… cat se pleaca, cand se pleaca? (intermezzo)

10Aug13

Motto (1): Rondel de l’adieu (par Edmond Haracourt)

Partir, c’est mourir un peu,
C’est mourir à ce qu’on aime :
On laisse un peu de soi-même
En toute heure et dans tout lieu.
C’est toujours le deuil d’un vœu,
Le dernier vers d’un poème ;
Partir, c’est mourir un peu.
Et l’on part, et c’est un jeu,
Et jusqu’à l’adieu suprême
C’est son âme que l’on sème,
Que l’on sème à chaque adieu…
Partir, c’est mourir un peu.
Motto (2): “The French have a phrase for it. The bastards have a phrase for everything and they are always right. To say goodbye is to die a little.” (by Raymond Chandler)
… nu mai imi ramane decat sa sper ca Chandler, ca si francezii, n-are intotdeauna dreptate – altminteri, la de cate ori „am plecat”, as fi murit de multisor, putin cate putin. Pentru ca, daca stau sa ma gandesc, cam asta am facut toata viata – am plecat tot timpul de undeva,
Locuirile sunt cel mai bun si mai la indemana exemplu (pentru ca, va reamintesc, apud Holederlin, „in chip poetic locuieste omul pe acest pamant” – si nemtii astia au o vorba pentru fiecare lucru :)):
– de la Brad, am plecat la Cluj. Acolo am schimbat trei camine (patru, depinde cum numaram) si trei apartamente. Rastimp, am plecat la Nisa pentru un an (nu numar nimic ce e sub un an).
– pe urma, vreo patru ani, am facut naveta Romania – SUA (Illinois, New Mexico).
– pe urma, am venit in America. In Missouri. Ne-am mutat de trei ori si-acolo. Vorba ceea, Alte glasuri, alte incaperi
– Si mai pe urma, ne-am mutat in Indiana.
– Doi ani am stat in New Orleans.
– Acum plec la New Haven, in Connecticut, pentru un an. Sau doi?
Tot plec. De la un continent la altul, de la o limba la alta, de la o scriitura la alta. De la teatru la jurnalistica, de la medicina la filosofie (politica), de ici, colo. Iar asta nu e decat varful aisbergului (ati prins, totusi, nadajduiesc, ideea).
Si-acum din doua, una: fie francezii, cum zice Chandler, au dreptate – si-atunci se cheama ca sunt usurel mort, dar nu-mi dau seama, i.e., sunt un soi de zombi existential :); fie nu au dreptate decat daca te uiti la plecari dintr-un unghi anume (ca oameni sunt si ei, francezii, credeti-ma).
Subiectiv cum sunt, prefer varianta a doua: de plecat, nu se pleaca niciodata – sau, oricum, nu de tot. Pen’ ca-nainte de francezi, au fost romanii (cu „a” de la „alb”): Omnia mea mecum porto, i.e., toate ale mele le port cu mine: si Bradul, cu Parcul Mare si Parcul Mic, Orasul Vechi si Orasul Nou, si Targul de la Gaina, si pesterile, si minele parasite prin care haladuiam, adolescent fiind, de unul singur; dar si Clujul in care umblam cu castane fierbinti in buzunar iarna, iar intr-o toamna am trecut, fara sa grabesc sau sa incetinesc pasul, printr-o ploaie de castane pe Aleea Mare si, miraculos, nici una nu m-a atins; si Nisa, nu cand o vezi ca turist, ci atunci cand incepi sa te plictisesti de ea, si treci de la la lux la mizerie si inapoi cu un zambet pe fata; si America, de la apusurile de soare la Los Alamos, la raurile din Midwest pe care te tarasti cu o canoe, la New York si sequoia, si Death Valley si Sierra Nevada; si ziarele, si universitatile, si orasele, si prietenii, si femeile. Toti si toate
Omnia mea mecum porto.
Toate sunt ale mele – intr-un fel.
In ce fel? Ei, aici e-aici. Asta e, ca sa zicem asa, cuiul lui Pepelea – cat pleci, de fapt, cand pleci? Odinioara – mai tine minte cineva? – obisnuiam sa smulgem petalele margaretelor: Ma iubeste? Nu ma iubeste? Mult? Putin? Deloc? Cu foc? Pentru plecari, inca, nu s-au inventat margarete asa ca, vorba lui Max Weber (ma obsedeaza omul asta), fiecare trebuie sa-si dea singur raspunsul: CAT PLECI?
Ei bine, la mine e simplu. Taran fiind, redneck (daca preferati) fiind, trec prin problemele astea ca gasca prin apa. Adicatelea, nu plec. N-am plecat, de fapt, niciodata. Nici de la Brad, nici din limba romana. Nici de la piesele de teatru, nici din New Orleans. S.a.m.d.
Eu nu plec. Niciodata, nicaieri. Nici macar cand sunt in jungla Amazonului sau la Yale. Nu plec.
Asa ca nu mor cate putin. Cand va fi fiind sa mor, mor deodata! 🙂
Daca nu ma credeti pe mine, intrebati-l pe Parmenides 🙂
PS Nu, n-am uitat de partea a doua (cea mai cu picioarele pe pamant, la „de ce (nu) se scrie?„). Cum ziceam in titlu, asta a foat doar un intermezzo. Necesar, as zice, macar ca exemplificare. Asta daca n-as fi subiectiv.
Anunțuri


3 Responses to “… cat se pleaca, cand se pleaca? (intermezzo)”

  1. 1 Violeta Pirvu

    Cat te lasa amintirile, atat se pleaca…sau, cat ti-e sufletul de mare, sa cuprinda tot si mintea de instruita sa rabde tot, in tacere. Cand pleci neplecand e nevoie de instructie… militarie mentala. Trebuie sa-nchizi usa la garnizoana, sa nu evadeze detinutul. Altfel, fuge intorcandu-se in amintiri si moare putin sau chiar de tot . Cand pleci, cat fugi…? Sau, cat fugi cand nu pleci ? 🙂

  2. 3 alex

    The more I take the more I give
    The more I die the more I live.
    – Bob Dylan


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: