… de ce (nu) se scrie? (I)

03Aug13

… nu radeti, ca intrebarea e cat se poate de serioasa (iar impersonalul „se”, daca inca nu v-ati prins, nu e intamplator). Nu va fi fiind ea cot la cot cu intrebarea de la care incepe filosofia – „de ce ceva este mai degraba decat nu este?” – da’ nici departe nu e. In cazurile unor oameni, la rastimpuri macar, chiar ii sufla in ceafa.

Cu putin (ne)noroc, devine aproape hamletiana. („mai ‘nalt e cugetul sa-nfrunte sagetile si prastiile soartei, sau mari de suferinte strabatand …)

Bine – bine, veti spune, ademeniti de farmecele filosofarii, dar estele este cu sau fara scris. [Nota: Va implor! Nu intram acum in Dasein-ul Heideggerian, chiar daca ne jucam in jurul lui, ca nu mai iesim de-acolo cu una, cu doua!] Scrisul, pe de alta parte, este scris numai in masura in care este. Ceea ce-mi aminteste de bancul din copilarie: „Crocodilul e mai mult verde decat lung sau mai lung decat verde?” O intrebare idioata, fara raspuns, ati zice, daca nu ati (mai) cunoaste logica pruncilor, atat de apropiata de cea a Parintilor din Pustia Egipetului (sau, dupa preferinte, a calugarilor Zen). Pentru un copil, raspunsul e cat se poate de simplu, limpede ca lumina zilei: „Crocodilul e mai mult lung decat verde, pentru ca verde e doar pe spate, pe cand lung e si pe spate si pe burta”. Q.E.D.

Odata ce-am stabilit ca intrebarea e cat se poat de serioasa, raspunsul nu-i poate fi decat pe potriva. Si-atunci, cu toata seriozitatea, de ce se scrie cand se scrie si de ce nu se scrie cand nu se scrie? Pentru a simplifica, cat de cat, fie si pentru moment, lucrurile, sa mai specificam (cine? da’ asa e cand te lasi dus de valul scrisului)  ca nu discutam scrisul „de nevoie”, scrisul „cu tendinta”. Pentru moment, ne intereseaza scrisul de dragul scrisului, nu comunicarea de informatii. Arta pentru arta, nu arta cu tendinta. Nu ca Pamantul e rotund sau ca Ana are mere, ci povestile din spatele acestor fapte. Faptul ca Ana are mere ne poate oripila, lasa indiferenti sau, dupa caz, umple sufletele de bucurie, in functie de cum e spusa povestea.

Nota 1: Observati, rogu-va, din nou, impersonalul. Pentru ca, din nou, nu e intamplator. Cum e spusa povestea, nu cine spune povestea. Cand ajunge sa conteze mai mult cine spune povestea decat cum e spusa, ai o problema. Mare. Se cheama ca ti-ai distorsionat reperele.

Nota 2: „Spusa” nu e totuna cu „scrisa”, or despre scris era vorba aici! – vor sari in sus cititorii atenti la poveste, si e bine ca vor face-asa. Menirea si-a unora si-a altora, si-a ascultatorilor, si-a povestitorilor, e sa se tina unii pe altii „in priza”. Atenti. Focusati – de la foc. Numai ca focuri de tabara nu prea mai avem si  nici catune sau familii care sa se stranga, noaptea, in jurul unui jaratec pe jumatate stins, ascultand „povestasul” (vorba lui Llosa, pentru cunoscatori), nu prea mai sunt. La scara numerelor mari, nu se mai pot spune povesti decat in scris. La scara numerelor mari, catunele si familiile s-au destramat. A mai ramas insa jarul abia palpaind. Or, pana mai avem jar, mai avem si povesti. Pana mai avem povesti, mai avem si povestasi-scriitori si cititori-ascultatori.

