Europa la rascruce. Nimic nou.
La recent incheiatul summit de la Bruxelles, premierul Ungariei, Ferenc Gyurcsani, a avertizat pe un ton sumbru: “Nu trebuie sa permitem aparitia unei noi Cortine de Fier care sa imparta Europa in doua. La inceputul anilor ’90 am reunificat Europa. Acum suntem in fata altei provocari: sa unificam Europa in termini economic si financiari.”
Majoritatea mass media – inclusiv din Romania – a preluat imediat citatul. Avea toate cele trebuincioase unui headline: formulare lapidara, cu trimitere precisa la o metafora inca vie in mintile multor europeni. “Cortina de Fier” care a coborat in Europa a fost expresia (inspirata, ca atatea altele) folosita de Churchill intr-un discurs tinut la Westminster College din mai degraba obscurul Fulton, Missouri, in 1946. Dupa cum spuneam, insa, si saptamana trecuta, cuvintele mestesugite au o forta ce nu trebuie subestimata. In ciuda locatiei, formula a facut inconjurul lumii, devenind metafora prin care aveau sa fie definiti urmatorii cincizeci de ani ai politicii internationale. Nu degeaba s-a zis despre Churchill ca “a inarmat limba engleza si a trimis-o la razboi” (cel rece y compris). Alegand exact aceasta imagine, premierul ungar vroia sa atraga atentia asupra pericolului decuplarii, economice si financiare de-asta data, a Europei de Vest de cea de Est. Reactia liderilor occidentali in fata cerintelor omologilor estici pare sa-i dea, deocamdata, dreptate. Dupa cum constatau multi analisti, in vremuri de criza, retorica europenista isi demonstreaza impotenta: oricate discursuri frumoase am tine si oricat de miscati am fi la auzul Odei Bucuriei, camasa ramane mai aproape de piele decat haina.
Ingaduiti-mi un ardelenism: no si? Care e noutatea? Si unde e catastrofa? De buna seama ca-n Uniunea Europeana pana si Nicolas Sarkozy se simte mai intai francez si mai apoi european. De ce accepta acum intrarea Frantei in NATO? Suntem noi altfel? Suntem noi gata sa ne sacrificam interesele nationale pe altarul Europei? Haideti sa ne privim in oglinda si sa recunoastem: exista o mare doza la ipocrizie, in special in cazul celor care deplang atitudinea occidentalilor dar, in acelasi timp, ii dispretuiesc, ardeleni fiind, pe mitici sau moldoveni, fluturand contributiile inegale la buget. Si cati romani cunoasteti gata sa stranga cureaua si sa suporte toate complicatiile unei eventuale uniri cu Moldova de peste Prut? In cate familii n-ati auzit expresia “frate, frate, da’ branza-i pe bani”? Dezamagirea de astazi vine dintr-o gresita perceptie a ceea ce va sa fie Europa. Nu m-am numarat printre partizanii unei Europe federative dupa modelul Statelor Unite nici in vremurile de imbelsugare, si n-o sa-mi reconsider optiunile din cauza unei amarate de crize financiare care, oricat de dramatica, nu poate fi justificat comparata cu cizma comunsimului. Nu poti impune reteta Statelor Unite (si, sa nu uitam, Razboiul Civil) peste o realitate infinit mai complexa precum Europa.
Formula premierului ungar – “am re-unificat Europa” – este cel putin naiva. Faptul ca Europa nu a mai fost divizata de Cortina de Fier nu inseamna ca vreodata, candva, europenii au fost unificati. In cursurile introductive, zice-se ca Europa sta pe trei piloni: filosofia greaca, civilizatia romana si religia crestina. Grecii antici au purtat mai multe si mai devastatoare razboaie intre ei, decat uniti impotriva unui inamic extern. Romanii numai de lipsa factiunilor de tot felul – politice, etnice, religioase, etc – nu se putea plange (de altfel ei au inventat si partidele). Au trecut de la republica la imperiu, au avut si ei partea lor de razboaie civile, au divizat imperiul in doua sau trei, s.a.m.d. Despre schismele din interiorul crestinismului nu mai e nevoie sa pomenesc. Europa n-a avut niciodata o limba comuna, nici o granite fixe. Europa n-a “scapat” niciodata de tensiuni si conflicte. Pe Europa nu poate pune nimeni degetul – dar asta nu inseamna ca nu exista.
Europa exista precum orizontul: e tocmai in masura in care nu e. A incerca s-o omogenizezi, inseamna a o ucide. A-i nega diferentele, chiar egoismele locale, echivaleaza cu a-i nega esenta. Desigur, in extremis, poti crea o carapace institutionala stricta caruia sa-i spui Uniunea Statelor Europene, dar asta n-ar mai fi totuna cu Europa si nici macar cu Uniunea Europeana. Birocratii ar fi, cu siguranta fericiti, pentru ca ar avea de-a face cu o singura unitate de masura. Unii economisti ar jubila, pentru ca omogenizarea aduce intotdeauna avantaje pe termen scurt. Dar n-ar mai fi Europa. Ar fi doar o cochilie goala, gasita pe plaja, si asezata pe birou. O poti, la rastimpuri, lipi de ureche si-ti poti imagina ca auzi in ea valurile oceanului. Asta nu inseamna, insa, ca te vei si putea scalda in respectivul ocean.
Da, Europa este acum la (o noua) rascruce. Asta e pozitia in care, pare-se, se simte cel mai bine – ca pestele-n valurile din care ati cules cochilia asezata, cuminte, pe birou.
Filed under: Uncategorized | 5 Comments
blog de om 
Un subiect „greu” 🙂 Nu putem stii daca G a vrut sa fie atat de subtil, sa spuna „o vorba mare”, sau – pur si simplu a exprimat o opinie, dealtfel pertinenta, vis-a-vis de o stare de fapt. Ai vazut, poate, ca Polonia si Ungaria (si, noi, si noi!!! da, da, si Romania… de forma) au un tel destul de precis – trecerea rapida la Euro. Basic, Donald Tusk si Ferenc Gyurcsany au cerut (BCE) in mod explicit modificarea conditiilor de acces in Zona Euro (reducerea timpului de asteptare si modificarea criteriilorde convergenta).
Aceasta este o provocare pentru Europa, care are de luat o decizie: mai face o derogare de la propriile reguli? Nu ar fi prima data cand si-ar sacrifica regulile in interesul – evident – pietei comune (vezi integrarea celor 10+2).
Cum bine observi, jocul la mai multe capete este o specialitate „europeana”, si interesul comun (daca nu a fost unul imediat) nu a rezistat – din nefericire – nici unei incercari serioase, de la razboaiele din Balcani si Irak pana la „criza” actuala. Si integrarea de urgenta din 2004-2007 a fost mai degraba o reactie panicarda la repozitonarea geostrategica americana (in Europa de Est) post 9/11, decat rezultatul unei reale vointe interne, intr-o epoca in care era la moda „Europa cu multe viteze” (pana atunci coordonatele „extinderii” erau soarele Ciprului, gulasul si femeile Ungariei si berea ceheasca, in fine, „criterii” mai degraba hormonale decat obiective…). Fatza cu criza, reactia tarilor membre a fost, in general, exact cea estimata si de care se temeau iubitorii proiectului european: izolationismul, protectionismul („buy German!” 😉 ) si segmentarea pietei unice.
Ei, acum cand „multi-speed Europe” devine iarasi un concept atractiv pentru „caii-putere” ai Europei, solicitarea de extindere (fortata) a zonei Euro este o reala provocare si un examen de maturitate.
My guess? (Si) de data asta se vor face ceva „derogari”…:-)
…precisely my point! Chiar daca nu ma pricep la avantajele si dezavantajele implicate de eventuala trecere la euro – uneori e buna si ignoranta asta: daca ignori detallile ai sanse mai mari sa surprinzi imaginea de ansamblu, nu?:)
Avantajul este cel dat de proiectul comun. O constrîngere ce costă ceva mai puţin decît un război intra-european, de pildă. (Cel puţin, dacă măsurăm în vieţi omeneşti.) Inerţia mare a sistemului are certe virtuţi homeostatice. Pe de altă parte, aceeaşi inerţie îi reduce capacitatea de adaptare. Acuma, nu putem să nu observăm că proiectul european nu are un termen de valabilitate, nu are o procedură de destrucţie. Lucru ce va face, fie şi intuitiv, mai zgomotoasă prăbuşirea, atunci cînd în mişcarea istorică va predomina forţa centrifugă.
Marius: „(…)atunci cînd în mişcarea istorică va predomina forţa centrifugă.”
…hm, trist si posibil.
In prezent insa, curentul este centripet 🙂 si – cum am spus, din pacate – „boost-ul” integrarii nu a fost dat de calcule interne ci de miscarea rapida a SUA spre Europa de Est. In rest, in Europa predomina un egoism etatizat, fiecare incercand sa profite la maximum din ceea ce cesioneaza altii si sa cesioneze, la randul lui, cat mai putin. E un fel de furatul caciulii, „politica” paguboasa pe termen mediu si lung, care – dupa cum se vede – proiecteaza un viitor sumbru al Uniunii.
Pe de alta parte, nici eforturile de integrare hei-rupista (v. proiectul de Constitutie) nu sunt inspirate. Parerea mea e ca Uniunea nu trebuie incorsetata intr-o lege fundamentala, acquis-ul – Tratatele, adica, pe un approach de model britanic (statute law, common law, conventional rules) – fiind o cale mul mai buna de abordare. Dar trebuie, in mod clar, si un parcurs mai ferm in sensul unui commitment mai ferm al statelor membre fata de Uniune. Uite ca pana acum UE are o umbra de structura de strategica de aparare (WEU/UEO), cu toate eforturile periodice de resuscitare a acestui organism. Pasul spre Euro, pe de alta parte, este unul mare.
Fumi: Si, am uitat sa spun, imi place titlul asta! Bun! 🙂