… (mai mult) despre amfiteatru si (mai putin) despre agora (I)

14Noi15

… pentru ca, imediat dupa biblioteci, de cand le-am vazut, m-au fascinat amfiteatrele. Despre biblioteci am mai tot scris, asa c-a sosit timpul sa vorbim putin si despre amfiteatre. (Cuvantul, in treacat fie spus, vine, dupa cum v-ati astepta, de la grecescul „amphi” – „in/din ambele parti” si, respectiv, „theatron”; ‘teatru’ si ‘teoria’ au aceeasi etimologie – de la a „contempla”) Zice-se (n-am ajuns niciodata acolo – inca, nadajduiesc), ca in ruinele oricarui amfiteatru grec, daca arunci o moneda in mijlocul „scenei”, clinchetul se aude pana in ultimul „rand”.

Amfi.3

Si cu bibliotecile si cu amfiteatrele am avut si noroc de la bun inceput. Sau, daca preferati, Doamne-Doamne Si-a pus degetul 🙂 Cu biblioteca (si mai ales cu bibliotecarul) v-am povestit. Iar primul amfiteatru pe care l-am vazut a fost si cel care m-a impresionat cel mai mult pana in ziua de azi – unul de la Clinica Medicala II din Cluj. (Gratie internetului am gasit si o fotografie – vezi mai jos.) Am fost acolo, pentru prima oara, in clasa a XI-a, cand de-abia ce ma decisesem sa dau la medicina si varul meu, Nicusor, care era deja student, m-a luat sa vad cum e.

Si m-a lasat cu gura cascata su cu respiratia taiata. Era abrupt, aproape vertical. Daca-ti impingeai putin picioarele, puteai strange intre genunchi, fara nici o problema, capul celui sau celei de pe randul de mai jos. (Am inteles ca mai tarziu au instalat ceva „garduri de protectie” taman din aceasta cauza – unii nu puteau rezista ispitei.)

Era o palnie. Din cate-am inteles, fusese initial conceput pentru a ingadui studentilor sa urmareasca disectiile cat mai de aproape. Pentru ca asta face un amfiteatru – iti ingaduieste sa te apropii de la distanta. E intruparea procesului de invatare. Asa, si numai asa, se deprinde intelepciunea – apropiindu-te pastrand distanta. Pe vremea mea, insa, disectiile se faceau in amfiteatre mult mai mici si mult mai putin abrupte. Era inceputul sfarsitului, dar inca nu realizam.

amfi.1

Era un vortex. Intrai in el laolalta cu toti, iar de iesit pe partea cealalta iesea cine si cum putea.

De atunci am vazut multe amfiteatre – de la UMF la UBB, din Franta in Anglia, si din Belgia in Elvetia, sau din Danemarca in Statele Unite. Amfiteatrele intra, ca sa zicem asa, in fisa postului, iar, cu un drum, iti intra si-n sange. Si-n masura (dar numai in masura) in care haina-l face pe om, si amfiteatrul il face, indiferent la ce „capat” al lui esti.

Si-am fost – si mai sunt – la amandoua capetele: Invatatacel si invatator.

Da, recunosc spasit, imi place sa intru pe jos si sa fiu sus. Pentru ca asta e, la urma urmelor, un amfiteatru – o piramida rasturnata cu susul in jos. Ma minunez si astazi, dupa atatia amar de ani, cum am ajuns la capatul de sus al palniei la cel de jos. M-am scurs prin palnie, banuiesc. M-a prins vortexul si m-am lasat dus.

(va urma)

Anunțuri


No Responses Yet to “… (mai mult) despre amfiteatru si (mai putin) despre agora (I)”

  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: