… pentru ca la Houston, ca si la Bloomington-Indiana, sau ca si la Yale, avem un asa numit „reading-group”. O data la cateva saptamani, ne intalnim sa discutam o carte sau un articol care altfel ar scapa celor mai multi „ne-disecat” sau necitit de-a dreptul. Exercitiul, destinat teoretic in primul rand studentilor de PhD, e la fel de benefic si profesorilor – si unii si altii devin, prin forta lucrurilor, atat de obsedati (nu e nici o metafora) de ceea ce cerceteaza ani la rand, ca nu mai „vad” altceva. Si-atunci e bine ca la rastimpuri sa te scoata cineva din „temnita” autorilor, perioadei, sau temei pe care esti focusat. Participarea e, de buna seama, voluntara, dar, odata intrat „in club”, ti-e rusine sa abandonezi. De (cele) mai multe ori, n-ai timp, n-ai chef, sau n-ai nici timp, nici chef. Dar, de voie, de nevoie, iti faci. De aia am si dat admitere la Filosofie, in 1990 – sa ma oblige cineva sa citesc. Stiam ca, lasat de capul meu, n-as citi niciodata atat de mult. Asa, citesti si daca nu-ti vine. Citesti lucruri care, aparent, nu te ajuta cu nimic.

Aparent.

In realitate, e un exercitiu mai folositor decat pauza de cateva zile cand simti ca ti-a paralizat creierul si ai incremenit, vorba lui Liiceanu (parca), in proiect. Cum spune T. S. Eliot: „We shall not cease from exploration, and the end of all our exploring will be to arrive where we started and know the place for the first time.”

Asa si-acum, cu Adam Smith. De cateva luni de-acum, ne intalnim sa discutam cate o sectiune din „Teoria Sentimentelor Morale„. Toata lumea cand aude de Smith, zice ceva de „mana invizibila a pietei” si, eventual, a auzit de „The Wealth of Nations„, dar Smith insusi considera ca lucrarea lui de referinta este Teoria. Nu intru acum in detalii, ca nu-si au rostul aici. Ma opresc doar la un punct – unul dintre multele pe care l-am discutat astazi.

Smith face diferenta intre vanitate si mandrie, afirmand ca vanitatea e mai buna decat mandria. Cand esti mandru de tine, nu mai vrei sa schimbi nimic. Cand esti vanitos, insa, cauti compania celor mai buni. In compania celor mai buni, ti-e teama sa nu fii descoperit ca impostor, unul care pretinde ca stie ceva, poate ceva, e cumva, cata vreme realitatea e alta. Si-atunci incerci macar sa chiar devii ceea ce doar pretinzi ca esti. Uneori reusesti. Si-atunci, spune Smith, vanitatea bine directionata, e cea mai buna forma de educatie. Ii spui copilului ca e generos, viteaz, rezistent, curajos, etc – si va deveni asa. Vanitatea il va face sa se straduiasca sa devina asa.

Discutia a ajuns y compris la strategiile calugarilor de-a folosi forum externum pentru a schimba forum internum, dar si la posibilele dezavantaje: daca tot ii spui copilului ca e inalt, frumos si destept, cum va face fata realitatii ca nu e? Daca tot ii repeti ca „you can be whatever you want to be„, ce se va intampla cand va realiza ca nu, nu poate zbura, nu poate canta la pian ca Chopin, si nici scrie ca Saint Exupery sau Cortazar? Una peste alta, a fost o discutie si interesanta, si rodnica.

Ajuns acasa, mi-am amintit de Kagemusha, filmul lui Akiro Kurosawa. Daca numele nu va spune nimic, e pacat. Kurosawa e printre clasici, alaturi de Coppola, iar Kagemusha langa Zorba Grecul (cel putin la mine-n carte :)). Pe scurt, e vorba de un hot de toata rusinea care se-ntampla sa fie sosia unui faimos lord, in perioada samurailor. Lordul moare, si pentru a evita atacurile adversarilor atrasi de vidul de putere, generalii accepta ca sosia sa devina lordul.

Partea mai interesanta abia acum incepe. Dupa ce se impauneaza cu noul statut si se bucura de toate avantajele unui lord, personajul de nimic chiar devine lordul. Ii dobandeste si curajul si demnitatea. Iar la sfarsit, cand armata „lui” e decimata (armele de foc contra cavaleriei si infanteriei traditionale, unde curajul nu poate opri glontul; ideea e reluata in Ultimul Samurai, cu Tom Cruise), Kagemusha insfaca o sulita de pe jos si ia cu asalt, de unul singur, fortificatia dindaratul careia puscasii de-abia atat asteptau. The End? Mai ganditi-va o data.

PS Din pacate, n-am reusit sa gasesc pe Youtube scena cu pricina. Am gasit tot filmul, dar nu scena aceea. Asta e tot ce-am gasit care sa va ajute sa va faceti o idee.

… desi despre ceea ce-am denumit „sindromul da Vinci” am mai vorbit – e tentatia aceea de a te ocupa de (prea) multe, de la medicina la teatru, de la filosofie la politica, sau de la publicitate la jurnalistica, pentru a da doar cateva exemple. Dar lucrurile nu se opresc aici. Pervers ca orice sindrom, nu conteneste a se ramifica. In medicina, cu psihiatria si chirurgia, in filosofie, cu Evul Mediu si post-modernitatea, s.a.m.d.. Nu spun ca te pricepi la toate astea (desi poti avea convingerea, doar da Vinci se pricepea si la inginerie, si la sculptura si la pictura, si la anatomie 🙂 ), spun doar ca esti atras, ca ai vrea sa le faci pe toate. E aproape ca un drog: nu te poti abtine. Ca orice drog, insa, vine cu riscurile de rigoare: risti sa nu mai faci nimic. Sau nimic ca lumea.

Recent, am constatat ca sindromul da Vinci a metastazat, ca sa zic asa, in toate colturile vietii mele – dincolo de sfera, sa-i spunem publica, in cea privata. Nu stiu sigur de ce am fost mirat, evidenta zacuse sub nasul meu de ani de zile. A fost insa nevoie de o inmultire a „iepurilor” pana dincolo de limita suportabilitatii (mele, cel putin) pentru a intelege realitatea: asa nu se mai poate. Prea multe proiecte, prea multe termene-limita, unele auto-impuse, altele obiective, prea multe de facut intr-un interval muuult prea scurt de timp.

M-am simtit atunci ca manuitorii aceia de farfurii care le rotesc in varful unui bat. Cu cat mai multe farfurii, cu atat mai impresionant. Daca va uitati la filmuletul de mai jos, veti intelege exact ce vreau sa spun: alergi ca un bezmetic de la un bat la altul, incercand sa mentii rotatia farfuriei la o viteza constanta, altminteri cade si se face tandari. Pe masura ce farfuriile se inmultesc, misiunea devine din ce in ce mai grea. Omul din film reuseste sa mentina in aer, concomitent, opt farfurii – si aia cu chiu cu vai, dupa ce-i mai cad cateva, dar reuseste sa le prinda la timp.

L-am invidiat. Joaca de copii 🙂 Acum cateva zile aveam de tinut in aer vreo douazeci de „farfurii”, si nu mai stiam la care bat sa alerg mai intai. Si-atunci am inteles ca solutia e simpla: sacrific cateva farfurii, pentru a le putea salva pe celelalte, altminteri risc sa le fac tandari pe toate. A durut putin, dar de atunci lucrurile au reintrat cat de cat in limita „normalitatii”. Mi-am recapatat, cat de cat, suflul. Am putut sa ma concentrez, cum se cuvine, pe cele ramase. Sindromul da Vinci e, momentan, sub control.

Sta marturie chiar textul de fata. (Cum zice si omul ala cu farfurii, la un moment dat: „Nu incercati asta acasa!” 🙂 )

… pentru ca desi inteleptul a spus sa te apropii incet de miezul placerilor, n-a zis sa nu ajungi niciodata 🙂 Si-apoi, tot inteleptul a spus si ca „ce-i prea mult nu-i sanatos”. Fair warning: „Miezul placerilor” in acest caz e o biata figura de stil. Povestea e destul de plictisitoare, chiar si pentru o patanie de buldog.

