A fost odata, ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti, o lume in care basmele isi aveau rostul lor. Se spuneau pe un ton sfatos si se ascultau cu sufletul la gura. De aceea se mai ascultau si cu gura cascata – pentru a face loc sufletului. Vremea aceea a apus.

Ne-am inchis gurile si-am inchis gurile copiilor. Abia de-atunci am inceput sa credem ca tot ce zboara se si mananca.

Basmele au o randuiala. Spuse cand trebuie si cum trebuie pot avea un impact mai mare decat o multime de manuale, tocmai pentru ca sunt povesti, iar povestile isi pot ingadui sa ajunga acolo unde cotidianul n-are acces. Platon – care, in dialogurile sale, foloseste povestile cu vadita placere – era de parere ca un bun cetatean este cel care, mic fiind, a ascultat povestile potrivite. (De altfel, multe dintre dialogurile sale asta si sunt – povesti despre povesti, pentru cine are urechi de auzit.) Noica, analizand basmul “Tinerete fara de batranete si viata fara de moarte”, accepta si el ca o poveste poate avea mai multe de spus decat un tom filosofic, tocmai pentru ca nu se adreseaza unui public specializat. Specialistii nu lucreaza cu basme, ci cu teorii. Sunt bune si astea, dar nu suficiente. O teorie explica, dar nu educa.

Abia in momentul in care ne-am ucis piticii din povesti am inceput sa avem nevoie de psihanalisti pentru a ne explica piticii ramasi din copilarie tupilati prin cotloanele subconstientului. Cand am incetat a-i mai citi pe Fratii Grimm, am inceput a ne inchina la Freud. Acum vreo suta de ani, Max Weber, contemporanul lui Freud, constata, cu realism, ca am inceput sa traim intr-o lume dezvrajita. Miturile, religia, basmele isi pierdeau, vazand cu ochii, puterea de convingere. Precum Tocqueville inaintea sa, Weber nu a pus semn de egalitate intre inevitabilitate si succes, nici intre succes si dezirabilitate. Dupa cum francezul avertiza impotriva unei democratii prost intelese, Weber era si el constient de pericolele dezvarajirii lumii: demonii se vor intoarce, intr-o forma sau alta. Cand o dai pe usa afara pe Scufita Rosie, te trezesti ca-ti intra lupul pe geam. Asa a si fost. Asa si este.

In numele realismului, noi ne-am ucis basmele, pervertindu-le. L-am omorat pe Fat Frumos, dar am pastrat balaurul. In numele realismului, am renuntat la Ileana Cosanzeana, dar am cultivat-o pe Oana Zavoranu care, de pe coperta unei reviste glossy ce-i adaposteste un pictorial (sexy, cu un schelet) intreaba filosofic: “De ce chemati la televizor, manca-v-as gura, toate panaramele astea, toate rapandulele astea rasuflate?” Acesta e, insa, doar varful aisbergului. Deranjant si intepator, ca orice varf de aisberg, dar asa ceva nu ar fi scufundat niciodata Titanicul. Aisbergul propriu-zis abia a inceput sa-si faca simtita prezenta. Criza de-acum, ce ameninta sa cuprinda intreaga planeta, se datoreaza aceleeasi pervertite intelegeri a basmelor, pe care am botezat-o, ca niste oameni mari ce suntem, realism.

Razi dispretuitor de povestile cu Statu Palma Barba Cot, dar te increzi in credite extravagante si speculatii cu bani care nu exista, bucurandu-te de averi virtuale si de cresteri economice pe hartie. Abia acum, dupa ce i-am ignorat sau pus la index, pentru ca nu erau corecti politic, spiridusii si varcolacii si nimurucii au inceput sa-si faca de cap in viata de zi cu zi. Cata vreme basmele se spuneau la gura sobei, copiii invatau ca binele invinge raul, ca fata saracului e mai castigata decat cea a bogatului, sau ca aparentele pot sa insele. Nu se apuca, insa, nimeni sa sarute orice broscoi rasarit in cale, in speranta ca va fi un print. Acum? Uitati-va la televizor sau rasfoiti tabloidele. Atunci, basmele informau realitatea. Acum o formeaza.

Povestea cu romanii violatori si criminali prin Italia asta si este – o poveste. Dar o poveste prost spusa si prost randuita, pe care politicenii de azi, dezobisnuiti de adevaratele basme, o iau in serios. Povestea devine realitate. Povestea cu tarile din Est aflate in pragul colapsului economic nu e nici ea mai prejos. Dar e una pe care agentiile de rating de tara o iau de buna si, prin urmare, poate deveni oricand o realitate. Luati orice bursa, orice stoc, orice index si intrebati-va, pentru o clipa, de ce scad acum, cand au urcat atata amar de vreme: tot din cauza unor basme prost intelese – atunci, ca si acum. Pana si planul de salvare a economiei americane e, pana una alta, tot o poveste. Nu-i vorba: dupa cum a demonstrat-o in discursul tinut saptamana trecuta in fata Congresului, Obama e un excelent povestitor. Succesul unui basm necesita insa ceva mai mult – un auditoriu pe masura. Or, dupa cum evolueaza pana acum indicele Dow-Jones, speculatorii de pe Wall Street au ramas blocati la Baba Cloanta Cotoroanta. Pana cand? Habar n-am.

Nu ma pricep la macro-economie (si inca nu sunt sigur cine o face). Ma pricep, in schimb, binisor, la basme, asa ca stiu ca nu tot din ce zboara prin mass media se si mananca. Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea-asa.