apocalipsa fara televizor

10Oct08

…e trecut de miezul noptii si televizorul nu mai „merge” (prefer invechitul „merge” mai-pretentiosului „functioneaza” – e mai uman, iar eu am o relatie „umana” cu masinile: le vorbesc, le mangai si le injur). Transmisia a „picat” brusc. La miezul noptii a picat, ca intr-o povese cu Cenusareasa. In afara faptului ca era sa-mi pierd un slap din picior zvacnind de supriza, comparatia se opreste aici. Nu s-a transformat nimeni in dovleac sau mai stiu eu ce, lumea-n casa doarme si – pana una, alta – internetul functioneaza.

Am verificat alelalte televizoare din casa – acelasi lucru. Concluzie logica? Nu-i televizorul de vina. Nici antena nu e, ca n-am – in afara aleia pentru romani, canalele le primesc prin cablu si ma felicit la fiecare tornada. Acum, insa, nu e tornada, cerul e instelat dupa o superba zi de toamna, pace si prietenie pe pamant. Mister.

Pe fundalul acestor zile „apocaliptice” nu pot, insa, sa nu ma-ntreb ce-ar fi daca de-adevaratelea (in treacat fie spus, ma topesc dupa expresia asta: „acum ne jucam de-adevaratelea”) a venit apocalipsa si eu nu stiu. Bun, internetul merge (inca) si radioul (cred – n-am avut curiozitatea sa-l incerc) – dar daca – iata scenariul – maine la miezul noptii „pica” tot ce e de picat: tv, internet, radio, curent, bancomatele nu mai functioneaza, cartile de credit devin inutile, s.a.m.d. Prinserati ideea.

Cum am reactiona fara o apocalipsa pe care s-o putem macar urmari la televizor sau pe internet, cum facem acum? Ce fel de nenorocire serioasa e aia care nu poate fi urmarita in direct? Las la o parte lucrurile serioase si ma concentrez pe reactiile imediate: ce fel de viata e aia fara televizor, radio sau internet?

Ei bine, dupa o indelunga si matura chibzuinta:), am ajuns sa ma felicit: in ciuda aparentelor, cred ca m-as numara printre cei pregatiti suficient pentru o asemenea experienta. Cititul si ganditul ajuta. Cat am stat in jungla n-am simtit (in ciuda asteptarilor) nici o secunda nevoia de televizor sau internet. Cred ca nici bagat la puscarie nu le-as resimti prea tare absenta. E buna si filosofia asta la ceva: odata trecut un anumit prag se intretine singura.

Si-apoi, cei care ma cunosc, stiu ca sunt, in esenta, un redneck: mananc orice, beau orice, fumez orice:) N-am pretentii materiale mari. Am fructe salbatice in curte, un semineu in care sa fac focul si lemne de jur imprejur. Nevasta stie sa faca o supa. Avem trei rasaduri – supravietuim si-avem si la ce ne gandi:) Dupa un Ceausescu si-o jungal nici apocalipsa asta nu mai pare cine stie ce.

Da’ totusi? Sa n-o poti vedea la televizor?

PS Televizorul „merge” in continuare – degeaba. Nu arata nimic. As putea da un telefon, dar ma gandesc ca vor fi fiind si americani mai nervosi decat mine. Poate ar trebui sa incerc, totusi, radioul.

Anunțuri


19 Responses to “apocalipsa fara televizor”

  1. 1 monica

    Ce bizar , m-am gindit la aceleasi lucruri zilele astea .Mi-a sarit o siguranta si cum nu mi s-a mai intimplat aici , a trebuit sa-l astept pe barbatu-meu s-o faca la loc .Am ramas descumpanita vreo 5 minute , dar de undeva din arhicerebel mi-au venit instinctele alea adevarate de supravietuire .Exact ca si tine am facut repede inventarul .Lemne avem , carti sint , am aprins niste luminari si mi-am amintit ca pe barca avem o masina de gatit cu gaz lichid .M-am simtit mult mai bine .Si eu cred ca cineva care a supravietuit comunismului in ultimii ani face fata multor altor avataruri. cunostintele mele se tot mira cind imi vad bucataria, ca nu am masina de spalat vasele .Asa bine ma distrez in sinea mea cind imi amintesc nu de spalatul vaselor cu apa rece, ci de dusurile cu apa rece de la camin, dupa ce dezbracam hainele militare gretoase si fugeam la cursuri, iarna la -10 grade .Si eu sint amatoare de televizor , dar vara stau fara el 3 saptamini si deloc nu-i simt lipsa , asa incit n-am nici o spaima de apocalipsa .Cu mincarea ar fi mai greu.

