… Mathilde est revenue!

14Dec15

Motto: Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”. Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.” (Facerea 2: 18-23)

… ce invatam noi de-aci? (pentru ca din toate se cuvine sa invatam cate ceva) (1) ca nu este bine ca omul sa fie singur, (2) ca sa nu fie singur nu e suficient sa aiba in jur „fiarele campului si pasarile cerului” (fiintele vii), pentru ca (3) pentru a-i fi „de ajutor” ele trebuie numite. Simplul fapt de a-i fi in jur nu e suficent, daca nu sunt „numite”. (Si nici macar Doamne-Doamne nu stie cum le va numi Adam. Asteapta si El, e curios sa vada cum le va numi.)

Interesant, nu? Ne-numite, vietatile nu-ti sunt de folos ca ajutor impotriva singuratatii.

Partea cea mai interesanta, insa, de-abia acum incepe. Nici numirea tuturor vietuitoarelor nu se dovedeste indeajuns pentru a alunga singuratatea omului si-atunci Doamne-Doamne apeleaza la masuri extreme – somnul greu, coasta, femeia. Dar nici asta nu e de-ajuns. Domnul Dumnezeu duce femeia in fata lui Adam si, de-abia dupa ce Adam o numeste femeie (si explica de ce), numitorul nu mai e, in sfarsit, singur, iar femeia devine, ca sa spunem asa, femeie.

[Nota: In treacat fie spus, numirea, de-numirea, „joaca” un rol extrem de important si in kabbalah. „Joaca” e intre ghilimele, pentru ca numai despre joc nu e vorba cand vine vorba de nume.]

Si-acum, cu tot riscul de-a va dezamagi, nu ma voi ocupa de partea cea mai interesanta (ramane pe alta data, ca e nitzel mai complexa), ci doar de prima – si nici macar de aceea decat tangential.

Pentru ca nu despre numirea fiintelor vii vreau sa va vorbesc astazi (vorba lui Nastratin), ci despre numirea celor neinsufletite – numirea masinilor, pentru a fi mai precis. Trivial? Desigur. Dar, cata vreme toate pe lumea asta au un rost, si trivialitatile au unul.

Stiu ca nu sunt singurul, dar mai stiu si ca numirea masinilor nu e o practica extrem de raspandita. Imi asum asadar niste riscuri 🙂 Numind o masina, insufletesti ceva ne-insufletit, stiu. Dar eu cu masinile am avut dintotdeauna o relatie, ca sa spun asa, personala. Personalizata. Fiecare masina are stilul ei, personalitatea ei, iar intr-o societate in care nici macar sa-ti cumperi paine nu poti fara a te urca in masina, masina devine aproape un membru al familiei. Masina e un fel de caine. Or, daca ne numim cainii, de ce nu ne-am numi si masinile? Nu spun ca e musai, spun doar ca nu mi se pare complet irational 🙂

Prima masina e care am numit-o a fost Vasilica – un mini-van, un Plymouth Grand Voyager. Si de voiajat a voiajat, cu toata familia, de la un capat al Americii la celalalt, din Indiana la Florida si in muntii din West Virginia, de la Washington DC, la New York. Da’ unde n-a fost Vasilica? (La Yale n-a fost, si nici in Los Angeles.) De ce Vasilica? Pentru ca e mare si buna si blanda si mai lenta, asa, dar te poti baza pe ea sa te duca acolo unde vrei. Cu Vasilica s-au carat paturi, brazi de Craciun, caini, pietris – da’ ce nu s-a carat cu Vasilica? Si inca merge. Cand ne-am mutat din Indiana in Texas, am umplut-o cu varf si indesat, am mangaiat-o (la propriu) si i-am zis ca ii mai cer un ultim efort – sa ne duca si drumul asta (vreo 2,600 de kilometri). Si ne-a dus. I-a cazut prin Alabama toba de la teava de esapament, dar ne-a dus. Si inca ne mai duce.

vasilica

Gheorghita, dupa cum cititorii blogului stiu, si-a dat obstescul sfarsit in conditii groaznice – dar ne-a salvat vietile, sacrificand-o pe-a sa. (Stiu, masina e ne-insufletita, deci n-are cum sa isi dea ceva ce n-are, da’ pentru mine are, si e destul.) Si ea era asa, mai butucanoasa, mai lenta pana prindea viteza, da’ si ea m-a si ne-a dus pana in Florida si Louisiana si New Haven (Gheorghita, cum ar veni, a fost la Yale! :))

Gheorghita

Si-acum, de nevoie, a trebuit sa iau alta – o Mazda 3.

Nu. Nu m-am repezit s-o numesc. Asta e avantajul lucrurilor ne-insufletite, ca au rabdare. Ne grabim sa ne numim copiii inainte de-a se naste. Cainii, imediat dupa ce i-am luat. Vietuitoarele trebuie numite imediat ca sa fie, tocmai pentru ca sunt vietuitoare – nu vrei sa le risti sufletul. Cu masinile e altceva. Ele au rabdare.

Am condus-o vreo zece zile. Zvacneste cand de-abia ii atingi acceleratia, e usoara, pripita, „cu figuri in cap”, periculoasa aproape, greu de controlat. De aceea nici nu m-am grabit. Stiam ca „o sa-mi vina” numele. Si, intr-o seara, mi-a venit.

Matilda.

Mathilde

Mathilde. Jacques Brel.

 

 

Anunțuri


No Responses Yet to “… Mathilde est revenue!”

  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: