…Ion, Sharon Stone si Princeton :)
…sau „Io, Valeria Seciu si Princeton” – luati-o cum vreti. Ma tot intreb pana unde se intinde ‘sufrageria’ blogului astuia. Uneori ma tem ca e usurel perversa – un soi de cip in pasaport care nu e diabolic pentru ca nu e ‘666’ ci tocmai pentru ca, evident, nu e. „Cea mai mare viclenie a diavolului” – nu obosesc sa repet aceasta zicere a lui Baudelaire, care baudelaire, cu ale lui Fleurs du Mal se presupune ca avea ceva experienta in domeniu – deci, cea mai mare viclenie a diavolului „e sa te faca sa crezi ca nu exista”. (In treacat fie spus, mai putina lume stie, Baudelaire a scris o carte/jurnal absolut extraoridnara despre un dependent de opium – omul avea o putere de obiectivizare iesita din comun!0
Revenind: m-am tot intrebat – si inca ma mai intreb – cat se cuvine sa postezi (chiar si) pe blog din ceea ce ti se intampla si, mai obscen, din ceea ce-ti trece prin cap, in numele „realismului” si al „autenticitatii”. Cine are copii a asista, probabil, deja, la scene de genul: Gicu ragaie (trage un vant, se scobeste in nas, etc). „Gigi, nu e frumos sa ragai/scobesti la masa!” Gicu, candid: „de ce?” Parintele, usurel ebluisat: „pentru ca nu se face!’ „Nu se cuvine!” – Gigi ( a se citi Ana, Andrei, Alec, in ordine descersactoare): „De ce? E mai bine sa ma prefac? sa ma abtin?”
Da. Una – exista o diferenta intre a te preface si a te abtine. Te prefaci cand vrei sa pari altceva decat ceea ce esti. Te abtii cand vrei sa devii ceea ce vrei sa fii (ceea ce esti cu adevarat?). Whatever – zice Gicu. A doua, legata de prima: obisnuinta e a doua natura – de ce acceptam sa fim sclavi ?- se intreba La Boetie la sairpezece ani pe la mijlocul veacului al 16-lea, cu naturaletea adolescentului. Pentru ca ne-am obisnuit – zicea prietenul lui Montaigne.
Revenind (II – sequel): M-am intrebat cam cat se cuvine sa te lauzi, i.e., sa impartasesti o bucurie care e laudarosenie, la urma urmei? Cu ce ar fi mai diferit asta decat a-ti da cu gel prin par sau a-ti posta in CV toate textele publicate de la Cutezatorii incoace (am publicat unul, intr-a sasea:) – un inceput de roman foileton care a fost ucis din motive neclare pana-n ziua de azi:) , toate posturile pe care le-ai ocupat, premiile pe care le-ai primit, s.a.m.d.?
Nu stiu. Habar n-am. Mergem aici, cu totii, pe nisipuri miscatoare. Batucim inexistente carari. Incercam sa fim sinceri – dar cat de sincer poti fii? Iar, daca nu esti, la ce mai pretinzi?
In fine, am lungit-o suficient. (E doua noaptea, focul incepe sa se stinga, toata lumea doarme, inclusiv canii:)
Stiti bancul ala cu Ion si Sharon Stone (Cindy Crawford, you name it, ca nu le mai stiu dupa nume pe astea mai dinspre zilele noastre) naufragiati pe o insula pustie? In lipsa de altceva mai bun, fac si ei ce fac toti oamenii. Toata lumea e fericita. Sharon Stone e fericita (cand eram un pusti de vreo 12-13 1ni era Valeria Seciu – ii pupam fotografia din Almanahul Cinema in fiecare seara si adormeam cu ea/el sub perna). Ion nu e. Devine tot mai melancolic, din ce in ce mai putin dispus sa faca prostii. Sharon se ingrijoreaza.
Il gasste pe Ion la marginea oceanului, facand, distrat, ‘broaste’ cu pietrele gasite pe mal. „Ioane”, intreba Sharon, „ti-am gresit cu ceva”? „Nu”, raspunde Ion monosilabic. „Te pot ajuta cu ceva?” – intreaba Sharon, ingrijorata. „Da!”- zice Ion dupa o clipa de ganidre. Ia un taciune din foc si-i deseneaza o mustata, ii agatza cravata (lata, cu trei dungi) de gat si-i zice: „Vasile, hai sa ne plimbam pe plaja!” Sharon, disperata, nu comenteaza.
