…raspuns: foarte usor. Studiu de caz, ultimul sondaj de opinie realizat de catre BCS.

BCS a realizat un sondaj la comanda firmei americane de consultanţă Marsh Copsey +Associates, în cadrul căreia activează, în calitate de director pentru Europa, fiul fostului ministru ţărănist anchetat în dosarul „Palincă şi caltaboş“.

Partea cu fiul lui Muresan mi se pare mai putin interesanta. Interesant mi se pare faptul ca firma a introdus in chestionar intrebari precum „in ce credeti ca se va reincarna Basescu?”, „va ajunge Basescu in rai sau in iad”, s.a.m.d. Pentru orice om cu scaun la cap intrebarile sunt nu doar inutile ci de-a dreptul aberante. Siatunci: De ce? Simplu. O recunoaste cinstit directorul BCS.

Bruno Ştefan a recunoscut că a făcut legătura cu filiala PNL Sibiu şi spune că firma americană încearcă acum să intre mai puternic pe piaţa românească, iar acest sondaj îi ajută să-şi prezinte oferte către mai multe partide.

Americanii nu reusisera pana acum decat un contract amarat pentru alegerile locale cu PNL Sibiu, asa ca aveau nevoie de mai multa vizibilitate. De aici si intrebarile astea absolut idioate, dar sigur preluabile de o presa tampa, dornica de orice poate sa vanda. Ca intrebarile si-au atins tinta nu mai incape indoiala. Toate cotidienele au preluat tema „reincarnarii” (imi imaginez ca si televiziunile). Reclama gratis mama soacra, vizibilitate maxima cu efort minim. Triste mass media.

…n-am ce face, sunt taran. Admit: imi place berea, nu vinul, nu suport costumul, camasa inchisa pana la ultimul nasture si cravata, imi tihneste sa merg la pescuit, sa ma tarasc prin pesteri sau prin jungla, sa vorbesc „cum imi vine la gura” si cate altele. Am crescut in Ardeal, unde conventiile sunt parte integranta din viata oricarei comunitati: asta se cade, asta nu. Poti uri pe cineva „de moarte”, bunaoara, dar nu se cade sa-l injuri in fata. Il „ironizezi”. Esti „sarcastic” – asta e voie. Dar in nici un caz nu i-o spui verde-n fata. Il poti distruge, dar o faci elegant, fara „scandal”.

Exista o doza zdravana de ipocrizie in acest tip de comportament, o ipocrizie pe care o urasc. Asta e, cred, jumatatea mea olteneasca. Exista, insa, si jumatatea „moteasca” (parte din, dar diferita de identitatea ardeleneasca) care nu doar accepta aceste conventii dar le mai si gusta. In Sud, nu exista, practic, vreo masa „de familie” (iar aici familiile sunt intotdeauna extinse) care sa nu se termine cu injuraturi, tipete, lacrimi, etc. Toata lumea, vorba lui Caragiale, vede si simte monstruos. E, cum ar zice nordistii:), o tiganie obositoare. Doua zile mai tarziu, insa, protagonistii se pupa, imbratiseaza si rad de propriile injuraturi. S-au defulat, asa ca lucrurile reintra in normal.

In Ardeal nu e tiganie. Aici pumnalul se infinge „casual”, cu un zambet pe fata si-o ridicare din sprancene. Aici nu se bate iapa. Aici de-abia se bate saua sa priceapa iapa. Si iapa pricepe, c-asa a fost crescuta. Cunosc multe cazuri de ardeleni frustati ca o replica – ce in mintea lor trebuia sa fie de o ironie muscatoare – a ramas, well, fara replica. Adrisantul „n-a prins-o”. A luat-o de buna, ba i-a mai si multumit pentru „compliment”. In Ardeal frustrarile se acumuleaza, devin sedimentare, schimba relieful unei relatii pentru ani sau decenii, daca nu pentru intreaga viata. Nimeni n-apuca sa se defuleze.

Exagerez, fireste, prin generalizare. Imi plac si oltenii, dar imi plac si motii.

Toata aceasta introducere piezisa a avut, de fapt, un singur scop: acela de a va introduce in atmosfera de la Princeton. Mergi la Princeton cum merge bradeanul la Cluj – mergi la oras. Te-ntalnesti cu domnii, asa ca better iti pui pe tine cea mai buna haina, te barbieresti la sange si nu te scobesti in nas. Cum n-am costum, prima parte a fost relativ usoara. Nici partea doua nu mi-a ridicat probleme deosebite:)

Princeton-ul, Harvard-ul, Oxford-ul, astea-s nume care complexeaza. Te simti mic-mititel, indiferent daca vii de la Bloomington-Indiana, de la Chicago University sau de la Texas-Austin (astia trei, vorba aluia din Chicago, eram second-hand, daca vroiati o confirmare a faptului ca nu sunt paranoic:). Ei bine, supriza cea mare a fost ca si aia sunt oameni! Stiu, suna banal, sigur ca si aia sunt oameni, sigur ca si aia au pitici, probleme, si aia sufera de indigestii si drame familiale. Dar una e sa o stii teoretic, alta e sa o simti practic.

Oraselul – ca-i cam cat Bradul, daca nu mai mic, fara sa numaram Musariul:) – arata cam cum arata oraselul ala din Harry Potter (care, din cate stiu, s-a filmat la Oxford): strazi inguste, pietruite, magazine „de fitze” inghesuite in o suta de metru patrati, buchinisti cu cartile scoase in mijlocul strazii, pub-uri de pub-uri si multe bancute pe care oamenii, mai tineri sau mai in varsta se pot odihni cetindu-si cartile (ceea ce chiar fac). Campusul are cladiri de la 1700 si-o biblioteca de-ti taie respiratia – daca ideile platoniciene exista, apoi asta e intruchiparea ideii de biblioteca si, credeti-ma, am vazut cateva la viata mea! – intrerupte ici colo de arhitectura moderna (de care, personal, m-as fi lipsit) si ceva opere de arta la fel de moderna si de ne-la-locul ei. Da’ daca trebe’… Magnoliile sunt arborii de baza: se catara la cateva zeci de metri pe vreo biserica, strajuiesc intrarea in departamentul de PolSci si-si risipesc petalele cu un laisse-aller pe care doar liliacul din spatele casei noastre il mai are.

Vorba lui Craiutu: cand ajungi Princeton, simti ca IQ-ul iti sare cu vreo 20 de puncte. Asa e.

De ce sa ma prefac? De ce sa pretind ca sunt altceva decat ceea ce sunt – namely, un taran din Brad (Liceul Industrial Avram Iancu, mind you) ajuns la Princeton? Nu ma prefac. M-am simtit coplesit. Urma sa particip la o conferinta la care – cu exceptiile mai sus enumerate – vorbeau oameni de la Harvard, Oxford, Columbia, Michigan at Ann Harbor, Brown. Nu Ivy League – ci Ivy-Ivy League.

Bine ca n-am prezentat primul, dupa cum fusese initial programul. Am avut timp sa ma adaptez. Mi-a trecut nodul din gat, ba chiar am inceput sa ma simt bine. I-am ascultat pe altii vorbind si m-am ascultat pe mine punand intrebari. Mi-am dat seama ca naste si Bradul oameni. Dupa receptia de vineri seara imi recapatasem deja increderea in sine. Si astia-s oameni: unii se imbraca la costum si cravata (femeile, in rochie), cei mai multi, insa, intr-o incercare disperata de a combina causal cu formal (ca si subsemnatul): un sacou, o camasa, eventual o cravata (la femei, un taior, eventual o fusta). Exista si exceptii: camasa si cravata cu blugi suflecati si adidasi (stiu ca detaliile astea n-ar trebui mentionate intr-o poveste atat de intelectuala, da’ ce vreti? Sunt taran, si-mi imaginez ca va intereseaza macar la fel de mult cat papers-urile discutate:)

Despre conferinta ar fi multe de povestit, dar ma opresc asupra unui singur episod: David Estlund (google=i-ti-l daca vreti): profesor cu o reputatie ceva mai mica decat a lui Philip Pettit (care era chair), dar, oricum, first league, fara doar si poate, ultima carte scoasa anul trecut, keynote speaker, de fata. Vine unu’ de la Harvard (genul Birtz pentru cei care stiu despre cine vorbesc – la fel de inalt si de slab, barba, ochelari, fumator, mana tremuranda, bea whisky:) – si across the table from Estlund incepe sa-i toace cartea: ficat, gura, ficat:)))

Nu intru in detaliile tehnice: era vorba despre o argumentare „logica” a democratiei instrumentale. Fiind vorba de un model logic nu prea era loc de interpretari. Din momentul in care intri pe teritoriul asta nu mai e loc de-ntors. E logic sau nu e. N-a fost, dupa cum a demonstrat Sean de la Harvard. Irefutabil.

Printre organizatori erau si doua fete aprige. Aprige, aprige. Destepte (una frumoasa, alta nu, stiu ca nu va intereseaza, da’ zic:), destepte, da’ aprige. Demolasera pana atunci cam toti prezentatorii. Care ati mai fost pe la conferinte din astea internationale stiti la ce ma refer. Astea sunt „ardelence”‘: incep prin a-ti spune ce paper minunat ai scris, dupa care incep sa te critice. te distrug cu zambetul pe buze. Pana aici nimic nou. (O fac si eu ori de cate ori am ocazia la conferinte:). Dar fetele astea doua o faceau cu rautate. Nu stiu exact cum sa descriu aceasta rautate, dar n-am nici o indoiala ca asa era. (De ele mi-a fost cel mai teama, da’ m-am descurcat – ca sa nu va mai tin cu sufletul la gura:). Numele nu conteaza.

Sa n-o mai lungesc. Una dintre ele era discussant la paperul baiatului (Sean Ingham) de la Harvard. Evident, incerca sa tina cu ursul – cu David Estlund: dom’ profesor in sus si-n jos a zis ca, tu zici ca nu, da’ totusi. De obicei, cand se ajunge la momente din astea, prezentatorul, chiar daca nu e de acord, pentru a evita intzepenirea discutiei (stallmate:)) zice ceva de genul: „nu sunt intru totul convins, dar ma voi mai gandi la ceea ce ai zis, blah-blah”. Nu si Birtz de la Harvard. Fara sa ridice tonul, fara sa se enerveze, i-a rezistat si fetei aprige si altora, fara sa dea un milimetru inapoi. Repet: fiind vorba de un construct logic, nu prea era loc de interpretari. In limbajul sudului i-a zis ceva de genul „fa, esti proasta!:)”

Am asistat la intreaga disputa cu sufletul la gura. Nu ma uit la meciuri de fotbal, dar imi imaginez ca asa ceva trebuie sa fie. (NOTA: Sean ii zicea lui Estlund – Estlund, nu „professor Estlund” cum i se adresau toti. Mi s-a parut normal. Daca ii zici lui Kant, Kant, cand il discuti, de ce sa-i zici lui Estlund, professor Estlund, doar pentru ca-i la doi metri de tine?)

Evident, toata lumea astepta sa vada ce are Estlund de zis. Pettit, caine si asta – ardelean – nu i-a dat cuvantul pana la sfarsit. La care sfarsit, spre deosebire de fetele aprige care refuzau sa recunoasca infrangerea, a aruncat prosopul, admitand ca intreaga teorie pe care se baza ultima lui carte a fost gresita. Punctum. Ba i-a mai si multumit. Pettit, ca ardeleanu’, a fost frustrat: cand adversarul recunoaste din prima ca a fost infrant, ce satisfactie sa mai SI ai?:) A incercat, prin comentarii mai mult sau mai putin subtile, sa rasuceasca mai adanc cutitul in rana. N-a reusit. (Desi, avea dreptate).

Iata, cam asta sunt micile satisfactii ale astora care nu fac bani, dar fac carte:) Nu e fascinant? Sunt oameni care pentru si din asta traiesc.

Dandu-mi seama ca important nu e daca esti „ardelean” sau „oltean” ci ca „esti”, am inceput sa ma relaxez. Am inteles ca si „astia” sunt oameni si ca, exceptandu-l pe „Birtz de la Harvard”, nu sunt cu nimic mai prejos, chiar daca vin de la Liceul Industrial Avram Iancu din Brad:) (Fiind Saptamana Luminata, in care tot pacatosul intra in Rai, ingaduit imi fie sa-mi mangai piticii:). Asa ca am fost ceea ce sunt. Si-a iesit bine. Foarte bine.

Una dintre cele doua fete „aprige” a avut o interventie mai mult decat laudativa (a’ frumoasa, daca sunteti curiosi), ailalta a incercat un atac frontal, dar istoria nu a fost de partea ei (nu intru in detalii tehnice), asa c-am pus-o, honnit soit qui mal y pense, cu botul pe labe, iar Sean de la Harvard a venit la mine dupa sa-mi stranga mana si sa-mi spuna c-am avut „a very good talk”. Din cate l-am vazut n-o mai facuse cu nimeni pana atunci. Da’ poate ma trufesc cu asupra de masura:) Cum ma cheama? Fumurescu?:))

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea de la Princeton asa. Neincalecand insa si pe-o capsuna, nu v-am spus totodata o mare si gogonata minciuna.

Iar partea cea mai buna e c-am ajuns acasa. Si la Inviere. Hristos a inviat!

…Hristos a inviat!! Stii de ce nu-ti raspund? Ca nu pot! Mi se cere o parola si-un username – or n-am timp de prostii din astea. Banuiesc ca nici altii – si n-am stiut cum sa-ti transmit ca ana are mere….:))

…imi plac Pastile – sunt sarbatoarea cand pana si pacatosul pacatosului se poate simti bine. Toti sunt primiti, ultimul venit la fel ca si primul. Cum sa nu te bucuri? E ziua din an in care sunt relaxat cu adevarat. Nimic fundamental rau nu se poate intampla. Ma gandeam ca romana are, in ciuda unor defecte, si virtuti incontestabile: are, bunaoara, cuvantul „inviere”. Stiu, vi se pare putin lucru, dar mai ganditi-va o data: la francezi, Hristos e – horribile dictu – „resuscitat” (resuscitee), la englezi „se ridica/inalta” (He is Risen!). Cel putin in aceste doua limbi nu exista de facto conceptul de inviere. Trist. As fi curios daca in alte limbi situatia e asemanatoare. Ma poate ajuta cineva?

PS Pe-aici, de fapt, mai avem de asteptat cateva ore bune… Ceea ce-i bine. De la Princeton pana la aeroportul din Philadelphia m-am tarat cu vreo patru trenuri. Urmeaza sa ma mai tarasc din Indianapolis inca vreo doua ore pana ajung acasa. Dar macar ajung la timp pentru slujba de Inviere. Amanunte despre Princeton in „episoadele viitoare”:)

…cum si cat de tare credeti? Sau de ce nu credeti? Si de ce ne e rusine, de ce ne sfiim sa vorbim despre asta?

PS Asta e un subiect cat se poate de serios. Ma astept sa nu raspunda nimeni. Asa ca, la un moment dat, voi raspunde singur. Nu cel mai bun raspuns, cu siguranta. Nici macar cel mai bun raspuns pe care l-as putea da vreodata. Dar voi raspunde. Spre deosebire de voi, care nu o veti face, gasindu-va scuze care de care mai rafinate.

…modernitatea a stat, de la bun inceput, sub semnul nelimitatului. Progresul de toate felurile era nelimitat, posibilitatile – nelimitate, evolutia – asisderea. Si, in ciuda razboaielor mondiale, a comunismului, a crizei financiare, traim inca frenezia nelimitatului.

Limita a devenit in ziua de azi un cuvant rusinos, un concept paria. “E un om limitat”, spunem cu dispret despre o persoana “dogmatica” (alt cuvant folosit aiurea). Sau, cu admiratie, despre altul: “si-a depasit limitele!” Cand – din ce in ce mai rar – mai auzim cate un suparat “ai intrecut orice limita!” putem fi siguri ca vine din gura vreunui parinte demodat, care nu mai intelege cerintele si/sau stilul de viata al noii generatii. Un limitat, adicatelea. Limitele sunt pietrele de moara atarnate de picioarele sprintare ale emanciparii, liberatii, progresului, implinirii de sine (self-fulfillment). Manualele ‘how to’ (neaparat ‘in three easy steps’), oameni de stiinta, sportivi, artisti, scriitori, vedete media se inghesuie care mai de care sa ne demonstreze ca nelimitarea e la indemana noastra, ca orice limita exista doar pentru a fi depasita. Everestul poate fi urcat in scaun cu rotile sau in costum de baie, recordurile mondiale se prabusesc anual, Stahanov demonstra necredinciosilor ca nimic nu ii e imposibil omului nou in comunism, tehnica moderna ingaduie mijloace de comunicare de neimaginat pana mai ieri, reproducerea in eprubeta e deja desueta, genomul poate fi modificat, sexul in public nu mai ridica decat sprancenele retrograzilor si bigotilor, toaleta ca obiect de arta s-a prafuit deja in muzee, s.a.m.d. Limitele se prabusesc una cate una. Guinness Book nu mai face fata.
Evoluam, cum s-ar spune, fara limite. Spre ce? Nimeni nu pare sa stie, desi, putina lume mai pune sub semnul indoielii existenta evolutiei. A evolua, insa, presupune in primul rand cunoasterea destinatiei finale, a telosului, a punctului terminus – a limitei, in ultima instanta – altminteri conceptul insusi se goleste de sens. Evoluezi in raport cu ceva. Fara acest punct de raportare nu ai de unde stii daca esti indreptatit a vorbi despre “evolutie”, “involutie”, sau pur si simplu despre schimbare. Pana mai ieri, un cerb lopatar cu o pereche de coarne uriase era considerat “evoluat”: isi putea infringe mai usor rivalii, atragea mai usor cerboaicele cele mai aratoase, si-n consecinta, avea cele mai mari sanse de perpetuare a genelor in ceea ce se numeste “competitia spermei”. In ultimele decenii, insa, de cand s-a intensificat vanatoarea de trofee, zoologii au constat surprinsi ca avantajul s-a transformat in handicap. Cerbii cu podoaba mai mica au sanse mai mari de supravietuire – si fizica, si genetica. Trendul s-a inversat. Evolutia a luat-o in sens invers. O fi bine? O fi rau? Cerbul stie! Coarnele lui si-au atins limita, nu ale noastre. Ale noastre cresc bine, mersi, in continuare. Doar de aceea suntem oameni – pentru ca nu cunoastem limitele.
Atentie! N-am spus ca nu avem limite, am spus doar ca nu le cunoastem. Nu le mai re-cunoastem. Toate ne sunt ingaduite, dar nu toate ne sunt de folos. Aparent, oricand mai poti aduga un pai in spatele unei camile – ce mare lucru inca un pai? – dar, mai devreme sau mai tarziu, va aparea si paiul care-i va rupe spatele. Criza de azi nu este o criza a limitelor, ci a abilitatii de a le recunoaste. Iluzia ca speculatiile cu valori “virtuale” (derivative, actiuni futures, s.a.m.d.) pot asigura la nesfarsit cresterea exponentiala a bogatiei (inclusiv a GDP-ului unei tari) ne-a adus unde suntem. Iar daca auzim astazi strigate (bucuroase sau suparate) de “socialism” la tot pasul, e pentru ca ne-am imaginat cumva ca piata de pana mai ieri era libera. Regulezi piata, reinventezi adicatelea socialismul. Nimic mai fals. Piata libera (free market) nu exista. Exista doar piete mai mult sau mai putin regulate. Notiunea insasi de “piata” presupune un anumit sistem de reguli, dupa care o poti recunoaste ca atare, altminteri ai merge la coafor si ai cere castraveti sau la piata si ai cere sa te tunda. Intr-adevar, poti alerga mai repede daca regulile sunt mai putine, daca “frecarea” e mai mica, dar la frecare zero bati pasul pe loc. Exista o limita a absentei. (In treacat fie spsus, Adam Smith, cel care a inventat sintagma “mana invizibila” a pietei, nu avea in minte “piata libera” si considera The Wealth of Nations o carte mai putin importanta decat cealalta opera a sa, mai putin cunoscuta astazi, The Theory of Moral Sentiments.)
Politicienii chemati acum sa gaseasca solutii sufera insa si ei de aceeasi neadaptare la limita. Ideologiile, zice-se, au murit. Stanga si dreapta sunt tot mai greu de definit. Liberalii nostri, de dreapta cum ar veni, fac parte din grupul liberalilor europeni, pasamite de stanga. Conservatorii lui Voiculescu, vor acum la socialistii europeni, care tocmai au publicat un manifest impotriva … conservatorilor. Pedelistii au luat ad literam titulatura de “populari” si n-au mai cautat doctrina. Dupa care tot politicienii se intreaba de ce nu se mai prezinta lumea la vot. Sa aleaga intre ce si ce? Delimitarile intre bine si rau, cinste si necinste au devenit tot mai tulburi. Pentru ca o limita limiteaza si delimiteaza totodata: intunericul de lumina, apele de uscat, ce-i al cezarului de ce-i al lui Dumnezeu. Ce face diavolul la inceput? Strecoara indoiala. Chestioneaza limita: “oare a zis Dumnezeu cu adevarat sa nu mancati din toti pomii din gradina?” Cand toate sunt o apa si-un pamant, ne-am intors la mocirla primordiala. Daca asta e evolutie, mai bine lipsa. Mi-e dor de niste limite de moda veche, chiar daca nu le pot atinge. Mi-e dor cum s-ar spune, de niste orizonturi dupa care sa ma pot orienta.