  2. 2 Marius Delaepicentru

    Am supravieţuit ani de zile fără televizor. Şi nici acum nu-i duc dorul. Ca să nu mai spun că mica locuinţă afgană de chirpici în care m-am născut, în cartierul Giurgiului din Bucureşti, a fost electrificată în 1963. Dar, dacă tot veni vorba de supravieţuire, poate vă ajută textul de mai jos. L-am scris prin ianuarie.

    Mi-amintesc de iarna 1984-1985, cind am tremurat de frig in casa noua, un apartament confort II capatat cu pile, printr-un lung lant al slabiciunilor, de la consiliul popular al sectorului omonim, adica II. Cum ziceam, o iarna lunga si viforoasa. In acea iarna, gheaţa a ascuns noroiul — de pe asfaltul subtire turnat peste piatra de riu a epocii burghezo-mosieresti — pina pe 7 aprilie, cam pe la ora 11:30. Casă nouă, calorifere multe si reci. Cercevele strimbe. Spuneam adesea ca, atunci cind afara e viscol, in casa ninge linistit. Si ningea. Se stringea un mic morman de zapada in spatele draperiei usii de la balcon, altfel, aproape verticala (uşa) doar usor torsionata, si cu rosturi negletuite, generos lasate intre toc si zid de catre constructorii socialismului stiintific. Locuiam la ultimul etaj, acolo unde se stringea tot mirosul de rahati si de gunoi de la etajele inferioare, pentru ca burlanul de aerisire era infundat. Am aplicat si eu o hirtie pe gura de aerisire a camerei de baie, raminind ca mirosul sa patrunda numai prin fisurile dintre placile subtiri de beton ce alcatuiau tunelul de aerisire, iar singura lui functie sa fie cea de cale de acces a sobolanilor. Cum ar veni, le-am rapit sobolanilor luminita de la capatul tunelului. In dormitor, problema etansarii am rezolvat-o simplu. Am batut ferestrele in cuie si am lasat doar mucegaiurile negre sa se dezvolte. Iarna 1984-85 a fost si prima in care gazele s-au oprit. Nu am disperat. Am pus pe masa din bucatarie un primus si o oala sub presiune, in care fierbeam uneori boabe de porumb furate inca din toamna, cind ne scotea Partidul sa culegem recolta bogata. Am fost o generatie de fierbători. Pina fierbea porumbul, pentru care am si acum un respect deosebit, citeam Cintarea lui Hiawatha de Longfellow. Am ramas profund mişcat de spiritul de sacrificiu al lui Mondamin. Cum imens butoi de varza murata pe balcon. 250 de litri de vitamina C! Eram vestit pentru cit de buna faceam varza cu slanina. Bine, nu era singurul meu talent. Mai faceam si o piftie de sa dai cu ea de-a dura, nu alta. Fierbeam in ea numai adidasi din acelasi motiv. Apartineam unui strat inferior al societatiiziceam, boabe de porumb, peste care turnam nitel ulei, presaram piper si mincam cu pofta. De Craciun am facut chiar sarmale. Din soia, fiarta in prealabil in oala sub presiune de pe primus. Deh!, nu aveam acces in sferele selecte ale societatii, in lumea macelarilor, a activistilor PCR si a gestionarelor de alimentara. Oricum, n-am suferit prea tare. Aveam mica mea comoara. Un imens butoi de varza murata pe balcon. 250 de litri de vitamina C! Eram vestit pentru cit de buna faceam varza cu slanina. Bine, nu era singurul meu talent. Mai faceam si o piftie de sa dai cu ea de-a dura, nu alta. Fierbeam in ea numai adidasi din acelasi motiv. Apartineam unui strat inferior al societatii. Eram inginer al glorioasei epoci a lui Pelticle.

