…imi cer scuze tuturor celorlalti competitori (myself y compris), dar pe filiera Bucuresti-Bloomington-Cluj si retur – traiasca web-ul! – printr-un melanj de idei si sexe – Razvan (sa traiesti!) + licurici – a iesit ceea ce cred c-ar trebui sa devina urarea oricarui deschizator de blog: „sa fii blogoslovit!”

Mai am o singura nelamurire: ar fi mai bine „blogoSLOVIT” sau „BlogoSLAVIT”? personal, inclin pentru prima varianta, dat fiind ca prefer „slova”, „slavei” (desarte). Stie cineva daca etimologia asta pe care-am nascocit-o ad-hoc are ceva suport in realitatea limbii ruse?

…astazi Mihnea a intrat si el in blogosfera (il gasiti in blogroll-ul alaturat). Pentru cine nu-l cunoaste, a fost redactor sef la Cotidianul si cel care, in buna masura, a schimbat fata ziarului. De cunoscut, insa, ne cunoastem hat, de multisor: am lucrat impreuna la NU, la Ziua de Nord Vest, la Ziarul de Cluj si la Clujeanul.

Ma gandeam, cu aceasta ocazie, ca s-ar cuveni o urare de inceput de drum pentru un blogger, cum au diferite categorii – profesionale sau nu: „Casa de piatra!”, „Break a leg!”, „Vant in pupa!” sau „Noroc bun!” (la mineri, pentru necunoscatori:) Pana si mortii au „sa-i fie tarana usoara”, numai bloggerii, nu…

licurici sugera ca ar fi ceva de genul sa nu-ti pice netul chiar la sfarsitul postarii. Ma gandesc ca, dimpotriva, ceva mai pe invers ar fi potrivit – iar asta nu doar pentru ca multe din urarile astea sunt „pe invers”, ci si pentru ca, intr-adevar, blogul obliga (nu obliga-obliga, o face insidios, ca o manusa de catifea pe o mana de fier) la scrisul „pe fuga”.

Or, daca ti-a picat deja netul, ai tot ragazul din lume de a rumega ce vrei sa scrii, de a-ti alege cu grija cuvintele, etc…

In fine, nu cred ca e cea mai buna formulare, (poate nici cea mai buna idee de urare) asa ca daca aveti altele, please feel free..

PS @ Marius, cu Epcitetus am fost in zona – dar stii ca el de fapt n-a scris nici o carte? Ce citim azi sunt un soi de „lecturi consemnate” de catre unul din discipoli…

…in ea traiesc tigrii si pantere:) Asta era unul dintre multele cantecele ale copilariei mele – gresite de la un capat la altul, precum cel cu „taratata goarnele au sunat, taratata si-ntr-un glas au cantat: multumim din inima partidului!”… etc. [Nota: pe asta il cantam la Nisa cand ne imbatam – simpatica perioada de la Nisa – aveam un coleg, oltean – inainte de a va apuca sa faceti glume pe tema asta amintiti-va ca ma cheama… well, fumurescu – ploua marunt de vreo doua zile si toata lumea injura vremea, doar olteanul meu – ultima data cand am aflat ceva de el era ceva expert parlamentar pentru Marea Neagra – era multumit: „Las’ ca e bine”, ne-a linistit. „Se face cucuruzul!”]

Revin – sunt … nu stiu cum sunt … debusolat cred ca ar fi cuvantul potrivit de reactiile romanesti la sustinerea lui Obama. N-am fost injurat atat de mult de cand ma stiu. Oameni pe care altminteri ii admiram m-au facut socialist, comunist, homosexual, „liberal”, etc… Singura consolare ramane aceea ca prietenul Zbengu, „mai fundamentalist ortodox”, if I may say so, decat mine, imi impartaseste parerile. Si Anutza, primul meu rai:)

Ma ingrijoreaza faptul ca oamenii din Romania (sau Londra, in cazul TRU, sau Hiroshima, in cazul Marius) pot pune etichetele se „stanga” sau „dreapta” pe baza unor criterii deopotriva simple si complexe, gen „calul, pusca si nevasta”. Adica, „avorturi, arme, homosexuali” – a se slabi! M-am straduit sa explic „dincolo”, pe celalalt blog, de ce aceasta delimitare nu mai functioneaza – nu ma repet.

Sunt curios, insa, cum oamenii „de dreapta de dreapta” din Romania pot ingurgita stirea ca Sarah Palin credea, pana nu de mult, ca Africa e … o TARA!!!!!! Guvernator al unui stat (ma rog, Alaska e stat) si posibil vicepresedinte al Americii – AFRICA – O TARA?!? Alec e in clasa a patra si stie deja ca e continent:) Cum se imbina meritocratia si elitismul „dreptei” cu pedalarea pe prostia tampa practicata de catre republicani?

Vorba lui Zbengu: cineva ar trebui sa le atraga romanilor atentia asupra faptului ca electoratul republican de azi se suprapune perfect peste electoratul PSD: – peste 65 de ani si fara colegiu.

QED

…de trei ori pe zi m-as duce… Nu-s’ insa cum se face dar „mandrutele” noastre, indiferent de sex sau de „continut” au ramas precum cele de pe vremea imperiului Austro-Ungar. Sunt intotdeauna „mai departe” si, de cele mai multe ori, nu poti merge nici daca „ai carte” sau are cine ti-o face.

„Mandruta” mea in ultima vreme e timpul liber, la dispozitia soldatului, cum se zicea. Nu mai am. Tot ceea ce fac – scrisul la acest blog y compris – e pentru ca stiu ca trebuie facut. Am terminat de corectat niste examene si stiam ca am ramas „dator” – cui? mie insumi? voua? – cu ceva postari, asa ca scriu. M-a ajuns blestemul responsabilitatii. Imi amintesc cum ii spuneam lui Mihnea ca scrisul e o disciplina – il citam pe Eliade care spunea ca scrisul la ziar cu dead-line, l-a invatat ca inspiratia vine daca inveti sa ti-o scremi. La un moment dat, insa, te mai saturi pana si de ciocolata. Te mai saturi pana si de scris.

Culmea! M-am saturat de scris desi mi-e dor de scris. Mi-e dor insa de scrisul in dorul lelii (ceva de genul asta, daca nu v-ati prins cumva), scrisul de dragul scrisului, nu scrisul de nevoie si, mai cu seama, nu scrisul care trebuie predat la timp. M-am saturat sa schimb stilurile, sa trec de la romana la engleza si de la stilul stiintific la cel colocvial, de la Cotidianul al Money Express si de la emailuri la Dilema si de-acolo la blog… Mi-e dor de ceva ce, de fapt, n-am avut niciodata. Timp sa scriu. Pe-ndelete. cand imi vine. Cum imi vine. Daca imi vine.

Acum imi vine, dar acum mi-am pierdut indemanarea – cum ai uita mersul pe bicicleta dupa zece ani de pauza – desi, zice-se, asa ceva nu se poate. Sa stai, sa pritocesti cate-o fraza, s-o rostogolesti prin gura inainte de-a o asterne (era sa spun pe-o cola de hartie:) pe-o fereastra de computer…sa ai un plan de roman, chestii din astea…

Scriu prea mult, scriu prea repede si scriu cam degeaba.

Intr-un examen corectat azi imi zice un baiat ca e o diferenta intre mercenar si cavaler: amandoi se bat la fel de bine, amandoi sunt priceputi la ce fac. De diferit, difera doar scopul: unul o face pentru bani, altul pentru ca asa trebuie sa faca (dar si pentru glorie). Cu ce e mai prejos unul decat celalalt?

I-am dat 49 din 50. I-am dat 49 pentru ca n-am stiut sa-i dau un raspuns. Nu i-am dat 50 pentru ca sper sa-l aflu:)

Si-am incalecat pe-o sa si n-am apucat sa va spun c-am votat astazi asa, dupa 40 de minute de stat la coada!

Alta poveste.

Care (nu) suferiti de boala scriiturii? Cui ii mai e in ziua de azi mandra la cruce si merge de-o viziteaza de trei ori pe zi? Si cati mai stiu cantecul asta? Si din cati il mai stiu, cati l-au cantat in ultimii trei ani?:)

…am postat „dincolo” – pe blogul de la Cotidianul – un comentariu care si-ar fi gasit locul mai degraba aici (cred), despre consecintele violentelor de limbaj din ciber-spatiu in Coreea de Sud. Mai multe persoane s-au sinucis ca urmare a injuraturilor si minciunilor publicate pe bloguri, la adapostul anonimitatii.

Bun – la confucianisti „onoarea obrazului” e mai vie si mai prezenta decat la noi – sensibilitatile sunt diferite – dar o intrebare tot imi da tarcoale: de unde si pana unde conventia asta a pseudonimelor pe blog? Chiar daca stiu cine sunt „licurici” sau „ana” sau „elena”, conventia se respecta pana si intre cunoscuti. De ce ne jucam de-a mastile pana si cand nu e cazul – precum in cazul blogului asta cat se poate de decent si mai degraba „intre prieteni”?

E un soi de fascinatie a carnavalului – cred – nu doar anonimitatea de protejeaza si te indeamna la nebunii, dar si pretentia anonimitatii, conventia, are un „ce” care ne gadila nu neaparat zonele cele mai bune…

Provocare: hai sa vedem cati se semneaza de-acum cu nume si prenume?:) Uite, incep eu: alin fumurescu – om:)

…sa ne-ntelegem: imi iubesc familia, n-am pitici sau regrete pe chestia asta – cu societatea moderna (aici ar incapea o discutie cu privire la definirea modernitatii, dar sunt prea capsat pentru a intra in detalii – doar suntem intre prieteni, putem sta si cu picioarele pe masa) am o problema. ( Stiu – un asemenea inceput defensiv poate fi lesne psihanalizat, dar cand nu e cazul, nu cazul.) Mai concret: zilele mele sunt o nesfarsita insiruire de de chetii marunte dar agasante care trebuie facute, maruntzenii care sfarsesc prin a-mi ocupa 90% din timp.

Ultima carte de beletristica am citit-o, cred, acum vreo opt ani, inainte a de a veni (pe bune) in America. Estimp,  am cetit alte cateva sute sau mii (n-am stat a le tine socoteala), dar toate care aveau, intr-un fel sau altul, de-a face cu ceea ce studiez (sau, pana acum vreo doi ani, cu examenele pe care le aveam de dat). (In treacat fie spus, suparat fiind, imi rezerv dreptul de a face o data un comentariu despre ceea ce-nseamna doctoratul aci si acolo.) In rest, nimic – doar fragmente, pagini rasfoite in pripa pe buda. (asta e alt subiect, cat se poate de serios).

Ultima data cand am citit o carte „de carte”, un roman adicatelea, de la cap la coada, a fost acum vreo patru ani – si ala a fost Don Quijote/Quixote – si ala pentru ca ma obseda relatia dintre politica si poetica. (Cati l-au citit – si nu in varianta prescurtata?) E, ca si noi, un text la rascruce, un text „intre”: e un text (primul roman) care e un palimpsest (textul e descoperit, chipurile, intr-o arhiva), prin care se salveaza literatura „cavalereasca”, ucigand-o. Luand-o in bascalie. Cavalerii, asa cum ni-i imaginam noi astazi, n-au existat – istoric vorbind. Daca exista azi, in imaginatia noastra si inca mai un rost, este pentru ca un spaniol – sfasiat si el intre cinism si romantism – a ales sa scrie o istorie a istoriei, o istorie a lui „ce-ar fi fost daca?” intr-o lume care stie „cum merg lucrurile”.

Fara bascalia lui Cervantes noi, cei de zstazi, n-am fi stiut de „cavaleri”. Holyoodul n-ar mai fi facut filme si nici Harry Potter n-ar fi existat. Asta daca mai pune cineva la indoiala puterea ideilor intr-o lume care se prabuseste din lipsa de idei.

Revenind: sunt, usurel, disperat. Duc cainii la pipi si caca (la plimbare ii duc copiii)la veterinar, masinile la reparat sau inregistrat, tund iarba, iau copii de la scoala cand e cazul, platesc bills-urile, fac donatiile, sortez tone de corespondenta (doua-trei ore/saptamana), verific lectii de clasa a patra si de-a opta, scriu eseuri si aplicatii pentru Ana (fii-mea), scriu editoriale, scriu bloguri, scriu articole stiintifice, scriu la dizertatie, citesc pentru cele de mai-nainte, merg la cursuri, la intaniri of faculty, la cercul de filosofie, sun pentru appointments la dentist, la mama supararii, duc copii la sleep -overs (de adus ii aduce Anca:), la meciuri de soccer sau football, joc Risk sau sah sau bilele alea chinezesti, repar (cat ma pricep:) ce se mai strica prin casa. Incerc sa le impac pe toate si uneori simt ca trebuie sa iau o pauza. Acum am luat-o:)

Nu fac: nu aspir, nu spal vase sau haine, nu  merg la mall – cumpar, daca e nevoie, alea basic – branza, lapte, carne, oua  – si bere:), am o nevasta si copii care aspira catre idealitate:) Ce-mi doresc, asadar mai mult? Ce ma nemultumeste? Ma nemultumeste goana asta nebuna dupa furnici, care, luate fiecare in parte, nu reprezinta mare lucru (sa dai un telefon, sa scrii un cec), dar care luate dimpreuna ma sufoca precum un musuroi!

Io-te de-aia e buna cate o criza la casa omului! (Dar asta e deja un alt subiect, pe care nu am timp sa-l scriu – sau sa ma gandesc la el, ceea ce pentru mine e aproape acelasi lucru – ca am altele de facut.:)

PS Am trei subiecte deja care asteapta sa fie dezvoltate – disperarea asta a crizei de timp e precum hidra: tai un cap si cresc alte sapte in loc! De aia era liniste si pace in jungla…

…e trecut de miezul noptii si televizorul nu mai „merge” (prefer invechitul „merge” mai-pretentiosului „functioneaza” – e mai uman, iar eu am o relatie „umana” cu masinile: le vorbesc, le mangai si le injur). Transmisia a „picat” brusc. La miezul noptii a picat, ca intr-o povese cu Cenusareasa. In afara faptului ca era sa-mi pierd un slap din picior zvacnind de supriza, comparatia se opreste aici. Nu s-a transformat nimeni in dovleac sau mai stiu eu ce, lumea-n casa doarme si – pana una, alta – internetul functioneaza.

Am verificat alelalte televizoare din casa – acelasi lucru. Concluzie logica? Nu-i televizorul de vina. Nici antena nu e, ca n-am – in afara aleia pentru romani, canalele le primesc prin cablu si ma felicit la fiecare tornada. Acum, insa, nu e tornada, cerul e instelat dupa o superba zi de toamna, pace si prietenie pe pamant. Mister.

Pe fundalul acestor zile „apocaliptice” nu pot, insa, sa nu ma-ntreb ce-ar fi daca de-adevaratelea (in treacat fie spus, ma topesc dupa expresia asta: „acum ne jucam de-adevaratelea”) a venit apocalipsa si eu nu stiu. Bun, internetul merge (inca) si radioul (cred – n-am avut curiozitatea sa-l incerc) – dar daca – iata scenariul – maine la miezul noptii „pica” tot ce e de picat: tv, internet, radio, curent, bancomatele nu mai functioneaza, cartile de credit devin inutile, s.a.m.d. Prinserati ideea.

Cum am reactiona fara o apocalipsa pe care s-o putem macar urmari la televizor sau pe internet, cum facem acum? Ce fel de nenorocire serioasa e aia care nu poate fi urmarita in direct? Las la o parte lucrurile serioase si ma concentrez pe reactiile imediate: ce fel de viata e aia fara televizor, radio sau internet?

Ei bine, dupa o indelunga si matura chibzuinta:), am ajuns sa ma felicit: in ciuda aparentelor, cred ca m-as numara printre cei pregatiti suficient pentru o asemenea experienta. Cititul si ganditul ajuta. Cat am stat in jungla n-am simtit (in ciuda asteptarilor) nici o secunda nevoia de televizor sau internet. Cred ca nici bagat la puscarie nu le-as resimti prea tare absenta. E buna si filosofia asta la ceva: odata trecut un anumit prag se intretine singura.

Si-apoi, cei care ma cunosc, stiu ca sunt, in esenta, un redneck: mananc orice, beau orice, fumez orice:) N-am pretentii materiale mari. Am fructe salbatice in curte, un semineu in care sa fac focul si lemne de jur imprejur. Nevasta stie sa faca o supa. Avem trei rasaduri – supravietuim si-avem si la ce ne gandi:) Dupa un Ceausescu si-o jungal nici apocalipsa asta nu mai pare cine stie ce.

Da’ totusi? Sa n-o poti vedea la televizor?

PS Televizorul „merge” in continuare – degeaba. Nu arata nimic. As putea da un telefon, dar ma gandesc ca vor fi fiind si americani mai nervosi decat mine. Poate ar trebui sa incerc, totusi, radioul.

…adicatelea, mai pre romaneste, „nu mult, da’ bun”. Ma indoiesc, vorba lui Nichita Stanescu, pana la cer. Constat ca blogurile scurte – gen „hai sa va zic o idee mica si sa va las pe voi p-orma sa va dati cu parerea” – se bucura de un succes al accesarilor muuult mai mare decat alea in care chiar vreau sa spun ceva (or succesul unui blog, din cate inteleg ca novice, in asta se masoara:) . Asta nu e coincidenta. Asta e fapt. Intrepretarea ramane, insa deschisa. Eu, unul, am una cat se poate de simpla.

…ce se intampla cu un blog in momentul in care propietarul sau moare? (Si mai general: ce se intampla cu „realitatea virtuala” in clipa in care cea fizica dispare?) Teoretic, oamenii pot continua sa converseze pe blogul disparutului (au in continuare acces la sufragerie:)), pot sporovai una – alta despre el, pot, eventual, posta chiar poze, etc… Ar fi ca un priveghi ceva mai prelungit si, evident, virtual… Dupa care lumea s-ar plictisi, treptat accesarile s-ar rari, si blogul si-ar implini adevarata menire – ar deveni intr-atat de virtual incat nu l-ar mai sti nimeni… Serios acum: stie cineva un caz concret de acest gen?

…de cateva saptamani, soru-mea, Alina, ma tot suna din Franta ingrijorata ca America sta sa se prabuseasca ba de la foreclosures, ba de la uragane, ba de la petrol, ba de la crahul financiar. Am impresia ca in in mass media franceza circula asa, ca un wishful thinking despre capra americanilor. Am incercat s-o linistesc, spunansu-i ca dracu’ nu-i chiar atat de negru pe cat se vede de peste ocean…

In acelasi timp, insa, imi pare ca ne apropiem cu pazi repezi de o criza majora la scara planetara (nu-mi cereti detalii ca nu-s mama Omida si-s prea multi factori in ecuatie – e ca si cum ai lovi cu putere toate bilele la biliard – e practic imposibil sa le prevezi traiectoriile, ciocnirile, etc – dar poti afirma cu suficienta certitudine ca unele vor nimeri gaura:) Tare mi-e teama ca traiul nostru tihnit din ultimii 50-60 de ani (da, da, includ si comunismul aici, cu exceptia primilor ani – canal, Pitesti, Baragan, etc) se apropie de sfarsit…

Pentru o mai detailata expunere, luati de cititi mai jos…

Toamna bobocilor

“Toate isi au vremea lor, si fiecare lucru de supt ceruri isi are ceasul lui” – spune Eclesiastul. Poate – doar poate – ne-a sosit si noua vremea sa iesim din cercul vicios in care ne “horeste” politica nationala.

Nu e nimic nou sub soare: cand oamenii incep sa se culce pe-o ureche, delasatori, istoria are intotdeauna grija sa le arda cate un sut in dos si sa le toarne o galeata de apa rece in cap. De la ultimul razboi mondial au trecut ceva mai bine de saizeci de ani. De la ultima criza majora a petrolului, vreo treizeci. De la ultimul atac terorist de amploare, sapte. Estimp, razboaiele au continuat sa produca morti si refugiati, epidemiile au contabilizat noi victime, genocidurile si-au vazut, mai mult sau mai putin nestingherite, de treaba, la fel si calamitatile naturale. Nimic insa nu ne-a putut zdruncina convingerea ca asistam la fluctuatii minore, simple accidente de etapa. Ca, per ansamblu, viata noastra peste zece ani va fi, mai mult sau mai putin comparabila cu cea astazi si cu cea de acum zece, cateva gadgeturi tehnologice in plus sau in minus. Ne-am obisnuit cu pax americana, cum stramosii nostri se obisnuisera cu pax romana. Ne-am obisnuit cu traiul bun. Prost, da’ bun.

Ca un facut, nenorocirile s-au intamplat in alta parte. Intotdeauna in alta parte. Si chiar e un “facut” – nu e vorba de nici o coincidenta miraculoasa. Nu ne-a pus Dumnezeu mana-n cap, nu va faceti iluzii. Mana-n cap ne-a pus-o tehnologia, noile tehnici de comunicare in masa. In rastimpul a doar catorva decenii, lumea a devenit in acelasi timp mai mica si mai rasfirata. Distantele s-au scurtat si prelungit prin acceasi apasare a unui buton. Ce-i drept, genocidul din Darfur ne este adus in casa “in direct”. In acelasi timp, insa, inundatiile din Botosani, pentru ardelean, intra in aceeasi categorie cu Darfurul: scuturi compatimitor din cap, plescai “ttt-ttt”, faci o donatie, si-ti vezi in continuare de-ale tale. Dupa 11 septembrie 2001, toti americanii care au filmat cele 100 si ceva de minute de groaza prin care a trecut New York-ul au declarat, fara exceptie, ca s-au simtit protejati de camera de filmat. Prin obiectiv, orice tragedie pare, automat, departe. E deja pe un ecran, care va sa zica nu ma afecteaza.

Va vine insa sau nu sa credeti, istoria nu se uita la televizor si nu calareste, cat e ziulica de lunga, internetul. “Ce a fost va mai fi, si ce s-a facut, se va mai face; nu este nimic nou supt soare”. Mai devreme mai degraba decat mai tarziu, istoria ne va intra si noua in casa, iar atunci nici un ecran de televizor sau de computer nu ne va impiedica sa-i simtim pe propria piele respiratia in ceafa. Pax romana a tinut vreo trei secole si s-a sfarsit cu o serie de dezastre. Dupa mai putin de un secol, pax americana nu pare nici ea sa se simta prea bine. Semnale in acest sens sunt destule: de la criza financiara, la cea a petrolului si de la escaladarea tensiunilor cu Rusia la cea a violentelor din Afganistan. (Pe margine isi fac incalzirea criza apei, incalzirea globala, virusul HN 151 si problema imigrantilor.) Nu e vorba de nici o viziune apocaliptica sau panicarda. Optimist cum sunt, sunt convins ca, intr-un fel sau altul, omenirea o va scoate, inca o data, la capat. Nu e nimic nou sub soare. Intre timp, insa, multi dintre noi vor musca zdravan din tarana.

In campania prezidentiala din SUA, dincolo de toate jocurile de artificii si porcii rujati, intrebarea fundamentala e cine poate fi mai competent pentru a face fata acestor provocari globale. Sunt luate serios in discutie atat experienta cat si personalitatea candidatilor. (Ca, la votul din noiembrie, aceste consideratii vor fi umbrite de altele, mai triviale, are mai putina importanta. Important e ca se pun intrebarile.) E normal, imi veti spune – doar SUA sunt, volens nolens, factorul nr. 1 de decizie la nivel planetar. In Romania, insa, ne putem permite sa ne vedem netulburati de-ale noastre. Odata intrati sub pulpana UE si NATO, ne simtim ocrotiti precum sub o closca bonoma, ce ne permite sa ne ciondanim pe ramele noastre, ignorand cu desavarsire provocarile viitoare, carora putin le pasa de dramoletele jucate pe scena politica interna. Avem trei doritori anuntati pentru fotoliul de premier, dar nici unul dintre ei, nici partidele care-i sustin (mai mult sau mai putin) si nici macar mass media nu a adresat intrebarea cheie: care dintre ei poate face fata mai bine, la o adica, unei crize cu Rusia, unui crah financiar la scara globala, s.a.m.d.? Care dintre partide are o agenda externa mai buna si lideri mai bine pregatiti pentru provocari de o asemenea amploare? Nu pentru Ilfov sau Ploiesti, ci pentru Rusia si crizele globale?

S-a vorbit ad nauseam despre combinatiile post-electorale, autostrazi, crese, pensionari sau IMM-uri, dar nimeni, niciodata nu a cutezat sa priveasca dincolo de batatura proprie, a politicii nationale, de parca istoria va continua sa ne dea tarcoale dar, speriata de closca UE si NATO, nu va indrazni in veacul vecilor sa ne intre tocmai noua in poiata. Uite noutatea: raportat la provocarile ce ne asteapta la o scara ce depaseste cu mult frontierele Romaniei, autostrazile, cresele, IMM-urile si pensionarii, dar si facturile de achitat, rata la banca sau cea a somajului ne vor aparea dintr-o data, intr-o noua lumina: simple piscaturi de tantar. Cand iti bate istoria cu pumnul in usa nu mai stai sa-ti aranjezi coafura.

Deocamdata, insa, continuam sa ne purtam si sa gandim precum o adunatura de boboci certandu-se pe o rama, sub privirile binevoitor-absente ale unei closti cu gandul deja in alta parte. Intotdeauna in alta parte.