… la inceput a fost, ca de-obicei, ideea. De ce? Cum? Habar n-am. Stiu ce discutie a declansat-o, dar de ce acea discutie a declansat acea idee, habar n-am. Am mai avut alte discutii asemanatoare si nimic nu s-a intamplat. Ideile par sa aiba o autonomie care ne scapa. Sunt „in legea lor” (hence, auto-nomos), vin cum le taie capul (sic). Sunt strafulgerari, te palesc in aparenta de nicaieri.

[Intermezzo,ca-si au si astea rosturile lor: Dar despre asta am mai scris. Daca as vrea sa imping lucrurile mai departe – si nu vreau acum, pentru ca oricum stiu ca n-are nici un rost (vorba unui prieten, „Nu-i dat in seama noastra”), cum de i-a venit lui Doamne-Doamne ideea sa faca lumea, atunci cand i-a venit? Dar asta ar merge la Paul Coehlo, e o intrebare buna de un oftat pseudo-filosofic, dar rateaza esenta: categorii diferite, masuri diferite. Nu poti compara ce nu e de comparat. Vezi Job 38.]

Si, tot ca de-obicei, dupa idee a venit indoiala: da’ daca nu-i a mea? Parca am mai citit-o/auzit-o undeva. [Mi s-a intamplat de curand, la Yale, la job-talk-ul unui baiat care vorbea despre James Madison si aristocratie. L-am intrebat, cu toata sinceritatea, „Ai mai publicat undeva chestia asta?” El, tremurand – cunoscatorii stiu de ce – zice: „Nu, dar am mai prezentat-o la cateva conferinte”. S-a dovedit ca-l mai auzisem la o o conferinta, da-l uitasem – nu era nimic impresionant :))]

E o chestie care mi se intampla aproape din copilarie – sa am idei si sa suspectez ca le-am mai citit/auzit undeva. Uneori am dreptate, uneori, nu. Cine mai stie? Cine mai poate stii, dupa o vreme, dupa prea mult scris si prea mult citit?

Prin adolescenta – parca asta am mai scris (vedeti? ma pot plagia si singur si inca pe blogul de casa? nu-i cu totul totului exclus) am scris o povestire in care imi vedeam singur mormantul pe care scria 1967 … (va rog sa ma credeti, nu mai stiu ce an era, as zice 2013, dar ar fi pentru efecte stilistice :)) Mi s-a parut o gaselnita buna: io-te ce destept sunt, cum ma joc eu, ca autor, cu destinul, blah-blah-blah. Asta pana cand, sa tot fi fost vreun an de-atunci, am gasit la Ernesto Sabato exact aceeasi „imagine literara”. Era fumata. Nu era nimic nou.

M-a apucat disperarea. [Nota: In treacat fie spus, cam lesne ne-am obisnuit sa ne apuce si asta :)}

Si pe urma (parca a fost pe urma) am citit Romanul unui adolescent miop al lui Eliade – asta dupa ce citisem Giovanni Papini. Citeam si ma gandeam „mai, eu am mai citit asta undeva„. Ca, la sfarsit, Eliade (sper sa nu ma insele memoria – au trecut cateva decenii de-atunci) sa recunoasca, spasit, ca a apucat si el sa-l citeasca pe Papini. Si sa jure ca nu s-a inspirat din el. Stiam, nici eu nu ma inspirasem din Sabato.

Da’ mai conteaza?

Si pe urma am citit o carte a unui oltean care mi s-a parut genial, Aurel Antonie (fara nici o gluma, spre genial). Dupa o colectie de povestiri si Oglinda de Murano l-am scapat din vedere, da-nteleg ca publica in continuare. Ma mir ca nu face prima pagina a ziarelor daca si-a pastrat geniul de-atunci. Scrisese el o povestire despre cum un scriitor (sic), de buna credinta, trimite un mansucris unei edituri. I se raspunde ceva de genul, „bine, mai, Romeo si Julieta?”. Si mai trimite unul. I se raspunde „Bine, mai, Razboi si pace?” – sau asa ceva.

Asta era ideea. Asa ca omul nostru se incapataneaza, incepe sa citeasca tot ce s-a scris, are senzatia ca reciteste unele carti, incepe sa le arunce pe fereastra, sa fie sigur ca nu le citeste de doua ori si-n cele din urma ajunge la concluzia ca nimic nou nu se mai poate scrie.

Asa ca inventeaza un nou alfabet, scrie o noua carte, in noul alfabet, si o trimite unei noi edituri. Raspunsul? „Bine, mai, Manuscrisele de la Marea Moarta?”:)

N-o mai lungesc, ca mi-e somn.

In ziua de azi avem Google. Da’ si internetul are limitele lui. Primele cautari dupa „timpul femeilor si timpul barbatilor”, atat in romana cat si in engleza, mi-au dat doar povesti cu sex. (Ce-are timpul cu sexul? – o alta discutie). Pana cand mi-am fortat memoria si mi-am amintit ca Mihnea Maruta scrisese ceva pe tema asta, acum vreun an si jumatate. Si-atunci l-am gasit.

Aici.

Asta scrisese.

Si bine scrisese, ca omul asta are un defect – cand scrie, nu scrie rau. Si unul mai mare: nu scrie destul. Atata doar ca ideea mea pornise de la altceva si facea trimitere la altceva. Cum insa mi-am pierdut/castigat atata amar de timp dandu-i tarcoale, ramane, inca o data, pe alta data. Dar nu uit. Promit. Nu uit ce promit 🙂

PS Observ ca in ultima vreme devin tot mai „tarcolitor„, tot mai sfatos – nu fac judecati de valoare 🙂 – constat doar. O fi de bine? O fi de rau?