… A Streetcar Named Desire. You can run, but you cannot hide.

04Oct13

… de ce ti-e frica nu scapi. De teatru, bunaoara. Obisnuiam sa mergem la teatru tot timpul. Erau vremurile in care intram pe geamul de la toaleta Teatrului National din Cluj, ca sa stam agatati pentru vreo sase ore de niste lambriuri, sa-l vedem pe Caramitru in Hamlet. Vremuri in care inventam felurite tertipuri pentru a ne strecura s-o vedem pe Gina Patrichi si Anton Tauf in Antoniu si Cleopatra.

Asa mi s-a deschis gustul pentru teatru – cu o pravalire; o avalansa de piese bune, actori exceptionali, scenografi de calitate (Fratii Karamazov sau Marat sau Lectia, anyone?) sub care m-am lasat ingropat cu placere. Alte vremuri.
Asa am ajuns sa scriu si Buda – Sau urma scapa turma  si Manuitorul de Cadavre, intr-un interval de vreo trei ani. Asa am vazut, pipait, gu

stat ce inseamna teatrul, cum se mananca regizorii, scenografii, luministii (asa le zicea pe vremea mea), asa am apucat sa ma imprietenesc cu actorii al caror nume nu-l voi pomeni aici, ca suntem toti inca in viata si unii dintre ei se urasc in continuare cu toata sinceritatea artistului 🙂

Asa am inteles de ce teatrul poate fi un drog, o adictie, si de ce nu se compara cu filmul.

Pe urma, mi-a trecut. Cum a venit, din senin, asa a si trecut.

Sau a parut ca.

Daca imi amintesc bine, ultima piesa de teatru la care am asistat a fost … a mea. Manuitorul de Cadavre. in regia lui Anton Tauf. De-atunci am mai fost la concerte si la opera (nu va agitati, doar de cateva ori), dar nu la piese de teatru. Daca stau sa ma gandesc bine, nici beletristica n-am mai citit, dar asta ar fi o alta poveste.

Asta pana asta-seara. New Haven e un oras cultural. Mai toata ziua (si noaptea) se intampla cate ceva – o conferinta, o expozitie, o masa rotunda, un film de cinemateca, o piesa de teatru. Si oamenii astia chiar merg. Zici nu, din cand in cand, dar nu poti zice „nu” tot timpul, ca incepi sa bati la ochi. Asa ca, invitat fiind la teatru, m-am dus. Asta-seara am vazut A Streetcar Named Desire/Un tramvai numit dorinta, a lui Tennessee Williams.

Il stiam pe Williams, stiam filmul, care l-a lansat, practic, pe Marlon Brando – Stella! Stella! – si mai tineam minte actiunea in linii mari, nu ma asteptam la surprize majore. Cand inveti sa mergi pe bicicleta sau la teatru nu mai uiti, nu? Iote ca mai uiti. Uiti fosnetul rochiilor, toaletele, posetele, vinul la pauza. Dar asta e numai inceputul. Cu asta te reobisnuiesti repede.

La inceput, insa, ai probleme de intrare „in atmosfera”. Daca n-ai mai fost de multisor la teatru e greu la inceput sa te lasi „tarat” dincolo de butaforie si … well, teatralitate. Asa ca primul act a fost pentru mine un esec. Daca am inteles eu bine filmul, ideea era ca Blanche, „nebuna”, trebuia sa fie exagerata, prin contrapunere la „realismul” unei Stella si-al unui Stanley, polackul dintr-un topor. Ei bine, cu exceptia „Stellei”, mi s-a parut ca toti erau prea teatrali, mai cu seama Joe Manganiello – un barbat altminteri good-looking, cu six-pack si tot tacamul, dar cu talentele actoricesti ale unei cizme. [Nota: Pentru a nu fi suspectat de oaresce complexe, ma grabesc sa va arat – daca pot – ca si Marlon Brando era la fel de bine cladit. Talentul n-are legatura cu muschii 🙂 )/

Pe masura ce piesa avansa, insa, am inceput sa ma las furat, tarat inlauntru. Si n-am fost singurul. Daca in actul intai toata lumea radea, de parc-ar fi fost ceva comedie, la actele doi si trei, chicotelile s-au rarit, pentru a disparea la sfarsit cu totul. Cu Tennessee Williams e usor, ca si cu Sofocle. Daca mergi si lovesti in rarunchii conditiei umane, nu prea ai cum sa pierzi. Toata lumea reactioneaza cand e lovita in plex. Cine a vazut (si) Noaptea Iguanei, tot de Williams, cu  Richard Burton, stie ce vreau sa spun.

Si uite-asa, o seara la teatru-din-obligatie, s-a concretizat (sic) in doua re-amintiri: (1) New Orleans – c-acolo se pterece actiunea – uitasem cu desavarsire si vad de ce in orasul ala trebuia sa se petreaca, nu in altul; si (2) ca inca mai am pofta sa scriu – y compris piese de teatru. Mi s-a redeschis pofta de teatru.

Voi fi fiind, la urma urmei (urma care scapa turma, ca sa citez un clasic inca in viata – nu m-am putut abtine :)) un dependent de teatru. Asa ca tineti-va bine 🙂

Cand am ajuns acasa, am gasit un e-mail de la Martyn, fostul meu sef – si prieten – de la Tulane. I-am zis unde am fost si ce-am vazut. Si ca sa nu-si mai faca iluzii: de New Orleans poti fugi, dar nu poti scapa. Ca si de teatru. Dar ca, la sfarsit, Stanley ramane fericit cu Stella si copilul, iar Blanche sfarseste la casa de nebuni. A ras electronic. E englez si intelege.

C-asa merg lucrurile, vorba lui Vonnegut.

PS Nu, n-am uitat de partea a doua de la „timpul femeilor si timpul barbatilor” – vine si aia.

Anunțuri


No Responses Yet to “… A Streetcar Named Desire. You can run, but you cannot hide.”

  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: