… la fel ca si Pintea Viteazul.

… dupa cum cititorii fideli ai acestui blog stiu de ceva vreme, de Anul Nou, desenez macar un Corto Maltese – iar asta de cand eram prin liceu. Iar cum Alina, soru-mea, stie de obsesia mea cu personajul lui Hugo Pratt, anul acesta m-a rasfatat de-a dreptul. Am primit un numar special din L’Express dedicat „invierii” personajului, dupa douazeci de ani.

Nu intru in detaliile, altminteri fascinante, legate de drepturile de autor, s.a.m.d.. Important e ca-n cele din urma s-a convenit ca Juan Diaz Canales si Ruben Pellejero sa continue aventurile lui Corto.

Si-aci intervine adevarata surpriza: Cei doi o fac nu bine, dar extrem de bine. Coperta albumului nu m-a convins. Continutul, insa, da, ba chiar cu varf si-ndesat. Atat desenele, cat si scenariul, intreaga atmosfera Maltezului pe care pasionatii o cunosc atat de bine, sunt „autentice”. Nu reproduceri, ci creatie in spiritul originalului. Nu exista falseturi – ceea ce in cazul unei mixturi atat de rafinate, e o adevarata performanta.

Si, daca tot a venit vorba de „clubul admiratorilor lui Corto”, am primit si cartea lui Mircea Mihaies (cu o prefata de H.R. Patapievici) – o carte despre care auzisem de ceva vreme, dar pe care nu apucasem s-o citesc.

De parca toate astea n-ar fi fost indeajuns, am mai primit si doua albume originale de la o doamna din Franta, Marguerite, pe care n-am cunoscut-o niciodata, dar care, impartasindu-mi pasiunea, s-a decis sa-mi faca o surpriza.

Si ce surpriza a fost! Ii multumesc inca o data si pe aceasta cale. M-am simtit inca o data facand parte dintr-un soi de fratie defel secreta, dar selecta, imprastiata in toate colturile lumii. O fratie la care am aderat, fara sa stiu, ca adolescent.

Si-acum, pour la bonne bouche, desenul de sfarsit de an.

La Anul si la multi ani!

… pe primele doua le-am aflat din mass media si le dau mai departe. Asa, neverificate, pentru ca nu conteaza. A treia mi s-a intamplat sub pomul de Craciun. E, cum s-ar zice, „verificata” 🙂 Fara comentarii, din motive pedagogice, vorba lui Platon.

(1) Cica Episcopul Atanasie, al Alexandriei, si-ar fi indemnat credinciosii: „Fiti asemenea lui Dumnezeu: Deveniti oameni!„In secolul al IV-lea.

(2) Cica la Bethleem era un om foarte sarac, pe numele sau Ieronim. Era rusinat ca, spre deosebire de altii, n-avea ce donatii sa faca. S-a pus in genunchi si i-a spus lui Doamne-Doamne: „Doamne, imi pare rau, dar n-am ce sa-ti dau!” Si Dumnezeu i-a raspuns: „Ieronime, da-mi pacatele tale!„.

(3) Cica am scris o carte despre compromis …

… cu un biletel verde inlauntru 🙂

…laudati si cantati si va bucurati!

… puneti-va, rogu-va, urmatoarea intrebare: „In ce domeniu, persoanele cele mai bine cotate profesional sunt si cele mai lesne de abordat de catre neofiti ? In ce domeniu somitatile sunt mai ‘disponibile’ decat pitifelnicii?”

Ce student la medicina sau medic stagiar ar indrazni sa-i ceara parerea vreunei somitati din lumea medicala, fara sa se cunoasca? Fara ca macar sa fie din acelasi oras, aceeasi tara, recomandat de vreo alta somitate, etc? Si sa se mai si astepte sa i se raspunda, fara a fi considerat cel putin naiv? (De buna seama, ma refer aci la intrebari profesionale, nu la rugaminti de pus „o vorba buna”, „n-ati binevoi sa-mi semnati o prefata”, etc.) Ce tanar gazetar i-ar cere lui, pardon, Cristoiu sfatul despre cum sa scrie … ce? Analize? Reportaje? in fine … Ce student la Drept i-ar scrie, cu sanse reale, unui judecator al Curtii Supreme? Ce tineri absolventi de MBA i-au scris lui Bill Gates sau Steve Jobes si cati au primit raspuns? Cati dintre „maharii” de pe WallStreet ajung macar sa deschida, daramite sa raspunda unui functionar de banca? S.a.m.d.

Raspunsul meu este unul singur – in academia. De fapt, in academia asa ii poti si recunoaste pe adevaratii profesionisti, cei pentru care, precum in germana, profesia (Beruf) este totodata si o vocatie, o chemare (Beruf) – pentru ca „se apleaca” sa raspunda oricarui incepator, oricarui novice a carui intrebare e cat de cat legitima – si nu considera ca, facand asta, se coboara. Dimpotriva.

[Nota: Inutil sa precizez – Orice asemanare cu Romania e intamplatoare, desi nu exclusa. Am si de acolo exemple.]

Dupa cum am mai tot scris aici si-n alte parti, in academia asta e loc comun – iar experienta asta nu conteneste a ma coplesi cu incantarea banalitatii exceptionale. De la Quentin Skinner la Arthur Melzer, de la Stephen B. Smith la Michael Zuckert sau Cary Nederman (lista e mult prea lunga pentru a fi pomenita aci integral, si-mi cer scuze), profesori de prima mana din filosofia politica, somitati si „clasici in viata” in subspecialitatea lor, mi-au raspuns de fiece data, la fiecare intrebare pe care-am avut-o, fie ca PhD student, fie ca visiting professor. Ca incepator, adica. Si nu mi-au raspuns asa, din politete, in doua randuri (desi pana si asta ar fi insemnat ceva), ci cu rabdare, spunandu-si parerea, dandu-mi sugestii, etc.

Ba mai mult, Nannerl Keohane – o somitate chiar si pentru neofiti – mi-a scris din proprie initiativa, pentru a ma felicita pentru un articol in care raspundeam la o intrebare pe care si-o pusese despre gandirea politica franceza intr-o carte celebra aparuta in urma cu vreo doua decenii, careia pretindeam ca-i gasisem raspunsul! Mi-a scris doar sa-mi multumeasca pentru risipirea unei nelamuriri. Si eram doar un amarat de student. De atunci am ramas prieteni.

Pentru ca asta e farmecul coplesitor al academia – ma refer aici la cea reala, de buna-seama: continua dialogul peste timp si peste continente, daca e cazul. Fara ierarhii scortoase, fara incapatanari stupide si fara suparari, daca esti dovedit gresit, sau chiar daca nu poti cadea de acord cu celalalt (cum mi s-a intamplat cu Quentin Skinner, bunaoara.) Pentru ca te intereseaza sa afli, sa descoperi, sa interpretezi cum e mai bine. Pentru ca te pasioneaza ce faci.

Repet: in academia, daca vrei sa stii ca X e un adevarat profesionist sau doar o facatura, testul e simplu – ii trimiti un email cu o intrebare pertinenta. Daca nu catadicseste sa-ti raspunda, fie si pe fuga, probabilitatea cea mai mare (exista, de buna seama, ca peste tot, si exceptii, si situatii pe care nu le poti prevedea) e ca n-are rost sa-ti mai pierzi timpul citindu-i scrierile in continuare, pentru ca nu merita. E „facatura”. Or viata e scurta, trebuie sa alegi graul de neghina rapid.

Toate cele mai de sus mi s-au confirmat, inca o data, ieri. Daca va mai amintiti (daca nu, puteti citi ceva mai jos), acum vreo saptamana am scris un text brodat pe marginea etimologiei cuvantului „curios„. Spuneam ca in greaca veche „kurios” insemna stapan, domn, capul familiei sau al gospodariei, SI ca in latina „curiosus” (ingrijorat, poate excesiv de atent la, etc) provine de la „cura„(a ingriji, a fi atent la). Ca de aici a trecut in franceza veche ca si „curios„, avand sa devina ulterior in franceza „curieux„, cu sensul si de neobisnuit, etc.

Ei bine, Alec, mezinul familiei, care mai nou e pasionat (si) de etimologie, tocmai terminase de citit The Oxford Guide to Etymology, de Philip Durkin, si a sarit cativa stanjeni pentru ca fac presupuneri ne-stiintifice, dat fiind ca exista cuvinte care, desi seamana – bunaoara „care” in engleza si „cura” in latina – au etimologii diferite, dupa cum zice Durkin. Am sustinut ca, desi are dreptate in general, ba chiar si cu „care„(in engleza) si „cura” (in latina), aici nu e cazul, pentru ca mai toate dictionarele studiate – de la Thesaurus la Etymology Online, etc, dau aceeasi istorie a cuvantului. In plus, ca n-am sustinut niciodata cum ca latinescul „cura” ar proveni din grecescul „kurios„, tocmai pentru ca n-am gasit dovezi certe in sensul asta. N-a fost suficient.

Adolescentii sunt incapatanati din fire. Si, tot din fire, le stiu pe toate, dupa o singura carte citita 🙂

Am consultat Oxford English Dictionary, singura sursa credibila, conform lui Alec, pentru ca indrumatorul OED e … Philip Durkin.

Ghinion. OED dadea ca definitie a lui „cura„, care (grija, atentie, in engleza), si la „curiosus” (filled with care, careful, etc), DAR nu facea conexiunea intre cele doua. Aha! – a exclamat Alec. Deci n-avem dovada irefutabila ca al doilea e derivat din primul! N-o mai lungesc. Discutia s-a intins pe durata a vreo patru ore si mai bine, ajungandu-se la intrebarea lui Pilat din Pont „Ce este adevarul?” In cele din urma, l-am intrebat: „Daca Philip Durkin, pesonal, iti confirma etimologia, recunosti c-ai gresit?” M-a privit neincrezator. Dr. Philip Durkin este, totusi, Deputy Chief Editor of the Oxford English Dictionary si autorul a catrova carti de etimologie (pe-a doua, Borrowed Words, Alec o citeste acum). De ce ne-ar raspunde? Cu siguranta are altele mai bune de facut decat de rezolvat dispute familale. Asa c-a zis „bine”.

I-am scris, explicandu-i ce si cum. Iar ieri mi-a raspuns. Amabil, sarmant, cerandu-si scuze pentru intarzierea de cateva zile (!), incantat ca o carte de-a sa poate deveni obict de dispute familale. Si dandu-mi dreptate. Da, „curiosus” e derivat din „cura„, trecut in franceza veche drept „curios„, etc. (V-as reproduce emailul cu pricina, dar e personal si nu i-am cerut aprobarea.) Si da, nu exista dovezi clare ca grecesul „kurios” se afla la originea latinescului „cura”, desi ipoteza nu e cu totul totului infirmata.

Alec a fost deopotriva fastacit si incantat. La urma urmei, coordonatorul lui Oxford English Dictionary ii raspundea lui, inca un pusti de 17 ani! Ceva mai tarziu si-a revenit din uluiala, asa ca discutia a continuat de la alte premise.

C-asa sunt adolescentii – incapatanati. Si le stiu pe toate, in ciuda tuturor evidentelor. Si e normal. Been there, done that.

Uluiala si incantarea, insa, au ramas acolo. A fost ca si cum l-am fi invocat pe Mos Craciun sub brad si el si-ar fi facut aparitia, scuturandu-se de zapada, cerandu-si, politicos si sarmant, scuze pentru intarziere.

Cati oameni din alte domenii se pot lauda cu asemenea miracole de Craciun? Mai mult: Cati oameni din alte domenii se pot lauda ca la ei Mos Craciun vine cand il chemi, chiar si de 1 Mai, daca e nevoie?

Motto: Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”. Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.” (Facerea 2: 18-23)

… ce invatam noi de-aci? (pentru ca din toate se cuvine sa invatam cate ceva) (1) ca nu este bine ca omul sa fie singur, (2) ca sa nu fie singur nu e suficient sa aiba in jur „fiarele campului si pasarile cerului” (fiintele vii), pentru ca (3) pentru a-i fi „de ajutor” ele trebuie numite. Simplul fapt de a-i fi in jur nu e suficent, daca nu sunt „numite”. (Si nici macar Doamne-Doamne nu stie cum le va numi Adam. Asteapta si El, e curios sa vada cum le va numi.)

Interesant, nu? Ne-numite, vietatile nu-ti sunt de folos ca ajutor impotriva singuratatii.

Partea cea mai interesanta, insa, de-abia acum incepe. Nici numirea tuturor vietuitoarelor nu se dovedeste indeajuns pentru a alunga singuratatea omului si-atunci Doamne-Doamne apeleaza la masuri extreme – somnul greu, coasta, femeia. Dar nici asta nu e de-ajuns. Domnul Dumnezeu duce femeia in fata lui Adam si, de-abia dupa ce Adam o numeste femeie (si explica de ce), numitorul nu mai e, in sfarsit, singur, iar femeia devine, ca sa spunem asa, femeie.

[Nota: In treacat fie spus, numirea, de-numirea, „joaca” un rol extrem de important si in kabbalah. „Joaca” e intre ghilimele, pentru ca numai despre joc nu e vorba cand vine vorba de nume.]

Si-acum, cu tot riscul de-a va dezamagi, nu ma voi ocupa de partea cea mai interesanta (ramane pe alta data, ca e nitzel mai complexa), ci doar de prima – si nici macar de aceea decat tangential.

Pentru ca nu despre numirea fiintelor vii vreau sa va vorbesc astazi (vorba lui Nastratin), ci despre numirea celor neinsufletite – numirea masinilor, pentru a fi mai precis. Trivial? Desigur. Dar, cata vreme toate pe lumea asta au un rost, si trivialitatile au unul.

