… desi despre ceea ce-am denumit „sindromul da Vinci” am mai vorbit – e tentatia aceea de a te ocupa de (prea) multe, de la medicina la teatru, de la filosofie la politica, sau de la publicitate la jurnalistica, pentru a da doar cateva exemple. Dar lucrurile nu se opresc aici. Pervers ca orice sindrom, nu conteneste a se ramifica. In medicina, cu psihiatria si chirurgia, in filosofie, cu Evul Mediu si post-modernitatea, s.a.m.d.. Nu spun ca te pricepi la toate astea (desi poti avea convingerea, doar da Vinci se pricepea si la inginerie, si la sculptura si la pictura, si la anatomie 🙂 ), spun doar ca esti atras, ca ai vrea sa le faci pe toate. E aproape ca un drog: nu te poti abtine. Ca orice drog, insa, vine cu riscurile de rigoare: risti sa nu mai faci nimic. Sau nimic ca lumea.

Recent, am constatat ca sindromul da Vinci a metastazat, ca sa zic asa, in toate colturile vietii mele – dincolo de sfera, sa-i spunem publica, in cea privata. Nu stiu sigur de ce am fost mirat, evidenta zacuse sub nasul meu de ani de zile. A fost insa nevoie de o inmultire a „iepurilor” pana dincolo de limita suportabilitatii (mele, cel putin) pentru a intelege realitatea: asa nu se mai poate. Prea multe proiecte, prea multe termene-limita, unele auto-impuse, altele obiective, prea multe de facut intr-un interval muuult prea scurt de timp.

M-am simtit atunci ca manuitorii aceia de farfurii care le rotesc in varful unui bat. Cu cat mai multe farfurii, cu atat mai impresionant. Daca va uitati la filmuletul de mai jos, veti intelege exact ce vreau sa spun: alergi ca un bezmetic de la un bat la altul, incercand sa mentii rotatia farfuriei la o viteza constanta, altminteri cade si se face tandari. Pe masura ce farfuriile se inmultesc, misiunea devine din ce in ce mai grea. Omul din film reuseste sa mentina in aer, concomitent, opt farfurii – si aia cu chiu cu vai, dupa ce-i mai cad cateva, dar reuseste sa le prinda la timp.

L-am invidiat. Joaca de copii 🙂 Acum cateva zile aveam de tinut in aer vreo douazeci de „farfurii”, si nu mai stiam la care bat sa alerg mai intai. Si-atunci am inteles ca solutia e simpla: sacrific cateva farfurii, pentru a le putea salva pe celelalte, altminteri risc sa le fac tandari pe toate. A durut putin, dar de atunci lucrurile au reintrat cat de cat in limita „normalitatii”. Mi-am recapatat, cat de cat, suflul. Am putut sa ma concentrez, cum se cuvine, pe cele ramase. Sindromul da Vinci e, momentan, sub control.

Sta marturie chiar textul de fata. (Cum zice si omul ala cu farfurii, la un moment dat: „Nu incercati asta acasa!” 🙂 )