… am citit Aventurile lui Tom Sawyer prin clasa a cincea. Prin clasa a sasea mi-am dat seama ca se apropie ziua in care va trebui sa port ochelari. Nu cred c-am vazut ca soimul niciodata, dar in ultima vreme imi dadeam seama ca, daca nu stau in prima banca la scoala, nu prea mai vad la tabla. Noaptea, daca ma uitam cu ochiul drept la un bec vedeam asa, vreo sapte. Daca ma uitamn cu stangul, vedeam un pumn de beculete – atat de multe ca nu le mai puteam numara.

Perspectiva de a purta ochelari nu ma entuziasma defel. Pe vremea aceea nu se inventase corectitudinea politica, iar de bullying n-auzise nimeni, asa ca erai strigat automat „ochelaristule!”, daca era cu blandete, sau „aragaz cu patru ochi„, daca nu. Si-atunci mi-am amintit de Tom Sawyer si de episodul cu vopsitul gardului. Majoritatea, probabil, il cunoasteti.

Tom e pedepsit sa vopseasca (varuiasca?) un gard. Se apuca de lucru fara nici o tragere de inima, spre bascalia tovarasiilor de joaca. Bascalia se transforma insa rapid in invidie, cand Tom le explica, pasionat, arta vopsitului, responsabilitatea uriasa care-i apasa pe umeri si-n general placerea imensa pe care o resimte vopsind gardul. Unul dupa altul, copiii incep sa se roage sa-i lase si pe ei sa vopseasca, ba ajung sa-l si plateasca (bile de sticla, gandaci, s.a.m.d.). Tom „cedeaza” si sfarseste prin a se „imbogati” supervizandu-i pe altii facandu-i treaba. (Episodul e atat de celebru, ca americanii au inventat si-un gard, pretins a fi cel vopsit de catre Tom Sawyer.)

Asa ca am inceput si eu, din vreme, sa pregatesc terenul, preamarind benficiile purtatului de ochelari. Toata clasa a sasea mi-am petrecut-o oftand dupa ghinionul de a nu purta ochelari, amintind de toti actorii care, intr-un film sau altul, se intampla sa fi purtat unii, pana cand majoritatea colegilor au inceput sa fie si ei convinsi de avantajele estetice ale ochelarilor. Cand, intr-a saptea, mi-am facut in sfarsit aparitia la scoala cu ochelari, se parea ca mi-am vazut visul cu ochii (sic!)

Trecut-au anii, ca norii lungi pe sesuri, vorba poetului. Dioptriile mele s-au marit cu indarjire, vazand cu ochiul (sic), an dupa an, de ai mei incepusera sa banuiasca o miopie maligna. In clasa a doispea, au decis sa se opreasca, la fel de brusc cum incepusera sa o ia la vale. Era si timpul. De atunci ochelarii au devenit parte din viata mea pana-ntr-acolo ca nu ma mai pot imagina fara si, daca vreo operatie minune m-ar putea scapa de ei, foarte probabil as refuza-o.

Se schimba timpurile.

Acum cateva zile, am decis sa-mi duc copiii la un examen oftalmologic, Din fericire, mostenirea genetica e firava la acest capitol. Si Ana si Andrei au un inceput de  iopie si de astigmatism, dar nimic serios – pana la o dioptrie. O nimica toata din punctul meu de vedere. Doar Alec are un foarte usor inceput de hipermetropie dar care se autocorecteaza fara ochelari, asa ca lui nici nu i-au mai facut reteta, Ce m-a socat, insa, a fost entuziasmul cu care ai mei au primit vestea ca pot purta ochelari. Ca pot, nu ca trebuie! Asa am aflat ca acum ochelarii sunt trendy, sexy, hipster, cool si mai stiu eu cum – adica ceea ce sustinusem, cu toata ipocrizia, prin clasa a sasea.

Asa ca ne-am facut ochelari cu totii (mai putin Alec) si toata lumea a fost multumita.

Si-atunci i-am multumit in gand lui Tom Sawyer. Daca el nu ne-nvata pe toti ochelaristii din lume cum sa ne transformam handicapul in avantaj, ne-ar fi strigat si astazi lumea pe strada „aragaz cu patru ochi”. Asa, ne invidiaza, pentru ca avem un aer mai distins. Nu credeti? 🙂