Ultima scena – Houston, Texas, iarna. De fapt, povestea a inceput mult mai devreme, pe cand eram inca la Tulane. [Nota: La o prima vedere, s-ar putea zice ca la Yale n-am avut nici un „buldog-moment”. Fals. Am avut, dar nu de tipul care sa poata fi scris. Nu nici macar pe un blog de casa. Asteptati cartea 🙂 ] In 2013, dupa ce ratele la cartile de credit o luasera de multisor razna, am hotarat ca prea mult e prea mult. Asa ca am angajat o companie care sa negocieze cu cartile de credit. Eu urma sa le platesc lor o suma lunara, ei urmau sa faca platile catre cartile de credit si sa-si retina un comision de fiecare data cand reuseau sa „inchida” o carte de credit. Toata operatiunea urma sa ia, mi-au spus, intre doi si trei ani. Okay.

La inceput, totul parea sa mearga uns. Faceam o singura plata lunara, in cateva luni doua carti de credit erau deja rezolvate, urmau altele doua, etc. Lunar primeam grafice frumos colorate, cat am platit, cat mai am de platit, s.a.m.d. Se parea ca scapasem de durerile de cap. Mi-a luat ceva timp pana mi-am dat seama ca, totusi, ceva nu era in regula. Unele cifre nu „puscau”. Nu intru acum in detalii, ca nu conteaza. Am inceput sa dau telefoane, am ajuns la compania prin care se faceau, de fapt, platile, si-am realizat ca, de cateva luni bune, (aproape) toti banii mei intrau in conturile companiei si ca, in ciuda graficelor frumoase, alte carti de credit nici macar nu fusesera contactate.

Au urmat telefoanele (mele) – de doua, trei ori pe luna, cand aveam timp. De fiecare data raspunsurile au fost cam aceleasi, „noi nu vedem aceleasi grafice pe care le vedeti dumneavoastra, o sa vorbesc cu oamenii care se pricep, o sa va contactam negresit„. Nimic, niciodata, asa ca sunam din nou si o luam de la capat. Norocul (dupa cum se va vedea) a fost ca o asemenea conversatie a avut loc si via email, ca de inregistrat telefoane nu m-am apucat (desi mult nu mai aveam). Nu-mi venea sa cred. Eram, totusi, in America, unde totul se bazeaza pe incredere.

N-a fost, insa, singura surpriza neplacuta, care mi-a zdruncinat serios increderea in cinstea „genetica” a americanilor. Povestea de-abia incepe. Buldogul de-abia isi facea incalzirea, fara sa stie.

In cele din urma am renuntat la serviciile lor si i-am anuntat ca ii voi da in judecata. Am vorbit singur cu toate cartile de credit si am rezolvat toate datoriile (sar multe detalii tehnice, sa nu va plictisesc, dar au necesitat si „detaliile” multi nervi si multa rabdare). Eram deja la Houston, si-am inceput sa caut un avocat – poate parea simplu, pentru cine se pricepe, dar eu nu stiam nici macar de unde sa incep. Au urmat telefoane, cautari pe website-uri, etc. In cele din urma, am gasit un avocat, Eric (nu-i dau numele intreg din motive lesne de banuit 🙂 ). M-a invitat la birou, sa vada documentatia si sa stam de vorba.

M-a ascultat compasionat, m-a asigurat ca sunt multi ecsroci care profita de necazurile oamenilor – ce lichele!. Numai de mana nu m-a tinut. Pe urma s-a uitat peste evidente, mi-a spus cam cate incalcari ale legii facusera si mi-a cerut 500 de dolari, pentru a ma reprezenta. E prima si ultima plata, m-a asigurat. Urma sa le scrie o scrisoare oficiala, in care sa le ceara sa-i returneze toti banii incasati ilegal. Daca refuzau – ceea ce era foarte probabil – el ii va tari in proces si va cere despagubiri mai mari decat suma datorata pentru daune morale. Din banii obtinuti, urma sa-si traga onorariul si un procent din despagubirile „morale”.

Am stat putin in cumpana, dar daca tot ajunsesem pana aici, mi-am zis ca, unde merge mia, merge si suta (inutil sa mai precizez ca „mia” e aci doar inca o figura de stil). I-am dat cecul si, din nou, la inceput toate au fost bune si frumoase. Eric a scris scrisoarea, mai vorbeam la telefon sau pe email. Prin decembrie l-am intrebat ce se mai aude cu procesul – cand incepe? Mi-a raspuns ca e ocupat, ca vin sarbatorile, dar imediat dupa Anul Nou. Dupa Anul Nou, la vreo saptamana, l-am sunat din nou. Imediat, mi-a raspuns. Am multe pe cap, dar ma ocup imediat.

Si asta a fost tot. De la jumatatea lui ianuarie pana spre sfarsitul lui februarie, secretara imi spunea ca e intr-o intalnire, la masa, etc – ma suna el. I-am lasat mesaje pe celular. Degeaba.

Si-atunci am avut un sentiment de deja-vu. M-am tot intrebat de ce ar avea interesul sa se opreasca taman acum, cand are o sansa sa faca niste bani cinstiti. Singura concluzie logica la care am putut ajunge a fost ca ii facuse deja, necisntit, de la compania pe care urma sa o dea in judecata.

Buldogul din mine s-a trezit la viata. Am cautat pe internet si am gasit asta:

Regarding Complaints of Professional Misconduct Against Attorneys Licensed in Texas

The Office of the General Counsel of the State Bar of Texas distributes a brochure titled „Attorney Complaint Information” which is designed to answer some common questions about the State Bar’s disciplinary process. The Texas Ethics Reporter publishes opinions about attorney ethics and disciplinary actions to facilitate understanding in this area.

„All lawyers in Texas have an obligation to maintain a high standard of ethical conduct toward their clients and others. To enforce this standard, the State Bar of Texas investigates and prosecutes complaints of professional misconduct against attorneys licensed in Texas.” – From the first page of the brochure „Attorney Complaint Information.” Below are set forth the Questions and Answers from the brochure. Any references in the answers to „our” are references to the State Bar of Texas authorities. If you have any further questions about this process, please call the Office of the General Counsel of the State Bar of Texas.

(urmau detaliile. Scuze, dar nu mai traduc. In esenta e vorba de cei care se ocupa cu plangerile clientilor impotriva avocatilor care nu actioneaza in interesul clientilor.)

Am sunat din nou. Secretara mi-a spus din nou ca e ocupat, poate sa ia un mesaj? Ca Eric imi va raspunde negresit. I-am spus ca poate: Sa-i spuna lui Eric ca urmatorul meu telefon va fi la Office of the General Counsel of the State Bar of Texas. I-am dat si numarul cu 1-800.

Eric m-a sunat inapoi in cinci minute. Facea pe revoltatul. Cum sa il reclam eu? Asa ceva n-a mai patiti niciodata. L-am linsitit, ca nici eu. Si pentru mine era o premiera. Nu va mai reproduc toata conversatia, care a durat mai bine de o jumatate de ora. Nu mai am nervi. cert este ca m-a trecut prin tot arsenalul din dotare, de la amenintari, y compris ca ma da el pe mine in judecata (n-a insistat, cand i-am amintit ca avem si noi, la University of Houston, juristii nostri), la obraznicii (sa-i mai dau 800 ca sa se apuce de treaba), la pseduo-rationamente („ce incredere mai pot avea eu in el?”), la rugaminti, sentimente, etc. Numai n-a plans. M-am tinut tare. I-am spus ca are doua optiuni: sa-i dea pe aia in judecata, gratis pentru mine, sau fac plangere. Aveam si de la el emailurile. Pe urma i-am inchis telefonul.

M-a sunat inapoi peste alte zece minute. Ce-ar fi sa-mi dea el banii inapoi si sa ne consideram chit? Am stiut de ce alsese calea asta: pentru ca nu putea sa le spuna alora de la care luase banii ca ii da, totusi, in judecata. Pe de alta parte, nici eu nu aveam dovezi in sensul asta. Iar ideea de a lua inapoi bani de la un avocat m-a binedispus. I-am zis okay. Mi-a zis ca-mi trimite cecul in aceeasi zi. Asta era vineri. Marti inca nu il primisem. L-am sunat din nou. Mi-a raspuns dupa primul apel, sa ma linsiteasca. Fusesera ceva incurcaturi, dar cecul e pe drum. L-am primit, intr-adevar, dupa inca o zi. A fost cecul care m-a bucurat cel mai mult dupa cel cu drepturile de autor de la Cambridge University Press 🙂

Acum nu mai trebuie decat sa gasesc un alt avocat si s-o iau de la capat. Pilotii mor, cursa (buldogului) continua 🙂

PS Imi cer scuze pentru fotografie – n-am prea multe poze relevante din Houston, iar una cu Eric nici atat.

… intrerup, temporar, seria „buldogului”, din motive cat se poate de obiective: trebuie sa ma laud 🙂 Astazi am facut chili! Con carne, de buna seama. Carne tocata pentru carnat italian! Nu radeti, ca nu e de colea – pentru mine, cel putin: doua feluri de sos de rosii, doua feluri de fasole, un fel de ceapa si unul de vegeta, un singur fel de bere (da, se pune si bere, asta e, cica, „secretul”). (Adevarul e ca in magazinele din Houston gasesti atatea varietati de ingrediente pentru chili, ca e greu sa te deicizi.) O singura problema: cantitatile s-au dovedit usurel exagerate pentru capacitatile oalei mele de tuci. Sunt insa precum batranii lui Cosbuc – greu de pornit, dar de-i pornesti sunt greu de-oprit (din gatit 🙂 ).

Asa ca am continuat sa mestec, chiar daca asta a insemnat sa umplu tot aragazul cu sos de chili, cu speranta ca fierberea va accentua procesul de evaporare. L-a, dar nici pe departe cat as fi sperat (si-ar fi fost nevoie). Asa ca am sfarsit cu o oala plina ochi de chili. Con carne, de buna seama.

Am acum chili sa mananc vreo spatamana, zi de zi. Ceea ce nu-i neparat rau, dat fiind ca, surprinzator, e foarte gustos. Si-n plus, locuiesc singur 🙂

Sa recapitulam: in patru ani de „burlacie” am facut oua ochiuri si omleta (cinstit sa fiu, astea n-au iesit niciodata grozav; cred ca am o problema cu ouale – no pun intended), snitzele „vieneze” cu piure de cartofi, pui cu ceapa calita, pulpe de pui cu cartofi la tava, friptura de miel si friptura de curcan pe varza. (Doritorii pot verifica postarile mai vechi pentru poze.) Pai e putin lucru? Pentru omenire va fi fiind un pas mic, dar pentru mine (si pentru cine ma cunoaste) e unul urias 🙂

PS Iar pentru curiosii care-si vara nasul unde nu le fierbe oala (cu chili): Da, am frecat aragazul si e ca nou!

… fast-forward, Scena 2: 2012 – vara. [Nota: Scuze, oricat de mult respect limba romana – si o, sa scriu „pe-repede-inainte” in loc de „fast-forward„, mi se pare o siluire din prea mult respect. Cam ca si „gat-legau” in loc de cravata, pe vremea Scolii Ardelene; sau „freedom fries” in loc de „French fries„; sau „chien-chaud” in loc de „hot-dog”; exista, totusi, o limita impusa de bunul simt: sper.]

New Orleans. Eram Visiting Assitant Professor de-un an de-acum – imi creasem tabieturile mele. Am mai recunoscut-o: imi plac tabieturile. Au adiere de mic-burghezie, or mic-burghezia are adiere de pamant reavan, ca altminteri o iei razna. La New Orleans aveam deja locurile mele unde intram si nu trebuia sa comand – ma stiau deja. „The usual?” „Yap.” Asa imi cumparam cafeaua de la PJ, poboy-ul de la Guy’s Poboy, berea de la The Heat in the French Quarter. Si berea de la The Boot. Si The Bruno’s tavern. Era (si sper ca mai este) o taverna simpatica.

Mancarea era cosmarul colesterolului (banuiesc, ca nu mi l-am verificat niciodata), berea ieftina si buna, muzica, decenta. O data la doua saptamani dadeam o raita pana la Bruno’s, sa mai ies din casa. De socializat, socializam cu cate o carte. Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand „vorbesc” cu o carte buna, in mijlocul galagiei de taverna, ma simt de parca as bea o bere cu prietenii – ca asta imi lipseste cel mai mult. In plus, la Bruno’s – ca mai in toate crasmele din New Orleans – se poate (inca) fuma! (Ceva de neimaginat in majoritatea Americii.)

De la fumat a inceput totul. Stateam la masa mea obisnuita (mergeam doar in serile in care nu erau meciuri cu The Saints, si era mai degraba pustiu), cu berea obisnuita in fata, tocmai imi deschisesem cartea si imi umpleam o pipa, privind in jur clientii destul de rasfirati, cand, la tejghea, am observat un cuplu mai deosebit. Clientii obisnuiti sunt studenti, grad students sau profesori – de toate varstele. Cei doi nu erau. Un cuplu in varsta – el, la vreo 200 de kilograme, cu lanturi si bratari de aur, fumand trabuc, ea, la vreo 60 de kilograme, peruca (cred) si bijuterii pe ea cat sa starneasca interesul Piratilor din Caraibe. Cum sunt mai curios din fire, m-oi fi uitat mai insistent. S-au uitat si ei – stiti cum e cand se creeaza arcurile acelea de priviri aruncate de-a curmezisul unei camere 🙂

Ea s-a strambat, a pufnit si-a declarat suficient de tare ca s-o pot auzi: „Urasc mirosul de pipa!” El a aprobat-o din cap, a chemat o chelnerita, chelnerita a venit si mi-a zis, stanjenita, ca nu am voie sa fumez pipa. „De cand?” – am intrebat-o, usurel naucit. Fumam acolo pipa de aproape un an. Inteleg ca unii oameni nu suporta mirosul pipei – e dreptul lor. Cum e dreptul meu sa nu suport alte cele si, daca nu-mi convine ceva, sa plec. In plus, trabucul miroase muuult mai tare decat pipa. „Asa a zis patronul„, mi-a zis aratand spre uriasul cu lanturi. „Scrie undeva asta? Scrie ca n-ai voie cu tricouri fara maneci (scria), dar nu ca nu poti fuma pipa.” Biata fata n-a mai stiut ce sa zica, si s-a indepartat sa transmita mesajul.

Mi-am aprins pipa si am pufait-o cu satisfactie.

Fata s-a apropiat din nou de masa, de data asta cu un servetel impaturit. Pe servetel, patronul scrisese: „In Bruno’s, fumatul de pipa e interzis!” M-am uitat la el. Mi-a ranjit si mi-a strigat de la distanta. „Ai vrut in scris? Acum ai ceva in scris!” Nu era sa m-apuc sa urlu, asa ca i-am spus fetei sa-i transmita sefului ca legile nu se aplica retroactiv. Daca pune un afis, de maine nu mai fumez pipa. Fata s-a dus sa-i spuna.

Mi-a parut rau de ea. Banuiesc ca se simtea ca o minge de ping-pong.

L-am lasat in plata Domnului si m-am apucat sa citesc, in vreme ce sorbeam din bere si pufaiam din pipa. Doua minute mai tarziu, am crezut ca am un cosmar: cineva incerca sa-mi smulga pipa din mana. Am ridicat ochii si l-am vazut, rosu de furie. Am tras de ea inapoi si i-am urlat ca e proprietatea mea. Asta cu proprietatea a tinut. Tipul a mormait ceva si s-a carat, rumegand probabil implicatiile juridice. S-a intors cateva minute mai tarziu si mi-a luat berea din fata. „Asta e proprietatea mea!” – a zis. „Nope„, i-am raspuns. „Am platit pentru ea – asa ca-i a mea.” S-a descumpanit putin, dupa care a zis ca-mi da banii inapoi, dar trebuie sa parasesc localul. Aia cu banii mi-a convenit – o jumate de bere gratis. Aia cu parasitul localului, mai putin.

Buldogul din mine se desteptase.

L-am intrebat daca am incalcat vreo lege.

Mi-a raspuns ca are dreptul sa aleaga pe cine primeste in local.

I-am zis ca ma indoiesc.

Mi-a zis ca va chema politia.

I-am zis ca foarte bine face, ca, daca n-o cheama el, o chem eu.

Si-am continuat sa fumez si sa citesc. Cinci sau zece minte mai tarziu, doi politisti negri si-au facut aparitia in local si mi-au spus sa-i urmez afara. N-aveam chef de dat in sepctacol, asa ca am iesit. Le-am notat numerele de pe insigna si le-am cerut numele. Mi-au spus ca numerele imi ajung. Okay. Mi-au spus ca trebuie sa plec, ca asa e legea – patronul are dreptul sa decida pe cine primeste in local. M-am uitat lung la ei. Erau negri, repet.

„Deci daca maine pune un semn cu „Interzis negrilor” are voie s-o faca?”

Cel mai tanar s-a uitat la cel mai batran, oarecum incurcat. Cel mai in varsta m-a privit in ochi si mi-a zis sec: „Da!”

Am plecat. In aceeasi seara am trimis primul email la un ziar local, descriind toata patania. A doua zi, la scoala, mi-am intrebat colegii mai priceputi cu asta, ce zic legile din Louisiana. M-au lamurit ca politistul nu stie exact ce vorbeste – nu poate nimeni discrimina pe motive de rasa, dar altfel da, un patron are dreptul sa isi aleaga clientii. Si sa nu ma leg singur la cap, ca patronul de la Bruno’s e unul dintre cei mai „unsi cu toate alifiile” om din NOLA, taverna e doar o faramita din afacerile lui, de aia a si venit politia atat de repede.

Am incercat sa-i explic buldogului, dar nu s-a domolit 🙂 Asa ca am continuat vreme de cateva zile sa trimit emailuri la toate ziarele locale, posturile de televiziune, etc. Cand nu m-a contactat nimeni, m-am dat batut. N-am mai trecut pe la Bruno’s.

Si totusi …

Cateva luni mai tarziu, mama si soru-mea au venit sa ma viziteze de Mardi Gras – dar Mardi Gras e in sine o alta poveste.

Si-am decis sa le duc, totusi, la Bruno’s, ca nu merita sa le lipsesc de o mancare autentica, doar din motive de orgoliu si de pipa.

… spre surprinderea mea, un chelner tinerel, pe care-l stiam din vedere, a venit sa-mi stranga mana si sa-mi spuna ca-mi pot fuma pipa pe terasa afara. Pare-se ca venisera, totusi, vreo doi din media (nu stia de unde erau) care au inceput sa intrebe ce s-a intamplat, asa ca patronul a decis sa puna un afis cu „Fumatul de pipa interzis” – dar doar inauntru. Mi-a spus ca toti chelnerii au fost atunci de partea mea, si ca pana atunci nimeni nu indraznise sa se puna cu seful. Afara, insa, nu scrie c-ar fi interzis 🙂

N-a fost singurul (si nu exagerez catusi de putin). De atunci, am reinceput sa merg la Bruno’s. Ultima oara cand i-am calcat pragul, afisul era tot acolo, deasupra tejghelei. Si, de mai multe ori dupa ce-mi aprindeam pipa pe terasa, se gasea cate un baiat sau fata sa vina sa ma felicite. O data am primit chiar si o bere din partea casei.

Ceea ce ma face sa cred ca oamenii mai tanjesc inca dupa buldogi 🙂

PS Ajungem si la Houston. Inteleptul a spus sa te apropii incet de miezul placerilor.

… am citit pe undeva ca buldogii, altminteri blanzi, sunt temuti pentru ca, daca isi infig coltii in ceva sau cineva, nu-i mai dau drumul. Si nu neaparat pentru ca nu vor. Dar nu mai pot. Asa li-s facute falcile de la mama natura. Singurul mod de a le desclesta falcile e sa le tai capul. Nu stiu daca e adevarat, dar vorba ceea: „se non è vero, è ben trovato” 🙂 Nu degeaba l-au supranumit pe Churchill, The Bulldog :):

We shall go on to the end, we shall fight in France,
we shall fight on the seas and oceans,
we shall fight with growing confidence and growing strength in the air, we shall defend our Island, whatever the cost may be,
we shall fight on the beaches,
we shall fight on the landing grounds,
we shall fight in the fields and in the streets,
we shall fight in the hills;
we shall never surrender!

O incapatanare din asta iti da fiori, ca e o sabie cu doua taisuri – depinde pe ce te incapatanezi. Ca de incapatanat te poti incapatana pe orice. Te poti incapatana pe iubire – si-atunci nu poti decat sa razi bland cand auzi „te-am iubit, dar acum te urasc” – sau te poti incapatana pe ura, cum face personajul interpretat de De Niro in Cape Fear (regia lui Scorsese, daca vi-l mai amintiti).

Aia cu kamikaze erau buldogi, aia cu 9/11 au fost buldogi, iar exemplele de buldogi „rai” se gasesc cu nemiluita. Ca norocu’, si alea de buldogi „buni” – de la Socrate si Hristos si Apostolul Pavel, la Havel sau Doina Cornea. Parintii se inclesteaza de copii si refuza sa le mai dea drumul, samd

Lista ramane deschisa.

Te poti incapatana pe Doamne-Doamne (cred, Doamne, ajuta necredintei mele) sau te poti incapatana invers, ca exista si o fascinatie a abisului pe care numai cine n-a incercat-o n-o poate intelege. Simplu spus: exista o fascinatie a susului si a josului. Fascinatia e una, determinarea e alta. In ambele cazuri, o asemenea determinare iti da fiori, pentru ca oamenii sunt obisnuiti sa urce si sa coboare trepte, pas cu pas, cand in sus, cand in jos, nu sa-si traiasca viata facand bump-jumping, precum tiribombele (yo-yo, cred ca-i zice pe-aici). Si, oricum, tiribimba de aia e tiribomba, ca merge la extreme, sus si jos. Ce tiribomba ar fi aia care s-ar incapatana, ca un buldog, sa mearga intr-o singura directie? 🙂 Iar eu tocmai ce-am realizat, la batranete, ca sufar de sindromul buldogului-tiribomba in mai multe domenii decat as fi crezut. Experienta cu ayahuasca, pe care am descris-o alta data, a fost doar varful unui ditamai aisbergul. Nici nu stiu daca sa ma bucur sau sa ma ingrijorez.

Scena 1 – 1985, iarna:

La Zalau, in armata, 17 ani. Frig. Frig-frig. Frig afara, frig in dormitorul care adapostea doua plutoane, adica vreo patruzeci si ceva de pifani. Singura sursa de incalzire ne erau trupurile si aburii ce ieseau din gura. Dormeam imbracati, anesteziati de propriile miasme, iar de acoperit ne acopeream cu ce puteam – daca puteam. De obicei, in afara de patura aspra si de mantaua de iarna, resursele erau limitate la patura vreunuia care pleca in permisie. Vecinul meu de pat (dormeam in paturi suprapuse, patru cate patru, doua sus, doua jos) a fost norocos. A primit o permisie de 48 de ore. Automat, am fost si eu norocos – mi-a lasat mie patura lui, cu limba de permisie.
Toate bune si frumoase pana seara, cand am constatat ca patura amicului disparuse. N-a fost greu sa identific vinovatul – nu erau multi cu doua paturi plus mantaua. Ghinionul a facut sa fie un tip mai mare cu un cap decat mine si vreo 30 kilograme in plus. Nici nu era greu: aveam – atunci ca si acum – 1,70, si cantaream – atunci, nu acum, 52 de kilograme (sub 50 nu te luau in armata). Mi-era insa prea frig pentru a ma lasa impresionat de detalii din astea, asa ca mi-am revendicat patura in gura mare. Omul nu s-a lasat impresionat de argumentele mele rationale, nici de idea de dreptate, asa ca ne-am luat la bataie. Mai corect spus, m-a luat la bataie, ca eu nu apucam sa dau mare lucru.
A durat o vreme – el dadea de cinci ori, eu o data, dar amandoi cu setea disperatului. Problema s-a dovedit a fi nu bataia in sine, cat zgomotul si agitatia, care nu-I lasau pe ceilalti sa doarma. Asa ca altu’ s-a ridicat in capul oaselor si-a zis:”Lasa-i, bai, patura, nu vezi ca te snopeste? Vrem sa dormim!” Printre doi pumni si trei icnituri, am apucat sa-I raspund ceva de genul ca nu ma las, ca nu e drept. Ca urmare, m-a luat si-al doilea la bataie. Pe urma si-al treilea, iritat ca nu-I las sa dorm cand e clar ca nu-mi pot face singur dreptate. Printre altele, au spart un geam cu mine, ceea ce i-a enervat pe toti, ca de-acum frigul intra nestingherit in hala numita dormitor.
Nu va mai tin cu sufletul la gura. Vreme de vreo jumatate de ora, am luat bataie de la jumatate din dormitor. Eram plin de sange, cu ochii tumefiati, buza sparta, etc. Ma culegeam, insa, de fiece data de pe jos si-mi ceream inapoi patura.
Era dreptul meu.
Rezolvarea a venit de unde nimeni nu se astepta: un tip, George, proaspat intrat la Teologie, un munte de om, catre doi metri, cu muschii cat pernele jucandu-i sub piele. S-a ridicat din pat, s-a bagat in mjlocul gramezii formate in jurul meu si-a administrat cateva scatoalce care i-au intins pe multi pe jos. Cand s-a facut liniste, a spus doar atat: “Dati-i, bai, patura, ca, daca nu-l omorati, asta nu ne lasa sa dormim toata noaptea!”
Si mi-au dat-o.

Asa s-a facut dreptate – pentru ca lui George ii era somn.

(Va urma)

… si-aveti a ma ierta daca va va suna a lauda de sine – la urma urmei, inca ma cheama Fumurescu 🙂 In realitate, chiar nu e. In realitate e despre cum merg, la rastimpuri, ideile in raport cu realitatea. Simplificand (nepermis de mult), cine a avut dreptate – Platon sau Aristotel? Deductia sau inductia?

[Nota: Caricutarizez, pentru ca Aristotel e primul care sa recunoasca faptul ca e nevoie de amandoua sau ca nu poti astepta de la stiintele politice precizia matematicii, dupa cum nu poti astepta de la oratori precizia geometrilor. Cu toate acestea, e suficient sa citesti inceputurile capitolelor din Etica Nicomahica pentru a-i vedea inclinatia, naturala, as zice (sic), spre inductie. Nu degeaba Platon nu l-a numit succesor la conducerea Academiei, asa ca Aristotel fost nevoit sa inventeze … Liceul.

Sa stiti de unde vi se trage.

Pe de alta parte, sau „scara dialectica”, asa cum e descrisa de Platon la sfarsitul cartii a sasea a Republcii, e una care e coborata si urcata la nesfarsit, de e greu de spus de unde-ai inceput. Nu accidental Marx a fost discipolul, nevoit si nedorit, al lui Hegel: a intrat si el, ca si Hegel, in cercul dialectic, dar pe usa din dos, cea materialista. Dupa cum se poate constata cu ochiul liber, conteaza pe ce usa intri.]

Coborand: cum faci cercetare?

Coborand si mai mult: cum faci cercetare in stiintele sociale? Pornesti de la o idee si verifici faptele sau pleci de la fapte si ajungi la o idee? De unde incepi? De la istorie sau de la filosofie? Dezbaterea, cel putin in mediul universitar american e, in continuare, destul de incinsa – iar asta pentru un motiv cat se poate de simplu: in functie de raspuns, stabilesti metoda de cercetare si „valoarea stiintifica” a concluziilor. Mai mult: in stiintele sociale, la fel ca in fizica teoretica, functioneaza, fara doar si poate, principiul nedeterminarii al lui Heisenberg („Liceu, cimitir al tineretilor mele?” – cine-a zis asta? :)) Adicatelea, daca ma uit la ceva, il observ, il studiez, acel „ceva” incepe sa se sfiiasca sau, dimpotriva, sa se ocoseasca. In orice caz, va reactiona diferit decat in cazul in care nu e observat. Felul in care observi sau cercetezi ceva, orice, influenteaza „ceva-ul”. Or, daca particulele rosesc in obrajii pe care nu-i au doar pentru ca-s studiate, cum credeti ca reactioneaza omul? Daramite istoria? (Aci, cu istoria, Machiavelli are cateva observatii interesante in Discursuri, dar am incepe sa divagam. Chestiune de metoda :)).

Iar cu asta ajungem si la lauda de sine, care nu miroase-a bine, Nu stiu altii cum sunt, dar eu prefer deductia, inductiei. Cu alte cuvinte, tin mai degraba cu Platon, poate si pentru ca ma pasioneaza mai degraba istoria ideilor decat istoria. Fara idei n-am avea istorie, asa ca de ce sa ma multumesc cu second-hand, i.e., consecintele, cand pot (incerca macar sa pot) avea acces la first-hand, i.e., cauzele? (Imi cer iertare tuturor istoricilor, inclusiv Anei :)). Asa mi-am scris dizertatia si cartea – pornind de la o intrebare careia i-am gasit o explicatie invartindu-ma prin casa si vorbind de unul singur (am martori! :)) fara sa stiu mai nimic din istorie. Curiosii pot citi cartea – Cambridge University Press a scos deja si editia paperback si cea e-book. Sau v-o pot trimite PDF prin email, daca aveti rabdare s-o cititi si promiteti ca n-o difuzati, ca ma impusc singur in picior cu o declaratie din asta si intru la puscarie. Teza nu conteaza. Conteaza ca, dupa ce am avut ideea, am verificat istoria. Iar istoria s-a zorit sa ma confirme. Istoria Frantei si a Angliei.

Acum a venit randul istoriei Americii. Ce sa vezi? Toata istoria – extrem de complicata, dupa cum o marturisesc toti specialistii – a puritanilor in America si a relatiei dintre Covenant Theology si Razboiul de Independenta se poate rezolva (relativ) simplu – daca stii unde si dupa ce sa te uiti. Simplu spus, toate diferentele dintre „the covenant of works” si „of grace”, dintre covenant, contract, and compact, dintre presbitarieni, independenti, congregationalisti, etc, care dau in continuare atata bataie de cap, se pot explica print-o grila de lectura relativ simpla. Nu intru acum in detaliile „tehnice”, ca nu-si au locul pe un blog de casa. Important e ca „desenul” gasit pune toate piesele de puzzle la locul potrivit. Trebuie sa citesti zeci de carti si sute de artcicole, pe tema asta, da, sa vezi ce-au zis altii, sau daca nu ti-a luat-o altcineva inatinte. Unul te trimte la altul, te simti cum trebuie ca se simte un ogar adulemcand o „urma”.

Dar merita.

Ai, dintr-o data, o poveste care poate explica ceea ce pana acum parea accidental si fara noima. iar oamenilor le plac povestile. Dintr-o data, totul capata un sens, un rost (de la Noica cetire, a rosti, a rostui inseamna a orandui). Or, cand ai cate un moment din asta, e greu sa nu-ti stapanesti „the aha! moment„. Te bucuri. Daca esti fumurescu, te scuipi in san sa nu te deochi, precum ardeleanul care se uita-n oglinda 🙂 Sa ai o poveste care sa explice de ne-explicatul (pana la tine) nu e de colea. Nu stiu cum s-a simtit Hegel cand a spus Povestea Spiritului care se cunoaste pe sine insusi 🙂

Atat am avut de spus.

