… de ce (nu) se scrie? (II)

17Aug13

Fumi si Mihnea 1996… pentru ca, vorba neamtului, ein Mann, ein Wort. Suntem, in masura in care ne tinem de cuvant. Si v-am promis (cel putin) o parte a doua, mai cu picioarele pe pamant. Ba, mai mult, una imbibata de exemple personale, ca-i bine, cica, sa fii subiectiv. Relationeaza oamenii mai bine cu tine cand esti subiectiv. Interesant, daca stai sa te gandesti. Si explicabil, prin prisma dialecticii individului :).

Sa recapitulam asadar punctele cheie ale textului anterior:

(1) nu e vorba aci de scrisul „cu tendinta”, i.e., scrisul pentru comunicare de informatii, ci de scrisul de dragul scrisului, „arta pentru arta”, ca sa zicem asa. Altfel spus, de ce scriu oamenii cand scriu asa, de dorul lelii [Nota: de unde-o mai veni si expresia asta? E de la „lele”, ca-n „fosta-i lele cat ai fost”?] Si de ce n-o (mai) fac, cand n-o (mai) fac? Aici, insa, am ratat o zona crepusculara – cea a celora care sunt ca fata saracului din poveste: nici imbracati, nici dezbracati, nici calare nici pe jos, nici scriind pentru ca intra neaparat in fisa postului, dar nici pentru ca n-au nici o miza, de nici un fel. Ajungem imediat si acolo. Reparam absenta. Dar mai intai recapitularea numarului

(2) intrebarea fiind cat se poate de serioasa, am inceput prin a-i da cateva rotocoale mai mult sau mai putin filosofice, in buna traditie aristoteliana. Am ajuns la concluzia (eu, despre altii nu ma pot pronunta), ca imboldul fundamental al scrisului de dragul scrisului vine din pornirea, la fel de ancestrala, de a spune povesti, adicatelea de a da inteles intamplarilor. Pentru ca undeva, in strafundurile fiecaruia dintre noi, zace o neostoita nevoie de a rostui (vezi Noica despre rostuire), de a crede ca intamplarile nu se intampla, pur si simplu (sau tocmai ca se intampla si pur si simplu). Ca toate au un rost. De aici nevoia de povesti, deci de povestasi si de ascultatori.

Suna cunoscut? A bloguri? A Facebook? Suna, pe buna dreptate. A ce miroase, insa? V-am prins? A ce miros povestile? Varati-va, vorba lui Nichita Stanescu in postfata de la volumul cinci al Ciresarilor, nasul in ecran (el zicea lipiti-va urechea de coperta) si trageti adanc aer in piept. Amusinati, nu va fie rusine. Eu am facut-o – si-am plans. Si-atunci, pe loc, am inteles ce-nseamna „un ochi rade si-unul plange”. Radeam, pentru ca apucasem sa citesc toate volumele. Plangeam pentru ca se terminasera. Era sfarsitul. Asta mi-a folosit mai tarziu in viata, cand cineva m-a intrebat, intr-un context mai degraba prozaic, dar cu toata sinceritatea, cum poate ceva sa-ti placa si sa te doara in acelasi timp. Am realizat atunci ca n-are importanta in ce stai zdrobit cu nasul – o coperta, un ecran sau alte cele – astea sunt amanunte. De fapt, stai cu nasul zdrobit de viata si moarte – si-ti place si te doare in acelasi timp. Stiau ai batrani ce povesti spuneau cu un ochi rade si unul plange. [Nota: Trist dar adevarat – in douazeci de ani de-aici inainte, nimeni nu va mai intelege aceasta referinta banala, pentru ca nimeni nu va mai sti povestile care ne-au crescut pe noi.]

Am pomenit in treacat, undeva, intr-o carte cat se poate de serioasa :), despre procesul neo-medievalizare. Daca mai apuc, voi dezvolta subiectul (tot serios) – promit. Pana atunci ma multumesc sa va asmut nitzel :): Imi pare ca asistam la o re-reprezentare a sinelui, datorita sau din cauza (aci inca nu sunt singur) internetului si a retelelor de socializare, care, aparent paradoxal, reconfigureaza eu-l (post)modern intr-un fel care impartaseste mai multe cu eu-l medieval decat cu cel modern.

Si-atunci, daca tot suntem in zona crepusculara, sa o lamurim si pe asta cand vine vorba de scris.

Sunt oameni care scriu pentru ca le place si mai sunt si platiti pentru asta. Au, cum s-ar zice, o pasiune platita – ideal! Astia sunt scriitori sau ziaristi – bloggerii care traiesc din asta nu se numara, ca fie intra in primele doua categorii, fie sunt imbecili populari care fac rating din te miri ce, gen unul Zosso, daca am retinut bine; nici poetii – n-am cunostinta de vreunul care sa traiasca din asta (ca veni vorba, Hume a fost primul filosof care a reusit sa traiasca – bine! – din scris; alte vremuri).

Asta am vrut sa ma fac de cand ma stiu – scriitor (bine, dupa ce-am vrut sa fiu tractoristul ala de pe monedele de-un leu, daca vi-l mai amintiti) . Povestas. Sa trag din pipa (ca Marcel Petrisor), sa ma imbrac in halat si, cu stiloul in mana (ca Marin Preda), sa scriu. Ce? Nu conta. Scrisul ma interesa, Sa scriu. Povesti. E cam si cum te-ar plati cineva sa bei, daca-ti place (ajungem si-acolo, nu va repeziti! 🙂 Inteleptul a spus sa te apropii incet de miezul placerilor). Pe urma, ca un facut, am crescut (sic). Eram inca adolescent cand m-am decis sa dau la medicina, nu la filologie. Imbatraneam repede sau aveam doar instinct de supravietuire? Inca ma mai intreb.

Sar peste detalii, ca nu-s relevante in context. Am terminat medicina, am scris piese de teatru, am ajuns ziarist. Am trait, cum ar veni, din scris, uneori foarte prost, alteori foarte bine. Nu asta e subiectul. Subiectul e ca scriam ce vroiam, dar scriam (si) ca sa imi tin familia. (In afara de scrisul meu mai faceam si altele, dar asta e, din nou, pe langa subiect.) Si-aici vroiam s-ajung, la zona asta crepusculara, in care scrii ca-ti place, ce-ti place, dar scrii si ca ai nevoie – de bani, de rating, de reclama, putin conteaza. Ceea ce conteaza e ca trebuie sa scrii. Screme o poveste pana la ora X. Si buna! Una de care sa nu-ti fie rusine, daca ai, cate de cat, onoare.

E rau? E bine? Am avut discutia asta de nenumarate ori(si)  cu un prieten perfectionist (inca dator, da’ asta stie si el). El sustinea – cred ca mai sustine si-acum, nu sunt sigur – ca scrii numai cand esti sigur ca „iese din tine” un diamant slefuit la perfectie.

Flaubert.

Eu, cu jumatatea mea ardeleana, sustineam ca asa ceva „nu se exista”, Ca pana si Eliade, pe jumatatea lui olteneasca, a recunoscut ca predatul materialor pentru gazeta la timp l-a invatat ca inspiratia se poate educa. Ca better less than nothing. Mai bine mai putin decat defel. Sau, vorba lui Moisil: „Tovarasi, eu pot sta cu curul pe scaun opt ore, dar nu pot gandi opt ore„. Oameni si geniile.

Prietenul, insa, de aia e prieten, ca nu-i dai un sut in cur cand nu-ti mai convin argumentele lui. Asa ca am inceput sa ma gandesc serios la asta: „Daca scriu si cand nu-mi vine, dar trebuie, chit ca nu e cea mai reusita performanta a mea in ale scriiturii, se cheama ca ma prostituez au ba?”

Nu va mai tin cu sufletul la gura. Raspunsul a fost „ba!”

Pe urma, s-au mai intamplat tot felul. El a ajuns sa traiasca din scris, eu, mai putin. Vorba vine. Amandoi trebuie sa scriem ca sa traim. E asta un blestem sau o binecuvantare?

Si iarasi nu va mai tin cu sufletul la gura – va urma:)

Anunțuri


4 Responses to “… de ce (nu) se scrie? (II)”

  1. 1 __Vali

    Poza e remarcabila! Tu si (ghicesc) Mihnea Maruta.
    Nu va cunosc personal dar va citesc pe amindoi cu multa, multa placere (deci va cunosc intr-un fel).
    Definitiv nu o generatie pierduta! „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!”

    • 2 fumurescu

      … educated guess, mai cu seama considerand timpul trecut de-atunci 🙂 Multzam.

  2. Ce-mi place fotografia! E din vremea în care nici nu exista bere la doză (vezi că te provoc să îmi spui cât de bătrân eşti :); şi eu am avut aceleaşi trăiri citind ultima copertă a Cireşarilor. Cum altfel?).
    De scris, se scrie enorm. Se povesteşte în draci. Fiecare se simte povestaş. Eu cred că e nevoie de ghiduri de supravieţuire prin aşa maldăr de cuvinte scrise, de ghidul căutătorilor în cuvinte alandala.


  1. 1 Cât sunt de bătrân | Călin Hera. PA-uri şi mirări

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: