… pentru ca toate trebuie sa se sfarseasca la un moment dat – si-alea bune, da’ si-alea proaste (Daca stiti bancul: Si-alea negre? Si-alea negre! :)). Daca va mai amintiti, am inceput in buna traditie aristoteliana, amusinand, ca sa zic asa, raspunsul, in cercuri concentrice, din ce in ce mai apropiate de ceea ce ne interesa: de ce (nu) se scrie?

Am lamurit ca subiectul il reprezinta scrisul „de dragul scrisului”, nu transmiterea de informatii si nu scrisul ca „meserie” din care sa poti trai si ca oamenii scriu pentru ca sunt creaturi care se hranesc cu intelesuri, cu talcuri, daca preferati, iar pentru asta e nevoie de povesti. Scriem ca sa povestim, eventual sa ne povestim altora. Drum cu care ne rostuim intamplarile, trairile si ce mai vreti dumneavoastra, dandu-le un sens.

Si-acum sa lovim, vorba americanului, cuiu-n cap: Daca-i asa, atunci de ce nu se scrie tot timpul? De ce pana si cei care sunt de-a dreptul impatitmiti de scris n-o fac tot timpul? Nu dau exemplul acestui blog de casa, ca nu se cade. Dar, daca il cititi pe asta, cititi cu siguranta si blogurile altor povestasi impatimiti.

Stiti despre ce vorbesc. In general, frecventa postarilor este orice numai constanta nu. N-are, cum s-ar zice, nici un Dumnezeu (sic). Uneori posteaza zilnic, ba chiar si de doua ori pe zi, pentru a se retrage subit intr-o mutenie de zile, saptamani sau chiar luni, reaparand apoi si luand-o de la capat, fara nici o explicatie, ca si cum nimic nu s-a intamplat. De ce?

Care ar fi povestea din spatele absentei povestilor?

„Nu vor mai fi avut oamenii idei„, ati putea zice. „N-or mai fi avut ce spune, si-atunci vor fi procedat precum Nae Ionescu odinioara, care uneori nu se prezenta la curs, cu motivul „eu nu beau vin, dar daca beau, nu-l indoiesc cu apa„.” Ori ai idei, ori nu ai. Cand vine vorba despre idei, nu faci sprit cu ele. (Si nici carcalete :))

Ar fi o explicatie convingatoare, dar ma-ndoiesc ca e si adevarata – din doua motive: (1) povestasii nu sunt Nae Ionescu si nu scriu filosofie. Aia e alta mancare de peste si nu intra la categoria care ne intereseaza aici. Asa ca scuza lui Nae Ionescu nu functioneaza in acest context. (2) Povestasul nu intra niciodata intr-o pana (foarte) lunga de idei. Asta-i place, asta face – spune povesti. Le vede peste tot: isi pregateste dimineata cafeaua si vede povestea. Se impiedica pe scari si scrie o poveste. Nimic nu (i) se intampla din intamplare, ca doar de aceea e povestas.

Si-atunci? Raspunsul pe care vi-l propun e cat se poate de simplu (si, dupa cum v-am promis, are legatura si cu bautul :)): pentru a povesti e nevoie de o stare de spirit „in mesotes”, o stare intre extreme. Nu scrii cand esti extrem de fericit si nu scrii cand esti pe culmile disperarii. Atunci traitul sau, dupa caz, supravietuirea devine mai importanta decat povestea.

Pentru a povesti ai nevoie de-o anumita tihna, de-o anumita sfatosenie asezata. Nu poti spune povesti nici cand pleznesti de fericire, nici cand esti atat de lehamisit ca nici parul din cap nu-ti mai vine sa ti-l smulgi. Povestasii au nevoie sa fie in mestoes: nici prea-prea, nici foarte-foarte. Nu-s ataraxici, scriu si cand se intristeaza si cand se veselesc, si cand se enerveaza si cand sunt impacati cu lumea. Dar nu cand ajung la extreme.

Extremele nu pot fi povestite, pentru ca nu au sens. Nu pot fi, asadar, rostuite. Extazul nu e de pe lumea asta, dupa nici culmea disperarii nu e. De aceea, cand ajung la momentul cheie, cel al „rapirii”, misticii nu mai au cuvinte de spus. De aceea pana si eu, amaratul, nu pot oferi decat o palida aproximare a aproximarii aceea ce am simtit cand cu ayahuasca. Vorba ceea: imaginea in apa a statuii unui om, nu omul. Si tot de aceea, accedia nu se poate descrie in cuvinte: cant ti-e lehamite pana si de lehamite, ce povesti sa mai spui?

Asadar, povestitul, ca si traitul sau bautul, e o chestiunea de masura. Trebuie sa stii cat sa bei sa-ti fie numai bine, fara sa ajungi la extreme. Or asta e lucru greu, dupa cum ne-nvata si Pavel Stratan: Am sa traiesc pan’ am sa aflu cine poate sa-mi spuna cat sa traiesc sa-mi fie numai bine 🙂

Asa ca, uite secretul lui Polichinelle: daca vreti sa stiti cum se mai simt povestasii dumneavoastra preferati, urmariti-le nu atat postarile, cat frecventa acestora.

Inutil sa mai precizez: persoanele de fata se exclud 🙂

PS V-am promis ca va aduc cu picioarele pe pamant, vorba vine? Uite ca m-am tinut de cuvant 🙂 Are si filosofia asta rostul ei (sic).