…Princeton, ca o ciocolata:)

20Apr09

…n-am ce face, sunt taran. Admit: imi place berea, nu vinul, nu suport costumul, camasa inchisa pana la ultimul nasture si cravata, imi tihneste sa merg la pescuit, sa ma tarasc prin pesteri sau prin jungla, sa vorbesc „cum imi vine la gura” si cate altele. Am crescut in Ardeal, unde conventiile sunt parte integranta din viata oricarei comunitati: asta se cade, asta nu. Poti uri pe cineva „de moarte”, bunaoara, dar nu se cade sa-l injuri in fata. Il „ironizezi”. Esti „sarcastic” – asta e voie. Dar in nici un caz nu i-o spui verde-n fata. Il poti distruge, dar o faci elegant, fara „scandal”.

Exista o doza zdravana de ipocrizie in acest tip de comportament, o ipocrizie pe care o urasc. Asta e, cred, jumatatea mea olteneasca. Exista, insa, si jumatatea „moteasca” (parte din, dar diferita de identitatea ardeleneasca) care nu doar accepta aceste conventii dar le mai si gusta. In Sud, nu exista, practic, vreo masa „de familie” (iar aici familiile sunt intotdeauna extinse) care sa nu se termine cu injuraturi, tipete, lacrimi, etc. Toata lumea, vorba lui Caragiale, vede si simte monstruos. E, cum ar zice nordistii:), o tiganie obositoare. Doua zile mai tarziu, insa, protagonistii se pupa, imbratiseaza si rad de propriile injuraturi. S-au defulat, asa ca lucrurile reintra in normal.

In Ardeal nu e tiganie. Aici pumnalul se infinge „casual”, cu un zambet pe fata si-o ridicare din sprancene. Aici nu se bate iapa. Aici de-abia se bate saua sa priceapa iapa. Si iapa pricepe, c-asa a fost crescuta. Cunosc multe cazuri de ardeleni frustati ca o replica – ce in mintea lor trebuia sa fie de o ironie muscatoare – a ramas, well, fara replica. Adrisantul „n-a prins-o”. A luat-o de buna, ba i-a mai si multumit pentru „compliment”. In Ardeal frustrarile se acumuleaza, devin sedimentare, schimba relieful unei relatii pentru ani sau decenii, daca nu pentru intreaga viata. Nimeni n-apuca sa se defuleze.

Exagerez, fireste, prin generalizare. Imi plac si oltenii, dar imi plac si motii.

Toata aceasta introducere piezisa a avut, de fapt, un singur scop: acela de a va introduce in atmosfera de la Princeton. Mergi la Princeton cum merge bradeanul la Cluj – mergi la oras. Te-ntalnesti cu domnii, asa ca better iti pui pe tine cea mai buna haina, te barbieresti la sange si nu te scobesti in nas. Cum n-am costum, prima parte a fost relativ usoara. Nici partea doua nu mi-a ridicat probleme deosebite:)

Princeton-ul, Harvard-ul, Oxford-ul, astea-s nume care complexeaza. Te simti mic-mititel, indiferent daca vii de la Bloomington-Indiana, de la Chicago University sau de la Texas-Austin (astia trei, vorba aluia din Chicago, eram second-hand, daca vroiati o confirmare a faptului ca nu sunt paranoic:). Ei bine, supriza cea mare a fost ca si aia sunt oameni! Stiu, suna banal, sigur ca si aia sunt oameni, sigur ca si aia au pitici, probleme, si aia sufera de indigestii si drame familiale. Dar una e sa o stii teoretic, alta e sa o simti practic.