Dupa vreo suta de metri Ion se intoarce brusc si-o intreaba pe Sharon: „Ioane, stii tu pe cine fut eu de-o luna?”
Recunoasteti ca asta a fost o lunga introducere doar pentru a va spune ca, la Princeton, a fost un concurs de articole de Political Theory pentru graduate students – cu blind review – (nu ca numele Fumurescu i-ar fi facut sa sara de pe scaun, da’ ors’cat:). Opt papers acceptate din toate SUA. Ei bine, am fost printre aia opt! Princeton! Fara sa stie nimeni cine esti, de unde esti? Dati-mi voie ca, la varsta asta, dupa ani ‘risipiti’ prin medicina, presa, teatru, filosofie, etc – io, asta de la Liceul Industrial Avram Iancu din Brad sa ma bucur! Princeton!
Stiu, in Romania asta nu inseamna mare lucru. Iar pana nu va insemna ceva nu vom avea nici viata universitara. Dar asta e o alta discutie. Deocmadata v-am bagat in sufragerie si v-am invitar la un pahar de vin:)
Filed under: Uncategorized | 19 Comments
blog de om 
OMG!!!! F-E-L-I-C-I-T-A-R-I!!!!!!
FOIOIOIIII!!! ce tare!!!!! pot să trec în CV-ul meu că te cunosc și suntem prieteni? :))
ps: câte articole au fost înscrise în concurs?
Felicitări, Aline!
Parcă-mi vine să-mi fac şi io blog. Nu de alta, dar să mă dau mare cu blogrollu’. 🙂 Vezi? Nici nu ţi s-a uscat cerneala pe patalama, şi deja au apărut oameni care să-ţi exploateze prestigiul. Acuma, pe bune, aici puteai s-o zici direct, dar nu-ţi stă în fire. Se pare că ai avut nevoie de ceva timp pentru reglajul generatorului de modestie.
E interesantă inerţia. La tine e două noaptea, toţi din casă dorm, iar pentru tine e o risipă prea mare să îneci bucuria în somn. Şi mie mi se întîmplă după o zi bună. E 4:30, şi, după o zi în care prăvălia mi-a fost plină, iar clienţii mi-au mîncat şi urechile, am încheiat încă o lună fără frisoane contabile, ceea ce, în vremurile astea e chiar o performanţă. Ce uşor putem fi fericiţi!
Pardon, vroiam să zic: ce tare tropăim noi doi!
Felicitari sincere! E si asta o chestie cu blogurile, se bucura „strainii” pentru tine. Bun vinu’ 🙂
@ all – multzam frumos! Stiti cum e cand simti nevoia sa te lauzi…:) E un pacat – de acord. Pe de alta parte, totusi, nu stiu daca e mai bine sa pretinzi ca nu-ti pasa.
Pareri?
@ marius – pai fa-ti blog! Nu e pacat sa ‘risipesti’ toata energia pe comentarii? Sa ai un restaurant in Hiroshima e deja un subiect in sine, lasand la o parte toate celelalte.
@ licurici – nu stiu – da’ voi afla:))))
Felicitari! Treaba buna ca cititor de blog este ca poti participa, iata, si la emotiile celor pe care ii citesti.
Alin , te felit si eu!
Tu nu te-ai laudat , ai facut precum Ion din banc(unul din preferatele mele), ai impartasit . Iar noi sintem bucurosi, ca sintem invitati in sufrageria unui tip care si-a pus opinca in Priceton (il citez pe cel mai bun prieten al meu, care a aplicat la Harvard si mi-a scris : stiam ca n-am nici o sansa dar am vrut sa-mi pun opinca mea maramuresana in templul lor).
Cred ca ma intorc la articolul despre compromis , poate de data asta il termin .Macar din ambitia de-a citi un tip a carui intelect e de nivel Princeton.
Sa bem pentru asta !
Bilă albă pentru ăia de la Princeton; si-au dat seama cu cine au de a face. În cinstea acestui eveniment, ofer si eu un pahar cu vin de vita veche, sper să-ti placă: http://calinhera.blogspot.com/2009/03/o-veste-de-poveste.html.
P.S. Pe vremea ta chiar se numea „Avram Iancu” liceul ăla din Brad?
