… despre Vasile parca v-am mai zis. L-am luat de la un „shelter”, i.e., un adapost din asta pentru animale abandonate, la doar cateva zile dupa ce ne-am mutat in Bloomington. Avea doar trei luni, il chema(se) Dallas si, conform inscriptiei de pe cusca, fusese adus la „orfelinat” pentru ca „fugea de-acasa”. Ni s-a parut o scuza de tot rasul, mai ales prin raportare la altele: in dreptul unui Husky superb statea scris „he has eaten our kitten” (adicatelea ne-a mancat pisoiasul, dar cu rima in engleza). Ce stie un caine de doar trei luni? Si l-am adoptat pe loc, mai cu seama ca statea cuminte pe un ziar, fara sa latre isteric ca altii, icoana-ntr-un altar sa-l pui, la inchinat, nu altceva.

La inceput l-am bagat intr-o cusca, c-asa zice la manual, ca de-i obisnuiesti de mici cu cusca, incepe sa le placa. Ei bine, lui Vasile (Max, pe numele lui american, cand e sa nu derutam lumea) nu i-a placut. A scancit vreo trei nopti in continuu, pana am cedat pshic si am decis sa il inchidem in bucatarie. Am cumparat doua grilaje reglabile, facute tocmai pentru caini si bebelusi, si le-am montat la cele doua usi. Montatul a durat vreo jumatate de ora. Vasile s-a catarat pe grilaj si a trecut de partea cealalta in mai putin de un minut. Asa ca l-am inchis in garaj si ne-am jurat ca de-asta data nu vom ceda nici unor santaje sentimentale. Trei nopti. N-am cedat. Dar, dupa incercari succesive, Vasile a resuit cumva sa rasuceasca manerul usii care dadea in casa si ne-am trezit cu el in pat. Linistit, fara schelalaieli, fara latraturi, icoana-ntr-un altar sa-l pui. Din nou.

In pat a ramas. In casa a ramas. Si de atunci nici n-a mai facut prostii. Nu s-a usurat niciodata in casa, nici cand a ramas inchis singur pentru 17 ore!, n-a mai ros nici peretii, nici telefoanele, nici papucii.

Cainelui astuia ii place libertatea, fara dar si poate. Pana la moarte – la propriu.

Asa ca l-am lasat liber si pe-afara. Alerga frumos prin zapada sau pe iarba, dupa care venea singur in casa. Pana ni l-a otravit un vecin, dar el, ca Rasputin (n-am gasit alta rima), a supravietuit in ciuda pronosticurilor veterinarilor. De-atunci, de frica vecinului, l-am pus in lant. Si tot de atunci, Vasile a inceput sa fuga de-acasa de fiece data cand are prilejul. Nu departe. Sta le langa casa, dar, ca Pintea, nu se da prins. Si latra. Si trezeste tot cartierul. Si vecinul cheama politia, Si Animal Control. Si-am platit la amenzi de ne-a iesit pe nas. Si-am ajuns la tribunal.

De la prima evadare au trecut opt ani. In ani cainesti, se cheama ca Vasile are cam 60, si, de cativa ani, sufera si de epilepsie si ia pastile de doua ori pe zi. Am inceput sa-i dam drumul prin padure si-a venit inapoi de fiecare data.

Pana astazi. Azi l-am lasat liber in padure si-a venit singur inapoi dupa un minut. I-am zis „mai plimba-te, tata”. M-a ascultat. S-a plimbat de n-a mai venit inapoi. L-am alergat prin padure si l-am alergat prin tot cartierul. Stie deja toate trucurile, nu-l mai „prostesti” cu nimic. Il stie si politia (de-abia ne-am despartit de o patrula si e trecut de miezul noptii). Cum vremea e buna, slabe sperante sa-l prindem in noaptea asta. Poate maine. Sau poimaine. Recordul lui e de 72 de ore, iarna, cu zapada de jumatate de metru si temperaturi sub zero grade.

Ai zice ca, la saizeci de ani, bolnav, cainele, ca si omul, isi mai schimba naravul. Se mai intelepteste sau macar il mai lasa puterile. Pare-se ca nu. Libertatea (bine sau prost inteleasa) e, pare-se, boala grea.

In cazul lui Vasile, metanoia lui Saul pe drumul Damascului mai are de asteptat.

Asa-s unii caini. Si unii oameni 🙂

UPDATE: M-am trezit in zori, ingrijorat. Afara ploua marunt. Vasile dormea linsitit in cotetul lui, ca-i buna libertatea, dar nu cand te ploua. A oftat resemnat cand l-am pus in lant si s-a intors la culcare. Mai tarziu s-a trezit si a mancat. Asa si oamenii liberi 🙂