… am citit pe undeva ca buldogii, altminteri blanzi, sunt temuti pentru ca, daca isi infig coltii in ceva sau cineva, nu-i mai dau drumul. Si nu neaparat pentru ca nu vor. Dar nu mai pot. Asa li-s facute falcile de la mama natura. Singurul mod de a le desclesta falcile e sa le tai capul. Nu stiu daca e adevarat, dar vorba ceea: „se non è vero, è ben trovato” 🙂 Nu degeaba l-au supranumit pe Churchill, The Bulldog :):

We shall go on to the end, we shall fight in France,
we shall fight on the seas and oceans,
we shall fight with growing confidence and growing strength in the air, we shall defend our Island, whatever the cost may be,
we shall fight on the beaches,
we shall fight on the landing grounds,
we shall fight in the fields and in the streets,
we shall fight in the hills;
we shall never surrender!

O incapatanare din asta iti da fiori, ca e o sabie cu doua taisuri – depinde pe ce te incapatanezi. Ca de incapatanat te poti incapatana pe orice. Te poti incapatana pe iubire – si-atunci nu poti decat sa razi bland cand auzi „te-am iubit, dar acum te urasc” – sau te poti incapatana pe ura, cum face personajul interpretat de De Niro in Cape Fear (regia lui Scorsese, daca vi-l mai amintiti).

Aia cu kamikaze erau buldogi, aia cu 9/11 au fost buldogi, iar exemplele de buldogi „rai” se gasesc cu nemiluita. Ca norocu’, si alea de buldogi „buni” – de la Socrate si Hristos si Apostolul Pavel, la Havel sau Doina Cornea. Parintii se inclesteaza de copii si refuza sa le mai dea drumul, samd

Lista ramane deschisa.

Te poti incapatana pe Doamne-Doamne (cred, Doamne, ajuta necredintei mele) sau te poti incapatana invers, ca exista si o fascinatie a abisului pe care numai cine n-a incercat-o n-o poate intelege. Simplu spus: exista o fascinatie a susului si a josului. Fascinatia e una, determinarea e alta. In ambele cazuri, o asemenea determinare iti da fiori, pentru ca oamenii sunt obisnuiti sa urce si sa coboare trepte, pas cu pas, cand in sus, cand in jos, nu sa-si traiasca viata facand bump-jumping, precum tiribombele (yo-yo, cred ca-i zice pe-aici). Si, oricum, tiribimba de aia e tiribomba, ca merge la extreme, sus si jos. Ce tiribomba ar fi aia care s-ar incapatana, ca un buldog, sa mearga intr-o singura directie? 🙂 Iar eu tocmai ce-am realizat, la batranete, ca sufar de sindromul buldogului-tiribomba in mai multe domenii decat as fi crezut. Experienta cu ayahuasca, pe care am descris-o alta data, a fost doar varful unui ditamai aisbergul. Nici nu stiu daca sa ma bucur sau sa ma ingrijorez.

Scena 1 – 1985, iarna:

La Zalau, in armata, 17 ani. Frig. Frig-frig. Frig afara, frig in dormitorul care adapostea doua plutoane, adica vreo patruzeci si ceva de pifani. Singura sursa de incalzire ne erau trupurile si aburii ce ieseau din gura. Dormeam imbracati, anesteziati de propriile miasme, iar de acoperit ne acopeream cu ce puteam – daca puteam. De obicei, in afara de patura aspra si de mantaua de iarna, resursele erau limitate la patura vreunuia care pleca in permisie. Vecinul meu de pat (dormeam in paturi suprapuse, patru cate patru, doua sus, doua jos) a fost norocos. A primit o permisie de 48 de ore. Automat, am fost si eu norocos – mi-a lasat mie patura lui, cu limba de permisie.
Toate bune si frumoase pana seara, cand am constatat ca patura amicului disparuse. N-a fost greu sa identific vinovatul – nu erau multi cu doua paturi plus mantaua. Ghinionul a facut sa fie un tip mai mare cu un cap decat mine si vreo 30 kilograme in plus. Nici nu era greu: aveam – atunci ca si acum – 1,70, si cantaream – atunci, nu acum, 52 de kilograme (sub 50 nu te luau in armata). Mi-era insa prea frig pentru a ma lasa impresionat de detalii din astea, asa ca mi-am revendicat patura in gura mare. Omul nu s-a lasat impresionat de argumentele mele rationale, nici de idea de dreptate, asa ca ne-am luat la bataie. Mai corect spus, m-a luat la bataie, ca eu nu apucam sa dau mare lucru.
A durat o vreme – el dadea de cinci ori, eu o data, dar amandoi cu setea disperatului. Problema s-a dovedit a fi nu bataia in sine, cat zgomotul si agitatia, care nu-I lasau pe ceilalti sa doarma. Asa ca altu’ s-a ridicat in capul oaselor si-a zis:”Lasa-i, bai, patura, nu vezi ca te snopeste? Vrem sa dormim!” Printre doi pumni si trei icnituri, am apucat sa-I raspund ceva de genul ca nu ma las, ca nu e drept. Ca urmare, m-a luat si-al doilea la bataie. Pe urma si-al treilea, iritat ca nu-I las sa dorm cand e clar ca nu-mi pot face singur dreptate. Printre altele, au spart un geam cu mine, ceea ce i-a enervat pe toti, ca de-acum frigul intra nestingherit in hala numita dormitor.
Nu va mai tin cu sufletul la gura. Vreme de vreo jumatate de ora, am luat bataie de la jumatate din dormitor. Eram plin de sange, cu ochii tumefiati, buza sparta, etc. Ma culegeam, insa, de fiece data de pe jos si-mi ceream inapoi patura.
Era dreptul meu.
Rezolvarea a venit de unde nimeni nu se astepta: un tip, George, proaspat intrat la Teologie, un munte de om, catre doi metri, cu muschii cat pernele jucandu-i sub piele. S-a ridicat din pat, s-a bagat in mjlocul gramezii formate in jurul meu si-a administrat cateva scatoalce care i-au intins pe multi pe jos. Cand s-a facut liniste, a spus doar atat: “Dati-i, bai, patura, ca, daca nu-l omorati, asta nu ne lasa sa dormim toata noaptea!”
Si mi-au dat-o.

Asa s-a facut dreptate – pentru ca lui George ii era somn.

(Va urma)