Stiu ca nu sunt singurul, dar mai stiu si ca numirea masinilor nu e o practica extrem de raspandita. Imi asum asadar niste riscuri 🙂 Numind o masina, insufletesti ceva ne-insufletit, stiu. Dar eu cu masinile am avut dintotdeauna o relatie, ca sa spun asa, personala. Personalizata. Fiecare masina are stilul ei, personalitatea ei, iar intr-o societate in care nici macar sa-ti cumperi paine nu poti fara a te urca in masina, masina devine aproape un membru al familiei. Masina e un fel de caine. Or, daca ne numim cainii, de ce nu ne-am numi si masinile? Nu spun ca e musai, spun doar ca nu mi se pare complet irational 🙂

Prima masina e care am numit-o a fost Vasilica – un mini-van, un Plymouth Grand Voyager. Si de voiajat a voiajat, cu toata familia, de la un capat al Americii la celalalt, din Indiana la Florida si in muntii din West Virginia, de la Washington DC, la New York. Da’ unde n-a fost Vasilica? (La Yale n-a fost, si nici in Los Angeles.) De ce Vasilica? Pentru ca e mare si buna si blanda si mai lenta, asa, dar te poti baza pe ea sa te duca acolo unde vrei. Cu Vasilica s-au carat paturi, brazi de Craciun, caini, pietris – da’ ce nu s-a carat cu Vasilica? Si inca merge. Cand ne-am mutat din Indiana in Texas, am umplut-o cu varf si indesat, am mangaiat-o (la propriu) si i-am zis ca ii mai cer un ultim efort – sa ne duca si drumul asta (vreo 2,600 de kilometri). Si ne-a dus. I-a cazut prin Alabama toba de la teava de esapament, dar ne-a dus. Si inca ne mai duce.

Gheorghita, dupa cum cititorii blogului stiu, si-a dat obstescul sfarsit in conditii groaznice – dar ne-a salvat vietile, sacrificand-o pe-a sa. (Stiu, masina e ne-insufletita, deci n-are cum sa isi dea ceva ce n-are, da’ pentru mine are, si e destul.) Si ea era asa, mai butucanoasa, mai lenta pana prindea viteza, da’ si ea m-a si ne-a dus pana in Florida si Louisiana si New Haven (Gheorghita, cum ar veni, a fost la Yale! :))

Si-acum, de nevoie, a trebuit sa iau alta – o Mazda 3.

Nu. Nu m-am repezit s-o numesc. Asta e avantajul lucrurilor ne-insufletite, ca au rabdare. Ne grabim sa ne numim copiii inainte de-a se naste. Cainii, imediat dupa ce i-am luat. Vietuitoarele trebuie numite imediat ca sa fie, tocmai pentru ca sunt vietuitoare – nu vrei sa le risti sufletul. Cu masinile e altceva. Ele au rabdare.

Am condus-o vreo zece zile. Zvacneste cand de-abia ii atingi acceleratia, e usoara, pripita, „cu figuri in cap”, periculoasa aproape, greu de controlat. De aceea nici nu m-am grabit. Stiam ca „o sa-mi vina” numele. Si, intr-o seara, mi-a venit.

Matilda.

Mathilde. Jacques Brel.

… ati fost vreodata curiosi sa aflati etimologia cuvantului … „curios”? Nu? Curios! In greaca veche „kurios” insemna Domn sau Stapan. Capul familiei, stapanul gospodariei, cel care se ingrijea de toti si de toate era „kurios”. Deloc surprinzator, in Noul Testament, Iisus apare drept „kurios„, i.e., Domn si Stapan.

In latina, „cura” insemna de asemenea „a avea grija”, „a ingriji”, „a obloji”, „a vindeca” – de unde si „curativ” in romaneste. „Curiosus” in latina avea sensul de „cu grija”, „atent”, „iscoditor”, dar si „a-ti vari nasul un pic prea mult in treburile altora”, „a te baga acolo unde nu-ti fierbe oala”. Sensul se transmite aproape intact in franceza veche, „curios” (in franceza moderna „curieux„), dar mai dobandeste unul – acela de „ciudat”, „neobisnuit”, sens pe care, de altfel, il gasim si in limba romana: „E curios ca s-a intamplat/a zis/a facut asta!”De ce? pentru ca doar ceea ce e neobisnuit starneste … curiozitatea, i.e., interesul, adicatelea grija. Cu acest sens, „curious” apare si in engleza pe la 1715, toamna. Si tot cam pe-atunci, in cataloagele bibliotecilor englezesti, „curious” incepe sa fie echivalat cu „erotic” sau chiar de-a dreptul „pornografic”. Pornografia era inca doar o curiozitate.

Ce concluzii putem trage de-aici? Iata doar cateva, pe fuga (raman deschis – curios sa aflu, daca preferati (sic) – altor sugestii).

(1) Ne-am cam pierdut curiozitatea fata de curiozitate – nu e nici o gluma, desi pare doar un joc de cuvinte. Ne-am blazat, adicatelea. Nimic nu ne mai poate retine atentia, nimic nu ne mai poate starni curiozitatea. Functionam, in marea majoritate a timpului, in virtutea inertiei. ce-i drept, dam click pe head-lines, verificam the tweets si Facebook accounts, dar n-o mai facem de curiosi, i.e., pentru ca ne pasa, pentru ca ne intereseaza, pentru ca avem grija. O facem din reflex, precum cainele lui Pavlov. Ne ingrijim de ceva „pret” de doua-trei click-uri. „Pret” nu e nici el intamplator aici. Time is money.

(2) Asta, la randu-i, presupune (cel putin) alte doua : (a) Ca nu mai simtim ca lumea a fost creata anume pentru fiecare dintre noi (cum zice in Sinhedriu), adicatelea ca nu mai avem responsabilitate personala pentru ea, cu bunele si relele ei, ca nu mai suntem implicati in lume, atenti la ea in toate detaliile, si nu mai credem ca ne revine noua, personal, s-o gospodarim. Cu alte cuvinte, ca nu mai suntem „kurios” in sensul initial al cuvantului. Si cum am putea fi, daca la nivel individual ne repugna ideea de ierarhie, de Domn si Stapan? Doar toti suntem egali, nu? Suntem cu totii responsabili, adica nici unul. Dar (b), aceasta arheologie etimologica (sa-i dam si lui Foucault ce-i al sau), ne reaminteste deoptriva ca, la nivel colectiv,  exista in curiozitatea prost inteleasa un pericol la fel de mare, ce nu se cuvine a fi ignorat: acela de a-ti baga nasul unde nu-ti fierbe oala. Pentru ca nici individual, nici colectiv, noi nu suntem dumnezei (desi de multe ori, la nivel colectiv, actionam ca atare) sa ne fiarba toate oalele in toate dormitoarele: Nu sunt toti si toate date in seama noastra.

(3) In fine, dar nu in cele din urma, ca se cuvine a ne gospodari curiozitatea cu macar aceeasi doza de intelepciune practica de care – teoretic, cel putin – dam dovada cand ne gospodarim familiile: atenti la tot si la toate, vorba lui Doinas (pentru ca adevartul exceptional se ascude sub masca banalitatii), dar la fel de atenti si la a nu ne vari cu cizmele in sufletul omului. Cum zicea un clasic inca-n viata, orice om are nevoie de-o privata 🙂 Un singur „Kurios” poate si trebuie sa-si vare nasul peste tot, in toate oalele, pentru ca toate-s ale Lui. Toate ii sunt Lui date in grija. Noua, nu.

Nu-i asa ca e curios cat de curioasa poate fi curiozitatea?

NOTA: Textul a aparut si pe http://www.contributors.ro

… spuneam ca amfiteatrul e simbolul invatarii – o piramida intoarsa cu varful in jos, un vortex care te „trage la fund”, inaltandu-te. Intr-un amfiteatru urci, coborandu-te.

Asta a fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar povesti. Pentru ca pe masura ce s-au modernizat, amfiteatrele au inceput sa se imblanzeasca. Panta, odinioara abrupta (revedeti, rogu-va, amfiteatrul de la Medicala 2) a inceput sa se domoleasca, sa se orizontalizeze.

Pana a disparut cu totul.

Asta nu e o intamplare, ci un alt mod de a gandi. Altminteri n-ar fi asa de raspandit in toate universitatile, de la Indiana University la Harvard, de la IUPUI la Yale, sau de la Tulane la University of Houston.

Cu cat mai „moderne”, cu atat mai aplatizate.

Bag seama ca „cineva” a realizat ca amfiteatrul presupune ierarhie. Or, cum stim macar de la Tocqueville incoace, revolutia democratica nu mai poate fi oprita, procesul de egalizare se manifesta pana si in conceperea amfiteatrelor. Nici studentul nu mai e atat de sus (adica jos), nici profesorul atat de jos (adica sus). Toti suntem egali. Toti o apa si-un pamant.

Adica mocirla.

Si, cu un drum, studentul s-a indepartat de profesor. Ganditi-va: cu cat panta devine mai domoala, cu atat distanta dintre studentul din ultimul rand si profesor creste. E „mai egal” in teorie, dar mai departe in practica.

Amfiteatrul s-a transformat intr-o agora. O piata a ideilor.

N-am nimic impotriva agorelor. Iubesc agora. Dar agora presupune, prin definitie, un spatiu al egalitatii, un loc unde fiecare este egal indrituit sa-si dea cu parerea. Or universitatea, prin definitie – „universitas” – e o corporatie. Un corp, daca preferati. Un organism. Or organismul presupune o anumita ierarhie a membrelor. O inegalitate. Stomacul si creierul nu sunt pe picior de egalitate (sic), dupa cum nici ochiul si degetul mic de la piciorul stang. C-asa merg lucrurile.