Felicitări! 🙂 Dar nu mă pot răbda să nu-ţi reamintesc că bancul, fiind unul de anii ’90, e cu Claudia Schiffer 🙂 şi că începe aşa: „Un transatlantic naufragiază în mările Sudului…” :))
Păi, Aline, nu sunt sigur că am suficientă „energie” să accţionez. Să reacţionez, însă, mai am. În loc să zic, îmi place să contra-zic. Şi-apoi, nu mi-ar fi teamă atît de blog, cît de… eternitatea lui, ca-să-zic-aşa. 🙂
Nu e lauda. Ma bucur ca ne-ai impartasit si noua… felicitari!!! Acum am sa „ma laud” si eu colegilor si profesorilor de la Loyola ca un prof/asistent de-al meu din facultate (Studii Europene) e printre cei opt, la Princeton! Putem sa citim si noi articolul?
…abia acum constat ca, prins de vartejul ideilor, am mai facut niste confuzii de nume in bancul cu Ion:) Bag seama, insa, ca lumea il stie, asa ca detaliile nu mai conteaza (da, Mihnea, „era” Cindy Crawford, da’ cum pentru ea n-am avut niciodata o slabiciune…:))
@ Calin – hei, multzam tare-tare mult de cadou! Mi-a mers drept la inima! Paginile alea, ziarul ala, are (ca tot am folosit imaginea asta) ceva din candoarea naiva a icoanelor pictate pe sticla… Ay, Zavalita, Zavalita, cum de ne-am tampit intr-atat? Cand am inceput sa facem burta si sa chelim? N-ar trebui sa facem ceva? Nu stiu „ce” anume, dar cred ca, dupa douazeci de ani, o mana de oameni „cu fruntea lata” ar putea face ceva mai mult – stoarce mai mult din experienta care a fost „NU” – in afara de a suspina melancolic. Vorbesc serios: Houston, we have a problem! ceva sugestii?
(Am vrut sa-ti las un raspuns pe blog, da’ mi s-a cerut ceva identificare…)
@ Marius – pana nu incerci, n-ai de unde stii, nu?:)
Alin, habar n-am de ce ti-a cerut „sistemul”, cred ca face inca lucruri de capul lui. Din punctul meu de vedere, am lasat toate caile deschise, dar cine stie ce chichita mai trebuia,sau nu, bifata?
Referitor la actiune vs. suspinare melancolica… Aici sunt, fireste, mai multe de comentat. Celor din Pahico le-am sugerat sa facem un partid, dar nu cred ca asta e ideea salvatoare. Iar scrisul la ziar…, poate asta e nivelul maxim de implicare posibil unora dintre noi, nu stiu. Cred ca am ajuns la varsta intrebarilor.
sharon stone, cindy crawford, claudia schiffer… hotărâţi-vă odată! 🙂
Sa inteleg ca se vede lumina de la capatul tunelului? Pai pe ce tema era lucrarea, despre ce e vorba? Banuiesc ca ceva pe chestia cu compromisul? LMK. Felicitari, e un moment mare asa ca iti reamintesc ca nu e primul, ai avut la un moment dat si o piesa laureata… practic acesta este un nou inceput, astept si o a doua lucrare, pentru APSA or something, nu mai tot sari de la una la alta! Hm… e un sfat pe care tot incerc sa mi-l dau si mie…
Si, da, bancul era cu Claudia Schiffer. Si cu naufragiu. Si nu era cu Ion, era cu Gheorghe 🙂
Lăsaţi-l aşa cum a căzut. Bancul e cu cine rimează cu Princeton. Recitiţi titlul şi-mi veţi da dreptate.
Făcui şi io zilele astea un papirus către fiul meu cel mijlociu. E drept, nu atît de documentat, cît de practic. I-am propus un compromis. Un contract scris, cu putere de probă în instanţă, privitor la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a-şi atinge un scop. Am fost fericit să aflu că a fost acceptat, deşi, documentul e încă în negocieri şi reflecţii. E drept, nici n-am avut vreo concurenţă. Dacă vrei să arunci o privire pe el, fie şi numai pentru a vedea pînă unde poate merge un părinte cu compromisul, ţi-l pot trimite prin mail. Are 3 1/2 pagini. Orice observaţie ar fi binevenită.
@ marius – chiar te rog! M-ai facut curios… Si-n plus, putin schimb de experienta n-a stricat nici unui parinte:)
Est, insa, sigur ca formalizarea relatiilor tata-fiu printr-un „act notarial” nu afecteaza firescul relatiei?