…tocmai am scris pe blogul celalalt ca realitatea depinde intr-o masura mai mare decat realizam de felul in care o denumim. Cuvintele accentueaza sau adumbresc unele tuse, ba pe altele le sterg cu desavarsire sau le creeaza ab nihilo. Simplu spus, realitatea e elastica. Intrebarea pe care am uitat sa ne-o mai punem in ultima vreme e „cat de elastica?”

Pentru ca realitatea e … reala. Nu-i maya, nu-i iluzie. Cand Dumnezeu s-a intrupat, nu s-a facut „aparitie”, „iluzie”, ci om in carne si oase. Scria Denis de Rougemont ca de atunci avem nu doar timpul liniar (cu un inceput, un mijloc „in zilele lui Pontiu Pilat’ si un sfarsit) dar si un respect pentru realitate pe care sa zicem indienii sau chinezii nu-l au. Realitatea asta care uneori mai pute, vomita, merge la toaleta, are ciclu. Realitatea care imbatraneste nu intotdeauna frumos si moare nu intotdeauna ca la Hollywood.

Pana unde o putem intinde fara teama ca o vom scapa la un moment dat de sub control si ne va plezni, cu sete, peste ochi?

M-am gandit la asta citind ce scria Mihnea pe blogul lui despre reality (?!?) show-ul suedez – alternative reality, cu Marika/Elodia, preluand ideea de la Dragos, aflat la Cannes (imaginati-va ca vedeti un „aici” albastru pe care faceti click, dar faceti click acolo unde scrie Mihnea si de acolo va indruma el la Dragos-twiter:).  Dragos, era, de buna seama, excitat. Prin natura functiei de acum, e foarte incantat de toata aceasta explozie a new-media, dintre care eu de-abia am auzit de twiter-ul asta. Cam cata comunicare poate incapea in 140 de semne sau mai putin? Informatie, da. Dar comunicare? Cand ai o suta sau mai bine de „contacte” sau cum le-o fi zicand? Cam cat discernamant mai intra aici? Cam cat filtru?

Bine, imi veti spune – la urma urmei si blogul e tot un fenomen din aceeasi categorie, la fel ca si noul „alternative-show” sau twiter-ul. Doar si blogul ne tine pironiti in fata computerului mai mult decat o facea emailul, si blogul ne pune in contact cu oameni de care n-am mai auzit niciodata, si bloggerul poate dezvolta un comportament compulsiv, sa nu mai iasa din casa, sa nu mai ia contact cu realitatea altfel decat prin intermediului unui ecran in stare, aparent, sa-ti ofere orice, de la intelepciune la sex. Iar mergand pe fir in jos vom da peste televizor, radio, telegraf, carte, papirus. Acelasi fenomen, veti spune, fiecare la vremea sa starnind reactii asemanatoare: „da’ mai lasa cartea aia din mana si mergi si te joaca pe-afara!” Nu?

Da. Si nu. Da, pentru ca e realitate e elastica. E adaptabila. Poate fi impinsa din ce in ce mai departe. Cand iti zici „mai departe de atat nu se mai poate merge” apare un reality show cu un sinucigas, s.a.m.d. E ca in sport. Cand iti spui „recordul asta nu va putea fi depasit”, vine unul si sare mai departe cu un centimetru sau alearga mai repede cu o miime de secunda. Si inca una. Si inca una.

Credeti-ma, insa, pe cuvant. Nimeni nu va sari vreodata o suta de metri. Sau, daca o va face, nu va mai fi om. Nu omul pe care-l stim azi, cel putin. Are si realitatea asta limitele ei. Elastice, fara doar si poate, extrem de elastice chiar, dar limite.

Nu poti pretinde ca albul e negru sau viceversa fara sa plezneasca pe la inceheieturi. Au incercat-o, bunaoara, comunistii si-ati vazut ce-a iesit.

Realitatea e ca realitatea (nu m-am putut abtine:) – e chiar sub nasul nostru: ultima criza financiara nu e decat razbunarea realitatii pentru iluzia ca din moment ce banul e o conventie (i.e., o realitate virtuala) poate fi multiplicat la nesfarsit prin felurite speculatii virtuale de ordinul doi sau trei (futures, derivative, etc), fara sa mai aiba legatura cu … realitatea unei rosii, a unui surub, a unei caramizi.

Uite ca nu se poate. In locul entuziastilor gen Dragos (sau Lucian Mandruta, alt entuaziast de noile tehnologii) as fi nitzel mai circumspect. Si broasca era elastica, si ea a inceput sa se umfle si, o vreme, i-a mers. A crescut vazand cu ochii. Dar n-a ajuns bou. Asta-i realitatea:)

PS Cica un parasutist avea ambitia sa doboare un record la deschis parasuta cat mai aproape de pamant: 50 m – mai stau; 25 de metri – inca putin; 10 m – gata, o deschid; 3 m – la ce bun, ca de aici pot sa si sar? Ce credeti ca i s-a intamplat in realitate?

PPS Ar trebui sa rafinez ideile de mai sus, sa le formulez mai bine, dar ma grabesc sa-mi consult e-mailul (just kiddin!:) Realitatea e ca mi-e somn:)

…stiu – e postu l Pastelui si nu e frumos sa te trufesti – da’ macar un pic se poate?:) Va reamintesc – blind review, o tara intreaga (SUA), opt insi. … Ailalti, odata deschise plicurile, sunt de pe la Harvard, Oxford, Brown, Cornell, Chicago, Michigan – St. Arbor, si Tx, Austin… Dar, cu voia Dvs, primul pe lista, fumurescu de la Brad (nu de Dorobanti:)

https://politicaltheory.princeton.edu/

…ma mira ca n-a observat inca nimeni (sau n-am observat eu ca a observat altcineva:) noua eticheta mediatica a Elenei Basescu – Elena de Dorobanti! Lansata, din cate inteleg, la ceva emisiune Happy Hour, eticheta cu pricina nu e, cu siguranta, nici o vorba aruncata aiurea dar nici o creatie proprie EB. Cineva care se ocupa de imaginea tinerei aspirante la fotoliul de europarlamentar (si nu sora Ioana) a realizat ca singura solutie pentru a dezamorsa bomba „fata de fitze” este tocmai aceea de a o imbratisa. Mai exact, a o sufoca prin imbratisare.

Vreti „fata cu fitze”, „jmechera de Dorobanti”? Luati de poftiti! Cum s-o mai „injuri” folosindu-i sloganul? Cum s-o mai critic fara a-i face, automat, publicitate? E ca in artele martiale – folosirea fortei loviturii celuilalt – sau, mai simplu, ca la mersul pe bicicleta: intorci ghidonul, paradoxal, tocmai in directia in care risti sa te prabusesti.

Mai mult: prin aceasta miscare, mezina Basescu isi si fidelizeaza electoratul-tinta: tineri odihniti care viseaza, aspira sa ajunga vreodata „de Dorobanti”.

Repet: nu stiu cine e mintea din spatele mutarii (o fi aceeasi care-l consiliaza pe tata?) dar se anunta vremuri interesante…

…batalia „pentru prezevative” e mai importanta decat s-ar putea crede – si ma tot minunez cum oameni altminteri inteligenti nu-i realizeaza adevarata miza: aici nu e vorba de SIDA, oricat de tragic ar fi fenomenul in Africa sau aiurea. Aici e vorba pur si simplu despre dreptul de a spune „asta nu e frumos; asta e gresit”. Or, Papei i se neaga tocmai acest drept.

Ce sustine papa? Ca abstinenta e mai eficienta in oprirea raspandirii SIDA decat orice prezervativ. Altfel spus, sustine ceva ce pana mai ieri orice om de bun simt era dispus sa accepte: e bine sa nu faci prostii in stanga si-n dreapta, promiscuitatea sexuala nu-i buna, s.a.m.d. N-a amenintat cu excomunicarea, n-a pomenit de flacarile iadului daca folosesti prezervativul. A spus doar ca „nu-i frumos”, „nu se cade”, „nu-i bine”. Cum nu-i frumos, nu se cade, nu e bine sa-ti bei mintile, sa fumezi, sa minti, etc. De facut, o facem mai toti (eu, cel putin, marturisesc ca o fac). Dar pana mai ieri nu aveam tupeul sa sustinem ca e si bine. Era „doar” o greseala, o slabiciune, un pacat.

Acum papei – si noua, tuturor,  pacatosi mai mult sau mai putin – ni se cere sa renuntam pana si la asta – la dreptul de a avea repere: asta-i bine, asta nu, asta se cuvine, asta nu. Suntem fortati, cum s-ar spune, sa ne mandrim cu slabiciunile noastre (sa nu le zicem pacate, pentru urechile secularizate), sa ne batem in piept cu ele. Omeneste vorbind, e cat se poate de tentant: de ce sa nu sustin ca tot ce fac e bine, ca viata e si asa complicata fara a o mai complica noi inutil cu ganduri despre slabiciuni si pacate? Ca nu e vina noastra pentru nimic – sunt genele, hormonii, educatia, traumele copilariei, rautatea celor din jur care ma obliga sa reactionez, s.a.m.d. ?

Ei bine, ca pacatos ce ma aflu cu varf si indesat ma simt, totusi, mai bine stiind ca ma pot rezema, la o adica, de cate un pacat. E mult mai obositor sa traiesti intr-o lume fara repere, fara puncte de sprijin, fara convingeri – o lume care se dezintegreaza sub ochii nostri. Nu credeti?

Disclaimer: am scris postarea asta pentru blogul personal. In timp ce scriam, insa, mi-am dat seama ca ne priveste, de fapt, pe mai multi. Pe toti.