Si uite-asa, din nota (1) in nota (2) v-am adus pana la nota (3), cea care reinnoada povestea de dinainte si de dupa note, pentru ca asta e rostul povestii – sa fie rostuita, vorba lui Noica apud Eminescu. Nu va faceti iluzii. Fiti realisti! Traim cu iluzii, daca vreti sa le spuneti asa. Cu povesti. Cu intelesuri.Suntem fiinte care traiesc din intelesuri„, spunea o doamna frantuzoaica, acum cativa ani (buni). (La Multi Ani, Madame Chantal Delsol! Dupa Arendt, secolul XX a fost marinimos cu tranzitia ganditoarelor spre urmasul secol al XXI-lea.)

Banii sunt o poveste in care trebuie sa creada lumea (si-o face) – v-o spune orice economist cinstit. Succesul, asisderea. Cine-a fost mai de succes? Socrate sau Alexandru Macedon? Atena sau Sparta? Van Gogh sau Picasso? Sa vin mai spre zilele noastre? Nu vin, ca asta e blog de casa, chiar daca nu de „oikos”, de gospodarie (de unde „economie”, care, pana mai acum cateva zeci de ani, in limba romana, mai avea inca si sensul de gospodarire, inculsiv a sufletului).

Un jar palpaind de-abia se va mai gasi cata vreme se vor mai gasi oameni. Oameni care sa scrie povesti cu intelesuri si oameni care sa le citeasca.

Oameni, adica.

Asa ca de-acum i-am dat imprejurul, intrebarea poate fi reformulata: Cine scrie povesti de dragul de-a le scrie, de ce le scrie? Si cand nu le mai scrie, de ce nu le mai scrie?

Constat, din mers, cu oarescare surprindere (prietenii stiu de ce) ca am devenit un povestas aproape Aristotelian. Cine-a citit macar inceputul de la Etica Nicomahica (nu va sfiiti sa recunoasteti, ca traim in secolul al XXI-lea, ce spuma marilor! nu mai este rusine; iaca, si eu am citit-o pe sarite, chit ca intra, ca sa zicem asa, in fisa postului) stie care ii e strategia: te invarti in cercuri concentrice, din ce in ce mai mici. din ce in ce mai aproape de ceea ce s-ar putea numi „punct ochit, punct lovit” (mesotes, ii zicea Aristotel), dar fara sa-ti faci iluzii – te apropii, dar nu-l lovesti. Niciodata. Parafrazez: „Sa incepem inca o data, si inca o data, sa incepem de la ce accepta lumea, asa, in  general, sa nu de facem iluzii, ca Platon, putem fi fericiti cat poate omu’ sa fie fericit, sa luam la bani marunti ce crede lumea si de ce …” Exagerez, insa foarte putin, precum cornul lui Doinas in Mistretul cu Colt de Argint (hai, ca asta a fost o fuga de idei simpatica!)

In cercuri concentrice, din ce in ce mai stranse, mergand, asadar, avem doar doua, ba nu, trei, ca nu degeaba trei e numar magic iar doi n-are nici un haz (vezi din nou ontologia Arisoteliana, de data asta :)) optiuni (din nou? cine?): (1) sa pornim analiza de la „de ce scriu – sau nu, cand nu – alti oameni; (2) de la „de ce scriu – sau nu, cand nu – eu insumi; (3) de la (1) + (2); Inclin spre a treia varianta.

Cine este pentru? Impotriva? Glumesc. S-a adjudecat deja, si, care ma stiti, stiti.

Continuarea – ceva mai cu picioarele pe pamant – daca exista asa ceva, in episodul urmator. Pentru ca orice poveste are nevoie si de putin suspans 🙂 Daca nu de altceva, ca sa va tina cu sufletul la gura. Ca veni vorba: Ia mai ganditi-va o data ce inseamna: „Cu sufletul la gura?” Avea dreptate Heidegger, ca tot veni vorba de el, cand zicea, cu toata seriozitatea , ca „limba il vorbeste pe om”?

Anunțuri


One Response to “… de ce (nu) se scrie? (I)”


  1. 1 Ulciorul care merge de mai multe ori la apă | Călin Hera. PA-uri şi mirări

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: