly accessible study. Any future work on the character of modern individualism, political representation, and self-representation, as well as the varieties of modern contractualism, will be obliged to take Fumurescu’s novel and profoundly challenging theses into account.’ Martyn P. Thompson, Tulane University