…e ca la Zen sau ca la mersul be bicicleta, daca preferati o imagine mai banala: cand te inclini la stanga, nu reactionezi cum „iti vine” – adica la dreapta – ci, dimpotriva, tot la stanga. Va mai amintiti?:)

Lumea asa cum o stim (sa-i zicem occidentala, desi generalizarea ucide nuantele deloc neglijabile) s-a obraznicit. Toti nimurucii, toti cocalarii, toti economistii si bancherii apar la televizor, scriu carti, si ne explica ce prosti suntem noi si ce destepti sunt ei. S-au obraznicit. Noi il ascultam cu gura cascata pe Dan Diaconescu, coplesiti de un vag sentiment de vinovatie: „oamenii astia zic ei ceva; ce rost are sa te agiti sa schimbi lumea cand poti, mult mai usor, s-o indobitocesti?”

A se slabi! A se rusina!

Vorba lui Cocosila: pe ce se bazeaza ei? Pe nimic! Ei se bazeaza pe propria lor obraznicie. Ei sunt niste soricei care alearga pe o roata compusa din soricei care alearga pe o roata compusa din soricei care alearga pe o roata – s.a.m.d. Si ei stiu ca noi stim ca ei stiu ca noi stim. Si stim. Altminteri  nu ne-ar fi scarba.

Cocalarii ii asculta pe cocalari (iata un cuvant invatat acum cateva luni  pe care nu l-am mai folosit pana acum – semn rau), nimurucii pe nimuruci si asa mai departe. Noi ii ascultam pe toti si ne imbatam cu apa rece stiind ca nu-i credem.

De fapt, adoptam o pozitie defensiva- perdanta din start. Mineriadele erau floare la ureche si plimbare pe pajistea cu margarete: acolo venea minerul si-ti dadea in cap (sau scutierul, in ’92 – am participat la ambele). Te stiai de-o grija. Minerul (sau scutierul) care iti tragea cu ranga/bulanul in cap; iti putea ucide trupul, dar nu sufletul. Cocalarul (trebuie sa gasesc un alt cuvant – asta ma face sa vomit pur si simplu – poate de aceea e si eficient) nu se complica cu trupul. El tinteste, fara macar sa-si dea seama, sufletul. Punct ochit, punct lovit.

Pe ce se bazeaza ei? Pe propria lor siguranta – un self-confidence pe care noi l-am pierdut, tot relativizand, iscoditor, totul. Daca, dupa cum spunea Strauss, sa arunci o conserva goala intr-o gradina inseamna a o cultiva, ceva, undeva s-a pierdut sau s-a pervertit pe traseul asta intelectual.

Nu-i mai poti spune prostului prost sau nesmititului nesimit. Risti sa fii etichetat drept prost sau nesimitit. Si ei profita. Noi suntem un atol din Pacific, macinat zi de zi de catre valurile sfielii noastre. Ne putem tine in brate, ca pe Titanic – dar asta nu va fi de ajuns.

Ai aruncat hartia pe jos? Il bati pe neica pe umar: „Nu va suparati, ati scapat o hartie!” (asta o stiu de la tata, Dumnezeu sa-l ierte.) Oamenii tind sa se rusineze de rusinea lor. Am incercat-o pana si cu studentii de aici.:)

Ecaterina Andronescu – fostul rector al Politehncii Bucuresti, fost si actual ministru al Educatiei – despre care am auzit azi ca s-a batut pentru desfiintarea discotecilor din Regie si pentru ca fostul pro-rector sa nu mai ia spaga de la vanzatorii de droguri – a acceptat sa candideze in sectorul 5 Bucuresti cu afise electorale stampilate „garantat Vanghelie”!!!! M-a intrebat omul cu pricina – un postdoc la matematica si fost lider al UB – daca n-o prefer pe Ecaterina prorectorului (de la ceva partid galben-portocaliu).

Am stat si m-am gandit. Am raspuns „nu”. Una e sa te vinzi „pe ascuns”, alta e sa te vinzi in ochii lumii. Pana si Iuda s-a ferit. Ecaterina Andronescu – nu. E o diferenta intre pacatul furisat (pentru ca e pacat) si pacatul cu pretentii de virtute. Cum pot eu, rector, sa accept macar umbra unei idei conform careia m-ar „garanta” Vanghelie? Cum as putea accepta ideea ca pe mine, profesor univesitar, sa ma gireze un neica-nimeni?  Ce exemplu ofer prezentilor si potentialilor studenti?

Cat de jos trebuie sa cobor (si-mi imaginez c-o femeie se priveste-n oglinda de mai multe ori pe zi decat un barbat) pentru a nu vomita cand … fac ce fac femeile la oglinda?

Cat de jos trebuie sa te cobori pentru a accepta ca, invatator, profesor, lector, etc – sa treci un student pentru un cartus de tigari sau o suta de euro? Sau o mie? sau un milion? Cat de jos trebuie sa te cobori pentru a fi un Dan Pavel?

Cum vine asta? Eu am ceva ce tu n-ai si nu vei avea in veacul vecilor cata vreme nu vei pune mana pe carte – stiinta. Asta nu se vinde. Asta se castiga.

N-au venit cocalarii sa ne-nvete pe noi tehnicile de supravietuire. Cocalarii nu pot inventa nimic – ei doar copiaza – tricouri, geluri in par, masini bengoase si ce va mai intra in vocabularul lor. Nu ma intereseaza.

Pot si eu. Putem si noi. Ba mai mult, acum e momentul. Criza – momentul de cumpana, momentul in care poti sa nu mai ai nimic – nu trebuie ratat. Putem – trebuie – sa fim obraznici. Nu pentru  noi, pentru ei. Pentru cocalari. Au si ei nevoie de exemple.

…multe nu ar mai fi de adaugat. In afara, poate, de faptul ca textul a fost preluat dintr-o cuvantare tinuta in 1956. Ca precizare, pentru Strauss cultura insemna ‘nurture the nature’. Atat ‘Atena’ (filosofia) cat si ‘Ierusalimul’ (credinta) nu lasa omul „de capul lui” ci ii intorc privirea spre un orizont anume. Nu orice zboara se mananca, si nu orice etichetam drept cultura e cultura. Bun inteles, se mai poate broda pe asta, dar mai bine lasam originalul sa vorbeasca.

“Culture” is now no longer, as people say, an absolute but has become relative. It is not easy to say what culture susceptible of being used in the plural means. As a consequence of this obscurity people have suggested, explicitly or implicitly, that “culture” is any pattern of conduct common to any human group. Hence we do not hesitate to speak of the culture of suburbia or of the cultures of juvenile gangs both non-delinquent and delinquent. In other words, every human being outside of lunatic asylums is a cultured human being, for he participates in a culture. At the frontiers of research there arises the question as to whether there are not cultures also of inmates of lunatic asylums. If we contrast the present day usage of “culture” with the original meaning, it is as if someone would say that the cultivation of a garden may consist of the garden being littered with empty tin cans and whiskey bottles and used papers of various descriptions thrown around the garden at random. Having arrived at this point, we realize that we have lost our way somehow. Let us then make a fresh start by raising the question: what can liberal education mean here and now?

Da’ chiar? ce mai inseamna astazi? Probabil voi reveni cu un update. Maine, ca tot e weekend:)

…in cazul in care ati ratat acum vreo doua zile textul lui Ioan Grosan din Ziua. Eu, unul, ca „posesor” (asa s-o zice?) de doua bloguri (!) m-am simtit usurel rusinat. Bine le zice, nu credeti? „Orgoliu imens si masochism marunt…” tare mi-e teama ca are dreptate:)

Din cand in cand simpaticele mele colege de birou redactional imi atrag atentia ca unele din articolele mele din ZIUA sunt comentate pe site-ul ziarului (nu stiu daca am zis bine…) de cititori si, cum in privinta lucrului pe computer sunt un handicapat notoriu, imi deschid ele paginile cu pricina. Interesant, nimic de zis: unii ma-njura, altii ma lauda, altii imi dau sugestii, ma corec­tea­za etc. Am uneori tentatia de a le raspunde, dar fie sunt prea multi, fie am senzatia ca sunt obligat sa intru intr-o relatie pe care n-o pot controla, intr-un mod oarecum asemanator casa­toriilor de altadata de la tara, hotarate nu de miri, ci de parintii acestora. Mai nou, aud ca numerosi politicieni si-au deschis blog-uri personale, adica -din cate inteleg – un fel de oficiu postal la indemana tuturor sau un soi de jurnal intim in care sunt invitati sa traga cu coada ochiului – si-apoi sa se exprime la randul lor, daca vor – toti voyeuristii mapamondului. Ciudata treaba! Oare de ce, de pilda, au blog-uri dna Elena Udrea sau dl Adrian Nastase? Nu le ajunge ca se pot exprima public cand vor si unde vor? Ce altceva fundamental mai pot sa comunice natiei, natiunilor, in afara compe­tentelor lor, atatea cate exista? Scuzat sa fiu, dar, la anumite persoane, mai ales din politichie, mie ideea asta de blog mi se pare a fi expresia unui amestec de orgoliu imens si masochism marunt, nu departe de intentia anunturilor de „rencontres”din anumite tabloide.Si-mi imaginez cu groazA un Kant contemporan care dupa terminarea „Criticii ratiunii pure” si-ar fi deschis un blog pe care un „Nelu din Königberg” ar fi putut scrie: „Hai, tataie, las-o jos, ca macane!”

La recent incheiatul summit de la Bruxelles, premierul Ungariei, Ferenc Gyurcsani, a avertizat pe un ton sumbru: “Nu trebuie sa permitem aparitia unei noi Cortine de Fier care sa imparta Europa in doua. La inceputul anilor ’90 am reunificat Europa. Acum suntem in fata altei provocari: sa unificam Europa in termini economic si financiari.”

Majoritatea mass media – inclusiv din Romania – a preluat imediat citatul. Avea toate cele trebuincioase unui headline: formulare lapidara, cu trimitere precisa la o metafora inca vie in mintile multor europeni. “Cortina de Fier” care a coborat in Europa a fost expresia (inspirata, ca atatea altele) folosita de Churchill intr-un discurs tinut la Westminster College din mai degraba obscurul Fulton, Missouri, in 1946. Dupa cum spuneam, insa, si saptamana trecuta, cuvintele mestesugite au o forta ce nu trebuie subestimata. In ciuda locatiei, formula a facut inconjurul lumii, devenind metafora prin care aveau sa fie definiti urmatorii cincizeci de ani ai politicii internationale. Nu degeaba s-a zis despre Churchill ca “a inarmat limba engleza si a trimis-o la razboi” (cel rece y compris). Alegand exact aceasta imagine, premierul ungar vroia sa atraga atentia asupra pericolului decuplarii, economice si financiare de-asta data, a Europei de Vest de cea de Est. Reactia liderilor occidentali in fata cerintelor omologilor estici pare sa-i dea, deocamdata, dreptate. Dupa cum constatau multi analisti, in vremuri de criza, retorica europenista isi demonstreaza impotenta: oricate discursuri frumoase am tine si oricat de miscati am fi la auzul Odei Bucuriei, camasa ramane mai aproape de piele decat haina.
Ingaduiti-mi un ardelenism: no si? Care e noutatea? Si unde e catastrofa? De buna seama ca-n Uniunea Europeana pana si Nicolas Sarkozy se simte mai intai francez si mai apoi european. De ce accepta acum intrarea Frantei in NATO? Suntem noi altfel? Suntem noi gata sa ne sacrificam interesele nationale pe altarul Europei? Haideti sa ne privim in oglinda si sa recunoastem: exista o mare doza la ipocrizie, in special in cazul celor care deplang atitudinea occidentalilor dar, in acelasi timp, ii dispretuiesc, ardeleni fiind, pe mitici sau moldoveni, fluturand contributiile inegale la buget. Si cati romani cunoasteti gata sa stranga cureaua si sa suporte toate complicatiile unei eventuale uniri cu Moldova de peste Prut? In cate familii n-ati auzit expresia “frate, frate, da’ branza-i pe bani”? Dezamagirea de astazi vine dintr-o gresita perceptie a ceea ce va sa fie Europa. Nu m-am numarat printre partizanii unei Europe federative dupa modelul Statelor Unite nici in vremurile de imbelsugare, si n-o sa-mi reconsider optiunile din cauza unei amarate de crize financiare care, oricat de dramatica, nu poate fi justificat comparata cu cizma comunsimului. Nu poti impune reteta Statelor Unite (si, sa nu uitam, Razboiul Civil) peste o realitate infinit mai complexa precum Europa.
Formula premierului ungar – “am re-unificat Europa” – este cel putin naiva. Faptul ca Europa nu a mai fost divizata de Cortina de Fier nu inseamna ca vreodata, candva, europenii au fost unificati. In cursurile introductive, zice-se ca Europa sta pe trei piloni: filosofia greaca, civilizatia romana si religia crestina. Grecii antici au purtat mai multe si mai devastatoare razboaie intre ei, decat uniti impotriva unui inamic extern. Romanii numai de lipsa factiunilor de tot felul – politice, etnice, religioase, etc – nu se putea plange (de altfel ei au inventat si partidele). Au trecut de la republica la imperiu, au avut si ei partea lor de razboaie civile, au divizat imperiul in doua sau trei, s.a.m.d. Despre schismele din interiorul crestinismului nu mai e nevoie sa pomenesc. Europa n-a avut niciodata o limba comuna, nici o granite fixe. Europa n-a “scapat” niciodata de tensiuni si conflicte. Pe Europa nu poate pune nimeni degetul – dar asta nu inseamna ca nu exista.
Europa exista precum orizontul: e tocmai in masura in care nu e. A incerca s-o omogenizezi, inseamna a o ucide. A-i nega diferentele, chiar egoismele locale, echivaleaza cu a-i nega esenta. Desigur, in extremis, poti crea o carapace institutionala stricta caruia sa-i spui Uniunea Statelor Europene, dar asta n-ar mai fi totuna cu Europa si nici macar cu Uniunea Europeana. Birocratii ar fi, cu siguranta fericiti, pentru ca ar avea de-a face cu o singura unitate de masura. Unii economisti ar jubila, pentru ca omogenizarea aduce intotdeauna avantaje pe termen scurt. Dar n-ar mai fi Europa. Ar fi doar o cochilie goala, gasita pe plaja, si asezata pe birou. O poti, la rastimpuri, lipi de ureche si-ti poti imagina ca auzi in ea valurile oceanului. Asta nu inseamna, insa, ca te vei si putea scalda in respectivul ocean.
Da, Europa este acum la (o noua) rascruce. Asta e pozitia in care, pare-se, se simte cel mai bine – ca pestele-n valurile din care ati cules cochilia asezata, cuminte, pe birou.

…iata o intrebare cat se poate de serioasa, intr-o invelitoare cat se poate de sugubeatza.

DISCLAIMER: Ma grabesc sa adaug ca am prieteni cu si fara copii, o sora fara copii, cunostiinte si/sau prieteni cu prunci facuti mai devreme sau mai tarziu – ultimul s-a nascut ieri – dintr-o casnicie sau mai multe, ba chiar si unul „din flori” – inclin sa cred ca acopar cam tot spectrul. Asadar nu judec – chiar incerc sa inteleg. Sa ma inteleg.

Logic vorbind, copiii nu sunt buni la nimic. Odinioara mai faceau treaba prin gospodarie, te mai ajutau la arat si semanat, duceau vitele sau gastele la pascut, etc. Erau si o protectie sociala („sa aiba cine sa-ti dea un pahar cu apa” – se zicea in Oltenia). Argumentele astea, insa, nu mai au valabilitate. Si totusi, unii se mai incapatzaneaza sa-i faca. De ce?

(„Avem” la biserica o familie cam de-o seama cu noi +/- – americani, dupa vorba, dupa port. Adica nu sunt, in nici un caz, imigranti – rusi, greci, bulgari, etc – la prima generatie. Pe ei ii recunosti usor de cum deschid gura sau chiar mai repede. Nu par a fi nici „converititi” de la protestantism – avem si din ‘astia’ (alt subiect care ar merita discutat pe indelete):  ei se recunosc prin ‘zel’ – nu neaparat in sensul rau al cuvantului. E zelul neofitului – cei care merg mai des la biserica ma vor intelege mai bine, probabil: aia „de-ai casei” se misca mai natural, mai vorbesc in timpul slujbei, n-au pretentia sa intre in extaz mistic de fiecare data, s.a.m.d. (cum aveam eu cand am inceput sa merg,  tarziu,  la biserica:) Deci familia asta, altminteri cat se poate de normala, e formata din 7! Parintii, trei copii – doua fete si un baiat – intre 14 si 10 (aprox) si … inca o fata si un baiat de vreo 5-6 (probabil gemeni bizigoti) care sunt adoptati. De unde stim? Simplu: sunt „chinezi” (asiatici, in orice caz). Cum nu prea zabovim dupa slujba – desi ar fi frumos – n-am intrat niciodata in vorba mai indelungata cu ei. Ne tot intrebam insa: ce fel de sfinti sunt oamenii astia ca, dupa trei copii – si fete si baiat – sa mai adopte inca doi? Tehnic vorbind, lasand toate celelalte la o parte, e extrem de greu si cu trei (Mihnea stie:). cand cresc, nu mai poti lua un singur taxi, un singur compartiment de tren, etc… Dar cinci? Ce-i mana pe ei in lupta?

NOTA: Adoptia e, totusi, un alt subiect, fie si numai pentru ca atunci cand adopti un copil il „salvezi”. Cand il faci, il „creezi”. Merita o discutie separata.

Revenind la subiectul principal: de ce-i facem? Ce ne mana pe noi in lupta? Buun: faci unul nici tu nu stii bine de ce – pentru ca asa se cade (e o presiune sociala –  nu mare, dar exista); faci doi, pentru ca vrei si o fata (sau, dupa caz, un  baiat). De ce? Din nou, nu-i clar – dar asa „se cuvine”. De la trei incolo, insa, nu prea mai make sense. Deja stii cu ce se mananca, ai avut suficent timp sa treci prin noptile nedormite, spaime, doctori, vome si alte excretii – limpede, nu mai e vorba de romantism. E vorba aici de altceva.

Nu ma refer la oamenii care-i fac pentru ca asa „se intampla” , din motive religioase (avem aici un show cu „17 and counting” – scot oamenii un ban frumusel de aici:) – ci la astia mai „normali”, care n-ar face zece, dar fac, totusi, trei-patru chiar daca deja au si fete si baieti, toti sunt – multzam – sanatosi, etc (A propos, stiati ca Beethoven a fost al saselea sau al saptelea copil si ca toti ceilalti dinainte erau, intr-un fel sau altul, handicapati? In zilele noastre bietul Beethoven n-ar fi avut nici o sansa:) N-am mai fi ascultat Simfonia a IX-a, iar Europa nu mai avea imn.

Logic nu e: un copil costa o caruta de bani – doi-trei sau mai multi, proportional (120,000 de lei/caciula pana la 21 de ani, confrom statisticilor americane). Adaugati la asta timpul: spalat, dat de mancare, invatat pipi la olitza, spus povesti, invatat citit, dus la gradinitza, adus, activitati, dus-adus, facut lectii, corectat lectii, dus la pescuit, la shoping, invatat sa umble, sa patineze, sa schieze, sa faca focul, sa traga cu pusca, sa citeasca Pe Aripile Vantului si Platon, sa nu bage degetele in priza, sa conduca, sa nu bea, sa nu fumeze:), s.a.m.d. Si toate astea pentru ce?

Intrebari – ca e deja aproape patru dimineata si n-am timp de raspunsuri – da’ promit sa revin:

De ce unu si nu doi? De ce doi si nu trei?

De ce si unu? Conform teoriei evolutionariste, e o competitie a genelor. Simti nevoia sa te reproduci, sa-ti perpetuezi genele. Ingaduiti-mi sa ma indoiesc ca functioneaza la noi. Social vorbind, simti nevoia sa-ti perpetuezi numele (de aia vor barbatii baieti). Nici asta nu prea mai tine in ziua de azi.

De ce vrem noi, barbatii, baieti mai degraba decat fete? (excludem expicatiile anterioare). Ca vrem. Cine zice ca u vrea sau n-ar vrea sau n-ar fi vrut, se minte singur. Stiti bancul cu minerul?:) (Tot pe la gene, pe undeva, se cuvine cautata explicatia.)

Mai am intrebari – dar e deja prea tarziu.

Am, in schimb, un raspuns pentru cei care se intreaba ce m-a apucat taman acum sa scriu postul asta. Simplu: (1) am primit o scrisoare de la un parinte usurel disperat si (2) saptamana asta a fost ziua de nastere a 2/3: Andrei si Ana. Iar Ana va pleca vara asta la colegiu. Isi va lua zborul din cuib, cum s-ar zice intr-o versiune telenovelisticosiropoasa. I-am cantat la multi ani si i-am zis: n-ai tu aripi intr-atat de puternice incat sa zbori dincolo de peretii inimilor noastre.

Si, televenolisticosiropos, am inceput cu totii sa lacrimam.

PS Tot nu stiu: la ce bun copii?:)

…sau „Io, Valeria Seciu si Princeton” – luati-o cum vreti. Ma tot intreb pana unde se intinde ‘sufrageria’ blogului astuia. Uneori ma tem ca e usurel perversa – un soi de cip in pasaport care nu e diabolic pentru ca nu e ‘666’ ci tocmai pentru ca, evident, nu e. „Cea mai mare viclenie a diavolului” – nu obosesc sa repet aceasta zicere a lui Baudelaire, care baudelaire, cu ale lui Fleurs du Mal se presupune ca avea ceva experienta in domeniu – deci, cea mai mare viclenie a diavolului „e sa te faca sa crezi ca nu exista”. (In treacat fie spus, mai putina lume stie, Baudelaire a scris o carte/jurnal absolut extraoridnara despre un dependent de opium – omul avea o putere de obiectivizare iesita din comun!0

Revenind: m-am tot intrebat – si inca ma mai intreb – cat se cuvine sa postezi (chiar si) pe blog din ceea ce ti se intampla si, mai obscen, din ceea ce-ti trece prin cap, in numele „realismului” si al „autenticitatii”. Cine are copii a asista, probabil, deja, la scene de genul: Gicu ragaie (trage un vant, se scobeste in nas, etc). „Gigi, nu e frumos sa ragai/scobesti la masa!” Gicu, candid: „de ce?” Parintele, usurel ebluisat: „pentru ca nu se face!’ „Nu se cuvine!” – Gigi ( a se citi Ana, Andrei, Alec, in ordine descersactoare): „De ce? E mai bine sa ma prefac? sa ma abtin?”

Da. Una – exista o diferenta intre a te preface si a te abtine. Te prefaci cand vrei sa pari altceva decat ceea ce esti. Te abtii cand vrei sa devii ceea ce vrei sa fii (ceea ce esti cu adevarat?). Whatever – zice Gicu. A doua, legata de prima: obisnuinta e a doua natura – de ce acceptam sa fim sclavi ?- se intreba La Boetie la sairpezece ani pe la mijlocul veacului al 16-lea, cu  naturaletea adolescentului. Pentru ca ne-am obisnuit – zicea prietenul lui Montaigne.