Clipul care urmeaza e un sirop country – „‘must be doin’ somethin’ right'”/”tre’ ca fac io ceva bine” – fara legatura cu subiectul, in afara faptului ca, ascultandu-l la momentul potrivit (sunt redneck, v-am mai marturisit, imi place (si) muzica country), mi-a venit ideea acestei postari. Are si clipul asta rostul lui.

Iar ideile sunt si mai frumoase, credeti-ma! 🙂

Motto: „It was the best of times, it was the worst of times, it was the age of wisdom, it was the age of foolishness, it was the epoch of belief, it was the epoch of incredulity, it was the season of Light, it was the season of Darkness, it was the spring of hope, it was the winter of despair, we had everything before us, we had nothing before us, we were all going direct to Heaven, we were all going direct the other way – in short, the period was so far like the present period, that some of its noisiest authorities insisted on its being received, for good or for evil, in the superlative degree of comparison only.” (Charles Dickens – A Tale of Two Cities)

[Nota: In varianta romaneasca, e Poveste despre Doua Orase, iar traducerea izbuteste sa se ridice (aproape) la inaltimea originalului: „Era cea mai buna dintre vremi, era cea mai napastuita dintre vremi, era epoca intelepciunii, epoca naroziei, veacul credintei veacul necredintei, rastimpul Luminii, rastimpul intunecimii, primavara nadejdii, iarna deznadejdii, aveam totul in fata, aveam doar nimicul in fata, ne inaltam cu totii de-a dreptul la ceruri, ne scufundam cu totii de-a dreptul in iad – pe scurt, epoca aceea era atat de asemanatoare cu cea de acum … etc. ]

… era cea mai buna dintre pipe, era cea mai capricioasa dintre pipe, la rastimpuri ne iubeam ca nebunii, alteori ne dispretuiam si ne ignoram reciproc, pentru ca – vorba lui Marcel Petrisor – pipele sunt precum femeile. Mi-o luasem singur, de un gift card, ca pe atatea altele. Cand vrea sa-mi faca o bucurie, Ancuta imi cumpara o pipa – dar avea grija sa pastreze bonul, in caz ca nu-mi place. Asta pana a invatat ca e greu, daca nu de-a dreptul imposibil, sa ghicesti de ce un fumator de pipa „rezoneaza” la o pipa, nu alta, dupa cum o femeie rezoneaza la o anume bijuterie sau un anumit parfum, dar nu la altele care, vazute din afara, arata la fel. Asa ca, dupa o vreme, pentru a mai scurta procesul, imi lua un gift card, sa-mi pot alege ce-mi place. Iar asta mi-a placut de cand am vazut-o. Nu doar pentru ca era dreapta – nu-mi plac pipele curbate, desi sunt mult mai usor de tinut intre dinti – dar era bine echilibrata, o simteam bine in palma. In plus, era deosebita pentru ca … mustiucul (the stem) intra direct in gatul pipei, nu avea obisnuitul „tenon” (inteleg ca ii zice) – tzamburusul care uneste musitiucul (the stem) cu corpul propriu zis al pipei. [Nota: Imi cer scuze pentru aceatsa terminologie, dar, daca va uitati la imagini, veti intelege ce vreau sa zic.]

In treacat fie spus, alegerea unei pipe e in sine o arta – cum n-o poti incerca (nici macar pune in gura) pana n-o cumperi, e o combinatie de putina stiinta si mult instinct, iar pretul nu e un factor decisiv. Am pipe bune si ieftine, cum am avut si pipe scumpe dar proaste. Asa ca mai intai te indragostesti de ea, de felul in care arata, de felul in care o simti, ca pe un san cald, in causul palmei. Si-abia pe urma, dupa ce incepi s-o fumezi, poti spune daca o iubesti sau nu – iar asta merge in doi pasi. Pe de o parte, la inceput, dupa primele fumuri, toate pipele par bune. Trebuie insa sa astepti pana se apropie de sfarsit pentru a realiza daca ai facut o achizitie buna sau nu. O pipa buna, arde bine pana la sfarsit (de fapt, arde din ce in ce mai bine). O pipa proasta, incepe sa devina prea fierbinte, sa se infunde, sau sa se amareasca. Pe de alta parte, chiar daca nu ai o dragoste la o prima vedere c-o pipa, nu e inca totul pierdut. Daca te incapatzanezi s-o fumezi, exista pipe care pot fi „imblanzite” – unele dupa zece, altele dupa cincizeci de incercari, pe masura ce mirosul care se imbiba in pereti si gudronul (the cake) care se instaleaza pe dinaluntru o fac din ce in ce mai „gustoasa”. Exista insa si pipe care n-au nici o sansa. La astea renunti, n-are rost sa te incapatanezi. De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere 🙂

V-am spus ca pipele sunt precum femeile.

Cu pipa asta am avut o dragoste la prima vedere. Nabadioasa la rastimpuri, cum spuneam, dar o dragoste mai presus de orice indoiala. Asa ca acum vreo doi-trei ani, cand am facut un mic turneu european – Paris – Alsacia – Viena – Brad – Orastie – Cluj si retur, s-a numarat printre pipele care m-au insotit. It was the best of times, vara nadejdii 🙂 (Cand sunt in deplasare, nu le iau pe toate pentru ca (1) sunt prea multe si (2) am tendinta de a le insela tot mai des cu tigari. Asa ca aleg vreo cinci favorite.) Toate bune si frumoase pana cand, la Orastie fiind, am constatat ca i se pierduse mustiucul. Cum? Unde? Habar n-aveam. Am scotocit pretutindeni, mi-am intors toate buzunarele pe dos, am rascolit prin genti si bagaje – nimic.

M-au pocnit mustrarile de constiinta si tristetea: daca eram mai atent, asa ceva nu s-ar fi intamplat. Dar, cum o ignorasem de o buna bucata de vreme, nici nu stiam daca o schilodosem in Austria sau in Romania. It was the worst of time, iarna deznadejdii. O pipa fara mustiuc nu e pipa. N-am aruncat-o, insa. Am pus-o deoparte, intr-o cutie, si-am carat-o dupa mine, inapoi in America, inapoi la Yale, si-apoi la Houston. Alaturi de toate celelalte pipe intregi, am carat, cu sfintenie, si-o jumatate de pipa.

De Craciun, Mos Craciun mi-a facut, prin Andrei, cadou o pipa. Scumpa. Din pacate, nu mi-a placut (printre altele era curbata). Dar Andrei stia lectia – avea bonul. Asa c-am mers sa-mi aleg una noua. Si-am vazut una de care m-am indragostit la prima vedere – imi amintea de cea schilodita. Si pe buna dreptate. Aceeasi companie – K&P Peterson (irlandezi). Am luat-o, am fumat-o, mi-a placut la fel de mult ca prima. Acum cateva zile, dupa intoarcerea la Houston, am avut o palpaire de speranta. Da’ daca? Nu, sansa e prea mica, trebuie sa se potrivesca la o zecime de milimetru. Speranta, insa, niciodata nu moare, asa ca m-am dus la cutia in care ma astepta, rabdatoare, jumatatea de pipa.

Miracolele sunt inca posibile: Mustiucul de la noua pipa se potriveste perfect si la vechea pipa! Asa ca, pentru prima data in cativa ani, am putut sa-mi fumez pipa cea veche si m-am simtit de parca m-as fi reintalnit c-o iubire din tinerete 🙂 Pe scurt, epoca de acum e atat de asemanatoare cu cea de atunci si, totusi, atat de diferita!

Distanta dintre primavara nadejdii si iarna deznadejdii e, uneori, o lungime de mustiuc.

Acum stau cuminti, una langa cealalta, asteptandu-si rabdatoare randul la mustiuc.

Nadajduiesc ca nu sunt geloase, ca n-au de ce 🙂

PS Realizez c-am scris acest text in vreme ce fumam dintr-o alta pipa, achizitionata aici, la Houston – una frantuzeasca, neagra si cu figuri in cap, aidoma unui cal naravas. Nu-mi fac insa griji. Simt ca se va lasa domesticita 🙂

… pentru ca la inceputul cartii a saptea a Republicii, Platon expune faimoasa alegorie a pesterii. Pentru necunoscatori: Imaginati-va, le spune Socrate lui Glaucon si Adeimantus, un grup de oameni care au trait toata viata inlantuiti intr-o pestera, in asa fel incat nu pot vedea decat peretele din fata lor. Mai imaginati-va ca in spatele lor e un zid, in spatele zidului niste papusari, in spatele papusarilor un foc. Ca papusarii misca la rastimpuri obiecte care seamana cu arbori, pasari, etc si fac sunete care seamana cu suieratul vantului, cantecul pasarilor, s.a.m.d.. Si ca detinutii, care si-au trait intreaga viata asa, privind umbrele aruncate de lumina focului pe peretele din fata lor, nu mai realizeaza ca sunt detinuti, iau umbrele drept realitate, si-ncep sa faca felurite asociatii cauzale – dupa pasarea mare vine cea mica, cand arborele se misca se aude suieratul vantului, etc (exagerez si simplific nitzel, in scopuri strict pedagogice). [Nota: In treacat fie spus, David Hume avertizeaza si el, cu mult dupa Platon, dar cu mult inaintea lui Taleb si a sa faimoasa „lebada neagra„, asupra pericolului de a confunda „succesivitatea” cu „cauzalitatea” – daca soarele rasare in fiece zi dupa ce-mi suna ceasul – Doamne fereste! 🙂 – asta nu inseamna ca soarele rasare pentru ca-mi suna mie ceasul. Ba, daca stau bine sa ma gandesc, inainte de Platon, Heraclit a zis „Daca nu astepti de ne-asteptatul, nici ca il vei gasi„.]

Si-apoi, continua Socrate, imaginati-va ca in pestera vine un om care-l elibereaza pe altul, il sileste sa se ridice in picioare, il rasuceste pe calcaie si-l impinge, cu forta, spre iesire. De ce cu forta? Pentru ca bietul detinut n-a stat niciodata in picioare – si e dureros -, n-a vazut niciodata lumina focului – si-l dor ochii pana se obisnuieste, dupa cum il dor si mai tare cand iese din pestera si vede lumina soarelui, adevaratii arbori si adevaratele pasari si-n cele din urma, soarele insusi. Nu voi comite impietatea de a incepe sa descifrez aici toate implicatiile si provocarile alegoriei (cine e omul care intra in pestera? cine sunt papusarii? etc). Pentru moment, e indajuns sa remarcam ca alegoria pesterii e o ilustrare a liniei dialectice de la sfarsitul cartii a sasea, unde cele vazute si/sau imaginate sunt pe treapta cea mai de jos a cunoasterii.

Realitatea e in alta parte, sugereaza Platon, si nu se vede cum suntem noi obisnuiti sa intelegem vazutul.

In fine, ce s-ar intampla, se mai intreaba Socrate, daca un asemenea om – unul care a „vazut” adevarul, care stie de papusi si papusari si umbre, ar fi convins sa reintre in pestera si sa incerce sa-i convinga pe ceilalti ca umbrele pe care le iau atat de mult in serios sunt doar atat – umbre? Raspunde tot el: s-ar face de rusine, pentru ca nemaifiind obisnuit cu intunericul, se va impiedica, nu va mai vedea umbrele cu acuitatea detinutilor, va parea nebun sau rau intentionat. Cu alte cuvinte, va deveni un fel de ciuca a batailor – si daca scapa doar cu batjocura, fara a fi omorat, s-ar putea considera norocos.

Atat despre alegoria pesterii. Acum despre pestera de la Houston 🙂

E greu sa te intorci in pestera, chiar daca nu esti filosoful-rege. Dupa o luna si jumatate de stat acasa (prezinta si academia avantajele ei, in afara de pixuri, carti, laptopuri si conferinte „gratis” :)), e greu sa te intorci intr-un apartament pustiu in care nu patrunde lumina soarelui din motive obiective: cand ai un perete de sticla care da spre strada, trebuie sa tii jaluzelele trase, ca altfel traiesti intr-un acvariu si nu-ti vine. De unde se vede ca prea multa transparenta sfarseste in opacitate 🙂 Nici un suflet de om inlauntru – pentru al patrulea an consecutiv de „burlacie” (relativa). Nu va speriati, nu despre singuratate am chef sa vorbesc astazi – am tot facut-o si cred ca am cam epuizat subiectul. Ci despre intoarcerea in pestera.

La inceput e deprimant. Iti faci privirea roata si nu vezi decat mizeria. Obisnuit cu curatenia de-acasa, in ciuda cainilor, mizeria iti sare in ochi, te raneste fizic: podelele imputite, chiuvetele imputite, cativa gandaci morti ici si colo, toate aruncate care incotro, claie peste gramada, din cele trebuincioase si din cele perfect inutile, intr-o devalmasie careia ii lipseste orice urma de boema mai mult sau mai putin poetica. Cand ai parasit apartamentul, toate pareau in relativa ordine. De obisnuit, te obisnuiesti cu orice. Acum, toate iti intorc stomacul pe dos. Asa ca stai, ca Thales (parca), neclintit in mijlocul dezastrului, cu o bere in mana, si contempli, netulburat, eternitatea.

Pana pui mana pe burete si mop si-ncepi sa freci podelele si chiuvetele, incepi sa faci ordine prin hartii si notite, arunci ce nu-ti mai trebuieste, stergi praful, maturi tutunul cazut pe te miri unde, freci si cada si buda, daca tot te-ai pornit. Eternitatea mai poate astepta.

Afara e soare, cald, frumos, la Houston aproape ca a venit primavara, in casa trebuie sa aprinzi becurile – cate sunt – sa poti vedea ce? Inca un gandac mort. Duci gunoiul si-ti amintesti de un amic, profesor prin El Paso, care a stat si el cativa ani, singur: „Fumurescu, e fain la inceput. Poti face ce vrei, nu te bate nimeni la cap sa nu-ti arunci ciorapii sau chilotii cine stie pe unde, mananci cand vrei, dormi cand vrei. Da’ asculta-ma: cand arunci sticla goala de whiskey in mijlocul casei si ti-e lehamite s-o ridici cateva zile, se cheama c-ai inceput sa ai o problema.” Noroc ca nu beau whiskey 🙂

Dupa care incepi sa-l intelegi pe St Exupery – femeile astea, obsedate de ordine si curatenie cum sunt, stiu ele ceva, mai mult sau mai putin instinctiv. E drept, Marta fara Maria n-are nici un haz si nici o adancime, dar reciproca e si ea valabila: orice Maria are nevoie de-o Marta. Nu poti trai, pe lumea asta, fara lumea asta. Ca te desprinzi si-o iei razna. Vorba lui Ibn Baja: spiritualul universal are nevoie de particularul spiritual care, la randul sau, are nevoie de corporal. Aci nu e vorba de curatenie si ordine. Aci e vorba de intelesul pe care-l dai curateniei si ordinii. Pentru evreul ortodox, legatul la sireturi are un alt inteles decat pentru restul lumii. Devine o rugaciune, care leaga sireturile cu Doamne-Doamne.

Si-atunci, frecand buda, am inteles. Am intekles ca, daca tot esti inapoi in pestera, mai bine ti-o gospodaresti. Cu drag, nu din obligatie. Si altfel am frecat-o – ca un om norocos am frecat-o. Spre deosebire de filosoful-rege, eu nu trebuie sa ma scot din pestera decat pe mine insumi 🙂 Mircea Eliade, cica ar fi avut o pestera in Himalaya, care-l astepta, orice i s-ar fi intamplat. N-a folosit-o, ca n-a fost cazul. Eu am una la Houston, in mijlocul orasului, si-o folosesc.

Nu degeaba mi-au placut de mic pesterile.

BONUS: Ca tot veni vorba de femei si St Exupery si de buda unde recitesc, cum se poate vedea, traducerea in engleza a Citadelei – cea mai pe nedrept ignorata carte din America (nu s-a mai retiparit din … 1979!!!), probabil din motive de political correctness), iaca un bonus 🙂 (as ramane indatorat daca cineva mi-ar oferi traducerea romaneasca – din cate-mi amintesc e la fel de buna ca aceea in engleza):

„I pitty you in your disputes and reconciliations, for they take place on a place other than that of love. For love is, above all, a communion in silence, and to love is to contemplate. There comes an hour when my sentry weds the city. And comes an hour when you meet your beloved – and its import lies not in one gesture or another, in one expression of her face, in one word or another that she utters, but in her.

There comes an hour when her name alone suffice as a prayer; no further words are needed. And comes an hour when you ask for nothing, neither her lips nor her smile, neither her gentle arms’ embrace nor the fragrance of her presence. It suffices that she is.

But women there are who bid you justify yourself and who sit in judgment on your acts. They confuse love with posession. What good were it to answer? What joy will you have in meeting such an one? Your desire was to be received in silence; not for the merit of this gesture or another, this quality or another, this word or another – but because, with all your unworthiness, you are what you are.”

UPDATE: Strigatul meu n-a rasunat in desert (sic) 🙂 Am primit din mai multe parti ajutor cu varianta romaneasca a Citadelei. Iata deci fragmentul in traducerea romaneasca, cu multumirile mele cele mai calde:

„Te plang pentru contradictiile si compromisurile tale, caci ele apartin unui alt nivel decat cel al iubirii. Iubirea este, inainte de toate, ascultare in tacere. A iubi inseamna a contempla. Va veni o ora in care santinela mea va imbratisa orasul. Va veni ora in care vei alatura femeii pe care-o iubesti ceea ce apartine nu unei miscari sau alteia, unui detaliu al obrazului sau altuia, unui cuvant pe care-l pronunta, ci ii apartine Ei.

Va veni ora in care doar numele ei iti va fi de ajuns ca rugaciune, caci nu mai e nimic de adaugat. Va veni ora in care nu vei mai cere nimic. Nici buzele, nici surasul, nici bratul mangaietor, nici rasuflarea prezentei sale. Caci iti este suficient ca Ea sa existe.

Va veni ora in care nu va mai trebui sa-ti pui intrebari, pentru a le intelege, nici asupra acestui pas, nici asupra acestui cuvant, nici asupra acestei hotarari, nici asupra acestui refuz, nici asupra acestei taceri. Fiindca Ea exista.

Dar o alta iti cere sa te justifici. Si deschide un proces faptelor tale. Ea confunda iubirea cu posesiunea. La ce bun sa-i raspunzi? Ce vei afla in ascultarea ei? Cereai in primul rand sa fi primit in tacere, nu pentru o miscare sau alta, nu pentru o virtute sau alta, nu pentru un cuvant sau altul, ci in mizeria ta, asa cum esti.”

[NOTA: Dat fiind ca „Citadela” a fost „pusa cap la cap” dupa moartea lui St Exupery, diferiti editori au operat diferite modificari, rearanjari, etc.. Din aceasta cauza, a fost destul de frustrant pana am reusit sa identific pasajul – numaratoarea fragmentelor, ba chiar si continutul lor, difera intre varianta in engleza si cea in romana (dupa cum se poate vedea si mai sus – varianta romaneasca e „mai completa”.) Cu toate acestea, pasajul acesta imi pare ca suna mai bine in engleza decat in romaneste – mai cu seama la primul si ultimul paragraf, unde m-as incumeta la o traducere mai buna.]

… am citit Aventurile lui Tom Sawyer prin clasa a cincea. Prin clasa a sasea mi-am dat seama ca se apropie ziua in care va trebui sa port ochelari. Nu cred c-am vazut ca soimul niciodata, dar in ultima vreme imi dadeam seama ca, daca nu stau in prima banca la scoala, nu prea mai vad la tabla. Noaptea, daca ma uitam cu ochiul drept la un bec vedeam asa, vreo sapte. Daca ma uitamn cu stangul, vedeam un pumn de beculete – atat de multe ca nu le mai puteam numara.

Perspectiva de a purta ochelari nu ma entuziasma defel. Pe vremea aceea nu se inventase corectitudinea politica, iar de bullying n-auzise nimeni, asa ca erai strigat automat „ochelaristule!”, daca era cu blandete, sau „aragaz cu patru ochi„, daca nu. Si-atunci mi-am amintit de Tom Sawyer si de episodul cu vopsitul gardului. Majoritatea, probabil, il cunoasteti.

Tom e pedepsit sa vopseasca (varuiasca?) un gard. Se apuca de lucru fara nici o tragere de inima, spre bascalia tovarasiilor de joaca. Bascalia se transforma insa rapid in invidie, cand Tom le explica, pasionat, arta vopsitului, responsabilitatea uriasa care-i apasa pe umeri si-n general placerea imensa pe care o resimte vopsind gardul. Unul dupa altul, copiii incep sa se roage sa-i lase si pe ei sa vopseasca, ba ajung sa-l si plateasca (bile de sticla, gandaci, s.a.m.d.). Tom „cedeaza” si sfarseste prin a se „imbogati” supervizandu-i pe altii facandu-i treaba. (Episodul e atat de celebru, ca americanii au inventat si-un gard, pretins a fi cel vopsit de catre Tom Sawyer.)

Asa ca am inceput si eu, din vreme, sa pregatesc terenul, preamarind benficiile purtatului de ochelari. Toata clasa a sasea mi-am petrecut-o oftand dupa ghinionul de a nu purta ochelari, amintind de toti actorii care, intr-un film sau altul, se intampla sa fi purtat unii, pana cand majoritatea colegilor au inceput sa fie si ei convinsi de avantajele estetice ale ochelarilor. Cand, intr-a saptea, mi-am facut in sfarsit aparitia la scoala cu ochelari, se parea ca mi-am vazut visul cu ochii (sic!)

Trecut-au anii, ca norii lungi pe sesuri, vorba poetului. Dioptriile mele s-au marit cu indarjire, vazand cu ochiul (sic), an dupa an, de ai mei incepusera sa banuiasca o miopie maligna. In clasa a doispea, au decis sa se opreasca, la fel de brusc cum incepusera sa o ia la vale. Era si timpul. De atunci ochelarii au devenit parte din viata mea pana-ntr-acolo ca nu ma mai pot imagina fara si, daca vreo operatie minune m-ar putea scapa de ei, foarte probabil as refuza-o.

Se schimba timpurile.

Acum cateva zile, am decis sa-mi duc copiii la un examen oftalmologic, Din fericire, mostenirea genetica e firava la acest capitol. Si Ana si Andrei au un inceput de  iopie si de astigmatism, dar nimic serios – pana la o dioptrie. O nimica toata din punctul meu de vedere. Doar Alec are un foarte usor inceput de hipermetropie dar care se autocorecteaza fara ochelari, asa ca lui nici nu i-au mai facut reteta, Ce m-a socat, insa, a fost entuziasmul cu care ai mei au primit vestea ca pot purta ochelari. Ca pot, nu ca trebuie! Asa am aflat ca acum ochelarii sunt trendy, sexy, hipster, cool si mai stiu eu cum – adica ceea ce sustinusem, cu toata ipocrizia, prin clasa a sasea.

Asa ca ne-am facut ochelari cu totii (mai putin Alec) si toata lumea a fost multumita.

Si-atunci i-am multumit in gand lui Tom Sawyer. Daca el nu ne-nvata pe toti ochelaristii din lume cum sa ne transformam handicapul in avantaj, ne-ar fi strigat si astazi lumea pe strada „aragaz cu patru ochi”. Asa, ne invidiaza, pentru ca avem un aer mai distins. Nu credeti? 🙂