…hai la groapa cu furnici!
…sa ne-ntelegem: imi iubesc familia, n-am pitici sau regrete pe chestia asta – cu societatea moderna (aici ar incapea o discutie cu privire la definirea modernitatii, dar sunt prea capsat pentru a intra in detalii – doar suntem intre prieteni, putem sta si cu picioarele pe masa) am o problema. ( Stiu – un asemenea inceput defensiv poate fi lesne psihanalizat, dar cand nu e cazul, nu cazul.) Mai concret: zilele mele sunt o nesfarsita insiruire de de chetii marunte dar agasante care trebuie facute, maruntzenii care sfarsesc prin a-mi ocupa 90% din timp.
Ultima carte de beletristica am citit-o, cred, acum vreo opt ani, inainte a de a veni (pe bune) in America. Estimp, am cetit alte cateva sute sau mii (n-am stat a le tine socoteala), dar toate care aveau, intr-un fel sau altul, de-a face cu ceea ce studiez (sau, pana acum vreo doi ani, cu examenele pe care le aveam de dat). (In treacat fie spus, suparat fiind, imi rezerv dreptul de a face o data un comentariu despre ceea ce-nseamna doctoratul aci si acolo.) In rest, nimic – doar fragmente, pagini rasfoite in pripa pe buda. (asta e alt subiect, cat se poate de serios).
Ultima data cand am citit o carte „de carte”, un roman adicatelea, de la cap la coada, a fost acum vreo patru ani – si ala a fost Don Quijote/Quixote – si ala pentru ca ma obseda relatia dintre politica si poetica. (Cati l-au citit – si nu in varianta prescurtata?) E, ca si noi, un text la rascruce, un text „intre”: e un text (primul roman) care e un palimpsest (textul e descoperit, chipurile, intr-o arhiva), prin care se salveaza literatura „cavalereasca”, ucigand-o. Luand-o in bascalie. Cavalerii, asa cum ni-i imaginam noi astazi, n-au existat – istoric vorbind. Daca exista azi, in imaginatia noastra si inca mai un rost, este pentru ca un spaniol – sfasiat si el intre cinism si romantism – a ales sa scrie o istorie a istoriei, o istorie a lui „ce-ar fi fost daca?” intr-o lume care stie „cum merg lucrurile”.
Fara bascalia lui Cervantes noi, cei de zstazi, n-am fi stiut de „cavaleri”. Holyoodul n-ar mai fi facut filme si nici Harry Potter n-ar fi existat. Asta daca mai pune cineva la indoiala puterea ideilor intr-o lume care se prabuseste din lipsa de idei.
Revenind: sunt, usurel, disperat. Duc cainii la pipi si caca (la plimbare ii duc copiii)la veterinar, masinile la reparat sau inregistrat, tund iarba, iau copii de la scoala cand e cazul, platesc bills-urile, fac donatiile, sortez tone de corespondenta (doua-trei ore/saptamana), verific lectii de clasa a patra si de-a opta, scriu eseuri si aplicatii pentru Ana (fii-mea), scriu editoriale, scriu bloguri, scriu articole stiintifice, scriu la dizertatie, citesc pentru cele de mai-nainte, merg la cursuri, la intaniri of faculty, la cercul de filosofie, sun pentru appointments la dentist, la mama supararii, duc copii la sleep -overs (de adus ii aduce Anca:), la meciuri de soccer sau football, joc Risk sau sah sau bilele alea chinezesti, repar (cat ma pricep:) ce se mai strica prin casa. Incerc sa le impac pe toate si uneori simt ca trebuie sa iau o pauza. Acum am luat-o:)
Nu fac: nu aspir, nu spal vase sau haine, nu merg la mall – cumpar, daca e nevoie, alea basic – branza, lapte, carne, oua – si bere:), am o nevasta si copii care aspira catre idealitate:) Ce-mi doresc, asadar mai mult? Ce ma nemultumeste? Ma nemultumeste goana asta nebuna dupa furnici, care, luate fiecare in parte, nu reprezinta mare lucru (sa dai un telefon, sa scrii un cec), dar care luate dimpreuna ma sufoca precum un musuroi!
Io-te de-aia e buna cate o criza la casa omului! (Dar asta e deja un alt subiect, pe care nu am timp sa-l scriu – sau sa ma gandesc la el, ceea ce pentru mine e aproape acelasi lucru – ca am altele de facut.:)
PS Am trei subiecte deja care asteapta sa fie dezvoltate – disperarea asta a crizei de timp e precum hidra: tai un cap si cresc alte sapte in loc! De aia era liniste si pace in jungla…
Filed under: Uncategorized | 21 Comments
blog de om 
…şi, colac peste covrig, ţi-ai mai tras şi o pereche de blogi originali. Îmi venea să-ţi spun bancul cu evreul care trăia înghesuit şi nu ştia ce să facă. Dar renunţ. În viaţă doar vreo 60 de ani sunt mai grei. Între 7 şi 67.
Ai răbdare pînă mai cresc copiii. Pînă-şi iau permis de conducere, şi te lasă pieton.
Grijile astea banale cred ca nu pot fi decat impreuna o presiune. Altfel, sunt niste momente prin care resimtim prozaicul cotidian. Inteleg ca n-ai mai apucat sa citesti beletristica, dar exista un tip care scrie despre ce pare a te agasa si pe tine. Ma rog, despre oameni ceva mai putin adaptati care au probleme de genul asta. Recomand Palahniuk oricui ma asculta, dar cred ca tie ti-ar servi mult mai bine decat lor. Cu tot respectul necodenscendent posibil 🙂
@ marius – bancul cu evreul inghesuit e printre preferatele mele (pe alea cu lozul sau cu „Rachela, tu imi porti ghinion” le stii?:) Cresc copiii, cresc – acum m-am intors de la lectii de condus cu fii-mea:) Nici nu stiu daca sa ma bucur sau sa ma intristez – bine ca am de toate categoriile – asa, tranzitia e mai usoara…
@ Dani – pai asta ziceam si eu – ca luate in parte, fiecare e un maruntis, o furnica… Impreuna devin insa o presiune formidabila – uneori – acu; m-am mai depresurizat nitzel:) Ce carte de-a lui Palahniuk mi0ai recomanda? (Marturisesc spasit, stiu de el dar n-am citit nimic… nici nu stiu daca voi avea timp curand – da’ ors’cat, o recomandare nu strica…)
Una din temele fiului meu cel mic, a fost să completeze un tabel de îndeletniciri casnice la care participă. Cine duce gunoiul? Eu. Cine spală baia? Eu. Cine găteşte? Eu şi mama… Şi tot aşa… Acuma, cînd se iveşte ceva bifat de el în tabel, n-o mai poate da la întors. „Ai scris? Păi, atunci, fă-o!” 😀
La mine e mai simplu cu cititul. L-am lăsat mai acum vreo 12 ani. Atunci cînd timpul îmi permite o „sesiune completă”, citesc tot pe closet. Pe sărite, în special literatură fără fir narativ, dar de cele mai multe ori re-citesc. Mi-e mai uşor să ghicesc literele, că mi-a cam slăbit vederea. În rest, mărunţişurile le duc cu stoicism. Am timpul fracţionat în intervale de cîte sub două ore. De aceea, cînd am de meşterit ceva temeinic, aleg ziua liberă. Anul trecut, în toamnă, am avut un concediu de 12 zile în România, după 8 ani de muncă. Asta nu înseamnă că nu-mi pot rupe uneori cîte trei zile pentru o evadare în decor. Chiar în ultima decadă a lui septembrie urcai pe vulcanul Daisen din judeţul vecin (Tottori). Fiul meu a fost în culmea fericirii, nu atît pentru munte, cît pentru vizita de patru ore în Sakai Minato, locul de baştină al lui Mizuki Shigeru, autor de cărţi ilustrate, cu strigoi. O stradă de 1Km e decorată cu statuete de bronz închipuind personajele din seria Gegege no Kitaro. Pe 2 noiembrie o să dau o fugă în Cheile San dan Kyou, că am de fotografiat o creangă în lumina soarelui de dimineaţă. Vreau să compar culorile, după ce o trăsei în poză la începutul lunii mai.
Zilele trecute încercam să încropesc un haiku pe tema înştiinţărilor de plată (bills pe limba ta). N-am reuşit, dar suna cam aşa: Luna trece mai repede cînd ai multe de plătit. Nevastă-mea, împreună cu o prietenă de-a ei, au şi transpus cimilitura pe tonuri de Kabuki: „Shi-ha-ra-i-ga-oo-ke-re-baa hi-to-tsu-ki-ga-su-gu-ta-chi-sou-rou”
@ Alin – iti recomand sincer Rant, una dintre cartile sale mai noi. Un fel de SF al unei clase de mijloc mutilate de dorinta de a se simti in viata, tema destul de recurenta la CP. Altfel, incearca The Haunted – o culegere de vreo 20 de povestiri cu ceva legaturi intre ele. Gandeste-te la aceste povestioare ca la tipologii de Zidul/Cuvintele/Teatru Existentialist ale lui Sartre aduse la zi ca excentricitate si farmec. Favorita mea din The Haunted este de departe Slumming, pe care am si vazut-o pusa in scena la Greenhours. Asta pentru a servi o madlena la rece asa 🙂
@Marius – foarte tare chestia cu tabelul de indeletniciri a juniorului, sper sa gaseasca adepti. Eu am sa incep cu a mea pramatie de nepot 🙂 A, si mai voiam sa te intreb ceva. Prin ce alchimie de neinteles s-a ajuns la construirea acestor haiku-uri, ce mie mi se pare ca sunt intotdeauna – si indiferent de cine le scrie !!! – o maxima de retinut. Zen power, ceva?
Dani, drept să-ţi spun, n-am compus haiku-uri niciodată. Cît despre Zen şi alte chestii d-astea, nu mă-ntreba, că nu ştiu. Înainte de haiku a fost waka, pe modelul 5-7-5-7-7 silabe (spre deosebire de haiku, 5-7-5). Mai e şi tanka, un fel de haiku dublu. Are 34 de silabe. Oricum, nu se ştie ce numerolog le-a turnat tiparele. Acuma, dacă vrei să iei o pozioară în japoneză, să-i faci contabilitatea silabelor, te vei încurca repede. Despărţirea se face după altă regulă.
Însă pentru o maximă trebuie doar niţel disconfort şi puţină autoironie. Cum ar fi în: cînd eşti pe bicicletă, întotdeauna vîntul bate din faţă.
Tema fiului meu era de la şcoală, probabil pentru orele de educaţie socială. El doar s-a-nfoiat în scris, iar acum trage ponoasele pentru declaraţiile fără acoperire. 😀
Draga Fumi , cine ti-a promis tie o viata in care vei avea 90% timp liber si restul de 10% dedicat hartuielilor ? Nimeni , asa-i ? Poate e nelinistitor ca ne trecem viata cu maruntisuri , dar cred ca, daca printre ele intercalam alte maruntisuri care ne fac placere e pina la urma suportabil .E ca in sfaturile din revista Femeia : acordati-va zilnic 15 minute de infrumusetare : masati-va fata , picioarele si ingrijiti-va miinile .
Acuma din propria experienta: cind copiii cresc inca un pic , cit sa se duca singuri unde au sa se duca si refuza sa mai faca temele cu tata/mama te vei trezi cu o gramada de timp liber. Eu am ajuns in faza asta si inca nu ma pot hotari daca sint frustrata, ca nu mai are nevoie de mine cit mi-as dori, sau usurata ca am mai mult de 15 minute pe zi in care sa-mi vad de-ale mele .
O scurta poveste din The Haunted avem la http://chuckpalahniuk.net/features/shorts/guts . Atentie mare, vreo 100 de oameni au lesinat in timpul lecturii acestei interesante povestiri. Si cred ca si destui traducatori 🙂 Enjoy
Dani, se pare că 7 silabe intră bine într-o expiraţie completă. Enka (romanţele japoneze) au tot versuri heptasilabice. Versetele citite la liturghia budistă (okyou) la fel. Acuma, formal, haiku şi waka nu prea au legătură cu zen, alta decît „pneumatică”, pentru că aparţin artelor derivate din religia shinto. Dar asta n-a-mpiedicat traducătorul învăţăturilor lui Buddha să pună totul în versete heptasilabice. Oricum, enoriaşul rămîne tot cu vocea tărăgănată a bonzului în urechi deşi conţinutul nu-l cunoaşte nimeni. Din punctul acesta de vedere, enoriaşii budişti sunt cam ca românii ortodocşi înainte de Biblia fanariotă. Pînă în secolul al XVIII-lea nu ştia nimeni ce citeşte popa în slavonă.
Pe scurt, fie că e ceva religios fie laic, fiziologia pare să fie determinantul în fixarea formei. Cel puţin asta e interpretarea mea.
Marius interpretarea ta e excelenta . Si eu m-am tot intrebat, oare de ce au ajuns la forma asta atit de restrictiva ? Si tu precis ai dreptate . Au gasit ritmul incantatoriu potrivit. Acum citiva ani un-prieten-bun-frate-de-cruce m-a provocat sa fabricam haiku-uri .Excelent exercitiu .Si asa cum zici, daca-ti reuseste au asa un iz de maxima .
Da, pare foarte viabila interpretarea. Asta cu o expiratie completa este foarte insightful, nu ma gandisem la ea pana acum. Uite un nou exercitiu pentru publicitari – sloganurile n-ar trebui sa depaseasca 7 silabe.
A citit cineva Guts pana acum? Sunt curios de reactii.
Am terminat-o acum .E atroce .
Concluzie: Pentru a respira liric e nevoie şi de inspiraţie şi de expiraţie.
@ Dani – multumesc pentru sugestiii – acum mai trebuie „doar” sa gasesc ragazul necesar:)
@ monica – mde, zici tu ceva… Sincer sa fiu si pe mine ma cam sperie perspectiva ca nu vor mai avea nevoie de mine, desi rational inteleg ca va veni si ziua aia spre binele lor… De azi incep sa ma infrumusetez cate 15 minute:)))
@ Marius – faci cum faci si duci discutia de la treburile casnice la Zen si haikuri!:) Asta arta de a folosi forta loviturii celuilalt:) (kidding – imi plac discutiile libere).
Lasand deoparte socul pe care il da cartea, mie mi se pare foarte aplicata pe necesitatile cititorului modern. Nu am sa neg faptul ca am fost incantat de „atrocitatea” ei. E mare lucru sa fii atat de montat cu numai cateva pagini de lectura lejera.
@Alin. As vrea sa te intreb ceva foarte important pentru mine. E legat tot de niste recomandari, in genul celor despre care vorbeai mai sus. As putea cumva sa te conving sa-mi dai adresa ta de mail? Promit sa nu abuzez.
P.S. vezi ca Guts are 5 pagini, lectura dureaza nici 10 minute.
@ Dani – sigur, alinfumurescu@yahoo.com – am citit Guts! E excelenta scriitura dar a fost primul text la care a trebuit sa ma opresc de cateva ori pentru a trage in aer in piept… Nu mai imi venea sa citesc mai departe…E atat de socant incat devine aproape estetic! N-am citit in viata mea nimic asemanator… Multzam.
Ehei, dar cine nu vrea sa aiba timp sa citeasca berechet, sa mearga la teatru, la opera, expozitii de arta, sau s-o frece, pur si simplu, cu ochii in tavan? Numai ca atunci nu ne-am mai casatori si n-am mai face copii, am fi liberi de responsabilitatzi si s-ar duce dracului viitorul omenirii 🙂 Sau nu?
mă uitai la ultimul post de pe cotidianul și nu am putut să nu remarc (ca o femeie ce sunt): mă, da ce brățară faină ai! și eu vreau!!! :)))
cât despre postul de aici… furniciile sunt doar o etapă, fumi, ai să vezi. așa cum au fost, înainte, fluturii în stomac și cum vor fi, mai încolo, moliile în dulap. până la urmă, dacă mă gândesc bine, asta cu furnicile e cea mai bună și așezată perioadă. bucură-te de ea și lasă crizele! :)))
@ ana-maria – nu cu familia am eu ce am (de fapt, am avut, ca mi-a trecut:) – ci cu societatea care pune tot mai multa presiune pe noi prin tone de nimicuri de care am putea, la o adica, sa ne lipsim – cred. In fine, vroiam doar sa blow some steam – stii cum e!:)
@ licurici – uita-te mai bine – nu-i bratara (si nici mana mea:) – e a lui Florin. Sorry! (Din cate am inteles e cu valoare sentimentala). Buna asta cu etapizarea insectelor!: fluturi, furnici, molii – s-ar putea scrie un text interesant – pe bune!
am știut eu c-o să-ți placă sortarea insectelor. măi, cum te cunosc. mă rog, mai puțin detaliile fizice, ca să le zic așa :))))
da’ chiar mă uitasem la poza de deasupra să văd dacă ai brățară la mână, să știu dacă e a ta sau nu. și aveai. doar că la dreapta, nu la stânga. amănuntul ăsta nu l-am mai prins. :))
ok, ma dau batuta: care-i bancul cu “Rachela, tu imi porti ghinion”? 🙂
Cat despre iuresul cotidian – holy man in India. Asta e solutia, sa stai sa urmaresti spectacolul naturii si sa te gandesti la nemurirea sufletului. Si evident, sa te plictisesti de sa mori….In momente din astea, cand totul mi se pare prea mult eu imi pun palaria de panama in cap si ma duc macar pt un sfarsit de saptamana undeva, pentru reincarcat bateriile. Recomand cu caldura, ajuta.