… puneti-va, rogu-va, urmatoarea intrebare: „In ce domeniu, persoanele cele mai bine cotate profesional sunt si cele mai lesne de abordat de catre neofiti ? In ce domeniu somitatile sunt mai ‘disponibile’ decat pitifelnicii?”

Ce student la medicina sau medic stagiar ar indrazni sa-i ceara parerea vreunei somitati din lumea medicala, fara sa se cunoasca? Fara ca macar sa fie din acelasi oras, aceeasi tara, recomandat de vreo alta somitate, etc? Si sa se mai si astepte sa i se raspunda, fara a fi considerat cel putin naiv? (De buna seama, ma refer aci la intrebari profesionale, nu la rugaminti de pus „o vorba buna”, „n-ati binevoi sa-mi semnati o prefata”, etc.) Ce tanar gazetar i-ar cere lui, pardon, Cristoiu sfatul despre cum sa scrie … ce? Analize? Reportaje? in fine … Ce student la Drept i-ar scrie, cu sanse reale, unui judecator al Curtii Supreme? Ce tineri absolventi de MBA i-au scris lui Bill Gates sau Steve Jobes si cati au primit raspuns? Cati dintre „maharii” de pe WallStreet ajung macar sa deschida, daramite sa raspunda unui functionar de banca? S.a.m.d.

Raspunsul meu este unul singur – in academia. De fapt, in academia asa ii poti si recunoaste pe adevaratii profesionisti, cei pentru care, precum in germana, profesia (Beruf) este totodata si o vocatie, o chemare (Beruf) – pentru ca „se apleaca” sa raspunda oricarui incepator, oricarui novice a carui intrebare e cat de cat legitima – si nu considera ca, facand asta, se coboara. Dimpotriva.

[Nota: Inutil sa precizez – Orice asemanare cu Romania e intamplatoare, desi nu exclusa. Am si de acolo exemple.]

Dupa cum am mai tot scris aici si-n alte parti, in academia asta e loc comun – iar experienta asta nu conteneste a ma coplesi cu incantarea banalitatii exceptionale. De la Quentin Skinner la Arthur Melzer, de la Stephen B. Smith la Michael Zuckert sau Cary Nederman (lista e mult prea lunga pentru a fi pomenita aci integral, si-mi cer scuze), profesori de prima mana din filosofia politica, somitati si „clasici in viata” in subspecialitatea lor, mi-au raspuns de fiece data, la fiecare intrebare pe care-am avut-o, fie ca PhD student, fie ca visiting professor. Ca incepator, adica. Si nu mi-au raspuns asa, din politete, in doua randuri (desi pana si asta ar fi insemnat ceva), ci cu rabdare, spunandu-si parerea, dandu-mi sugestii, etc.

Ba mai mult, Nannerl Keohane – o somitate chiar si pentru neofiti – mi-a scris din proprie initiativa, pentru a ma felicita pentru un articol in care raspundeam la o intrebare pe care si-o pusese despre gandirea politica franceza intr-o carte celebra aparuta in urma cu vreo doua decenii, careia pretindeam ca-i gasisem raspunsul! Mi-a scris doar sa-mi multumeasca pentru risipirea unei nelamuriri. Si eram doar un amarat de student. De atunci am ramas prieteni.

Pentru ca asta e farmecul coplesitor al academia – ma refer aici la cea reala, de buna-seama: continua dialogul peste timp si peste continente, daca e cazul. Fara ierarhii scortoase, fara incapatanari stupide si fara suparari, daca esti dovedit gresit, sau chiar daca nu poti cadea de acord cu celalalt (cum mi s-a intamplat cu Quentin Skinner, bunaoara.) Pentru ca te intereseaza sa afli, sa descoperi, sa interpretezi cum e mai bine. Pentru ca te pasioneaza ce faci.

Repet: in academia, daca vrei sa stii ca X e un adevarat profesionist sau doar o facatura, testul e simplu – ii trimiti un email cu o intrebare pertinenta. Daca nu catadicseste sa-ti raspunda, fie si pe fuga, probabilitatea cea mai mare (exista, de buna seama, ca peste tot, si exceptii, si situatii pe care nu le poti prevedea) e ca n-are rost sa-ti mai pierzi timpul citindu-i scrierile in continuare, pentru ca nu merita. E „facatura”. Or viata e scurta, trebuie sa alegi graul de neghina rapid.

Toate cele mai de sus mi s-au confirmat, inca o data, ieri. Daca va mai amintiti (daca nu, puteti citi ceva mai jos), acum vreo saptamana am scris un text brodat pe marginea etimologiei cuvantului „curios„. Spuneam ca in greaca veche „kurios” insemna stapan, domn, capul familiei sau al gospodariei, SI ca in latina „curiosus” (ingrijorat, poate excesiv de atent la, etc) provine de la „cura„(a ingriji, a fi atent la). Ca de aici a trecut in franceza veche ca si „curios„, avand sa devina ulterior in franceza „curieux„, cu sensul si de neobisnuit, etc.

Ei bine, Alec, mezinul familiei, care mai nou e pasionat (si) de etimologie, tocmai terminase de citit The Oxford Guide to Etymology, de Philip Durkin, si a sarit cativa stanjeni pentru ca fac presupuneri ne-stiintifice, dat fiind ca exista cuvinte care, desi seamana – bunaoara „care” in engleza si „cura” in latina – au etimologii diferite, dupa cum zice Durkin. Am sustinut ca, desi are dreptate in general, ba chiar si cu „care„(in engleza) si „cura” (in latina), aici nu e cazul, pentru ca mai toate dictionarele studiate – de la Thesaurus la Etymology Online, etc, dau aceeasi istorie a cuvantului. In plus, ca n-am sustinut niciodata cum ca latinescul „cura” ar proveni din grecescul „kurios„, tocmai pentru ca n-am gasit dovezi certe in sensul asta. N-a fost suficient.

Adolescentii sunt incapatanati din fire. Si, tot din fire, le stiu pe toate, dupa o singura carte citita 🙂

Am consultat Oxford English Dictionary, singura sursa credibila, conform lui Alec, pentru ca indrumatorul OED e … Philip Durkin.

Ghinion. OED dadea ca definitie a lui „cura„, care (grija, atentie, in engleza), si la „curiosus” (filled with care, careful, etc), DAR nu facea conexiunea intre cele doua. Aha! – a exclamat Alec. Deci n-avem dovada irefutabila ca al doilea e derivat din primul! N-o mai lungesc. Discutia s-a intins pe durata a vreo patru ore si mai bine, ajungandu-se la intrebarea lui Pilat din Pont „Ce este adevarul?” In cele din urma, l-am intrebat: „Daca Philip Durkin, pesonal, iti confirma etimologia, recunosti c-ai gresit?” M-a privit neincrezator. Dr. Philip Durkin este, totusi, Deputy Chief Editor of the Oxford English Dictionary si autorul a catrova carti de etimologie (pe-a doua, Borrowed Words, Alec o citeste acum). De ce ne-ar raspunde? Cu siguranta are altele mai bune de facut decat de rezolvat dispute familale. Asa c-a zis „bine”.

I-am scris, explicandu-i ce si cum. Iar ieri mi-a raspuns. Amabil, sarmant, cerandu-si scuze pentru intarzierea de cateva zile (!), incantat ca o carte de-a sa poate deveni obict de dispute familale. Si dandu-mi dreptate. Da, „curiosus” e derivat din „cura„, trecut in franceza veche drept „curios„, etc. (V-as reproduce emailul cu pricina, dar e personal si nu i-am cerut aprobarea.) Si da, nu exista dovezi clare ca grecesul „kurios” se afla la originea latinescului „cura”, desi ipoteza nu e cu totul totului infirmata.

Alec a fost deopotriva fastacit si incantat. La urma urmei, coordonatorul lui Oxford English Dictionary ii raspundea lui, inca un pusti de 17 ani! Ceva mai tarziu si-a revenit din uluiala, asa ca discutia a continuat de la alte premise.

C-asa sunt adolescentii – incapatanati. Si le stiu pe toate, in ciuda tuturor evidentelor. Si e normal. Been there, done that.

Uluiala si incantarea, insa, au ramas acolo. A fost ca si cum l-am fi invocat pe Mos Craciun sub brad si el si-ar fi facut aparitia, scuturandu-se de zapada, cerandu-si, politicos si sarmant, scuze pentru intarziere.

Cati oameni din alte domenii se pot lauda cu asemenea miracole de Craciun? Mai mult: Cati oameni din alte domenii se pot lauda ca la ei Mos Craciun vine cand il chemi, chiar si de 1 Mai, daca e nevoie?