    Epilog

    Am indragit Epoca lui Pelticle. M-am intristat cind lucrurile au inceput sa se schimbe. Imi doream racoarea de 4 grade din casa, imi doream ceva de soia. De aceea am emigrat. Casele japoneze sunt tare reci. Aproape ca se aburesc ferestrele pe dinafara, de frig ce e. Fiul meu, care intotdeauna se scoala primul dimineata, coboara in living si apasa pe butonul incalzitorului cu kerosen, apoi urca si-mi comunica temperatura “tezero”. Ieri erau 3 grade. Memoria mi-a alunecat inapoi, catre iarna anului 1984-85. Îi spuneam deunazi unui amic, ce constituie celelalte 50% din comunitatea romaneasca a Hirosimei: “Bai, noi suntem singurii care mai pastram traditia epocii de aur. Stam in frig si mincam soia.”

    26 ianuarie 2008

  3. 3 Marius Delaepicentru

    Scuzaţi, am dat rasol. E un paragraf care-mi dispăruse la editare, dar l-am regăsit la afişare. :B

  4. 4 Marius Delaepicentru

    Scuze pentru insistenţă, dar nu pot lăsa vraişte. Aline, te rog, şterge postările mele de mai sus.

    Am supravieţuit ani de zile fără televizor. Şi nici acum nu-i duc dorul. Ca să nu mai spun că mica locuinţă afgană de chirpici în care m-am născut, în cartierul Giurgiului din Bucureşti, a fost electrificată în 1963. Dar, dacă tot veni vorba de supravieţuire, poate vă ajută textul de mai jos. L-am scris prin ianuarie.
    Mi-amintesc de iarna 1984-1985, cind am tremurat de frig in casa noua, un apartament confort II capatat cu pile, printr-un lung lant al slabiciunilor, de la consiliul popular al sectorului omonim, adica II. Cum ziceam, o iarna lunga si viforoasa. In acea iarna, gheaţa a ascuns noroiul — de pe asfaltul subtire turnat peste piatra de riu a epocii burghezo-mosieresti — pina pe 7 aprilie, cam pe la ora 11:30. Casă nouă, calorifere multe si reci. Cercevele strimbe. Spuneam adesea ca, atunci cind afara e viscol, in casa ninge linistit. Si ningea. Se stringea un mic morman de zapada in spatele draperiei usii de la balcon, altfel, aproape verticala (uşa) doar usor torsionata, si cu rosturi negletuite, generos lasate intre toc si zid de catre constructorii socialismului stiintific. Locuiam la ultimul etaj, acolo unde se stringea tot mirosul de rahati si de gunoi de la etajele inferioare, pentru ca burlanul de aerisire era infundat. Am aplicat si eu o hirtie pe gura de aerisire a camerei de baie, raminind ca mirosul sa patrunda numai prin fisurile dintre placile subtiri de beton ce alcatuiau tunelul de aerisire, iar singura lui functie sa fie cea de cale de acces a sobolanilor. Cum ar veni, le-am rapit sobolanilor luminita de la capatul tunelului. In dormitor, problema etansarii am rezolvat-o simplu. Am batut ferestrele in cuie si am lasat doar mucegaiurile negre sa se dezvolte. Iarna 1984-85 a fost si prima in care gazele s-au oprit. Nu am disperat. Am pus pe masa din bucatarie un primus si o oala sub presiune, in care fierbeam uneori boabe de porumb furate inca din toamna, cind ne scotea Partidul sa culegem recolta bogata. Am fost o generatie de fierbători. Pina fierbea porumbul, pentru care am si acum un respect deosebit, citeam Cintarea lui Hiawatha de Longfellow. Am ramas profund mişcat de spiritul de sacrificiu al lui Mondamin. Cum ziceam, boabe de porumb, peste care turnam nitel ulei, presaram piper si mincam cu pofta. De Craciun am facut chiar sarmale. Din soia, fiarta in prealabil in oala sub presiune de pe primus. Deh!, nu aveam acces in sferele selecte ale societatii, in lumea macelarilor, a activistilor PCR si a gestionarelor de alimentara. Oricum, n-am suferit prea tare. Aveam mica mea comoara. Un imens butoi de varza murata pe balcon. 250 de litri de vitamina C! Eram vestit pentru cit de buna faceam varza cu slanina. Bine, nu era singurul meu talent. Mai faceam si o piftie de sa dai cu ea de-a dura, nu alta. Fierbeam in ea numai adidasi din acelasi motiv. Apartineam unui strat inferior al societatii. Eram inginer al glorioasei epoci a lui Pelticle.
    Epilog
    Am indragit Epoca lui Pelticle. M-am intristat cind lucrurile au inceput sa se schimbe. Imi doream racoarea de 4 grade din casa, imi doream ceva de soia. De aceea am emigrat. Casele japoneze sunt tare reci. Aproape ca se aburesc ferestrele pe dinafara, de frig ce e. Fiul meu, care intotdeauna se scoala primul dimineata, coboara in living si apasa pe butonul incalzitorului cu kerosen, apoi urca si-mi comunica temperatura “tezero”. Ieri erau 3 grade. Memoria mi-a alunecat inapoi, catre iarna anului 1984-85. Îi spuneam deunazi unui amic, ce constituie celelalte 50% din comunitatea romaneasca a Hirosimei: “Bai, noi suntem singurii care mai pastram traditia epocii de aur. Stam in frig si mincam soia.”
    26 ianuarie 2008