Oraselul – ca-i cam cat Bradul, daca nu mai mic, fara sa numaram Musariul:) – arata cam cum arata oraselul ala din Harry Potter (care, din cate stiu, s-a filmat la Oxford): strazi inguste, pietruite, magazine „de fitze” inghesuite in o suta de metru patrati, buchinisti cu cartile scoase in mijlocul strazii, pub-uri de pub-uri si multe bancute pe care oamenii, mai tineri sau mai in varsta se pot odihni cetindu-si cartile (ceea ce chiar fac). Campusul are cladiri de la 1700 si-o biblioteca de-ti taie respiratia – daca ideile platoniciene exista, apoi asta e intruchiparea ideii de biblioteca si, credeti-ma, am vazut cateva la viata mea! – intrerupte ici colo de arhitectura moderna (de care, personal, m-as fi lipsit) si ceva opere de arta la fel de moderna si de ne-la-locul ei. Da’ daca trebe’… Magnoliile sunt arborii de baza: se catara la cateva zeci de metri pe vreo biserica, strajuiesc intrarea in departamentul de PolSci si-si risipesc petalele cu un laisse-aller pe care doar liliacul din spatele casei noastre il mai are.

Vorba lui Craiutu: cand ajungi Princeton, simti ca IQ-ul iti sare cu vreo 20 de puncte. Asa e.

De ce sa ma prefac? De ce sa pretind ca sunt altceva decat ceea ce sunt – namely, un taran din Brad (Liceul Industrial Avram Iancu, mind you) ajuns la Princeton? Nu ma prefac. M-am simtit coplesit. Urma sa particip la o conferinta la care – cu exceptiile mai sus enumerate – vorbeau oameni de la Harvard, Oxford, Columbia, Michigan at Ann Harbor, Brown. Nu Ivy League – ci Ivy-Ivy League.

Bine ca n-am prezentat primul, dupa cum fusese initial programul. Am avut timp sa ma adaptez. Mi-a trecut nodul din gat, ba chiar am inceput sa ma simt bine. I-am ascultat pe altii vorbind si m-am ascultat pe mine punand intrebari. Mi-am dat seama ca naste si Bradul oameni. Dupa receptia de vineri seara imi recapatasem deja increderea in sine. Si astia-s oameni: unii se imbraca la costum si cravata (femeile, in rochie), cei mai multi, insa, intr-o incercare disperata de a combina causal cu formal (ca si subsemnatul): un sacou, o camasa, eventual o cravata (la femei, un taior, eventual o fusta). Exista si exceptii: camasa si cravata cu blugi suflecati si adidasi (stiu ca detaliile astea n-ar trebui mentionate intr-o poveste atat de intelectuala, da’ ce vreti? Sunt taran, si-mi imaginez ca va intereseaza macar la fel de mult cat papers-urile discutate:)

Despre conferinta ar fi multe de povestit, dar ma opresc asupra unui singur episod: David Estlund (google=i-ti-l daca vreti): profesor cu o reputatie ceva mai mica decat a lui Philip Pettit (care era chair), dar, oricum, first league, fara doar si poate, ultima carte scoasa anul trecut, keynote speaker, de fata. Vine unu’ de la Harvard (genul Birtz pentru cei care stiu despre cine vorbesc – la fel de inalt si de slab, barba, ochelari, fumator, mana tremuranda, bea whisky:) – si across the table from Estlund incepe sa-i toace cartea: ficat, gura, ficat:)))

Nu intru in detaliile tehnice: era vorba despre o argumentare „logica” a democratiei instrumentale. Fiind vorba de un model logic nu prea era loc de interpretari. Din momentul in care intri pe teritoriul asta nu mai e loc de-ntors. E logic sau nu e. N-a fost, dupa cum a demonstrat Sean de la Harvard. Irefutabil.

Printre organizatori erau si doua fete aprige. Aprige, aprige. Destepte (una frumoasa, alta nu, stiu ca nu va intereseaza, da’ zic:), destepte, da’ aprige. Demolasera pana atunci cam toti prezentatorii. Care ati mai fost pe la conferinte din astea internationale stiti la ce ma refer. Astea sunt „ardelence”‘: incep prin a-ti spune ce paper minunat ai scris, dupa care incep sa te critice. te distrug cu zambetul pe buze. Pana aici nimic nou. (O fac si eu ori de cate ori am ocazia la conferinte:). Dar fetele astea doua o faceau cu rautate. Nu stiu exact cum sa descriu aceasta rautate, dar n-am nici o indoiala ca asa era. (De ele mi-a fost cel mai teama, da’ m-am descurcat – ca sa nu va mai tin cu sufletul la gura:). Numele nu conteaza.

Sa n-o mai lungesc. Una dintre ele era discussant la paperul baiatului (Sean Ingham) de la Harvard. Evident, incerca sa tina cu ursul – cu David Estlund: dom’ profesor in sus si-n jos a zis ca, tu zici ca nu, da’ totusi. De obicei, cand se ajunge la momente din astea, prezentatorul, chiar daca nu e de acord, pentru a evita intzepenirea discutiei (stallmate:)) zice ceva de genul: „nu sunt intru totul convins, dar ma voi mai gandi la ceea ce ai zis, blah-blah”. Nu si Birtz de la Harvard. Fara sa ridice tonul, fara sa se enerveze, i-a rezistat si fetei aprige si altora, fara sa dea un milimetru inapoi. Repet: fiind vorba de un construct logic, nu prea era loc de interpretari. In limbajul sudului i-a zis ceva de genul „fa, esti proasta!:)”

Am asistat la intreaga disputa cu sufletul la gura. Nu ma uit la meciuri de fotbal, dar imi imaginez ca asa ceva trebuie sa fie. (NOTA: Sean ii zicea lui Estlund – Estlund, nu „professor Estlund” cum i se adresau toti. Mi s-a parut normal. Daca ii zici lui Kant, Kant, cand il discuti, de ce sa-i zici lui Estlund, professor Estlund, doar pentru ca-i la doi metri de tine?)

Evident, toata lumea astepta sa vada ce are Estlund de zis. Pettit, caine si asta – ardelean – nu i-a dat cuvantul pana la sfarsit. La care sfarsit, spre deosebire de fetele aprige care refuzau sa recunoasca infrangerea, a aruncat prosopul, admitand ca intreaga teorie pe care se baza ultima lui carte a fost gresita. Punctum. Ba i-a mai si multumit. Pettit, ca ardeleanu’, a fost frustrat: cand adversarul recunoaste din prima ca a fost infrant, ce satisfactie sa mai SI ai?:) A incercat, prin comentarii mai mult sau mai putin subtile, sa rasuceasca mai adanc cutitul in rana. N-a reusit. (Desi, avea dreptate).

Iata, cam asta sunt micile satisfactii ale astora care nu fac bani, dar fac carte:) Nu e fascinant? Sunt oameni care pentru si din asta traiesc.

Dandu-mi seama ca important nu e daca esti „ardelean” sau „oltean” ci ca „esti”, am inceput sa ma relaxez. Am inteles ca si „astia” sunt oameni si ca, exceptandu-l pe „Birtz de la Harvard”, nu sunt cu nimic mai prejos, chiar daca vin de la Liceul Industrial Avram Iancu din Brad:) (Fiind Saptamana Luminata, in care tot pacatosul intra in Rai, ingaduit imi fie sa-mi mangai piticii:). Asa ca am fost ceea ce sunt. Si-a iesit bine. Foarte bine.

Una dintre cele doua fete „aprige” a avut o interventie mai mult decat laudativa (a’ frumoasa, daca sunteti curiosi), ailalta a incercat un atac frontal, dar istoria nu a fost de partea ei (nu intru in detalii tehnice), asa c-am pus-o, honnit soit qui mal y pense, cu botul pe labe, iar Sean de la Harvard a venit la mine dupa sa-mi stranga mana si sa-mi spuna c-am avut „a very good talk”. Din cate l-am vazut n-o mai facuse cu nimeni pana atunci. Da’ poate ma trufesc cu asupra de masura:) Cum ma cheama? Fumurescu?:))

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea de la Princeton asa. Neincalecand insa si pe-o capsuna, nu v-am spus totodata o mare si gogonata minciuna.

