… si-aveti a ma ierta daca va va suna a lauda de sine – la urma urmei, inca ma cheama Fumurescu 🙂 In realitate, chiar nu e. In realitate e despre cum merg, la rastimpuri, ideile in raport cu realitatea. Simplificand (nepermis de mult), cine a avut dreptate – Platon sau Aristotel? Deductia sau inductia?

[Nota: Caricutarizez, pentru ca Aristotel e primul care sa recunoasca faptul ca e nevoie de amandoua sau ca nu poti astepta de la stiintele politice precizia matematicii, dupa cum nu poti astepta de la oratori precizia geometrilor. Cu toate acestea, e suficient sa citesti inceputurile capitolelor din Etica Nicomahica pentru a-i vedea inclinatia, naturala, as zice (sic), spre inductie. Nu degeaba Platon nu l-a numit succesor la conducerea Academiei, asa ca Aristotel fost nevoit sa inventeze … Liceul.

Sa stiti de unde vi se trage.

Pe de alta parte, sau „scara dialectica”, asa cum e descrisa de Platon la sfarsitul cartii a sasea a Republcii, e una care e coborata si urcata la nesfarsit, de e greu de spus de unde-ai inceput. Nu accidental Marx a fost discipolul, nevoit si nedorit, al lui Hegel: a intrat si el, ca si Hegel, in cercul dialectic, dar pe usa din dos, cea materialista. Dupa cum se poate constata cu ochiul liber, conteaza pe ce usa intri.]

Coborand: cum faci cercetare?

Coborand si mai mult: cum faci cercetare in stiintele sociale? Pornesti de la o idee si verifici faptele sau pleci de la fapte si ajungi la o idee? De unde incepi? De la istorie sau de la filosofie? Dezbaterea, cel putin in mediul universitar american e, in continuare, destul de incinsa – iar asta pentru un motiv cat se poate de simplu: in functie de raspuns, stabilesti metoda de cercetare si „valoarea stiintifica” a concluziilor. Mai mult: in stiintele sociale, la fel ca in fizica teoretica, functioneaza, fara doar si poate, principiul nedeterminarii al lui Heisenberg („Liceu, cimitir al tineretilor mele?” – cine-a zis asta? :)) Adicatelea, daca ma uit la ceva, il observ, il studiez, acel „ceva” incepe sa se sfiiasca sau, dimpotriva, sa se ocoseasca. In orice caz, va reactiona diferit decat in cazul in care nu e observat. Felul in care observi sau cercetezi ceva, orice, influenteaza „ceva-ul”. Or, daca particulele rosesc in obrajii pe care nu-i au doar pentru ca-s studiate, cum credeti ca reactioneaza omul? Daramite istoria? (Aci, cu istoria, Machiavelli are cateva observatii interesante in Discursuri, dar am incepe sa divagam. Chestiune de metoda :)).

Iar cu asta ajungem si la lauda de sine, care nu miroase-a bine, Nu stiu altii cum sunt, dar eu prefer deductia, inductiei. Cu alte cuvinte, tin mai degraba cu Platon, poate si pentru ca ma pasioneaza mai degraba istoria ideilor decat istoria. Fara idei n-am avea istorie, asa ca de ce sa ma multumesc cu second-hand, i.e., consecintele, cand pot (incerca macar sa pot) avea acces la first-hand, i.e., cauzele? (Imi cer iertare tuturor istoricilor, inclusiv Anei :)). Asa mi-am scris dizertatia si cartea – pornind de la o intrebare careia i-am gasit o explicatie invartindu-ma prin casa si vorbind de unul singur (am martori! :)) fara sa stiu mai nimic din istorie. Curiosii pot citi cartea – Cambridge University Press a scos deja si editia paperback si cea e-book. Sau v-o pot trimite PDF prin email, daca aveti rabdare s-o cititi si promiteti ca n-o difuzati, ca ma impusc singur in picior cu o declaratie din asta si intru la puscarie. Teza nu conteaza. Conteaza ca, dupa ce am avut ideea, am verificat istoria. Iar istoria s-a zorit sa ma confirme. Istoria Frantei si a Angliei.

Acum a venit randul istoriei Americii. Ce sa vezi? Toata istoria – extrem de complicata, dupa cum o marturisesc toti specialistii – a puritanilor in America si a relatiei dintre Covenant Theology si Razboiul de Independenta se poate rezolva (relativ) simplu – daca stii unde si dupa ce sa te uiti. Simplu spus, toate diferentele dintre „the covenant of works” si „of grace”, dintre covenant, contract, and compact, dintre presbitarieni, independenti, congregationalisti, etc, care dau in continuare atata bataie de cap, se pot explica print-o grila de lectura relativ simpla. Nu intru acum in detaliile „tehnice”, ca nu-si au locul pe un blog de casa. Important e ca „desenul” gasit pune toate piesele de puzzle la locul potrivit. Trebuie sa citesti zeci de carti si sute de artcicole, pe tema asta, da, sa vezi ce-au zis altii, sau daca nu ti-a luat-o altcineva inatinte. Unul te trimte la altul, te simti cum trebuie ca se simte un ogar adulemcand o „urma”.

Dar merita.

Ai, dintr-o data, o poveste care poate explica ceea ce pana acum parea accidental si fara noima. iar oamenilor le plac povestile. Dintr-o data, totul capata un sens, un rost (de la Noica cetire, a rosti, a rostui inseamna a orandui). Or, cand ai cate un moment din asta, e greu sa nu-ti stapanesti „the aha! moment„. Te bucuri. Daca esti fumurescu, te scuipi in san sa nu te deochi, precum ardeleanul care se uita-n oglinda 🙂 Sa ai o poveste care sa explice de ne-explicatul (pana la tine) nu e de colea. Nu stiu cum s-a simtit Hegel cand a spus Povestea Spiritului care se cunoaste pe sine insusi 🙂

Atat am avut de spus.

Clipul care urmeaza e un sirop country – „‘must be doin’ somethin’ right'”/”tre’ ca fac io ceva bine” – fara legatura cu subiectul, in afara faptului ca, ascultandu-l la momentul potrivit (sunt redneck, v-am mai marturisit, imi place (si) muzica country), mi-a venit ideea acestei postari. Are si clipul asta rostul lui.

Iar ideile sunt si mai frumoase, credeti-ma! 🙂