  5. 5 licurici

    mie mi-ar fi greu fără internet. fără televizor aș putea trăi chiar bine. de fapt, am renunțat să mă uit la el în afara redacției, unde merge non-stop pe știri. dar fără internet… aș pierde legătura cu tine, de exemplu, cu ana și cu o mulțime de oameni cu care interacționez numai așa. și nu aș mai putea scrie pe blog!! ar fi cumplit… o vreme… după care probabil că m-aș obișnui. și aș începe să vă sun (în caz că telefoanele ar merge). apropo, trimite-mi, preventiv, numărul vostru de telefon. 🙂

    și nu te mai gândi la apocalipsă. vine și dacă nu cobești tu. 🙂

  6. 6 fumurescu

    @ monica – (ce „nick” simplu, jos palaria, parca asa-i spune, cognome-i spuneau, parca, stramosii latini) – ai dreptate – odata trecuti prin invatatul la lampa de petrol pentru Anataomia 2 pe la 1988 toamna suntem mai pregatiti de „apocalipsa”. Au si apocalipsele astea limitele lor:)
    @ marius – nu incetezi a ma uimi! esti o varianta „japoneza” de-a lui Florin – el, care inca se mai gandeste care ii e viata „pe puncte”:) Ti-am dat adresa lui de email. Mama lui de comunism nostalgic!
    @ licurici – oamenii nu-s egali, in ciuda afirmatiilor contrare:)
    asta a fost, stii, o mica rautate. Ideea de baza era alta: poti sau nu poti sa te dez(s)cojesti, ca o ceapa – si pana unde fara sa-ti dea lacrimile? Pana unde te identifici
    cu ‘omenitatea’ ta, si ce importanta au, la apocalipsa, cand se trage linia si se fac socotelile, calculele de dnainte?
    Bag seama ca-s beat – devin „pretios” si nu „make sense”:) In capul meu il make, don’t worry about!:) Revin.
    PS e fain sa ai un blog doar prieteni. E ca si cum ai avea un birt doar pentru ei:)

  7. 7 Dani

    M-am infiltrat si eu printre prieteni. Dar am si eu o parere. Imi place sa cred ca, fara TV si Internet, oamenii ar fi ceva mai tentati sa aiba rabdare cu ceilalti. Bine, e clar ca pierzi din raza de actiune, dar cat de important poate sa fie sa cunosti temeinic oamenii? Eu ma gandesc cu ceva nostalgie la vremurile petrecute in tinerete – nu foarte indepartata – la bunici. Atunci aveam timp si dispozitie pentru orice si oricand. Atunci chiar nu aveam probleme cu ideea de a ma dedica mie insumi. Acum, a aparut presiunea. Nu neaparat peer pressure, ci doar pressure. Presiunea care-ti cere sa faci mai multe chestii decat ai fi dispus sa faci pentru tine si pentru oamenii la care tii. Ciudat, nu ? 🙂

  8. 8 ela

    Am „antrenamentul” internatului din liceu in anii ’83-„87 si copilaria la tara…. asa ca ma vad printre supravietuitori… sa vina Apocalipsa!…daca vine…
    Nu-i bai de televizor….dar ma gandesc ca, daca nu era netul, nu-l cunosteam pe Florin care mi-a vorbit de tine…si uite asa m-am imbogatit cu un prieten si cu ceea ce scrie prietenul lui.
    Sunt cu ochii pe tine….pana ne mai lasa ragaz Apocalipsa!
    Numai bine!

  9. 9 fumurescu

    @ dani – nu-ti mai cere scuze, doar stii cum e la birt (btw, vine din franceza care vine din rusa, Bistro insemna repede:)) – unii vin, altii pleaca, se fac cunostiinte, etc… Important e sa ramana atmosfera „de familie”… E, intr-un fel, un loc comun asta cu „inainte era mai bine” (vezi Creanga cu Ozana cea frumos curgatoare), e parte din ceea ce suntem. Pe Socrate l-au omorat pen’ ca era … inovator! Deja grecii antici aveau ideea ca „inainte era mai bine”, ca a existat un Golden Age care s-a pierdut… Toti suntem moderni din punctul asta de vedere… Nu-i ciudat. E normal. Atata doar ca acum se vede mai bine. Sunt bune si crizele astea (stasis, le ziceau grecii) la ceva:)
    @ ela – mica-i lumea:) Vezi ca „dincolo” (i.e., pe blogul de la Cotidianul) am poze cu Florin:) si mai bag… Altfel, cred ca toti astia care am crescut sub comunism am avea o sansa in plus fata de restul lumii – sare avantajul asta de unde nici nu te-astepti!:)

  10. 10 ela

    Multumesc. Stiu. Se pare ca si „lumea’ e relativa…. Da…avantajul nostu de oameni antrenati in frig… dar am toata admiratia pentru cei care au iesit din „gulag” intregi la cap si la suflet si razbat si prin capitalismul salbatic si nu se vaieta suferind de nostalgii.

  11. 11 monica

    Marius , era sa mor degerata , la propriu in iarna aia . Se scosese trenul rapid si in loc de 3 ore din Baia Mare la Cluj am facut cu un personal 6, intr-un vagon din ala fara compartimente , fara nas, fara nimeni . Eram singura in tot vagonul si m-am tot miscat de colo -colo pina am obosit .La un moment dat am inceput sa amortesc si si mi-a trecut prin cap ca poate mi-e dat sa mor asa fara sa ma pot impotrivi , incalzi sau striga dupa ajutor . Am intrat intr-o stare letargica din care m-a scos o pereche in virsta care a urcat la Dej .Nu mai puteam vorbi, iar ei speriati rau , mi-au scos cizmele si au inceput sa-mi frece piciorele .Nu m-am putut impotrivi cu toate ca ma dureau ingrozitor si deja eram in faza de curs lacrimile incontrolabil .In Cluj m-au dus pina la un pietar .Nici nu le-am multumit pur si simplu i-am strins pe amindoi in brate i-am spus pietarului caminul 5 si asa mi-a intrat frigul in oase pentru totdeauna. Nu ca m-ar fi ajutat ceva sa-l scot de acolo ( amintire pentru Alin : sala de disectii mare de la etajul 1 la anatomie 4 ore in frig si cu lacrimile curgind de la formol) .Insa asa cum zici si tu invatata cu raul si eu dorm vara , iarna cu geamul deschis si caloriferul inchis.N-am racit niciodata . Nostalgii Ela ? Nu : zic si eu ca bunica : trazni-ar Dumnezeu sa-i trazneasca!

  12. 12 ela

    Nu Monica, nu nostaligii dupa vremurile acelea. Fapt este ca acele vremuri au fost in copilaria si adolescenta noastra, iar dupa copilarie si adolescenta nu pot sa nu fiu nostaligica. Nu pot sa spun „Huo!” pentru niste vremuri pe care nu le-am simtit triste. Tata a fost dat afara prin „86 ca a „suparat” un activist, mama a avut de dat cu subsemnatul la Procuratura…dar noi nu am stiut/simtit nimic… Toate acestea le-am aflat cu mult dupa ’89. Ma gandeam odata sa-i spun activistului – care a fost presedinte de consiliu judetean pana la pensie- vre-o doua…dar merita? Merita razbunarea?
    Si povestea/intamplarea ta din tren este interesanta. Niciodata nu stii cine poate face ceva bun in viata ta.
    Uite cum Alin incepe povesti despre Apocalipsa si ne trezim depanand amintiri.

  13. 13 monica

    Nu te-am banuit din ce-ai scris c-ai avea nostalgii . Daca ai inteles asta, inseamna ca m-am exprimat gresit .Si mie mi-e dor de vremurile alea, nu fiindca ar fi fost grozave , ci tocmai din motivele pe care le-ai amintit tu .Insa cumva ura aia in stare pura, datorata umilintelor zilnice s-a conservat. Razbunare ? -nicidecum ; insa dispret …
    Cit despre Apocalipsa , ce metoda mai buna de-a o imblinzi , decit o amintire cinstita despre frigul din iarna 84-85 ?