Iar partea cea mai buna e c-am ajuns acasa. Si la Inviere. Hristos a inviat!

Anunțuri


6 Responses to “…Princeton, ca o ciocolata:)”

  1. Si eu sunt un amestec similar – jumatate ardeleanca, jumatate olteanca, cu cateva firisoare macedonesti si grecesti. M-am regasit perfect in descrierea ta din prima parte, dar mai ales, apropo de frustrari, in: „Cunosc multe cazuri de ardeleni frustati ca o replica – ce in mintea lor trebuia sa fie de o ironie muscatoare – a ramas, well, fara replica.”
    M-am recunoscut, sunt eu!

    Cat despre Princeton, relatarea ta m-a tinut cu sufletul la gura, aproape ca era sa si tin cu unii dintre protagonisti 🙂

  2. 2 licurici

    pffff, mai zic o dată: poveştile despre tine îţi ies cel mai bine. nu ştiu, zău, de ce te mai agiţi să scrii despre politici, filosofie şi alte cele. mai savuros de atât nu poţi fi. eu pentru de-astea ţi-aş tot da pullitzer-uri şi nobel-uri. restu’ textelor sunt fudulie 😀

  3. 3 C.

    Cand am vazut ca, in sfarsit, ai un entry „de autor” mai lung am luat o bere aproape si m-am asezat mai confortabil. Frumoasa introducere – trecand peste partea cu ardelenii, pe care n-am inteles-o (pt. cei care nu inteleg, sunt ardelean 🙂 ), deci, frumoasa a fost partea cu oltenii!

    Totusi, ce ai prezentat (banuiesc ca lucrarea ta cu compromisul)? Au fost intrebari care ti-au dat de gandit? Ma gandesc ca la nivelul respectiv orice feedback e binevenit (chiar si contra), cel mai prost e sa nu zica nimeni nimic…

    Mai baga, nu fii modest! ;-))

    C.

    p.s. Ann Arbor (ca nu-i port) :-))!

  4. 4 fumurescu

    @ bucurestiuldevis – ne purtam cu totii bagajul, ce sa facem?:) Da’ parca e mai bine decat fara bagaj defel, nu?
    @ licurici – pai fudulie (inconstienta, probabil) e daca intr-adevar imi ies mai bine alea despre mine – se cheama ca-s mai grijuliu…
    @ C. – da, o versiune la obsesia compromisului. Discussant-ul , care era obsedat de influenta Roman Law in early modern thought, mi-a dat o sugestie chiar buna cu „stipulatio” care avea si el promissores si era un soi de verbal contract. In rest, mai degraba observatii punctuale, nimic sa ma puna pe spate:) De altfel, el mi-a si scris ieri, sa-mi propuna sa facem schimb de lucrari – partial ni se suprapun researchurile. Mea culpa cu Ann Arbor:)

  5. 5 marcello

    Se vede ca ai crescut in Ardeal, partea asta a analizei fiind destul de corecta. Pe olteni insa nu-i cunosti decat in treacat dupa parerea mea. Ipocrizia e mult mai mare in sud, starea normala nefiind nici cea cu injuraturi si vaicareli, nici cea cu pupatul. Mitica este unul cu sange rece, care stie si sa bata atat saua cat si iapa, dupa caz. O spune un ardelean care a trait fro trei ani printre mitici. Stiu ca Oltenia nu e Bucuresti, asa cum nici Bradul nu e Cluj, dar imi vine acum in minte motivatia lui M. Maruta, facuta cand a lasat Bucurestiul.


  1. 1 Fumi- blog de om | FocusBlog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: