…la ce bun copiii?

07Mar09

…iata o intrebare cat se poate de serioasa, intr-o invelitoare cat se poate de sugubeatza.

DISCLAIMER: Ma grabesc sa adaug ca am prieteni cu si fara copii, o sora fara copii, cunostiinte si/sau prieteni cu prunci facuti mai devreme sau mai tarziu – ultimul s-a nascut ieri – dintr-o casnicie sau mai multe, ba chiar si unul „din flori” – inclin sa cred ca acopar cam tot spectrul. Asadar nu judec – chiar incerc sa inteleg. Sa ma inteleg.

Logic vorbind, copiii nu sunt buni la nimic. Odinioara mai faceau treaba prin gospodarie, te mai ajutau la arat si semanat, duceau vitele sau gastele la pascut, etc. Erau si o protectie sociala („sa aiba cine sa-ti dea un pahar cu apa” – se zicea in Oltenia). Argumentele astea, insa, nu mai au valabilitate. Si totusi, unii se mai incapatzaneaza sa-i faca. De ce?

(„Avem” la biserica o familie cam de-o seama cu noi +/- – americani, dupa vorba, dupa port. Adica nu sunt, in nici un caz, imigranti – rusi, greci, bulgari, etc – la prima generatie. Pe ei ii recunosti usor de cum deschid gura sau chiar mai repede. Nu par a fi nici „converititi” de la protestantism – avem si din ‘astia’ (alt subiect care ar merita discutat pe indelete):  ei se recunosc prin ‘zel’ – nu neaparat in sensul rau al cuvantului. E zelul neofitului – cei care merg mai des la biserica ma vor intelege mai bine, probabil: aia „de-ai casei” se misca mai natural, mai vorbesc in timpul slujbei, n-au pretentia sa intre in extaz mistic de fiecare data, s.a.m.d. (cum aveam eu cand am inceput sa merg,  tarziu,  la biserica:) Deci familia asta, altminteri cat se poate de normala, e formata din 7! Parintii, trei copii – doua fete si un baiat – intre 14 si 10 (aprox) si … inca o fata si un baiat de vreo 5-6 (probabil gemeni bizigoti) care sunt adoptati. De unde stim? Simplu: sunt „chinezi” (asiatici, in orice caz). Cum nu prea zabovim dupa slujba – desi ar fi frumos – n-am intrat niciodata in vorba mai indelungata cu ei. Ne tot intrebam insa: ce fel de sfinti sunt oamenii astia ca, dupa trei copii – si fete si baiat – sa mai adopte inca doi? Tehnic vorbind, lasand toate celelalte la o parte, e extrem de greu si cu trei (Mihnea stie:). cand cresc, nu mai poti lua un singur taxi, un singur compartiment de tren, etc… Dar cinci? Ce-i mana pe ei in lupta?

NOTA: Adoptia e, totusi, un alt subiect, fie si numai pentru ca atunci cand adopti un copil il „salvezi”. Cand il faci, il „creezi”. Merita o discutie separata.

Revenind la subiectul principal: de ce-i facem? Ce ne mana pe noi in lupta? Buun: faci unul nici tu nu stii bine de ce – pentru ca asa se cade (e o presiune sociala –  nu mare, dar exista); faci doi, pentru ca vrei si o fata (sau, dupa caz, un  baiat). De ce? Din nou, nu-i clar – dar asa „se cuvine”. De la trei incolo, insa, nu prea mai make sense. Deja stii cu ce se mananca, ai avut suficent timp sa treci prin noptile nedormite, spaime, doctori, vome si alte excretii – limpede, nu mai e vorba de romantism. E vorba aici de altceva.

Nu ma refer la oamenii care-i fac pentru ca asa „se intampla” , din motive religioase (avem aici un show cu „17 and counting” – scot oamenii un ban frumusel de aici:) – ci la astia mai „normali”, care n-ar face zece, dar fac, totusi, trei-patru chiar daca deja au si fete si baieti, toti sunt – multzam – sanatosi, etc (A propos, stiati ca Beethoven a fost al saselea sau al saptelea copil si ca toti ceilalti dinainte erau, intr-un fel sau altul, handicapati? In zilele noastre bietul Beethoven n-ar fi avut nici o sansa:) N-am mai fi ascultat Simfonia a IX-a, iar Europa nu mai avea imn.

Logic nu e: un copil costa o caruta de bani – doi-trei sau mai multi, proportional (120,000 de lei/caciula pana la 21 de ani, confrom statisticilor americane). Adaugati la asta timpul: spalat, dat de mancare, invatat pipi la olitza, spus povesti, invatat citit, dus la gradinitza, adus, activitati, dus-adus, facut lectii, corectat lectii, dus la pescuit, la shoping, invatat sa umble, sa patineze, sa schieze, sa faca focul, sa traga cu pusca, sa citeasca Pe Aripile Vantului si Platon, sa nu bage degetele in priza, sa conduca, sa nu bea, sa nu fumeze:), s.a.m.d. Si toate astea pentru ce?

Intrebari – ca e deja aproape patru dimineata si n-am timp de raspunsuri – da’ promit sa revin:

De ce unu si nu doi? De ce doi si nu trei?

De ce si unu? Conform teoriei evolutionariste, e o competitie a genelor. Simti nevoia sa te reproduci, sa-ti perpetuezi genele. Ingaduiti-mi sa ma indoiesc ca functioneaza la noi. Social vorbind, simti nevoia sa-ti perpetuezi numele (de aia vor barbatii baieti). Nici asta nu prea mai tine in ziua de azi.

De ce vrem noi, barbatii, baieti mai degraba decat fete? (excludem expicatiile anterioare). Ca vrem. Cine zice ca u vrea sau n-ar vrea sau n-ar fi vrut, se minte singur. Stiti bancul cu minerul?:) (Tot pe la gene, pe undeva, se cuvine cautata explicatia.)

Mai am intrebari – dar e deja prea tarziu.

Am, in schimb, un raspuns pentru cei care se intreaba ce m-a apucat taman acum sa scriu postul asta. Simplu: (1) am primit o scrisoare de la un parinte usurel disperat si (2) saptamana asta a fost ziua de nastere a 2/3: Andrei si Ana. Iar Ana va pleca vara asta la colegiu. Isi va lua zborul din cuib, cum s-ar zice intr-o versiune telenovelisticosiropoasa. I-am cantat la multi ani si i-am zis: n-ai tu aripi intr-atat de puternice incat sa zbori dincolo de peretii inimilor noastre.

Si, televenolisticosiropos, am inceput cu totii sa lacrimam.

PS Tot nu stiu: la ce bun copii?:)

Anunțuri


9 Responses to “…la ce bun copiii?”

  1. Cred ca „cunostinte”, nu „cunostiinte”, sau ma insel?

    Dorinta oamenilor de avea copii este data si de marea lor necesitate de dragoste neconditionata – de a oferi si a primi dragoste, asa cred.

  2. 2 calinhera

    Imi place provocarea ta. Cred ca raspunsul general va fi un puzzle de raspunsuri. Incep cu un sirop: cel mai bine intelegi de ce atunci cand il ai, cand il simti prima oara, cand il vezi. Cred ca primul motiv e unul egoist: ti-e bine sa-l vezi crescand, sa-l vezi invatand, sa-l stii al tau. Ti-e extraordinar atunci cand ii esti tu, lui, univers (copiii mei inca au varsta asta, la care eu le sunt eroul.)

    Stiu, ar fi trebuit sa incep cu inceputul, cand inca nu-l ai, dar il vrei, n-ai de unde sa stii cum va fi. Revin.

  3. 3 Marius Delaepicentru

    Copiii sunt una din căile simple, prin care omul îşi adorame ideea că, odată cu el, dispare şi umbra lui. De aceea e mai dispus să spele popoul copilului decît pe cel al propriului părinte. Înlocuitorii copiilor, sau, după caz, complementele lor, pot fi: discipolii, prietenii, cărţile scrise, operele de artă, ţările fondate, fundaţiile, donaţiile etc. Toate sunt, în mintea titularilor, soluţia la frica de posteritate. Dintre toţi purtătorii de umbră, copiii sunt, totuşi, cei mai de încredere, deşi, cînd sunt mici, îţi vine să-i mănînci, iar cînd cresc, îţi pare rău că nu i-ai mîncat.

    Împărţiţi după aviditatea de posteritate, părinţii pot noroci, dar pot şi nenoroci copiii. Cu cît mai mare părintele, cu atît mai impovărat copilul. Cu cît mai amplu idealul părintelui, cu atît mai nenorocit copilul.

  4. 4 C.

    „Cu cît mai mare părintele, cu atît mai impovărat copilul.” (Marius)

    Te referi la varsta? Sau la „statura morala”? In fine. Nu am avut in minte si nu am (in continuare) nici unul dintre aceste motive… Desi, crede-ma, am incercat sa ma introspectez in sensul acesta 🙂 Fara rezultat.
    Fumi: buna intrebare (pentru ca ne place sa gandim), altminteri inutila 🙂 Ar fi o multime de motive pentru a face un copil, de la dragoste si intamplare, pana la planificare si banii de alocatie. Dar asta e teorie.

    In rest, subscriu: un copil e LUCRU MARE 🙂
    Revin si eu!

  5. 5 fumurescu

    @ bucurestiuldevis – si de „a da” si de ‘a primi’? Se poate… E puutintel prea romantica teoria asta, dar sunt gata sa marsez:) Pe de alta parte, atunci ar fi suficient sa adopti caini:) Ei, saracii, n-au faze puberale, de rebeliune si nici nu vor sa-si ucida, simbolic, tatal:)
    @ calin – Pascal, parca, zicea: nu te-as cauta daca nu te-as fi gasit – nu?
    @ Marius – cu siguranta asta e parte din explicatie – dar doar o parte. De aia mi se pare subiectul fascinant – presupune o privire holistica asupra naturii umane. Sigur, poti arata cu degetul genele, socialul, religia, accidentele, s.a.m.d. – dar e limpede ca luate in parte nici una dintre ele nu explica, mai ales in ziua de azi, un lucru in aparenta atat de simplu: facutul de copii.
    @ C. – In „Cismigiu & Comp.” – ar trebui predata la liceu ca lectura obligatorie – Grigore Bajenaru reproduce definitia dragostei dintr-un poezioara din liceu: Iubirea e un lucru mare/Ce leaga doua lucruri tare!
    Se prea poate ca dincolo de naivitatea unor asemenea definitii sa nu ne mai ramana nimic de spus. Sa ne lipseasca, pur si simplu, cuvintele.
    Revin si eu – daca mai am idei:)

  6. 6 Marius Delaepicentru

    De acord, Aline, nimeni nu cred că şi-a propus să epuizeze tema aici. Iar aici, ilustraţia Hera, cea de puzzle, este mai mult decît sugestivă. Trebuie să mărturisesc, pe mine să nu contaţi. 🙂 Nu cred că am capacitatea de a unifica motivaţiile procreaţiei printr-o aserţiune cu valoare universală. Ne mai limitează ceva. Prin natura ei, interpretarea obiectivă a rolului copiilor e exclusă, ceea ce reduce şanele decantării unui adevăr unic. Poate, fizica teoretică să găsească vreun string, vreo cuantă, ceva care să descrie natura, izvorul „amo-legăturilor” dintre fiinţe. Să-i zicem particulei puergraviton. 🙂

    O precizare pentru C: Cînd zic „mare” e în sensul de prestigiu, putere, notorietate, virtute. Cea mai stînjenitoare postură este cea de umbră ereditară a altcuiva. Este pentru că nu e ceva asumat prin voinţă, ci prin altceva de natură biologică. De aceea, statistic, în lumea reală, capra sare masa, iada sare casa e mai degrabă excepţia. Adesea motivată negativ, mai ales atunci cînd săritura iadei nu este produsul unei forme de nepotism.

  7. 7 Sorin Stanciu

    Bine Sefu` sa stii tu sa alegi din suta de fotografii de pe masa chiar singura poza, a mai proasta, si sa o dai la tipar. Te iert doar pentru ca stateai la soare, „cu berile ingropate in nisip…” Atunci m-am gandit la prima schisma ! Si am intors capul.
    Cu drag, Sorin Stanciu

  8. 8 fumurescu

    Sorine, pe und emai esti? Tot in capitala? vezi ca niste fotografii numai bune de criticat gasesti pe blogul celalalt. Am o scuza, insa: sunt facute in jungla:)

  9. 9 sly

    Abia atunci cand ii ai, poti intelege, de ce.
    Nu poti afla asta de pe blog.
    A avea copii nu este o incercare. A avea copii, este inca un pas spre maturizare , la fel cum este … a te naste.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: