… sa nu ziceti ca nu v-am spus – de numele asta veti mai auzi: Alec. Alec Fumurescu. Daca v-ati plictisit de Fumurescu, ghinion. De ce ti-e frica nu scapi 🙂

Alec s-a nascut, ca si Ana, insemnat la propriu: are de la nastere o suvita blonda pe tampla.

Si e mezinul, or in toate povestile astia sunt cei mai nazdravani, ca-n Biblie – cei din urma vor fi cei dintai.

Si-a fost conceput de amorul artei. Nu radeti, ca vorbesc serios. Suntem cu totii oameni mari de-acum, putem sa spunem lucrurilor pe nume – copiii se mai si planifica, nu-i aduce neaparat barza cand te-astepti mai putin. Or, in ziua de azi, oamenii care vor copii, vor, in general, unul sau doi, nu mai multi. Cei care vor doi, vor baiat si fata. Sau fata si baiat, sa nu fiu acuzat de te miri ce. Cei care fac trei, de obicei, fac pentru ca primii doi sunt fie fete, fie baieti, si spera la altceva. 

Va rog, nu va repeziti sa dati cu piatra, nu zic ca asa se intampla in toate cazurile, zic doar ca asa se intampla in cele mai multe cazuri – uitati-va in jur. Si, daca tot va uitati, priviti cu atentie: Ana, Andrei, Alec. Acum intelegeti ce inteleg prin amorul artei? (sic)

Ca a fost testat si gasit ca fiind printre aia 1% mai destepti din generatia lui (ma rog, in Statele Unite, nu zic din lume :)), v-am mai spus. Si ca si-a dat si si-a luat testele de intrare in colegiu in clasa a saptea si-a opta. Ce nu v-am zis e ca tot cam pe-atunci a citit Meditatiile lui Marc Aurelius. si-acum a terminat Fratii Karamazov si Republica lui Platon. Asta fara nici o gluma.

Ca nu-i gluma. Iar Alec e suficient de inteligent sa inteleaga asta: atata minte e o binecuvantare si un blestem. Sunt clipe in care si-ar dori sa fie „normal”, zile in care tot ce-si doreste e sa nu se mai gandeasca atat de mult. Si-atunci se joaca pe computer jocuri stupide, mergem la pescuit sau plimbam cainii prin padure. Putina lume intelege asta – sa vrei sa ai o pauza de la gandit. Daca intelegeti ce vreau sa zic, se cheama ca sunteti deopotriva binecuvantati si blestemati. Ca asta nu tine de tine, asta nu tine de noi. E conditia umana ridicata la patrat.

Cand poti sa faci orice, cand poti sa fii orice, risti sa nu mai stii ce vrei. Risti sa nu mai fi nimic, sa nu mai vrei nimic. Extremele se ating. Poti ajunge precum magarul lui Buridan, mort de foame, incapabil sa aleaga intre doua capite de fan de dimensiuni egale, situate exact la aceeasi distanta.

E usor sa mergi pe sarma cand nu stii ce faci. Oricine poate merge pe marginea unui zgarie-nori, legat la ochi, fara sa cada, fara sa ezite, cata vreme e convins ca merge pe un trotuar lat de doi metri. Luati-i, insa, legatura de pe ochi, lasati-l sa vada haul de-o parte si de celalalta, lasati-l sa-si vada conditia. Cati pot merge mai departe pe sarma fara sa le tremure genunchii, fara sa se prabuseasca?

Nu degeaba Sfintii Parinti vorbeau despre cele sase primejdii – de la stanga si de la dreapta, de sus si de jos, din fata si din spate. Oamenii nu merg pe sarma. Oamenii merg pe o sarma tridimensionala, ca sa zic asa, in lipsa unui termen mai bun. Binecuvantarea sau blestemul face sa nu ne dam seama de asta in majoritatea timpului.

Alec implineste cinsprezece ani si merge pe sarma, cu ochii larg deschisi, de cel putin vreo doi ani. A mai ezitat el la rastimpuri, s-a mai impiedicat, dar de cazut n-a cazut. Si nici n-o sa cada. E, iertata-mi fie modestia, un Fumurescu. Are deja mai multa experienta decat multi pensionari.

Odinioara, cand baietii de lorzi implineau cinsprezece ani, tatii le faceau cadou o pipa si-i duceau la bordel: se chema ca sunt oameni mari. Cum nu sunt lord englez si nu incurajez viciile :), n-am facut nici una, nici alta. In schimb, i-am dat lui Alec sa citeasca (inca) o carte: „Partea Diavolului„, de Denis de Rougemont.

La multi ani, tata!