Revenind (II – sequel): M-am intrebat cam cat se cuvine sa te lauzi, i.e., sa impartasesti o bucurie care e laudarosenie, la urma urmei? Cu ce ar fi mai diferit asta decat a-ti da cu gel prin par sau a-ti posta in CV toate textele publicate de la Cutezatorii incoace (am publicat unul, intr-a sasea:) – un inceput de roman foileton care a fost ucis din motive neclare pana-n ziua de azi:) , toate posturile pe care le-ai ocupat, premiile pe care le-ai primit, s.a.m.d.? 

Nu stiu. Habar n-am. Mergem aici, cu totii, pe nisipuri miscatoare. Batucim inexistente carari. Incercam sa fim sinceri – dar cat de sincer poti fii? Iar, daca nu esti, la ce mai pretinzi?

In fine, am lungit-o suficient. (E doua noaptea, focul incepe sa se stinga, toata lumea doarme, inclusiv canii:)

Stiti bancul ala cu Ion si Sharon Stone (Cindy Crawford, you name it, ca nu le mai stiu dupa nume pe astea mai dinspre zilele noastre) naufragiati pe o insula pustie? In lipsa de altceva mai bun, fac si ei ce fac toti oamenii. Toata lumea e fericita. Sharon Stone e fericita (cand eram un pusti de vreo 12-13 1ni era Valeria Seciu – ii pupam fotografia din Almanahul Cinema in fiecare seara si adormeam cu ea/el sub perna). Ion nu e. Devine tot mai melancolic, din ce in ce mai putin dispus sa faca prostii. Sharon se ingrijoreaza.

Il gasste pe Ion la marginea oceanului, facand, distrat, ‘broaste’ cu pietrele gasite pe mal. „Ioane”, intreba Sharon, „ti-am gresit cu ceva”? „Nu”, raspunde Ion monosilabic. „Te pot ajuta cu ceva?” – intreaba Sharon, ingrijorata. „Da!”- zice Ion dupa o clipa de ganidre. Ia un taciune din foc si-i deseneaza o mustata, ii agatza cravata (lata, cu trei dungi) de gat si-i zice: „Vasile, hai sa ne plimbam pe plaja!” Sharon, disperata, nu comenteaza.

Dupa vreo suta de metri Ion se intoarce brusc si-o intreaba pe Sharon: „Ioane, stii tu pe cine fut eu de-o luna?”

Recunoasteti ca asta a fost o lunga introducere doar pentru a va spune ca, la Princeton, a fost un concurs de articole de Political Theory pentru graduate students – cu blind review – (nu ca numele Fumurescu i-ar fi facut sa sara de pe scaun, da’  ors’cat:). Opt papers acceptate din toate SUA. Ei bine, am fost printre aia opt! Princeton! Fara sa stie nimeni cine esti, de unde esti? Dati-mi voie ca, la varsta asta, dupa ani ‘risipiti’ prin medicina, presa, teatru, filosofie, etc – io, asta de la Liceul Industrial Avram Iancu din Brad sa ma bucur! Princeton!

Stiu, in Romania asta nu inseamna mare lucru.  Iar pana nu va insemna ceva nu vom avea nici viata universitara. Dar asta e o alta discutie. Deocmadata v-am bagat in sufragerie si v-am invitar la un pahar de vin:)

A fost odata, ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti, o lume in care basmele isi aveau rostul lor. Se spuneau pe un ton sfatos si se ascultau cu sufletul la gura. De aceea se mai ascultau si cu gura cascata – pentru a face loc sufletului. Vremea aceea a apus.

Ne-am inchis gurile si-am inchis gurile copiilor. Abia de-atunci am inceput sa credem ca tot ce zboara se si mananca.

Basmele au o randuiala. Spuse cand trebuie si cum trebuie pot avea un impact mai mare decat o multime de manuale, tocmai pentru ca sunt povesti, iar povestile isi pot ingadui sa ajunga acolo unde cotidianul n-are acces. Platon – care, in dialogurile sale, foloseste povestile cu vadita placere – era de parere ca un bun cetatean este cel care, mic fiind, a ascultat povestile potrivite. (De altfel, multe dintre dialogurile sale asta si sunt – povesti despre povesti, pentru cine are urechi de auzit.) Noica, analizand basmul “Tinerete fara de batranete si viata fara de moarte”, accepta si el ca o poveste poate avea mai multe de spus decat un tom filosofic, tocmai pentru ca nu se adreseaza unui public specializat. Specialistii nu lucreaza cu basme, ci cu teorii. Sunt bune si astea, dar nu suficiente. O teorie explica, dar nu educa.

Abia in momentul in care ne-am ucis piticii din povesti am inceput sa avem nevoie de psihanalisti pentru a ne explica piticii ramasi din copilarie tupilati prin cotloanele subconstientului. Cand am incetat a-i mai citi pe Fratii Grimm, am inceput a ne inchina la Freud. Acum vreo suta de ani, Max Weber, contemporanul lui Freud, constata, cu realism, ca am inceput sa traim intr-o lume dezvrajita. Miturile, religia, basmele isi pierdeau, vazand cu ochii, puterea de convingere. Precum Tocqueville inaintea sa, Weber nu a pus semn de egalitate intre inevitabilitate si succes, nici intre succes si dezirabilitate. Dupa cum francezul avertiza impotriva unei democratii prost intelese, Weber era si el constient de pericolele dezvarajirii lumii: demonii se vor intoarce, intr-o forma sau alta. Cand o dai pe usa afara pe Scufita Rosie, te trezesti ca-ti intra lupul pe geam. Asa a si fost. Asa si este.

In numele realismului, noi ne-am ucis basmele, pervertindu-le. L-am omorat pe Fat Frumos, dar am pastrat balaurul. In numele realismului, am renuntat la Ileana Cosanzeana, dar am cultivat-o pe Oana Zavoranu care, de pe coperta unei reviste glossy ce-i adaposteste un pictorial (sexy, cu un schelet) intreaba filosofic: “De ce chemati la televizor, manca-v-as gura, toate panaramele astea, toate rapandulele astea rasuflate?” Acesta e, insa, doar varful aisbergului. Deranjant si intepator, ca orice varf de aisberg, dar asa ceva nu ar fi scufundat niciodata Titanicul. Aisbergul propriu-zis abia a inceput sa-si faca simtita prezenta. Criza de-acum, ce ameninta sa cuprinda intreaga planeta, se datoreaza aceleeasi pervertite intelegeri a basmelor, pe care am botezat-o, ca niste oameni mari ce suntem, realism.

Razi dispretuitor de povestile cu Statu Palma Barba Cot, dar te increzi in credite extravagante si speculatii cu bani care nu exista, bucurandu-te de averi virtuale si de cresteri economice pe hartie. Abia acum, dupa ce i-am ignorat sau pus la index, pentru ca nu erau corecti politic, spiridusii si varcolacii si nimurucii au inceput sa-si faca de cap in viata de zi cu zi. Cata vreme basmele se spuneau la gura sobei, copiii invatau ca binele invinge raul, ca fata saracului e mai castigata decat cea a bogatului, sau ca aparentele pot sa insele. Nu se apuca, insa, nimeni sa sarute orice broscoi rasarit in cale, in speranta ca va fi un print. Acum? Uitati-va la televizor sau rasfoiti tabloidele. Atunci, basmele informau realitatea. Acum o formeaza.

Povestea cu romanii violatori si criminali prin Italia asta si este – o poveste. Dar o poveste prost spusa si prost randuita, pe care politicenii de azi, dezobisnuiti de adevaratele basme, o iau in serios. Povestea devine realitate. Povestea cu tarile din Est aflate in pragul colapsului economic nu e nici ea mai prejos. Dar e una pe care agentiile de rating de tara o iau de buna si, prin urmare, poate deveni oricand o realitate. Luati orice bursa, orice stoc, orice index si intrebati-va, pentru o clipa, de ce scad acum, cand au urcat atata amar de vreme: tot din cauza unor basme prost intelese – atunci, ca si acum. Pana si planul de salvare a economiei americane e, pana una alta, tot o poveste. Nu-i vorba: dupa cum a demonstrat-o in discursul tinut saptamana trecuta in fata Congresului, Obama e un excelent povestitor. Succesul unui basm necesita insa ceva mai mult – un auditoriu pe masura. Or, dupa cum evolueaza pana acum indicele Dow-Jones, speculatorii de pe Wall Street au ramas blocati la Baba Cloanta Cotoroanta. Pana cand? Habar n-am.

Nu ma pricep la macro-economie (si inca nu sunt sigur cine o face). Ma pricep, in schimb, binisor, la basme, asa ca stiu ca nu tot din ce zboara prin mass media se si mananca. Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea-asa.

…de ce ti-e frica, nu scapi. Mi-a fost frica de la bun inceput ca nu voi avea timp sa ma ocup pe indelete de blogul asta (si de celalalt) si, uite, n-am. Un blog creeaza obligatii. E ca si cum ai invita oamenii la tine-acasa si doua dati din trei cand suna la usa, nu raspunzi. Nu te simti bine, chiar daca nu esti direct raspunzator.

Ba, ca si cum mustrarea duhului launtric n-ar fi de ajuns, vine C. si ma mai si mustruluieste direct:) Dar uite-asa, mi-au venit doua ganduri – ma rog, jumatati de ganduri.

(1) Cat de des „se cuvine” sa postezi? Exista o eticheta a blogului? De buna seama, ideal ar fi sa-ti controlezi blogul de cateva ori pe zi, sa raspunzi la cat mai multa lume si sa postezi cat mai des. Traficul creste exponential – si, oricat ne-am fandosi, blogul e ca poezia: nu poti pretinde ca nu scrii pentru public (oricat de mic si de select va fi fiind el) cata vreme asterni versuri pe hartie in loc sa ti le reciti singur, in gand… Pe de alta parte, observ la multi bloggeri postari de dragul postarii, gen „gaina a traversat strada – voi ce parere aveti?” (exagerez, insa foarte putin). Simplu spus, de multe ori postarile sunt mai degraba de umplutura – ca pentru a umple o conversatie care treneaza si devine jenanta, o conversatie in care golurile de tacere se umfla precum in cozonac si-atunci faci small talk pentru a le umple cumva…

Cu blogul e ca si cu focul. Prea putine lemne, se stinge. Prea multe, se sufoca…

(2) Scuza mea e ca „n-am timp”. Dar ce inseamna, de fapt, asta? Uneori am timp. As avea timp daca nu as prefera sa ma uit la History Channel, sa rasound la emailuri restante, sa citesc vreo revista, sau altele asemenea… Si-atunci „sacrific” blogul/rile – ceea ce din nou imi creeaza un sentiment de culpabilitate… Pe de alta parte, imi spun pentru a ma consola, exista viata si dincolo de blog, nu?

Cu blogul e ca si in dilema viata publica – viata privata. Cum sa le impaci? Unde se afla balanta perfecta – daca exista asa ceva…?

…daca v-am promis, ma tin de cuvant. Enjoy!

…asta ar fi un fel poetic de a adresa o intrebare banala: ce faci cand ai prea multe pe cap? Bunaoara, doi caini… pe langa trei copii (voyons, nu ca incap aici termeni de comparatie). Raspuns: iti mai iei unul! Atat de mult au insistat astia micii (daca o numar si pe Ana la capitolul asta) sa mai luam un caine, atat de tare au promis ca vor avea grija de el, ba chiar si de ceilalti doi, incat am cedat si-am mai adoptat un… pare-se Rhodesian sau Pit-hound? Fascinatia simetriei: trei caini la trei copii…

(In bancul acela cu Itig care are casa plina si-i spune Rabi sa-si mai vare sub acoperis o gaina, apoi o capra si la sfarsit o vaca, doar pentru a le scoate mai tarziu afara – le scotea afara intr-un sfarsit! In familia noastra pare-se ca functioneaza doar prima parte a bancului…)

Pana aici, nimic deosebit: cunoscutii ne-au spus din nou ca suntem normali (no kiddin’), s-au crucit (pe buna dreptate), etc… Partea mai trista a inceput de-abia de a doua zi… Cainele/cateaua (observati ca nu-i spun numele) a inceput sa dea semne de boala: a vomitat de trei ori, apoi a refuzat pentru aproape 24 de ore orice mancare si apa… A treia zi si-a mai revenit, pentru ca a patra zi s-o ia de la capat – totul condimentat si cu un episod diareic de proportii epice in mjlocul casei si-n dormitorul baietilor… (pe care, cu onor, l-am curatat singur).

In fine, ca sa n-o mai lungesc: am sunat veterinarul, care ne-a reocmandat putintica rabdare… Situatia a mers cand spre bine, cand spre rau, cand iarasi spre bine… Pana la urma a fost diagnostica cu parvo-virus, un virus in general mortal la puppies si highly contagious… N-au lasat-o nici macar in clinica si-au bagat-o prin usa din dos…

Acum e la clinica, cu perfuzii si sub observatie. Pana luni ar trebui sa stim daca va scapa sau nu. Intre timp casa a trebuit dezinfectata (pentru ailalti doi caini), dam telefoane la spital de doua ori pe zi, Ana plange, baietii nu prea, in fine – e un balamuc total (lasand la o parte nota de plata).

Daca scapa va spun si numele si incerc sa atasez si niste poze (deocamdata i l-am schimbat, dupa metoda stramoseasca, pentru a-i mai da o sansa). Tineti-ne pumnii.

O intrebare pe care ne-am tot pus-o zilele astea (Ancutza si cu mine) e: „ce ne mana pe noi in lupta? De ce nu ne putem domoli cand nici asa nu prea mai putem face situatiei?” In afara raspunsului poetic din titlu, n-am gasit alte explicatii…