[Nota: Insa, dupa cum nota Fericitul Augustin, nici degetul mic n-are a fi invidios pe ochi, nici ochiul pe deget. Pentru ca, dupa cum degetul nu poate vedea, nici ochiul nu poate agata. Fiecare are rostul sau.]

Sa ridice doua degete cine ar vrea sa fie compus doar din ochi, doar din urechi, doar din inimi sau doar din creiere.

… intrerup scrierea despre amfiteatre (in masura in care ceva la care scrii din an in Thanksgiving poate fi intrerupt), pentru o pauza de publicitate 🙂 Dupa cum spuneam candva, undeva (la Clujeanul, inclin sa cred), ca ziarist am trait din ridicari de sprancene. Gandul ca i-am pus pe altii pe ganduri (sic) era suficient pentru a-mi confirma alegerea facuta. Ca profesor, tot din ridicari de sprancene traiesc, atata doar ca, de-asta data, le pot si vedea – nu e nevoie sa mi le imaginez.

Si-atunci, la sfarsit de semestru, cand studentii vin sa-ti stranga mana si sa-ti multumeasca, cand – ani mai tarziu – continua sa iti scrie, cand le citesti comentariile in evaluarile de la sfarsitul semestrului, n-ai incotro – te simti bine 🙂

Sfarsitul acestui semestru a mai marcat o premiera – o „felicitare” colectiva, pe al carei plic era scris „in romaneste” (oamenii s-au straduit). Asta nu e o „practica normala”.

Ceva bine trebuie ca fac 🙂

PS For my American students „reading” this blog – I know for a fact that some of you do – thank you! Please notice that smoking a pipe and a cigar at the same time requires a lot of commitment 🙂

… pentru ca, imediat dupa biblioteci, de cand le-am vazut, m-au fascinat amfiteatrele. Despre biblioteci am mai tot scris, asa c-a sosit timpul sa vorbim putin si despre amfiteatre. (Cuvantul, in treacat fie spus, vine, dupa cum v-ati astepta, de la grecescul „amphi” – „in/din ambele parti” si, respectiv, „theatron”; ‘teatru’ si ‘teoria’ au aceeasi etimologie – de la a „contempla”) Zice-se (n-am ajuns niciodata acolo – inca, nadajduiesc), ca in ruinele oricarui amfiteatru grec, daca arunci o moneda in mijlocul „scenei”, clinchetul se aude pana in ultimul „rand”.

Si cu bibliotecile si cu amfiteatrele am avut si noroc de la bun inceput. Sau, daca preferati, Doamne-Doamne Si-a pus degetul 🙂 Cu biblioteca (si mai ales cu bibliotecarul) v-am povestit. Iar primul amfiteatru pe care l-am vazut a fost si cel care m-a impresionat cel mai mult pana in ziua de azi – unul de la Clinica Medicala II din Cluj. (Gratie internetului am gasit si o fotografie – vezi mai jos.) Am fost acolo, pentru prima oara, in clasa a XI-a, cand de-abia ce ma decisesem sa dau la medicina si varul meu, Nicusor, care era deja student, m-a luat sa vad cum e.

Si m-a lasat cu gura cascata su cu respiratia taiata. Era abrupt, aproape vertical. Daca-ti impingeai putin picioarele, puteai strange intre genunchi, fara nici o problema, capul celui sau celei de pe randul de mai jos. (Am inteles ca mai tarziu au instalat ceva „garduri de protectie” taman din aceasta cauza – unii nu puteau rezista ispitei.)

Era o palnie. Din cate-am inteles, fusese initial conceput pentru a ingadui studentilor sa urmareasca disectiile cat mai de aproape. Pentru ca asta face un amfiteatru – iti ingaduieste sa te apropii de la distanta. E intruparea procesului de invatare. Asa, si numai asa, se deprinde intelepciunea – apropiindu-te pastrand distanta. Pe vremea mea, insa, disectiile se faceau in amfiteatre mult mai mici si mult mai putin abrupte. Era inceputul sfarsitului, dar inca nu realizam.

Era un vortex. Intrai in el laolalta cu toti, iar de iesit pe partea cealalta iesea cine si cum putea.

De atunci am vazut multe amfiteatre – de la UMF la UBB, din Franta in Anglia, si din Belgia in Elvetia, sau din Danemarca in Statele Unite. Amfiteatrele intra, ca sa zicem asa, in fisa postului, iar, cu un drum, iti intra si-n sange. Si-n masura (dar numai in masura) in care haina-l face pe om, si amfiteatrul il face, indiferent la ce „capat” al lui esti.

Si-am fost – si mai sunt – la amandoua capetele: Invatatacel si invatator.

Da, recunosc spasit, imi place sa intru pe jos si sa fiu sus. Pentru ca asta e, la urma urmelor, un amfiteatru – o piramida rasturnata cu susul in jos. Ma minunez si astazi, dupa atatia amar de ani, cum am ajuns la capatul de sus al palniei la cel de jos. M-am scurs prin palnie, banuiesc. M-a prins vortexul si m-am lasat dus.

(va urma)

Motto: Nebunul (Il Matto): – Sunt prost, stiu, dar citesc carti. N-o sa crezi, dar toate pe lumea asta au un rost … pietricica asta, bunaoara.

Gelsomina: Care dintre ele?

Nebunul: Oricare. Fiecare are un rost.

Gelsomina: Si care ar fi asta?

Nebunul: Eee .. Nu stiu. Daca as sti, as fi Bunul Dumnezeu, care Le stie pe toate. Cand te nasti si cand mori … Cine poate sti? Nu stiu care-i rostul acestei pietricele, da’ are unul cu siguranta. Pentru ca daca n-ar avea, nimic n-ar avea. Nici stelele n-ar avea rost.

(traducere aproximativa; pentru nerabdatori, dialogul cu pricina are loc de pe la minutul 5 incolo)

… marturisesc spasit – am doua scarbe (aproape) irationale – de pasari si de multimi. Cu pasarile e mai simplu. Cand aveam vreo trei ani, tata, Dumnezeu sa-l ierte, m-a pus sa culeg de pe jos o cioara pe care tocmai o impuscase. Am facut-o, n-aveam incotro, iar asta m-a „traumatizat”, cum s-ar zice acum. N-am nici o treaba cu pasarile vazute de la distanta si nici cu cele care-s deja in tigaie. Dar simplul gand c-ar trebui sa pun mana pe una vie imi da fiori. Nu e frica, e scarba. Si nu e scarba din aia rationala, ca „stiu” ca nu-mi place, ci scarba instinctiva, scarba venita din vintre, care-ti face stomacul ghem. Nu sobolani, nu serpi, nu rame, gandaci sau viermi (am mancat mai de toate pe Amazon), ci pasari. Pentru mine, expresia „apara-ma, Doamne, de gaini, ca de caini ma apar singur” nu e catusi de putin metaforica.

Visez, insa, uneori, ca zbor ca o pasare. Si e minunat.

Cu multimile e ceva mai complicat. Nu m-au entuziasmat niciodata, de cand ma stiu. Cred ca m-au „traumatizat” multimile adunate cu japca pe vremea comunismului, desi explicatia mi se pare prea rationala si neconvingatoare. Nu-mi amintesc vreun moment precis care sa-mi declanseze reactia. Pe stadion, la un meci de fotbal, am fost o singura data si nu mi s-a parut nici o gaselnita. Dimpotriva. Si la Cenaclul Flacara am fost doar de doua ori – si de fiecare data am fost oripilat cand Adrian Paunescu spunea cu glasu-i tunator „tribuna din dreapta – in picioare!”, iar multimea din tribuna din dreapta se executa cu entuziasm. Entuziasmul de turma mi s-a parut dintotdeauna deplasat, chiar si atunci cand, gratie lui Paunescu, am devenit vedeta de-o zi a liceului, pentru c-am recitat niste poezii pe scena Cenaclului. Multimile sunt impulsive, irationale, usor de prostit dar, totodata, greu de controlat.

Nu degeaba in engleza poti spune si „the Romanian people is a hard-working people” (sa zicem 🙂 ), dar si „the Romanian people are hard-working people”. In primul caz te referi la poporul conceptual, ca un tot, in al doilea, la popor ca o colectie de indivizi. Prima varianta de popor ma entuziasmeaza. A doua ma ingrijoreaza. A doua e „multimea”. „Populimea”, cum zicea cineva, sau, daca preferati, „the populace”.

Pe vremuri, multimii i se spunea „bestia cu o mie de capete” – si am vazut-o in toata hidosenia ei la mineriade.

Pentru ca de participat, am participat la mai toate manifestatiile de strada, incepand cu Revolutia din ’89, Piata Universitatii, mineriade, victoria CDR, am fost gazat, arestat, etc., dar, cu exceptia Revolutiei, am participat in calitate de jurnalist, i.e., de observator. Eram in multime, dar nu ma simteam parte din ea.

Precum pasarile, vazute din afara, multimile nu ma deranjeaza, ba chiar mi se par interesante. Nu ma entuziasmeaza, insa. Nu m-a entuziasmat miscarea Occupy din America, si nu m-au entuziasmat nici variantele ei romanesti. Sa dai cu petul in asfalt ca sa-l aduci pe Ponta la putere nu mi se pare nici o gaselnita civica, zica amicul Mihai Gotiu ce-o zice.

Cum spuneam insa, uneori visez ca zbor – si-mi place teribil. Am visat ca zbor la Revolutie si am visat ca zbor in Piata Universitatii. M-am simtit pasare si m-am simtit parte din multime.

Acum ma simt la fel.

Nu-mi fac iluzii. Ponta nu si-a dat demisia din cauza strazii. Si-a dat-o din cauza lui Dragnea, care i-a cerut-o pe motiv de Oprea (ceea ce presupune ca Oprea il are la mana pe Ponta cu mai mult decat un fotoliu de premier si o posibila arestare). Dragnea si-a imaginat ca asa poate multumi strada. Strada, insa, cum spuneam, e imprevizibila. Au simtit-o pe pielea lor si Ceausescu si Iliescu si Basescu. Strada e precum batranii lui Cosbuc, greu de pornit, dar de-i pornesti sunt greu de-oprit.

Nu-mi fac iluzii. Strada se va plicitisi, se va fragmenta. Strada va esua cum a esuat Revolutia din Decembrie sau Piata Universitatii. Dar, precum Revolutia si Piata Universitatii, esecul se va dovedi un succes pe termen lung.Visele, precum ideile sunt mai incapatante decat oamenii. Daca avem putin noroc, vom avea guvern de tehnocrati (Dacian Ciolos?) si timp suficient pentru infiintarea unor partide credibile, daca tot s-a modificat legea (aude cineva?), dar nu prea multe, cat sa faramitzeze voturile.

Pentru asta, insa, strada are nevoie sa se transforme pe sine insasi. Populimea sa devina popor. „The people” sa devina „a people”. Or asta nu se poate face decat incepand din oglinda. Cum zicea Michael Jackson (am ajuns sa-l citez si pe el), „I’ll start with the man in the mirror„. Incep cu omul din oglinda.

Pentru ca toate pe lumea asta au un sens, pana si cea mai nesemnficativa pietricica are un rost. Iar Bunul Dumnezeu stie care-i.

NOTA: Textul a aparut si pe www.contributors.ro

… am pomenit-o in treacat si prima oara AICI. Acum insa, recitind finalul lui Hamlet, mi se pare ca n-am insistat destul. C-am fost, cum ar veni, nedrept cu „intelectualii” 🙂 . Horatio – intelectualul „echipat”, din cate se-ntelege, cu cele trebuincioase vorbitului cu stafiile – mai are un rol. Major. El trebuie sa traiasca pentru a spune povestea.

Dupa ce Gretrude, regina-mama, moare otravita din greseala de catre noul sot, Claudius, dupa ce Laertes moare si el – „I am justly killed with mine own treachery„, iar Claudius moare de mana lui Hamlet, Horatius e coplesit. In mijlocul atator morti, vrea sa moara si el – din solidaritate cu intreaga tragedie, nu pentru ca ar fi responsabil de ceva. Vrea sa bea si el otrava, ca un roman de moda veche, in loc sa supravietuiasca precum un modern danez: „I am more an antique Roman than a Dane„. Cu ultimele puteri, la propriu si la figurat, Hamlet il opreste. Fara Horatio viu, in stare sa spuna povestea, moartea lui Hamlet, la fel ca toate celelalte, ar deveni inutila. Tragediile n-au rost daca nu sunt povestite si explicate – la asta sunt buni intelectualii, in afara de vorbit cu stafiile.

„And in this harsh world draw thy breath in pain/To tell my story„.

Cu alte cuvinte, Hamlet il obliga pe Horatio sa traiasca, desi stie ca sufera, ca-l doar fiece gura de aer trasa in piept. Si nu, nu trebuie sa traiasca de dragul traitului. Trebuie sa traiasca doar atat cat sa spuna povestea lui Hamlet. Cat sa dea sens unei tragedii si multor morti. Doar atat.

Horatio ezita, dar, ca orice intelectual, cedeaza. Iar cand Fortinbras si ambasadorul Angliei isi fac aparitia la scena masacrului, Horatio se grabeste sa le spuna ca toate au o explicatie. Un rost. Un sens.

And let me speak to th’ yet un-knowing world

How these things came about. So shall you hear

Of carnal, bloody, unnatural acts,

Of accidental judgments, causal slaughters,

Of deaths put on by cunning and forced cause,

And, in this upshot, purposes mistook

Fall’n on th’ inventors’ heads. All this

I can truly deliver.

„I can truly deliver” – asta pot sa fac. La asta ma pricep. Si de asta e nevoie pentru a evita alte tragedii in batalia pentru tronul Danemarcei. Oamenii o iau razna daca n-au un povestas (vorba lui Llosa) care sa le puna ordine nu atat in ganduri, cat in trairi:

But let this same be presently performed,

Even while men’s minds are wild, lest more mischance

On plots and errors happen.

Si cu asta basta. Intelectualul si-a facut datoria. Intelectualul, ca si maurul, poate sa plece. Piesa se poate incheia. Cortina se poate trage.

Aplauze.