  14. 14 Marius Delaepicentru

    Apocalipsă, apocalipsă, dar să ne mai şi înveselim niţel. Haideţi să mai demontăm un mit. Se spune că ciorapii de damă ar fi buni, că ţin de cald. Am încercat o dată. Era o iarnă grea. Poate să fi fost tot cea din 1984-85. Trebuia să merg într-o delegaţie în capul Bărăganului, la Galaţi. În tren a fost acceptabil. Doar una, două ferestre întredeschise. Afară, viscol, troiene. Totuşi, trenul mînca eroic gară după gară. Trecurăm cu bine şi de Brăila. Însă, superioritatea strategică în rivalitatea Galaţi-Brăila a hotărît-o un mare morman de omăt la intrarea în Galaţi. Am fost nevoiţi să abandonăm trenul şi s-o luăm pe jos cale de vreo trei kilometri pînă-n oraş. La început am înaintat voiniceşte prin nămeţi, încredinţat că mă apără de frig ştrampii de damă, în loc de hamleţi. Încet încet, usturimea n-a mai putut fi ascunsă. Mergeam din ce în ce mai împleticit şi mai crăcănat. La hotel am înţeles de ce. Părul de pe picioare îmi ieşise prin ochiuri. Totul ar fi fos OK dacă nu m-aş fi mişcat. În timpul mersului îmi cădea fir după fir. Smuls, sau prin forfecare. Nici o maşină de bărbierit Philips n-ar fi făcut o treabă mai bună decît miriadele de fire nylone. Aveam două pulpe roşii-vineţii şi pleşuve. Aproape carne vie. Noroc că lipsea apa caldă, şi mai era şi frig în cameră, că altfel aş fi fost tentat să fac un duş. Aş fi agravat usturimea. M-am mulţumit să aplic doar nişte cremă hidratantă. Eronat! Glicerina din cremă mi-a accentuat suferinţa. Un after shave ar fi fost mai nimerit.

  15. 15 ela

    Multumesc Marius! Am ras in hohote! Stiu ca numai de ras nu aveai tu pofta atunci, dar toata povestea ta m-a amuzat teribil. Iarta-ma daca ti se pare ca am ras de ce ai suferit tu! Dar am calatorit si calatoresc cu ochii mintii in tot ceea ce citesc, iar imaginea cu tine in ciorapi de dama… 🙂
    Poate m-a derutat semnul acela de intrebare , Monica. Acum este clar, dar nu-i un capat de tara cand intelegem diferit lucrurile.
    Acum ma intorc pe Raul Otravit sa-si spuna Alin povestea… (si povestea aceea). Totusi, ma intreb: cati bogati ar fi dispusi sa sponsorizeze o astfel de aventura, doar de dragul aventurii si a visului?

  16. 16 monica

    Marius informatia era doar pe jumatate adevarata .Ciorapi de dama : da , dar trebuie sa fie de bumbac , sau ma rog de melana . Am ris si eu , dar cam strimb. Bietul de tine .
    Ela , sint de acord ca nu-i un capat de tara , mai ales cind compania e rezonabila , dar orisicit!Citesc si eu povestea junglei , dar nu indraznesc sa somez povestitorul , oare are el timp pe masura poftei noastre ?Poza lui Aukoo hipnotizind vietatea aia ca un vierme alb e fascinanta.

  17. 17 ela

    Nu as cuteza sa-l somez pe povestitor! Ma gandeam aseara ca suntem pe blogul omului si ma simt de parca am fost invitati la o cafea la el in bucatarie, s-a pornit o discutie, iar gazda are treaba (hraneste cainii, pregateste o lectie pentru studenti, duce copiii la scoala…) si noi povestim, povestim…
    Ce ti-e si cu imaginatia asta! 🙂

  18. 18 monica

    Sau si mai bine : omul e plecat cu trebi si cind se intoarce ne gaseste pe noi in livig, descaltate cu picioarele pe masa si bindu-i vinul .In plus eu mai si fumez , asa ca daca nu i s-a pornit alarma de incendiu , ar putea sa nici nu vada prea bine . Nesimtire curata hihihi.

  19. 19 fumurescu

    @ toti – scuze – dupa cum zicea Monica, am fost „plecat” cu niste trebi pana-n dormitor – dar va rog, simtiti-va bine in sufragerie – si eu stau cu picioarele pe masa si fumez:) Daca as putea, v-as servi cu o bere:) revin.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: